joi, martie 28, 2024

Politica între nulități și valori. Ieșirea oamenilor vrednici din anonimat

Traversarea deșertului post-comunist nu s-a încheiat. Spectrele trecutului ne urmăresc și n-au fost deplin exorcizate. E bine, cred, să identificăm corect sursa cangrenei sociale românești.

Să ne amintim așadar cum, o jumătate de veac, negând puterea spiritului de-a crea liber, comunismul a încătuşat orice sentiment nobil – cum ar fi admiraţia pentru trecut (anulată de mitul progresului) sau respectul pentru aristocraţie (definită drept clasă exploatatoare).

Doctrina materialistă i-a orbit pe apostolii leninismului. Exegeții marxiști nu puteau înțelege de ce originile paupere şi ţărăneşti ale lui Brâncuşi nu l-au împiedicat să strălucească pe tot firmamentul lumii civilizate. Rămaşi fără boieri, dascăli, artiști, virtuozi, meseriaşi sau profesionişti, am descoperit sub comunism lucrul de mântuială şi aflarea în treabă ca politică de Stat (pentru a-l cita pe Ţuţea). Criteriul cantitativ a îngropat atenţia pentru calitate. Anularea dreptului la proprietate privată a demotivat milioane de oameni, mânaţi între 1947 şi 1989 doar de instinctul supravieţuirii.

Să nu uităm vreodată că, după instalarea tancurilor sovietice, bolşevicii autohtoni şi-au început dezmăţul ideologic prin arestarea multor membri ai Academiei Române (cum ar fi istoricii Alexandru Lapedatu sau Gh. Brătianu), sfârşind patetic prin numirea ca Ministru de Interne a unui Emil Bobu şi prin declararea Elenei Ceaușescu drept savant de „renume mondial”. Istoria imposturii a continuat în tranziție, propulsînd o legiune de minți mărunte la rangul de „experți atotştiutori” în platourile de televiziune.

Curmarea violentă a tradiţiilor interbelice a avut implicaţii grave asupra învăţământului românesc. Consecinţele se văd şi astăzi, când un Ministru al Educaţiei face o pletoră de greşeli gramaticale într-un document de cinci pagini. Da, avem individualităţi de excepţie atrase de marile universităţi ale lumii. Da, încă mai apar meteoriţi de geniu şi oameni de vocaţie. Şcoala românească trebuie să recupereze însă zona mediană a curbei lui Gauss: partidul oamenilor obişnuiţi şi a cetăţenilor responsabili.

În plan social, duşmanii meritocraţiei sunt uşor de identificat: pandemia nepotistă, excepţia de la reguli, economia clientelară, ruptura între mediul politic şi sfera antreprenorială. În plan personal, adversarii meritocraţiei sunt lenea, aroganţa, îngâmfarea, închipuirea de sine, autovictimizarea, sentimentalismul („e fiica mea şi nu pot s-o fac să sufere”). Reţeta: revenirea la paradigma aristocratică a virtuţii. Valorile autentice se probează (ca şi vinul nobil) în timp.

Ne revenim cu greu în fire pentru că, până la urmă, părinţii şi bunicii noştri au fost cobaii unui vast experiment de inginerie socială. Comunismul obsedat de „omul nou” s-a bazat, înainte de toate, pe ură şi resentiment.

Ideea de aşezare sau locuinţă exemplifică foarte bine minciuna egalitaristă a comunismului. Blocuri sordide, confort III, răsărite în deceniile „reconstrucţiei socialiste”, au devenit spaţii ale alienării personale. Dezrădăcinaţi, oameni veniţi de la ţară din comunităţi bine rânduite descopereau la oraş haosul moral şi promiscuitatea. Suduiala groasă, penuria sistematică, nepăsarea faţă de ograda proprie, delaţiunea şi ura faţă de aproapele au devenit toate mai uşor de regizat în marile cartiere ale naţional-comunismului din anii 1970-1989. Habitatul burghez era demolat cu mare zel. Diferenţele de clasă trebuiau, cu orice preţ, anulate. Dintr-un oraş al grădinilor parfumate, Bucureştii au devenit metropola betoanelor udate de maidanezi. Suferim şi astăzi de pe urma acestor traume urbanistice…

Profesorii universitari educaţi înainte de 1947 erau potenţiali inamici ai regimului. În domeniul umanist, mai ales, a triumfat logica anti-selecţiei. Ştiinţele sociale au fost virusate de veleitarismul gânditorilor „corecţi politic”. Oamenii inteligenţi s-au refugiat în lectură sau alte activităţi inofensive. În schimb, s-a atrofiat complet spiritul comunitar-asociativ. După 1989, am observat cu toţii fragilitatea societăţii civile în faţa partidocraţiei.

„Nu avem modele sau repere” – iată exclamaţia care cere insistent revenirea la merit şi profesionalism. Ne trebuie excelenţa românească omologată pe plan internaţional. Ne trebuie figuri credibile şi nepătate în politică, afaceri, educaţie, medicină sau jurnalism. Pentru a bloca ascensiunea înfricoşătoare a populismului şi a nihilismului consumerist, trebuie să revenim la principii, valori, competenţe.

