O particularitate surprinzătoare a politicilor publice ca răspuns la criza SARS-CoV-2 este marginalitatea principiului solidarității sociale, adică principiul distribuirii cât se poate de larg a costurilor sociale și economice ale distanțării sociale și a carantinei. (O obiecție ar putea fi că măsurile de distanțare socială reprezintă exact acest principiu. Însă carantina și distanțarea socială privatizează și individualizează răspunsul colectiv, politic: acestea nu reprezintă acțiuni ale autorităților statului.) În România, un guvern deosebit de necomunicativ a întreprins eforturi minime pentru ușurarea dificultăților sociale și economice ale businessurilor și gospodăriilor în șomaj sau șomaj tehnic și a întreprins și mai puține în ce privește sectorul de stat în ciuda faptului că multe servicii publice au fost suspendate parțial, dacă nu total. Învățământul este unul din domeniile în care lipsa solidarității este cel mai lesne observabil. Aici vedem că în timp ce responsabilitățile de educare și îngrijire a copiilor au fost realocate peste noapte în întregime familiei, personalul din învățământ a beneficiat în continuare de remunerația pentru activitatea pe care majoritatea nu au mai putut-o desfășura.
Ca urmare a suspendării învățământului pre-universitar pe 11 martie 2020 și ezitarea ulterioară a Ministerului educației de a formula niște alternative pentru continuarea activităților pedagogice sub o formă sau alta în următoarea perioadă au dus la dezbateri aprinse pe Facebook despre necesitatea menținerii grădinițelor și școlilor închise după încetarea stării de urgență. Redeschiderea instituțiilor de învățământ pre-universitar a fost amânată posibil până după toamna lui 2020, Ministerul educației planificând o alternativă digitală pentru noul an școlar (aici). Această dezbatere, dacă e bine sau nu să rămână grădinițele și școlile închise, pune inadecvat problema românească. Aici, după două luni de stare de urgență, cu suspendarea aferentă a unor drepturi constituționale, incidența testării pentru virusul SARS-CoV-2 este de sub 1,5% (vezi tabelul Total COVID-19 tests per 1,000 people în 12 mai 2020 la aici), mai mică decât incidența amendării pentru nerespectarea prevederilor de distanțare socială (vezi aici): per ansamblu inadecvat de jos pentru a fundamenta orice politică publică. În acest context, de ce este greșit să dezbatem dacă redeschiderea grădinițelor și școlilor în următoarea perioadă ar fi pripită sau nu?
Din punct de vedere al sănătății publice, evitarea formării de grupuri, mai ales în spații închise, pare evidentă. Însă singura implicație a acestui lucru este că este de evitat relansarea învățământului în aceleași condiții ca înaintea epidemiei. Interacțiuni în aer liber sau activități la clasă în grupuri mici, cu aerisire și dezinfecție corespunzătoare, ar putea fi o soluție în unele locuri, ca în Danemarca. Mai problematic însă este faptul că discuția despre adecvarea menținerii grădinițelor și școlilor închise mută atenția de pe faptul că în timp ce responsabilitatea pentru educarea și îngrijirea copiilor a trecut, peste noapte, de la educatori și părinți exclusiv la părinți, nu a avut loc nicio mutare de resurse (financiare, de timp sau energie). Lipsa oricăror noțiuni de solidaritate socială este evidentă în protejarea tacită a angajaților din public, inclusiv din învățământul pre-universitar, și ignorarea (la fel de tacită a) familiilor. Reacția la nivel de guvernământ poate fi condensată astfel: este înțeles de la sine faptul că în timp ce responsabilitățile de educare și îngrijire a copiilor revin în totalitate părinților pe timp de criză, este normal ca compensațiile pentru aceste responsabilități să rămână ca în vremuri normale. Faptul că Ministerul educației nu are niciun plan pentru lunile de vară și nu exclude posibilitatea continuării situației actuale în noul an școlar face acest răspuns public unul inacceptabil.
Textul de față problematizează politicile publice menite a asista părinții pe perioada carantinei din această primăvară, arătând că acestea au fost selective și ignoră dificultățile majorității familiilor cu copii de vârstă preșcolară și școlară, fiind complet lipsite de solidaritate socială. Urmează apoi o critică la alternativa învățământului online ca marea strategie pentru întreg sistemul educațional în eventualitatea continuării distanțării sociale în toamnă, tot pe motive de lipsă de solidaritate. Subliniez și unele probleme create pentru sistemul de învățământ de o perioadă de home-schooling în cazul multor școli și profesori urbani, finalizând cu recomandări de politici pentru perioada imediată.
Politici incoerente și selective
Politicile menite să asiste părinții în ultimele două luni au fost prin definiție selective, lipsite de coerență și/sau cu aplicabilitate compromisă. Părinții cărora li se termina concediul de creștere a copilului în perioada de criză puteau să își prelungească perioada de concediu, cu indemnizația aferentă, o decizie binevenită. Din păcate, însă, decizia se bazează pe o diferențiere birocratică arbitrară. De ce doar acei părinți pe care criza i-a prins la capăt de concediu? Iar cei care au copii de trei, patru, cinci ani, îngrijirea cărora diferă doar în detalii, nu și în intensitate față de nevoile de îngrijire ale unui copil de 20 de luni? În plus, părinții cu activitate care nu poate fi realizată la domiciliu sau prin telemuncă (legea 19 din 2020 cu modificările ulterioare) au putut cere zile libere, plătite în mod similar cu concediile de boală. Costurile imediate și directe aferente sunt ale angajatorului (cel puțin în mari dificultăți financiare dacă nu colaps total), ale statului doar pentru angajații din public. Cu întârzieri uneori semnificative în decontul de către stat al acestor costuri către angajator, este clar că o astfel de măsură individualizează negocierea pentru zile libere, cu impact asupra aplicabilității dreptului. Iar părinții care au putut lucra și de acasă? Au fost lăsați să se descurce cu cele 24 de ore din zi. Cu alte cuvinte, în timp ce îngrijirea și educarea copiilor a fost complet privatizată și individualizată peste noapte, împărțeala resurselor publice pe care statul le alocă pentru aceste sarcini a rămas nealterată sau aleator și selectiv suplimentată, în cazul unei mici minorități a părinților, prin mobilizarea de resurse financiare în primul rând al angajatorilor.
Cu o aplicabilitate limitată, aceste măsuri ar putea fi tolerate ca măsuri de urgență într-o situație fără precedent. Însă tăcerea Ministerului educației legată de lunile de vară și în noul an școlar dă impresia că deciziile politice de până acum vor rămâne valabile încă cel puțin trei-patru luni. În plus, se pare că după o reacție inițială pripită la mobilizarea unor școli și profesori pentru a continua activitățile didactice online, Ministerul educației și-a însușit posibilitățile învățământului online (orice ar însemna asta), pregătindu-se de scenariul mutării activităților educaționale pe virtual din septembrie. Chiar dacă pregătirile s-ar face impecabil, nici această politică nu ar fi una solidară în contextul românesc.
De ce școala online nu este o politică solidară
Pentru mulți profesori, predatul online – chiar dacă s-ar organiza eficace – pur și simplu nu este o alternativă. Pentru cei mai mici, serviciile de educație sunt în același timp și servicii de îngrijire. Componenta afectivă, de socializare și de îngrijire ale creșei și grădiniței sunt cel puțin la fel de importante ca cea de dezvoltare cognitivă a copiilor. Educatoarele fiicei mele au investit mult timp și energie în pregătirea și postarea de materiale, în alegerea unor activități și filmarea demonstrațiilor acestora pentru a asista părinții în perioada carantinei. Deși binevenite, aceste eforturi nu pot înlocui mare parte a activității lor care în perioada aceasta lipsesc: aceste materiale oferă idei pentru activități în familie când nevoia noastră este pentru timp în familie; și substituie joaca și învățarea împreună cu privitul unui ecran inert (de regulă în brațele mele). Acesta în contextul în care, în perioada izolării inclusiv de rude apropiate, interesele copilului meu s-au restrâns: preferă activități pe care le asociază cu apropiere și intimitate și nu are nicio tragere de inimă pentru lucruri „noi”. Nu o forțez: citim mult mai mult împreună; toată ziua inventăm povești cu copii de la grădiniță și din vecini cum făceam doar la culcare; desenăm împreună mult mai mult; și ne uităm și la Peppa zilnic, împreună, deși făceam asta rar. Singurele lucruri noi pe care vrea să le facă sunt cele pe care le facem noi: să scrie, inclusiv pe calculator, și să „citească.” (Drept urmare, la nici patru ani cunoaște toate literele, pe majoritatea le poate scrie, știe exact unde se regăsesc pe tastatura QWERTY și scrie după dictare pe litere.) Grădinița pentru noi este de neînlocuit în primul rând pentru îngrijirea, compania și socializarea pe care le prilejuiește, în mai mică măsură pentru activitățile educaționale. Dar și dacă ar fi invers, cum este pentru mulți alți copii, eforturile educatoarelor de până acum ar fi, fără maliție, redundante. Pentru a înlocui serviciile de educație pre-primar și primar în mod corespunzător părinții ar avea nevoie de timp, pregătire didactică și cel puțin doi-trei frați de vârstă similară. Școala online pentru grupul de vârstă 2-12 ani nu este o alternativă sau este o alternativă parțială doar cu investiție masivă de timp și din partea părintelui. (De ce bunicii nu pot fi nici soluție de îngrijire și educație, nici de asistare a educației primare la scară largă ar necesita o altă discuție.)
Pentru mulți alți profesori, școala online nu este o alternativă datorită limitărilor materiale proprii, dar mai ales datorită limitărilor materiale ale copiilor cu care lucrează. Într-un raport recent, Florian și Țoc (vezi aici: aici) oferă o analiză concisă excelentă despre dificultățile materiale cu care familiile din multe sate, comune și unele orașe se confruntă de decenii întregi, dificultăți pe care criza actuală le scoate neconfortabil la iveală. Acestea reprezintă în multe cazuri bariere insurmontabile pentru învățământul online. În multe zone izolate, în comunități marginalizate sau de o sărăcie neimaginabilă nu există resurse de bază care să permită copiilor să poată beneficia de eforturile virtuale ale profesorilor lor. Aceste bariere nu țin de tablete sau smartphone-uri. O anchetă salvați Copiii România cuantifică aceste limitări: aici
- Familiile sărace nu au nici internet, nici spațiu de lucru care să permită învățarea acasă;
- Resursele limitate creează exponențial probleme în familiile cu mai mult de unul-doi copii;
- Învățarea online necesită implicare și efort în plus din partea părinților: cei mai dezavantajați elevi pur și simplu nu au această resursă chiar dacă au părinți deosebit de iubitori, dedicați și prezenți.
Și astfel ajungem la problema de la care am pornit, și-anume necesitatea nerecunoscută și nerecompensată a părintelui. Aceștia ar fi pur și simplu indispensabili pentru învățământul online, chiar și pentru cei mai privilegiați elevi din ciclurile superioare, unde învățarea este în mare măsură autonomă. În ciuda eforturilor unor profesori pregătiți, flexibili, ambițioși, copii lipsiți de supraveghere, disciplină și asistență în timp real ar putea beneficia doar parțial de școala online. Ministerul a pus mare accent pe pregătirea profesorilor pentru posibilitatea învățământului online, însă a ignorat complet elevii și posibila lor nevoie de a învăța instrumentarul necesar alternativei digitale. S-a asumat – probabil – că acest proces de instruire și asistență va fi făcut de părinți, cu resurse proprii.
Mai este și delicata problemă a ceea ce pot oferi profesorii români prin învățământul online chiar dacă ar avea resursele și audiența. În teorie, pregătirea profesorilor îi echipează să își adapteze activitățile didactice oricăror medii. Or spațiul virtual și instrumentele digitale nu sunt altceva decât medii: contest argumentul lui Florian și Țoc (2020: 13), de pildă, cum că învățământul online necesită în mod automat și mutarea învățării pe digital și/sau online. Însă România având rezultate educaționale comparativ proaste (pentru o succintă descriere, vezi Florian și Țoc: aici) și în timp tot mai slabe, mulți dau vina pe calitatea slabă a multor profesori. Oricât de controversat sau de delicat ar fi, trebuie spus: mulți profesori sunt pedagogi complet ineficace la clasă. Ce ar avea ei de oferit printr-un mediu nou de predare, cu dificultăți corespunzătoare?!
Aceste limite ale învățământului online în contextul românesc nu sunt menite să sugereze că această alternativă ar trebui abandonată. Propun, în schimb, că nu ar trebui să fie prezentată ca soluția universală pentru întreg învățământul pre-universitar, nici măcar obligatoriu, cea care va salva învățământul românesc în circumstanțele excepționale actuale. Ministerul ar trebui să înceteze să gândească în termeni de mari planuri universal aplicabile și soluții unice; și în plus față de soluții multiple pentru contexte diverse, ar trebui să gândească în materie de obiective multiple. De pildă:
Dreptul fiecărui copil la educație? Acest obiectiv necesită constelații de intervenții și resurse specifice contextului local, ținându-se cont de niște reguli de bază pentru asigurarea bunului management al sănătății publice necesitate de epidemie. Acest obiectiv dictează reluarea activităților didactice, dar sub formule diferite. În sate mai mult sau mai puțin izolate, cu resurse private limitate, resursele colective necesitate vor fi mult diferite față de cele din centre urbane mari, unde resursele școlilor, profesorilor și familiilor sunt semnificativ mai multe și diverse.
Învățarea? Acest obiectiv necesită colectarea și punerea la dispoziția profesorilor, părinților și copiilor a unei diversități de resurse de învățare digitale și pe hârtie, online și offline, care să permită activitate de învățare autonomă cât mai eficace, combinată cu feedback sistematic, personalizat și în timp util pentru asistarea învățării individuale.
Deprinderile sociale ale copiilor și bunăstarea lor emoțională și fizică? Pentru acest obiectiv ar fi nevoie de reluarea unor activități în aer liber, în grupuri mici, respectiv de întâlniri virtuale, tot în grupuri mici, țintite spre socializare, mișcare fizică sau schimburi intelectuale interactive (dezbateri, quiz-uri, cercuri de lectură etc.). Lipsa oricăror sugestii din partea autorităților pentru organizarea de clase sau activități în aer liber pe perioada caldă, cu limitările de rigoare, pare năucitoare. Ministerul dă dovadă de o înțelegere deosebit de limitată a dezvoltării copilului, aceste obiective (și măsuri corespunzătoare) lipsind și acum din discursul public pe învățământ. În plus, cu lipsa oricăror planuri pentru lunile calde, Ministerul pare să promoveze și inviolabilitatea unei vacanțe de vară deosebit de lungi în pofida circumstanțelor atipice, chiar dacă mulți profesori nu împărtășesc nevoia unei astfel de pauze îndelungate (vezi ancheta cu profesorii din 9 aprilie 2020: aici).
Bunăstarea generală a copiilor? Pe perioada crizei, școlile ar fi trebuit și ar trebui să funcționeze ca puncte de referință pentru familii când acestea au dificultăți: materiale, medicale, emoționale etc. Însă în România grădinițele și școlile „au fost închise”. În afară de educatoarele fiicei mele, care se interesează regulat de bunăstarea copiilor și se bucură de poze, filmulețe sau relatări, la nivel instituțional nu există niciun semn de disponibilitate. Rolul principal al grădiniței și școlii nu este unul social, însă în această perioadă atipică, când managementul este de regulă prezent, ar putea fi principalul punct de contact pentru copii și părinții lor, mai ales când au nevoie de ajutor. În plus, impresia că grădinițele și școlile „au fost închise” în 11 martie 2020 face complet invizibilă munca de colectare de date și raportare în care școlile din România sunt angrenate de aproape două luni.
În concluzie, învățământul online nu poate fi o soluție pentru o parte din copiii înscriși în unități de învățământ pre-universitar, în speță pentru cei din învățământul preșcolar, convenabil neobligatoriu în România. Învățământul online nu poate fi o soluție din motive materiale concentrate. Învățământul online ar necesita, sub orice formulă, resurse uneori semnificative din partea părinților chiar dacă ceea ce ar aduce la masă profesorii ar fi non plus ultra, resurse care ar necesita intervenție publică. Și, chiar și cu instructaj, învățământul online nu ar putea fi oferit la un nivel acceptabil de o parte din actualii profesori.
Efectele crizei asupra sistemului și profesorilor
Deși până în acest moment Ministerul educației a tratat cu prioritate interesele profesorilor în fața intereselor elevilor sau familiilor cu copii, abordarea denotă și lipsă de apreciere și responsabilitate pe termen mai lung pentru personalul didactic. Suspendarea activităților educaționale din pre-universitar în martie, care pare că va persista până cel puțin în septembrie din motive nefundamentate epidemiologic, și realocarea responsabilităților pentru educarea și îngrijirea copiilor în mod exclusiv familiilor pe această perioadă de șase luni creează un precedent care va avea efecte nedezirabile pentru sistemul de învățământ public:
- Inegalitățile în ce privește rezultatele școlare se vor polariza și mai mult;
- Indispensabilitatea profesorilor și expertiza lor pedagogică superioară va fi pusă la îndoială și mai mult;
- Necesitatea unei programe încărcate și a orarelor solicitante vor fi și mai contestate;
- Opțiunea de home-schooling va deveni una atractivă pentru o mai mare parte dintre cei mai privilegiați.
Cu cât rămân grădinițele și școlile închise mai mult timp, cu atât mai acute vor deveni aceste probleme.
Tot mai multe surse arată că în ciuda politicii de suspendare a activităților pedagogice, inegalitățile din sistem au devenit și mai pronunțate. Motivul este că unele școli și profesori și-au continuat activitatea, preponderent în contextele cele mai avantajate (chestionarul profesorilor: aici, precum și sondajul Salvați Copiii România: aici). Copiii care nu au beneficiat de nicio atenție în ultimele două luni sunt cei care sunt oricum cei mai vulnerabili. Învățământul online nu va fi o soluție nici măcar pentru încetinirea creșterii discrepanțelor educaționale din România.
În situațiile în care profesorii și-au menținut contactul cu elevii cel puțin în sensul comunicării de sarcini și oferirea de feedback la sarcinile completate, familiile au găsit că cu disciplină, copiii lor pot face progrese cu muncă cvasi-independentă (vezi sondajul SuperTeach cu un eșantion preponderent urban aici). Acest proces pune însă sub semnul întrebării rolul indispensabil al profesorului, precum și nevoia de orare încărcate.
În al treilea rând, după două luni de ceea ce este la modul real home-schooling, mai ales în cazul celor mai mici elevi în cazul cărora arătatul, explicatul și făcutul împreună sunt indispensabili învățării eficace, cei mai dedicați părinți cu resursele la îndemână vor fi devenit experți siguri pe sine în privința abilităților, învățării și intereselor copiilor lor. Legitim sau nu, această siguranță de sine îi va face mult mai sensibili la greșelile și neadecvările profesorilor. În România de ani de zile se găsesc părinți care contestă și pun la zid profesorii copiilor lor: această perioadă îndelungată de home-schooling va oferi muniție și mai multor părinți vocali pentru astfel de intervenții, nu neapărat meritate de profesori.
Nu în ultimul rând, asumarea unui rol central de părinți în educarea copiilor lor va angrena presiuni pentru dezvoltarea unui sistem recunoscut de home-schooling. În condițiile în care Ministerul educației promite să înregistreze lecții și să le facă disponibile, respectiv să investească într-o serie de alte resurse, este lesne de văzut cum aceste resurse ar putea servi și eforturi de home-schooling.
De ce este nevoie?
1/ Autoritățile de sănătate publică trebuie să testeze din greu pentru a putea fundamenta concluzii despre situația epidemiologică din România. O mai temeinică informare despre răspândirea virusului ar fi necesară pentru orice politică publică, nu doar pentru învățământ.
2/ Un alt tip de abordare în învățământul pre-universitar.
- Ministerul educației trebuie să abandoneze conceptul unui mare plan național obligatoriu pentru septembrie și ar trebui să se focalizeze pe formularea de răspunsuri în funcție de profiluri de probleme regionale și locale.
- Ministerul educației trebuie să se pronunțe asupra unor alternative pentru lunile de vară: o vacanță în condiții de business as usual (profesorii și personalul auxiliar în reculegere, cu relații de muncă intacte), cu costuri concentrate și ridicate pentru familii, nu este fezabilă.
- Posibilitatea reluării activităților didactice față-în-față trebuie luată în calcul, cu nevoia de norme, proceduri și recomandări care să reflecte măsurile necesare menținerii sănătății publice.
3/ Dacă personalul din învățământ nu își va putea relua activitatea în următoarele luni, relațiile lor contractuale trebuie puse în discuție: șomajul tehnic, ca în unele domenii publice și în privat, sau reducerea numărului de ore de activitate, cu o scădere – chiar și disproporționat de mică – a salariilor trebuie luat în calcul. Astfel de măsuri ar fi și mai relevante pentru personalul auxiliar, echivalentul cărora din privat se regăsesc de cel puțin câteva săptămâni în cel mai bun caz în șomaj tehnic, dacă nu fără job și perspectiva unuia.
4/ Trebuie direcționați bani publici către familii cu copii mici ca recunoaștere a muncii de educare și îngrijire pe care sunt nevoiți să o facă fără niciun fel de asistență, fără întrerupere. Părinții cu copii de până la 12 ani care au avut relații de muncă ar trebui să poată beneficia de un concediu și o indemnizație similari cu dreptul de care beneficiază părinții copiilor sub doi ani, pe perioada cât nu există posibilitatea delegării responsabilităților de educare și îngrijire (evident, cu eligibilitate specifică, condiții și plafoane specifice). Zilele libere pentru părinții care nu pot lucra de acasă, cu bani avansați de angajatori, reprezintă o soluție nepracticabilă, inechitabilă și, în plus, jignitoare la adresa părinților care se chinuie să lucreze de acasă în detrimentul îngrijirii corespunzătoare a copiilor lor.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Doar problema s-a rezolvat pana in toamna , copiii nu merg la scoala cu exceptia celor care au de dat examene.
Solutia invatamantului online este unul de avarie si nu poate fi nicidecum un model de viitor, este exclus ca cineva sa creada ca un tanar poate invata in fata ecranului fara sustinirea directa din partea unui cadru didactic.
Acum este nevoie de gasirea pana in toamna de modele de cum poate fi inceput noul an scolar in conditii optime de siguranta.
In opinia mea nu este nevoie de reactii panicarde din partea nimanui, anul scolar 2020 fiind oricum compromis si acest lucru trebui acceptat.
Fara acesta acceptare nu se vor putea gasi solutii inteligente de minimare a repercusiunilor asupra invatamantului.
S-a produs si se produce un decalaj in actul educational, nu inseamna ca tinerii vor ramane prosti si lipsiti de cunostiintele necesare, le vor recupara in urmatorul ani, peste 2 ani etc.etc si nu este nevoie acum de afisarea unei grabe care produce mai mult haos.
Toti am pierdut acest an intr-o masura mai mare s-au mai mica, este cam si cum ti s-a „furat” un an die viata si sper ca vaccinul sa apara cat de curand astfel incat normalitatea sa poata reveni, „noua normalitate” nefiind pt nimeni solutia die durata, este un de avarie.
Impecabil articol, sută la sută de acord cu doamna Kovacs. Felicitări pentru ieșirea din gîndirea tautologică atît de practicată acum.
Cei mai multi parinti sunt constienti probabil ca scoala nu exista in Romania.
In cei 12 ani de pre-universitar (plus pregatitoare si gradinita) copiiii si tineriii sunt indobitociti cu cunostie tembele, inutile. Nici 5% din ce se preda in scoala romaneasca nu are vreo utilitate practica de vreun fel.
In acest timp educatia fizica, cea moral/etica sunt absente.
In realitate in acest moment educatia depinde exclusiv de efortul parintilor.
Aceasta perioada a scos la iveala toate problemele prfunde ale educatiei romanessti. In loc insa de a le discuta pe acestea, societate si guvernul au preferat sa vage capul in nisip, prefacandu-se. ca nu exista.
Discutii la nesfarsit despre „copiii saraci” – de parca vreo politica ori de care ar fi ea ar fi scos vreodata pe un sarac din saracie – despre lipsa mijloacelor de a invata in on line la sate, in timp ce sute de calculatoare refurbished zac nefolosite prin depozite pentru ca onor cadrele didactice nu se obosesc sa scrie o foaie sia ssa vina sa le ia. Si exemplele acestea ar putea continua.
Mereu se face apel la ce ar trebui sa faca (= sa dea ) guvernul, eternul Mos Craciun cu jucarii stricate si prajiturele expirate).
De fapt, asistam doar la dorinta unei natii de puturosi cronici de a primi totul de-a gata.
===
Ideea ca doamna Anisie ar puteea concepe un „mare plan national” impreuna cu „geniile” din minister si cu politicienii care nu stiu nici pe ce lume sunt m-a facut sa rad de-a binelea.
===
Un mare plus pentru articol: pentru prina data in multi ani se pune in discutie homeschooling. Si eu am convingerea ferma ca este singura solutia care ar mai putea salva cate ceva.
Chiar m-as bucura sa citesc un articol pe aceasta tema.
Daca privim strict la utilitate nu am mai avea apropape deloc nevoie de scoala , totul este pe net iar tabla inmultirii o rezolva calculatorul de pe telefonul mobil.
Cititul se poate invata online, de scris nu mai este nevoie, mesageria vocala il poate substitui.
Am exagerat pt a arata cata nevoie este de scoala si de cunostiinte care depasesc orizontul unor utilitati zilnice.
Parintii nu sunt in masura sa decida asupra actului educational, multi din ei fiind insasi victimele sistemului. Este nevoie de altele, pt „utiliati” invatamantul profesional la scara cat mai larga iar cei dotati pot persevera in continuare.
Romania are nevoie de oameni cu pregatire medie ca nici o data fapt care insa nu este inteles nici de parinti si nici de cei care se ocupa de organizarea invatamantului.
In Romania nu exista nicio diferenta intre un absolvent de studii superioare si un elev de clasa a VI-a. Invatamantul romanesc este o fabrica de diplome din clasa a V-a si pana la doctorat si tituluri de cercetatori, academicieni etc.
De multe ori luam dorintele noastre drept realitate. Dorinta noastra este ca educatia din Romania sa existe si sa conteze. Realitatea este ca nici nu exista, nici nu conteaza (!).
Vorbim despre invatamantul din Romania.
===
Iar daca parintii nu pot sa decida asupra educatiei copiilor lor, este strict si exclusiv problema lor.
Per a contrario, mergand pe logica interventiei statului, ar insemna ca parintii sa predea statului copiii imediat dupa nastere, daca ei considera ca nu ii pot creste. Este unul din principiile progresivismului („statul e mai bun decat familia”).
Foarte interesanta aceasta opinie ce reprezinta fara tagatda si parerea multora dintre cadrele din tot spectrul invatamintului romanesc , dar ea prezinta doar o fateta a imaginii si nu un adevar integral . Ca unul ce sunt un simplu spectator ,al ceea ce se intimpla , cred ca in acest moment , invatamintul are nevoie de ambele modalitati de invatare, educare a elevului (indiferent de virsta sa ) O serie de activitati scolare nu pot fi facute online , dar altele sunt mai degraba – profitabil – (ca intelegere)de sustinut in spatiul virtual . Ma asteptam totusi ca profesorii impreuna cu parintii si elevii sa se puna de acord pe acesta tema si sa nu astepte doiar reglementarile guvernamentale . pina la urma este existenta lor in joc si fara tagada trebuie sa se implice in aceste demersuri .Oricum viitorul trebuie sa cuprinda si posibilitatea efectuarii unor lectii ,studii online si fara discutie si lectiile ,studiul , la clasa . O concordie pe aceasta tema reprezinta idealul in aceste clipe .
Draga Borbala, Ai vreun indiciu ca ar fi existat in Romania ultimilor 30 de ani vreun guvern care sa fi adoptat vreodata vreo masura in sensul solidaritatii sociale?
Solidaritatea sociala este ceva complet necunoscut multora deintre cei ce au apartinut sau apartin clasei politice din Romania. Cum am putea crede ca, aceste personaje puse pe obtinere de foloase exclusiv pentru ei, ar putea sa se aplece cu decenta si seriozitate asupra unor astfel de probleme?
Hai s-o privim putin si s-o ascultam pe madam Anisie! Este stridenta, incompetenta in a rezolva vreuna dintre problemele reale ale invatamantului romanesc si aplica cu voiosie masuri vadit populiste. Ce putem cere de la o astfel de individa, oricum complet depasita de situatie?
Invatamantul la noi a fost de turma, cu toti la gramada cat mai mare. Dupa 1990 nu s-a dorit calitate si o reforma adevarata si coerenta de la o guvernare la alta, fiecare ministru cu traznaile lui. Daca de acum 25 de ani, aveam clase de maxim 20 de copii in primar si gimnazial, si maxim 25 liceu, distantarea fizica nu era o problema. Din 2005, odata cu extinderea internetului si telefoanelor mobile se puteau face perioade cu lectii on line, in ierni cu zile f geroase si nameti, sau vara la cele f. toride sau alte catastrofe naturale. La noi, una, doua se inchid scolile. Scoala sa inceapa la 1 septembrie ca in alte tari si vacanta de iarna de 21 de zile, cea de primavara la fel si vacanta de la 1 iulie. Verificarea cunostintelor se face luna de luna. Dar nu se poate la noi ca se revolta hotelierii, de parca ei dau note. Chestia cu solidaritatea nu este functionala pentru ca noi ca si natie nu stralucim la acest capitol. Apoi corpul profesional lasa mult de dorit ca pregatire. Au intrat multi neaveniti si nimeni nu ii mai pune pe liber. In alte tari esti profesor prin concurs doar doi ani, arati performanta si calitati pedagogice mai ai inca doi ani, daca nu la alta meserie. Salarizarea nu se face dupa munca si merit. Exista si invatatori si profesori buni, dar au devenit tot mai putini.
Subscriu.
Planul cadru a fost umflat, numarul de elevi pe clasa s-a dublat.
In urma cu cativa ani a existat o campanie pentru introducerea in metodica a resurselor on line si a dispozitivelor mobile. A fost o rezistenta darza din partea dinozaurilor din educatie.
Intre timp, lumea a avansat si mai mult, iar educatia din Romania a dat inapoi.
In privinta calitatii cadrelor didactice – sunt de aceeasi parere. Dupa mine, este rezultatul a 2 forte :
a) lipsirea de responsabilitate (factor intern, din educatie, determinat de capturarea de grupuri mafiote)
b) prabusirea nevoii de competente a absolventilor la toate nivelele si inlocuirea cunostintelor cu diplomele (factor extern, determinat de utilizarea iresponsabila a imprumutului extern)
Observ aici o serie de comentarii din partea unor persoane care, trecand prin invatamant – ca sa ma exprim plastic – precum rata prin apa – nu au dobandit o intelegere minima a rolului invatamantului in societate. Nu este locul si spatiul pentru o discutie ampla, motiv pentru care ma voi limita la prezentarea unor fapte pe intelesul tuturor. Rolul invatamantului de masa este de a forma in randul tinerei generatii deprinderea de a-si insusi si utiliza un minim de notiuni si concepte stiintifice in limba statului in care traiesc: limbaj matematic la matematica, notiuni de fizica la fizica, un vocabular specific istoriei la istorie s.a.m.d. Fara aceste deprinderi nu am intelege nici macar ceea ni se comunica in presa sau la televiziune, darmite sa mai accedem la studii universitare care sa ne desavarseasca pregatirea profesionala. Poate ca unii dintre noi, care nu am iubit scoala si nutrim o ostilitate prounda fata de tot ceea ce inseamna dascal si indrumator, invatamantul de masa este inutil. Dar trebuie aratat ca ne aflam abia la a 3-a, a 4-a generatie alfabetizata in Romania. Pentru multi dintre noi, bunicii sau strabunicii erau nestiutori de carte sau aveau un minim de 4 clase. Ne aflam, comparativ cu multe state vest-europene cu secole bune in urma. Si in fata unui trecut atat de glorios de intunecat, ne trezim astazi sa emitem ineptii despre cat de util sau inutil este invatamantul in Romania. Deplorabil.
Rolul invatamantului in societate nu este cel pe care il descrieti.Perioada alfabetizarii a trecut de mult timp. Se discuta astazi in cu totul alte conditii.
Ne aflam in urma cu invatamantul pentru ca asta vrem.
Daca nu credeti ca invatamantul din Romania este inutil, va invit sa luati manualele de V-VIII si sa incercati sa invatati ce este acolo (asta admitand ca gasiti unele inteligibile). Apoi va invit sa rezolvati exercitiile de la matematica de la Evaluarea Nationala. Si sa imi spuneti si mie cu ce suntem mai grozavi decat elevii din vremea lui Spiru Haret daca stim deosebierea dintre o atributiva si o circumstantiala. Dar habar nu avem deosebirea dintre o bacterie si un virus, nu avem sapun la scoala si suntem printre primii in Europa la mortalitatea din boli evitabile.
La ce bun sa tii minte oasele corpului uman, daca nu stii sa te speli, nu ai reguli fundamentale de igiena. La ce bun sa stii cand a domnit Stefan cel Mare, daca idealul de viata este sa ajungi cat mai sus mintind si inselandu-ti prietenii?
Nu educatia in sine este inutila, ci invatamantul din Romania este unul profund daunator, nu e nici macar doar inutil.
Condus de o sleahta de oameni fara nici cea mai mica idee despre invatamant, capturati de mafiile manualelor, ale meditatiilor si ale constructiilor, invatamantul romanesc mai reuseste doar sa pacaleasca suficiente persoane pentru a-i asigura supravietuirea.
===
Pe Contributors comentau in urma cu cativa ani mai multe persoane care chiar sperau ca se mai poate face ceva in educatia din Romania. Au disparut aproape toate.
Desigur, unii nostalgici regreta Gazeta Matematica. Dar nu sunt foarte sigur ca o regreta in mod real, sau nu cumva isi regreta propria tinerete.
La fel cum stiinta nu mai este apanajul unor personalitati marcante, nici educatia nu mai este dependenta de personalitatea cadrelor didactice. Desigur, sunt unele care inspira, dar nu ele sunt pilonul educatiei moderne.
„La ce bun sa stii cand a domnit Stefan cel Mare, daca idealul de viata este sa ajungi cat mai sus mintind si inselandu-ti prietenii?”
:) Studiind viata lui Stefan cel Mare si naravurile epocii, as spune ca sa minti si sa inseli un prieten, e chiar mai bine decat ce se intampla pe timpul lui. Mai trebuia sa pomenesti de Tepes ca exemplu de comportament.
Eu as zice ca in afara de scris, citit, niste cunostinte generale lipseste:
– educatia financiara, habar nu au cand ies din scoala de cum trebuie sa-si gestioneze banii, nu mai zic de investitii, economii, etc. Altfel cum devin bogati?
– educatie juridica, trebuie sa stie, sa aiba idee despre legislatia statului in care traiesc si chiar europeana, internationala. Altfel cum respecta ordinea?
– sa stie sa acorde un prim ajutor, sa stie de igiena, ce sa faca in caz de cutremur, incendiu, epidemie, atac terorist, etc. Astfel in caz de epidemie umbla bolnavi prin oras.
Este inutil sa mai lungim aceasta discutie. Este evident ca habar n-aveti despre ceea ce vorbiti. Sunteti doar insetat sa aveti dreptate. Fie precum doriti.
In acest eseu, dar si in comentarii nu s-a pus problema reducerii invatamantului de masa in favoarea unuia elitist. Aceasta sintagma nu inseamna sa avem 40-45 de copii la o clasa, in mediul rural, cum am lucrat multi ani. Inainte de toate trebuia dupa recreatie sa fac minute bune de a face liniste si o minima disciplina. A avea copii mai putini, insemna sa ii verifici mai temeinic si sa ii asculti la oral macar de 2-3 ori pe trimestru ori semestru, sa invete sa vorbeasca liber. Altfel, verificarea se face si notele se dau prin extemporale, azi denumite teste. Apoi se poate si verifica ce sa priceput din lectie si ce este neclar. Copiii vor invata mai usor lectiile din clasa si acasa cat mai putin. Reducem asa, mult din procentele de analfabetism functional. Cea mai grava problema este in mediul rural cu sate multe si sarace si f.sarace, unde ar fi nevoie de internate si cantine in comunele mari, pentru sanse egale de a invata si a si depasi in timp starea de saracie.