Nu vom renaşte ca ţară decât prin reaşezarea valorilor într-o ierarhie justă. Iată de ce, fiecare dintre noi, trebuie să încurajăm oamenii vrednici şi buni să iasă din anonimat, să abandoneze confortul unei preocupări strict personale şi să slujească, măcar temporar, nevoile cetăţii.


[i] De aici şi anecdotica „epocii de aur”: „Cine-i mare, dă din mână/şi-are patru la română?/Cine-i la Academie/şi-are patru la chimie?/Cine’n ţară este tare/şi-are patru la purtare?/ Toate trei de le ghiceşti, douăzeci de ani primeşti”. Pentru cititorii tineri trebuie precizat că aluziile se făceau, pe rând, la Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu şi fiul lor cel mai tânăr: Nicu Ceauşescu.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. „Preocuparea strict personala” nu cumva e chiar domeniul lor de competenta. lucrul la care se pricep? De ce sa iasa din el? :-) Ca in general o exercita in „cetate”, nu in padure, deci servesc publicului (direct sau indirect) cu ceea ce stiu sa faca mai bine.

    Restul articolului ar fi fost mai de actualitate in anii ’90. Intre timp lucrurile astea s-au spus de un milion de ori, mai e cineva care nu le stie?

    Si inca ceva: in comparatie cu nenoricirile comunismului, sigur ca interbelicul parea epoca de aur. In realitate lucrurile n-au stat chiar asa.

    • Ba dimpotrivă, dacă nu s-a schimbat nimic înseamnă că nu a intrat nimănui în cap. Deci trebuie spus tot aşa, până vom vedea rezultatele. În al doilea rând, eu aş zice că interbelicul rămâne epoca de aur în comparaţie cu toate epocile posterioare. Ca să luăm doar domeniul politicii: în perioada interbelică făceau politică oameni politici autentici, plus intelectualii. Acum în politică e ca în muzică: apar şi dispar, nulităţi care doar ne distrag atenţia de la lucrurile cu adevărat importante.

      • Mai exact e ca in muzica astrala, interpretata la instrumentul theremin: cum te apropii de Antene, zgomotul devine mai puternic.

    • Lucrurile se spun inca din 90 da, insa cu mai putin talent scriitoricesc :)
      O schimbare pe care cred s-o observ este faptul ca parerile critice la adresa politicienilor cresc in amploare si incep sa se ridice calitativ deasupra discutiilor de carciuma. Ba mi se par ca apar si oameni care incearca sa organizeze ceva, oameni veniti din toate colturile spectrului politic. Trendul exista dar masa critica este inca foarte departe. Insa se apropie.

  2. Scriu si eu o exhortatie pe zi, de-aici de la comentarii. D-le Neamtu, de ce nu sunteti mai strategic? Incercati de unul singur sa influentati electoratul (azi, clasa Gaussiana de mijloc, desi s-ar fi cazut poate sa ii definiti mai elegant). Influentati influentatorii cei mai mari, intreprindeti efecte de cascada; nu mai impingeti stanca singur, ca nu ajungeti nicaieri. La cat timp mai e pana la intrarea democratiei in coma alcoolica, fiecare text al dvs. ar trebui pretuit ca glont de argint, tintit acolo unde produce cel mai semnificativ efect. Nu merge cu „spray and pray”. Tot astept sa aud la stiri: intalnire deschisa la GDS intre cutare si cutare si cutare, scrisori deschise semnate colectiv, punctele 1-2-10 ale programului dvs., aliante nobile, ralieri spectaculoase. Fiti un capitan eficient, folositi-va in mod concentrat celeritatea si excelenta relationala.

  3. Compozitie, clasa intai.
    Compunere de clasa primara, vreau sa spun.
    Ma, cine ti-a dat tie drumul pe contributors, Mihai Neamtu ? Ultima data cand am verificat, site-ul asta era, intai de toate, plin de texte vrednice, in al doilea rand, stangist.

  4. voua, celor care ati citit acest articol: poate intelegeti ca este timpul sa votati responsabil.
    acest lucru este posibil in Bucuresti, unde in loc de a alege intre 2 rele puteti alege unul bun- vot pozitiv pt NicusorDan. ND este exponentul clasei ‘gaussiene’, a oamenilor obişnuiţi şi a cetăţenilor responsabili. daca doriti sa schimbati cu adevarat trendul clasei politice dominata de lichele mergeti la vot, promovati un om care crede si respecta valorile inerente bunului simt. nu stiu dc ND este neaparat garantia unei primarii care va merge fara de cusur, dar stiu ca odata ce vom recunoaste si valida un om simplu, dar cu realizari notabile vom arata ca cei obisnuiti si responsabili exista si au forta de a schimba ceva in jurul lor, de a se opune legitimitatii parazitare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihail Neamtu
Mihail Neamtuhttp://FB/mihailgeorgeneamtu
Intelectual public și antreprenor român. Între 2012 și 2015, a fost președintele partidului Noua Republică. Doctor al Universității din Londra (2008). Ultima publicație: Credință și rațiune. Dialoguri, contradicții, împăcări, București, 2013.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro