vineri, martie 29, 2024

Post-scriptum la o scrisoare

Sper să nu fie numai o iluzie creată de dorinţele mele deşarte („wishful thinking”, cum i se spune mai nou), dar parcă aş observa anumite semne încurajatoare în evoluţia relaţiei dintre români şi unguri. Ştiu şi eu că într-o lume normală ar suna cam bizar sau chiar stupid ca cineva să-şi exprime satisfacţia pentru anumite lucruri care acolo ar fi fireşti, dar netrăind deocamdată într-o asemenea lume, eu mă simt dator mai ales faţă de cei care au citit acea scrisoare a mea către „românii indignaţi” să le dau o veste bună şi să-mi exprim şi sentimentul de mulţumire pentru faptul că de data asta, pentru prima oară din 1990, la 1 Decembrie, la sărbătorirea Zilei naţionale şi în acest an şi a Centenarului, pe mine ca ungur nu m-a înjurat în sfîrşit nimeni nicăieri şi nu m-a sfătuit s-o şterg de aici în Ungaria sau Asia. Pot să spun asta liniştit, fiindcă dacă ar fi fost un singur asemenea caz undeva, mass-media în limba maghiară mi-ar fi adus asta cu siguranţă la cunoştinţă. (Apreciez în mod deosebit absenţa totală a grupurilor gălăgioase din Noua Dreaptă, fiindcă de cînd există, n-au ratat niciodată ocazia ca la 1 Decembrie să profaneze sărbătoarea prin exprimarea zgomotoasă a pornirilor lor antimaghiare. E adevărat că în acest an mulţi dintre ei au sărbătorit la Chişinău, dar cred că au mai rămas şi acasă într-un număr suficient pentru măcar un grup, dacă bunul-simţ nu i-ar fi reţinut de data asta. Să sperăm deci că „tempora mutantur, nos et mutamur in illis”.)

Şi ce mi-a plăcut poate şi mai mult era că de data asta nici în Secuime n-a crezut nimeni de cuviinţă să afişeze steaguri de doliu pentru a-şi demonstra displăcerea de a sărbători. Dacă ar fi fost pus unu singur undeva, cu siguranţă am fi aflat asta din ştirile ziarelor şi portalurilor româneşti. În schimb, portalul „Udvarhelyi Híradó” din Odorheiu Secuiesc a publicat un articol cu titlul La mulţi ani, dragi fraţi români!, în româneşte şi în ungureşte, de Egyed Ufó Zoltán. Merită să-l citiţi – şi poate veţi aprecia totodată şi ironia zîmbitoare a imaginilor autorului cu folosirea culorilor tricolorului în forme nu tocmai potrivite pentru a-ţi exprima respectul faţă de drapelul României. (Pot să vă asigur că tot asta îi e reacţia şi cînd observă aşa ceva şi la unguri. Apare acolo şi o bancă de unde mi-am adus aminte de acea perioadă de coşmar cînd primarul Clujului era Gh. Funar şi toate băncile din Parcul Central unde-mi plăcea şi mie să mai stau cîteodată puţin sub castanii bătrîni au fost vopsite în tricolor, după care eu nu m-am mai putut aşeza pe niciuna niciodată pînă cînd n-au fost revopsite ca lumea, fiindcă mi-ar fi fost jenă şi aş fi simţit de foarte prost gust să-mi pun eu tocmai fundul pe un tricolor, oricui ar fi. Pe Funar însă, „mai român ca toţi românii”, dar fără absolut niciun simţ pentru nimic din tot ce românilor le este sfînt, asta nu l-ar fi deranjat de fel.)

Am apreciat de asemenea şi faptul că dacă în acest an au venit la Alba Iulia tot felul de oameni, printre ei şi nişte ultraşi care, fideli stilului lor de agresivitate provocatoare, n-au găsit alt slogan mai potrivit ocaziei decît să cînte „România, la mulţi ani, fără unguri şi ţigani”, atunci presa maghiară n-a mai făcut caz din asta, ci a trecut-o cu vederea, ştiind că ultraşii sînt o specie aparte şi trebuie luaţi ca atare, deşi, părerea mea, n-ar strica dacă ar şi gîndi şi ei puţin înainte de a face pe grozavul.

Am putut aşadar să sărbătoresc şi eu ceva foarte important de data asta care nu e despre trecut, ci să sperăm să arate spre viitor, şi anume prezenţa bunului-simţ în felul în care sărbătoreau oamenii. Şi putea fi şi mai frumos dacă nu s-ar fi produs totuşi un singur incident regretabil despre care s-a vorbit şi în presă, atît în cea română cît şi în cea maghiară. Deşi acţiunea a fost provocată din porniri antimaghiare, după părerea mea era totuşi mai degrabă antiromânească, din moment ce s-a îndreptat împotriva unor români care au curajul să viseze la o Românie mult mai normală decît cea în care astăzi se pot întîmpla asemenea lucruri.

Pentru a înţelege în context cele întîmplate trebuie ştiut că pregătindu-se pentru anul Centenarului, unele teatre din Transilvania au văzut în împlinirea celor o sută de ani o bună oportunitate pentru o cotitură în evoluţia relaţiilor româno-maghiare spre o direcţie mai bună, pentru ca cei o sută de ani care urmează să nu mai fie cum au fost cei de pînă acum, şi prin mijloacele lor artistice să şi contribuie la asta. Astfel cele două secţii ale Teatrului Naţional Tîrgu-Mureş au întocmit împreună un program în care la secţia română au fost jucate piese de autori maghiari, iar la cea maghiară de autori români. Tot în această idee, Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfîntu-Gheorghe (TAM, teatru în limba română) a pus pe scenă în regia lui Cristian Ban o piesă scrisă în româneşte de dramaturgul maghiar tîrgu-mureşan Székely Csaba, un autor mai angajat în normalizarea relaţiilor româno-maghiare, cu titlul Nu chiar 1918, o piesă de actualitate, cu spectatori români şi maghiari laolaltă. Ca să nu vă povestesc eu despre ce este vorba, mai bine citiţi acest articol şi continuaţi după aceea.

Premiera a avut loc la 1 Decembrie, spectatorii însă n-au putut intra decît pe uşa din spate, fiindcă foaierul a fost ocupat de un grup mare de oameni în straie naţionale, sosiţi cu autobuze pentru a protesta vehement împotriva „batjocoririi Marii Uniri”. După cum am înţeles eu, era o „acţiune civilă” a Asociaţiei „Calea Neamului” şi a organizaţiei „Frăția Ortodoxă Sf. Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de Biruinţă”. După ce aţi citit articolul pe care vi l-am recomandat adineaori şi veţi citi acum şi cel semnat de Mihai Tîrnoveanu, președintele asociației amintite, cred că nu trebuie să vă mai şi întreb care dintre cele două ar fi „calea neamului” către o Românie cum ne-am dori cu toţii, cu excepţia poate a unora care pesemne ar dori să ne conducă spre evul mediu. (În acest articol din urmă sînt nişte abateri grosolane de la adevăr. Cele mai multe le veţi găsi şi singuri, aş remarca numai că după ce autorul n-a văzut piesa şi habar n-are despre ce e vorba acolo, scrie aşa: „din diferite surse am aflat că piesa a fost «curăţată» de unele excese antiromâneşti la prezentarea ei în premieră”. În realitate a fost jucată fără nicio schimbare şi nici nu era nimic antiromânesc acolo, darămite excese. Acest articol a fost postat şi pe Facebook, şi dacă vreţi să vă îngroziţi, uitaţi-vă numai la comentariile de acolo.)

Văzînd îndîrjirea acestor oameni revoltaţi fără nicio cunoştinţă despre piesă, te întrebi: de unde a pornit totuşi toată nebunia asta? Răspunsul îl găsiţi într-un articol apărut pe blogul lui Dan Tanasă din Sfîntu-Gheorghe pe data de 21 noiembrie, articol în urma căruia s-au mobilizat atîţia oameni să vină grămadă la teatru să-i facă de ruşine pe români. (Reacţia managerului TAM, Anna Popa, o găsiţi aici, merită s-o citiţi pentru a vedea cum e treaba cu insinuările din articol.)

Bănuiesc că numele lui Dan Tanasă nu vă e necunoscut, el avînd de acum o anumită notorietate ca protagonist în multe cazuri conflictuale între români şi unguri. Cred totuşi că despre isprăvile lui eu ştiu ceva mai mult decît românii, fiindcă din media maghiară (din România) pot afla şi multe lucruri despre care românii nu prea au de unde să ştie dacă media română de o mai mare accesibilitate nu-i informează. (De aceea cer scuze dacă în continuare, acolo unde n-am găsit surse româneşti, voi fi nevoit să trimit cu linkul la cele scrise în maghiară pentru ca cei care au privilegiul să înţeleagă şi ungureşte să poată verifica cele spuse de mine.)

Dan Tanasă este preşedintele „Asociaţiei Civice pentru Demnitate în Europa” (prescurtat peste tot ADEC, nu înţeleg de ce nu ACDE). Denumirea sună frumos, nu-i vorbă, numai că activitatea acestei Asociaţii n-are nicio tangenţă cu demnitatea (fie umană, fie naţională), dacă nu luăm cumva în considerare faptul că acţiunile sale de cele mai multe ori lezează demnitatea multora: într-un contrast total cu ideile generoase lansate la înfiinţarea ADEC în iulie 2014, acestea se rezumă în cea mai mare parte la darea în judecată a unor primari şi primării sau a unor demnitari maghiari din judeţele Covasna şi Harghita pe nişte motive trase de păr de-ţi stă mintea-n loc, numai de dragul sîcîielii. Procesele, într-un număr incredibil de mare pentru cei patru ani şi jumătate de cînd există ADEC, sînt intentate totdeauna de Asociaţie, Dan Tanasă fiind numai reprezentantul legal. (Soluţie ingenioasă, fiindcă dacă ADEC ar pierde procesul, cum se mai întîmplă cîteodată, deşi foarte rar, cheltuielile de judecată pot fi plătite de Asociaţie şi nu de el.)

Dacă l-aş întreba odată de ce face toate astea, parcă şi aud cum ar începe, fiindcă am deja experienţa suficientă pentru asta: „Eu n-am absolut nimic cu ungurii, am şi prieteni unguri şi ne înţelegem foarte bine, dar…” Nu e o invenţie românească, nici măcar specific românesc, tot aşa zic şi unii unguri mai intoleranţi cînd vor să-şi facă o imagine mai acceptabilă, căreia nu i-ar face bine dacă ar zice „Eu n-am nimic cu ăştia, numai să nu-i văd că nu-i pot suporta”. Mai mult: în situaţii similare exact asta auzi de la asemenea oameni de la Atlantic la Pacific şi chiar şi în SUA sau Canada, asta fiind o formulă universală pe care cum o auzi, poţi să ştii cu cine ai de a face. Dan Tanasă n-are deci nimic cu ungurii, Doamne fereşte, el vrea numai ca Constituţia şi legile ţării să fie respectate de toţi, şi dacă unii ar fi „certaţi cu legile” (înţelese de el într-un mod cam original), atunci este datoria lui de „simplu cetăţean” să-i oblige cu forţa justiţiei să le respecte.

Ca să vedeţi numai şi să nu credeţi despre ce fel de procese e vorba, să vă dau un exemplu. De cîţiva ani încoace, primăria municipiului Sfîntu-Gheorghe decernează anual distincţia „Pro Urbe” unor cetăţeni mai în vîrstă (peste 70 de ani) care „fără plată şi aplauze” au făcut ceva pentru oraşul lor şi spre cinstea acestuia. În 2018, la 29 aprilie au fost înmînate două asemenea distincţii, şi anume preotului (român) Ioan Cucu şi poetului (maghiar) Farkas Árpád. Fiind vorba de un gest frumos de recunoştinţă faţă de meritele lor, cei de la primărie au avut bunul-simţ să ia în considerare, omeneşte şi pe bună dreptate, că bucuria celor distinşi va fi şi mai mare dacă îşi vor vedea diplomele fiecare în limba lui, ca un semn de respect, în româneşte şi respectiv în ungureşte. Şi puteau face asta liniştit, fără să încalce vreo lege, din moment ce o asemenea diplomă nu intră în categoria actelor oficiale, cu implicaţii juridice (adeverinţe, certificate, contracte, diverse acte normative  etc.) care trebuie să fie emise de primărie în limba oficială a statului, cum şi sînt de altfel, singurul rost al acesteia fiind numai ca cel distins s-o păstreze acasă ca o amintire frumoasă. Nefiind deci acte oficiale, pe aceste diplome bineînţeles nu apare nici antetul şi nici ştampila instituţiei, obligatorii pe actele oficiale, ci numai semnătura primarului, aşa cum puteţi vedea asta chiar în imaginea din articolul foarte revoltat apărut pe blogul lui Dan Tanasă la 9 mai, prezentînd triumfal diploma scrisă în ungureşte ca o nouă dovadă a unei grave încălcări a legii, „în spiritul şovin [!] cu care ne-a obişnuit deja” primarul. Pentru a-şi etala competenţa, autorul face trimitere la Legea administraţiei publice locale „215/20001” [corect 2001!], la alin. 5 al „art. 90” [corect 76!], deşi acolo spune clar: „Actele oficiale se întocmesc în mod obligatoriu în limba română”, şi asta nu interzice cu nimic ca primăria să întocmească, dacă ar fi cazul, unele acte neoficiale scrise într-o altă limbă.

Iar dacă legislaţia românească n-ar fi adoptat o definiţie clară stabilind ce anume se înţelege prin „act oficial” şi ce nu (am căutat destul, dar n-am găsit), atunci asta înseamnă că expresia trebuie înţeleasă conform standardelor limbii române. Şi iată ce scrie în DEX (2009) la diplomă, că de asta e vorba:

DÍPLOMĂ, diplome, s. f. 1. Act oficial care certifică pregătirea profesională a unei persoane, un anumit titlu etc. 2. Act eliberat unui premiant, unui participant la o expoziție sau la un concurs, prin care se recunoaşte valoarea acestuia. 3. (În Evul Mediu) Act prin care se acorda cuiva un titlu de nobleţe, anumite privilegii etc.

Se vede clar: diploma de bac de pildă, avînd relevanţă juridică, se încadrează la sensul 1., şi asta se defineşte ca act oficial, pe cînd diploma în discuţie, neavînd nicio relevanţă juridică, intră la sensul 2., definit ca act şi nu act oficial.

Dacă aţi zice acum că ieşirea din fire a lui Dan Tanasă chiar şi la ceva atît de normal şi care n-are cum să facă niciun rău nimănui ar fi culmea, atunci n-aţi nimeri. Fiindcă culmea e că pe baza acestor „argumente” lipsite de orice temei juridic ADEC a dat în judecată primăria, iar la 26 noiembrie portalul „Székelyhon” a publicat sentinţa în prima instanţă: partea reclamantă a avut cîştig de cauză, prin urmare de acum încolo asemenea diplome vor putea fi numai în româneşte. Singura consolare pentru partea pîrîtă era că instanţa n-a dat curs şi solicitării ADEC ca toate diplomele date pînă acum în ungureşte să fie retrase şi înlocuite cu altele în româneşte. Primarul Antal Árpád a declarat că va face recurs la această sentinţă absurdă, lipsită de orice temei legal, dar după multele precedente de pînă acum eu nu-mi fac mari speranţe că se va mai putea schimba ceva că mai totdeauna asemenea sentinţe au rămas definitive.

Iar acum să ne oprim puţin. Hai să zicem: Tanasă ca Tanasă, oameni fără bun-simţ şi foarte inventivi în a face rău altora cu bună ştiinţă, neratînd nicio ocazie, există peste tot, şi nu numai la români. Asta, la o adică, aş mai putea înţelege şi eu. Dar cînd e vorba de o sentinţă judecătorească, problema capătă o altă dimensiune. Fiindcă aici nu se mai poate ocoli întrebarea privitoare la cauzele pentru care astăzi, la noi în România se pot întîmpla pînă şi asemenea lucruri. (1) Prima ar fi că noi avem şi nişte judecători care cred că tot ce e scris şi provine de la primărie ar fi în mod automat şi act oficial, pînă şi felicitările de „La mulţi ani!” din cutiile noastre poştale la sfîrşitul anului. Dar dacă totul s-ar datora faptului că unii judecători n-ar avea atît discernămînt să înţeleagă şi spiritul legii, şi nu numai litera, şi pînă şi asta nesigur, asta ar fi ceva alarmant, fiindcă atunci ce încredere mai putem noi avea în justiţie? Ar trebui deci să-i înlocuim de urgenţă cu alţii mai competenţi. (2) A doua poate vi se va părea cam de rea-credinţă, dar nu cred să fiu eu de vină dacă după experienţele mele de pînă acum nu pot exclude din păcate nici asta, şi anume că există la noi judecători care dacă e vorba de ceva ce pentru noi, ungurii are o anumită importanţă (fie şi sentimentală, cum e şi în acest caz, nu neapărat ca interese materiale sau de altă natură), atunci dau interpretări ad hoc unor noţiuni sau legi numai să ne scoată pe noi păgubaşi.

Ca să nu mă mai întrebaţi şi de motivele mele pentru care îmi pot închipui pînă şi asta, vă povestesc ceva unde la un moment dat a trebuit să mă implic şi eu. La puţin timp după înfiinţarea lui, ADEC a pornit o adevărată ofensivă în judeţele Covasna şi Harghita împotriva inscripţiilor maghiare Községháza pe clădirile primăriilor din comune şi respectiv Városháza pe cele din oraşe. Ca să înţelegeţi despre ce este vorba, să vă spun că acestea sînt denumirile tradiţionale în ungureşte pentru clădirile administraţiei publice locale, aşa cum de pildă cele germane Stadthaus (în oraşe) sau Gemeindehaus (în comune), respectiv cele englezeşti Townhall sau City Hall, niciuna dintre acestea neînsemnînd instituţia ci numai clădirea-sediu. Asta se vede chiar din faptul că ház(a) înseamnă ’casă’, község ’comună’ şi város ’oraş’. Aceste cuvinte nu sînt nişte invenţii noi, ele fac parte de mult timp din lexicul limbii maghiare comune, în Transilvania városháza fiind atestat documentar încă din anul 1559. ADEC însă a dat în judecată primăriile avînd drept sediu clădiri cu asemenea inscripţii pe faţadă şi „neprecupeţind niciun efort” a obţinut ca de pe nici nu mai ştiu cîte primării acestea să fie înlăturate în urma hotărîrilor judecătoreşti pe motivul că ele n-ar corespunde exact noţiunii de „primărie” ca instituţie, ci ar fi, chipurile, denumirile instituţiei ba de dinaintea Unirii, ba din epoca comunistă, şi putea alege oricare că aceste denumiri nu însemnau niciodată instituţia.

Şi e de-a dreptul de neconceput că nu s-a găsit niciun tribunal să spună clar că judecătoria n-are cum să aibă vreo treabă cu aceste inscripţii neoficiale de pe faţadele clădirilor, din moment ce nu există niciun articol de lege privitor la numele clădirilor, acestea pur şi simplu nu cad sub incidenţa legii, neputînd fi deci nici legale, nici nelegale, ele fiind amplasate pe sediile primăriilor numai prin tradiţie, şi dacă sînt opţionale, există în ţară un număr mare de primării pe clădirile cărora scrie cu litere mari, vizibile şi PRIMĂRIE, şi există multe altele pe care afară de inscripţia oficială nu mai scrie nimic. Fiindcă legea reglementează numai amplasarea inscripţiilor oficiale pe acele tăbliţe albastre cu denumirea instituţiei, iar dacă acestea sînt în regulă (cum şi sînt peste tot şi în aceste judeţe), atunci toată reclamaţia e fără obiect. Judecătoriile însă, nimeni nu ştie pe ce bază juridică, au dat curs tuturor reclamaţiilor Asociaţiei şi oricît de clar au explicat avocaţii părţii pîrîte cum e cu aceste inscripţii, ce înseamnă şi ce nu înseamnă acestea, judecătorii au avut mai multă încredere în cele spuse de Dan Tanasă că el doar ştie mai bine decît ungurii ce înseamnă aceste cuvinte maghiare.

Cînd era pe rol cazul primăriei din Dăneşti (Harghita), avocatul apărării, văzînd că argumentele sale n-au fost luate în serios, ne-a solicitat o opinie de specialitate ca noi ca lingvişti să ne exprimăm părerea în treaba asta. Am discutat problema cu colegul meu Péntek János după care am lucrat cîteva zile bune la text să fie acolo toate clarificările şi argumentaţia necesară, să se vadă clar despre ce este vorba, fiindcă nu e stilul meu să fac treabă de mîntuială. Dacă vreţi să vedeţi că vorbesc serios, puteţi descărca această Opinie, şi chiar vă recomand asta, fiindcă sînt şi nişte lucruri interesante acolo care nu mai încap aici. În acele zile am fost deci nevoit să-mi pierd vremea făcînd jocul lui Tanasă în loc să-mi văd de treburile mele, ca pînă la urmă să aflu că totul era degeaba, fiindcă instanţa n-a mai luat în considerare şi Opinia noastră şi inscripţia trebuia îndepărtată de pe clădire.

Iar acum spuneţi-mi dacă credeţi că n-aş avea niciun motiv să am reţineri în privinţa imparţialităţii judecătoriilor la asemenea procese. Şi am povestit despre toate acestea să poată afla şi românii ce se petrece în ţara asta, lucruri cîteodată de-a dreptul tragicomice, cum ar fi de pildă cazul primăriei din comuna Corund (Harghita). Iniţial clădirea arăta aşa cum se vede în imaginea din articolul în care se anunţă că primăria a pierdut procesul faţă de ADEC. Dar dacă Tribunalul Tîrgu-Mureş şi-a motivat hotărîrea prin argumentul că denumirea Községháza nu corespunde termenului românesc Primărie, fiindcă, tradus literal, sensul acesteia ar fi Casa comunală (deşi conceptual, ca nume al clădirii corespunde perfect, şi chiar dacă n-ar oglindi prin structura morfologică cuvîntul corespondent din limba română, ce ar fi şi imposibil, fiind vorba de două limbi diferite, asta tot n-ar avea nicio importanţă, acestea nefiind inscripţii oficiale), oamenii locului au zis că dacă asta e problema, atunci hai s-o rezolvăm aşa cum ar cere tribunalul, şi au schimbat Primăria cu denumirea tradiţională românească din Transilvania între cele două războaie, şi anume cu Casa comunală, aşa cum vedeţi în imaginea din acest articol din care însă aflăm că nu va putea rămîne aşa, fiindcă ADEC a cîştigat şi procesul următor.

Eu, sincer, nu mai ştiu ce s-ar putea face pentru a opri cumva aceste aberaţii şi alte abuzuri asemănătoare, lipsite de orice bază legală. Noi, maghiarii ne-am epuizat deja toate ideile şi toate mijloacele şi tot degeaba. Iar dacă există o hotărîre judecătorească definitivă, acolo chiar că nu mai ai ce face fiindcă cum şi unde să dai în judecată un judecător pentru malpraxis juridic? Dacă aţi vedea vreo soluţie pentru a opri nebunia asta, v-aş ruga să-mi spuneţi în comentarii. Şi dacă ar fi cazul, să-mi spuneţi şi mie ce rău sau ce daune de orice natură le-ar putea face românilor aceste inscripţii dacă ar putea rămâne la locul lor în continuare, fiindcă eu, nefiind român, poate nu văd ce văd românii. Văd în schimb cu tristeţe daunele distrugătoare de speranţe care se produc în urma înlăturării lor. Pentru asta e de ajuns să mă gîndesc cum acei mii de maghiari care, trecînd în faţa acelor primării se uită acum la locul gol al inscripţiei care ţinea de lumea lor şi care le-a mai dat şi puţină încredere că lucrurile poate vor merge spre mai bine, simt acum amărăciunea neputinţei, şi poate încep să se gîndească dacă nu sînt ei cumva totuşi asupriţi în ţara lor? Şi nu pot garanta din păcate nici că dacă umblînd prin Miercurea-Ciuc se vor uita la acel monument sinistru al nesimţirii care se vede pe ultimele două imagini din acest articol, îşi vor da seama cu toţii că asta e numai despre nesimţirea unui singur om şi nu a românilor. Şi atunci cum să le mai scriu eu cum am făcut şi nu demult că noi ar trebui să avem mult mai multă încredere în români, dacă în primul comentariu sînt întrebat dacă am auzit eu vreodată de Dan Tanasă?

Unii au început acum să-şi facă speranţe după ce potrivit unei informaţii a Agenţiei Ungare de Ştiri (MTI – o puteţi citi că e în româneşte) preşedintele Fundaţiei Observatorul Secuiesc, Árus Zsolt (din Gheorgheni) a descoperit că din anul 2016 ADEC de fapt funcţionează ilegal şi „a depus acţiunea la Judecătoria Secorului 3, care a emis actul de înfiinţare, cerînd dizolvarea asociaţiei”. (Pentru a nu strica poanta, nu vă spun care a fost prima reacţie a lui Dan Tanasă, merită s-o vedeţi aici.) Eu, sincer, nu mă aştept la mare schimbare chiar dacă Árus ar avea dreptate şi instanţa ar hotărî dizolvarea (dacă nu va spune cumva că nu-i nicio problemă, să nu exagerăm, să fim şi noi mai înţelegători că doar e om şi el, şi dacă ungurii îi dau atîta de lucru, a uitat omul să facă ceva la timp, se mai întîmplă). Fiindcă problema nu e cu Asociaţia ci cu Dan Tanasă.

Urmărind de o vreme tot ce face acest om, şi încă la văzul lumii, eu am o nedumerire: dacă el ţine atît de mult la respectarea Constituţiei şi a legilor ţării, atunci cum de nu-şi pune întrebarea dacă nu cumva tot ce face el, atît ca denunţător pornit pînă şi împotriva unor inscripţii inofensive dacă sînt în ungureşte, cît şi ca formator de opinie prin blogul său, ar intra sub incidenţa  articolului 369 din Codul penal unde scrie aşa: „Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”?

Poate mă întrebaţi acum că dacă eu văd lucrurile aşa, atunci de ce nu-l dau eu în judecată sau cineva dintre noi, ungurii? Am două motive la asta. Primul ar fi că, aşa cum poate aţi observat, în acea scrisoare a mea la care am făcut referire la început eu de mai multe ori în loc de problema minorităţilor, cum se obişnuieşte, am scris problema cu minorităţile. Nu era o scăpare, am scris aşa cu bună ştiinţă fiindcă dacă foloseam prima formă, poate mulţi ar fi zis că dacă problema este a minorităţilor, să şi le rezolve ei singuri cum pot, noi ceilalţi n-avem nicio treabă acolo. Am ales deci cea de a doua formă prin care am dorit să ajut puţin la schimbarea percepţiei ca să înţelegem cu toţii că problema asta nu e numai a minorităţilor ci este problema noastră a tuturor, a României, precum şi problema cum să-l putem opri cumva pe Dan Tanasă, şi asta nu intră în resortul exclusiv al ungurilor chiar dacă ei sînt aceia în primul rînd care trebuie să sufere toate umilirile din partea lui. Şi nici acţiunile şi propaganda lui nu se îndreaptă numai împotriva ungurilor ci deopotrivă împotriva majorităţii românilor, cum îmi place să cred, adică celor cu bun-simţ şi care ar dori să trăiască într-o Românie mai normală. Pe cei de la TAM de pildă el îi califică nişte mancurţi deghizați în oameni de cultură”. Iar atunci să nu-mi spună mie nimeni că ar fi numai de datoria noastră să găsim noi o modalitate, chiar dacă nu neapărat darea în judecată dacă ar fi şi alte căi, de a-l convinge cumva să mai termine odată cu hărţuirea atîtor cetăţeni români numai pentru faptul că ei sînt unguri şi să oblige atîţia oameni: primari, consilii locale, avocaţi ca în loc să se ocupe cu problemele comunităţii, să umble prin tribunale unde oricum n-au nicio şansă numai să facă jocul lui.

Al doilea motiv ar fi că dacă eventual l-am da noi, ungurii în judecată, asta n-ar avea niciun rost că ne-am pierde vremea, energiile şi banii degeaba. Ca să înţelegeţi la ce mă refer, vă dau două exemple. La începutul lui septembrie un neisprăvit (probabil ungur, nu pot fi sigur) din Tîrgu-Mureş nu şi-a găsit altă distracţie decît să mîzgălească pe un zid ceva antiromânesc. A şi fost prins foarte repede un tînăr suspectat de comiterea faptei şi a fost reţinut pentru 24 de ore pentru cercetări. Cînd am văzut ştirea, am zis că dacă a fost într-adevăr el cel care a făcut asta, atunci şi-a căutat asta singur, şi dacă îl amendează, să fie sănătos, măcar va învăţa ceva pentru viitor, lecţia se plăteşte. – La începutul lui iunie cineva a lipit nişte afişe cu conţinut antimaghiar pe zidul Tribunalului Oradea. (Mi-ar fi jenă să citez textul, aveţi imaginea în articolul sub linkul dat mai jos.) Preşedintele organizaţiei locale a UDMR, Botházy Nándor a reclamat asta la poliţie. La începutul lui septembrie a şi primit răspunsul: nu s-a întreprins nicio cercetare din moment ce acele afişe nu conţineau nimic ce ar putea intra sub incidenţa articolului citat mai sus din Codul penal. S-ar putea să nu am dreptate, asta n-am cum să ştiu, am însă destule motive să mă tem că răspunsul pe care l-am primi noi cu mare întîrziere ar suna tot la fel, singurul rezultat ar fi că i-ar da lui Tanasă ocazia să folosească această încercare să-şi facă reclamă, alarmîndu-i pe românii lui că iată, nişte unguri şovini afurisiţi, sprijiniţi de organizaţii horthyste subterane antiromâneşti şi dirijaţi de la Budapesta au încercat să-l bage la puşcărie, fiind apoi sărbătorit de ai lui ca marele erou al neamului.

Cred că mulţi care mi-aţi citit articolul precedent aţi fost de acord cu mine dacă acolo am spus (iniţial ungurilor, acel articol fiind o traducere) că noi nu ne putem rezolva problemele decît împreună cu românii în care trebuie să avem mai multă încredere. Problema de care am vorbit aici este una pe care noi, ungurii cu siguranţă n-o putem rezolva singuri, din moment ce toate încercările noastre ar fi chiar contraproductive („gaz pe foc”, cum s-ar zice), şi tocmai de aceea cer aici ajutorul tuturor care puteţi face ceva în acest sens ca să scăpăm odată cu toţii de acţiunile răuvoitoare ale unor asemenea oameni care ungurilor aduc numai umilire şi decepţie, iar românilor ruşine. Eu nu pot să cred că ar trebui să ne uităm la asta ca şi cum ar fi o calamitate naturală contra căreia noi n-am mai putea face nimic. Problema asta a fost creată de oameni, şi atunci tot oamenii o pot rezolva, dacă o iau odată în serios.

Recitind cele scrise, îmi pare rău că dacă am început acest articol cu veşti bune, n-am putut totuşi să şi termin cu acelaşi optimism. Dar poate e totuşi dătător de speranţe că ne apropiem de Naşterea Domnului şi putem aşteapta cu toţii cu încredere „vestea minunată” că va veni cu siguranţă. De Sfînta Sărbătoare să cîntăm deci cu toţii, din inimă şi cu credinţă, colinda: „Să se nască şi să crească să ne mîntuiască”, de toate relele. Vă doresc tuturor un Crăciun binecuvîntat şi fericit!

Distribuie acest articol

31 COMENTARII

  1. Felicitări domnule Szilagyi. V-am citit cu mare plăcere ambele articole. Sunt român din Muntenia, iubesc Ardealul, am soție româncă din județul Mureș. Lumea, în toate etniile, are nevoie de oameni cu acest spirit. Aș îndrăzni să-l numesc spiritul hristic. Dumnezeu să vă binecuvinteze.

  2. Poti sa fii sau nu de acord cu dl. Sandor, dar esti obligat sa admiri cel putin 2 lucruri: grija pentru utilizarea corecta a limbii romane (pe care, din pacate, nu o regasesc la foarte multi dintre conationalii nostrii) si atenta documentare a afirmatiilor sale (ceea ce stimuleaza gandirea critica a cititorilor – un lucru de care cam ducem lipsa). Mi-a facut mare placere sa ii citesc acest articol.

    • Am prieteni de limbă germană și engleză/franceză care au stat mai mult de zece ani în România și tot au probleme cu limba română, o limbă pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă; exprimarea dânsului face cu atât mai rușinoasă crasa lipsă de cultură și carențele de gramatică ale prim-ministresei de la putere….

  3. Dragă Dl. Sándor,

    ca român sunt indignat. Nici nu trebuie să fi localnic sau maghiar ca să înțelegi că este greșit. Judecătoria și-a pierdut puternic din credibilitate și printre noi românii.

  4. Da, va cred si confirm ca exista printre romani oameni ca Tanasă. Nu ma inteleg deloc cu ei. Dar imi da replica imediat: da` pe „Szabo” nu il vezi? el vrea Autonomie!
    (Un mare rau, greu de sters din memorie, este cererea repetata a liderilor UDMR pentru Autonimie.)
    Cit despre sentintele judecatoresti tind sa va dau dreptate. Cu satisfactia ca unii vad ce se intimpla in Justitie doar cind le ajunge cutitul la os, adica atunci cind o patesc EI.
    NB,
    desi aud prima data de acest „patriot verde”, Dan Tanasă, ma repet: exista si vor exista. Si nu numai printre romani. Si atunci dece nu ar exista si printre judecatori?
    Dar o solutie de rezolvare nu am, decit felul meu de a-i trata rece si pe unii si pe altii.

    • Dragă victor L, nu mă miră de fel ce spuneţi, este o atitudine destul de generală de ambele părţi ca ori de cîte ori apare o problemă să arătăm cu degetul la cealaltă parte pentru a scăpa de problemă deviind cursul discuţiei.
      Despre problema cu autonomia am scris ceva nu demult în ungureşte, şi am spus acolo că asta n-ar fi ceva de la diavol, există în Europa mai multe autonomii pe bază etnică şi funcţionează foarte bine, fără nicio problemă, dar la stadiul actual al normalizării relaţiilor româno-maghiare toate eforturile pentru a obţine autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc sînt zadarnice şi risipă inutilă de energie fiindcă atîta timp cît românii au o percepţie foarte negativă despre asta şi-şi închipuie tot felul de scenarii de groază dacă această autonomie s-ar realiza, ungurii n-au nici măcar parteneri la asta printre români, darămite suporteri. Pentru asta mai trebuie ceva timp ca românii să fie mai informaţi şi nu mai degrabă dezinformaţi despre problema asta, şi să aibă mai multe cunoştinţe reale despre ce este şi cum funcţionează o autonomie, şi ce aporturi pot avea chiar şi la securitatea statului. Să vă dau un exemplu. Insulele Åland (în suedeză, Ahvenanmaa în finlandeză), cu o poulaţie de peste 90% de limba suedeză, au statut de autonomie în cadrul Finlandei din anul 1920. Această autonomie a luat fiinţă în urma faptului că din cauza relaţiilor foarte proaste de atunci dintre finlanedezi şi suedezi, suedezii din aceste insule s-au plictisit atît de rău de repetatele sîcîieli ale finlandezilor care nu se mai terminau încît şi-au propus alipirea lor la Suedia. Pentru a evita asta, Finlanda le-a oferit atunci statut de autonomie. Prin asta, relaţiile finlandezo-suedeze au început să se îmbunătăţească, mai ales după cel de al doilea război mondial, şi astăzi practic nu au probleme unii cu alţii. Insulele Åland au o administraţie proprie, cu limbile oficiale finlandeza şi suedeza, şi suedezii de acolo ţin atît de mult la autonomia lor încît au pînă şi mărci poştale proprii. Asta, bineînţeles, complică puţin legislaţia Finlandei că la adoptarea unor legi în parlamentul de la Helsinki trebuie să fie atenţi şi la existenţa acestei autonomii, şi aşa se explică dacă undeva în anii ’80 cei din Åland au fost întrebaţi că dacă ei ţin atît de mult la faptul că ei sînt suedezi şi la autonomia lor, n-ar fi mai simplu dacă s-ar alipi Suediei? La care ăia s-au supărat foc: dar ce să caute ei în Suedia cînd ei sînt finlandezi (ca naţiune politică)?
      Iar pe secui nu-i poţi înţelege decît dacă ştii că ei încă din evul mediu aveau un statut special: atribuţia lor fiind apărarea graniţelor dinspre răsărit de incursiunile mai ales a tătarilor, ei pentru asta erau „secui liberi” şi la ei nu exista iobăgie. Şi asta a intrat atît de puternic în conştiinţa lor de secui încît după ce libertăţile lor n-au mai fost respectate, atunci dacă Mihai Viteazul le-a promis că dacă-l sprijină, le va restabili libertăţile, au venit imediat în număr mare să lupte împotriva turcilor la Călugăreni în oastea lui şi nu s-au făcut acolo de ruşine. Şi ideea asta de autonomie s-a păstrat pînă astăzi, şi e atît de puternică încît e aproape imposibil să-i convingi să mai aştepte puţin pînă se creează şi condiţiile pentru asta.
      Problemele cu justiţia: văd şi ungurii şi celelalte probleme, dar în rîndul lor dominînd o atmosferă de decepţie, n-au ieşit în stradă nici măcar pentru a protesta împotriva sentinţelor judecătoreşti de care am vorbit, fiindcă au convingerea că ar fi tot degeaba.

      • Insulele Aaland au un asemenea grad de autonomie cum maghiarii din Romania nu doar ca nu viseaza, dar nici nu au cerut niciodata. Acolo exista o singura limba oficiala, suedeza, iar autoritatile de la Helsinki folosesc doar limba aceasta cand li se adreseaza celor locale din insulele Aaland. De asemenea, in Finlanda, stat locuite de o minoritatea suedeza de 6-7 procente, limba suedeza este limba oficiala de stat si este studiata obligatoriu la scoala de toata lumea. Suedezii au o universitate de stat in care se preda exclusiv in limba suedeza (https://www.abo.fi/en/?lang=en)
        Bun e clar ca acestea sunt niste standarde greu de atins, dar te umfla putin plansul cand vezi ca in Romania sunt date in judecata autoritati locale pentru ca tablita in limba maghiara cu denumirea institutiei este in dreapta celei in limba romana, nu sub ea.

        • În „scrisoarea” mea la care m-am referit cu linkul la începutul articolului am şi explicat de ce situaţia finlandezilor de limba suedeză nu poate fi privită ca un standard care ar trebui atins în toate ţările, din moment ce datorită condiţiilor istorice din trecut, această minoritate e mai degrabă una norocoasă decît privilegiată. Aici am dat acest exemplu numai pentru a arăta faptul că autonomia nu înseamnă neapărat diminuarea ataşamentului faţă de ţară, darămite tendinţe de secesiune, dimpotrivă: minorităţile sînt extrem de recunoscătoare faţă de ţara lor dacă sînt lăsaţi în pace să-şi trăiască viaţa după felul lor, şi au şi condiţiile asigurate pentru asta, şi nu sînt sîcîiţe, şi încă cu spijinul justiţiei, pînă şi pe motivul unor lucruri absolut fireşti, şi loialitatea lor faţă de ţară poate fi chiar mai intensă decît a unor membri ai majorităţii.

      • @Szilágyi N. Sándor – Insulele Åland au 1.500 kmp (cam un sfert de județ românesc, Bacău are 6.600 kmp, de exemplu). Ele reprezintă doar 0,5% din suprafața Finlandei (1 din 200) iar cei 30.000 de locuitori tot cam 0,5% din populația Finlandei reprezintă.

        Ținutul Secuiesc are evident o suprafață mult mai mare și o pondere mult mai mare în cadrul României, care nu-și poate permite autonomia unei regiuni atât de mari.

      • Dragă domnule Szilágyi N. Sándor,

        Țin să vă mulțumesc pentru toate cele trei articole: le-am salvat la „favorite”, cu gândul că le voi mai (re)citi.
        Acum m-aș opri asupra a două chestiuni: la noi, la români, de la Unirea din 1918, este un subiect sensibil autonomia. Dacă ar fi după mine, aș da autonomie – economică, financiară, educațională – tuturor regiunilor. Nu etnică și nici confesională! Nu, deoarece, România interbelică s-a temut – și avea de ce! – de revendicările teritoriale ale unora dintre vecini. Iar de ce s-a temut, n-a scăpat, că a venit 1940 și am pierdut, fără a trage un foc de armă, o treime din teritoriu și populație. Rușinos!
        După 1945, sau, mai exact, după 1950, când, după model sovietic, țara a fost „redesenată” în regiuni și raioane, după „model sovietic”, s-a creat „Regiunea Autonomă Maghiară” (1952). Dar, credeți că a funcționat? Deciziile le lua tot pmr (partidul muncitoresc român – nu merită majuscule, îmi cer scuze!), pentru că, așa erau vremurile „partidul e în tot și-n toate”! Aici, ca o „paranteză, ar merita o discuție cât de cât amplă cum au „glisat” maghiarii (reprezentați până în 1953, de UPM – Uniunea Populară Maghiară, fostă MADOSZ în perioada interbelică) de la o susținere, ca aliați, a comuniștilor în anii 1946-1956 și cum au trecut la 180 de grade, după…
        Dar, a venit Ceaușescu, în 1965 și, din 1968 s-a revenit la județe (aproximativ alea pe care le avem și azi, cu unele excepții (Giurgiu, Călărași, apărute în 1981 și Ilfov – în 1996, când s-a desființat fostul „sector agricol” din jurul Capitalei).. Fără autonomie! Și chiar fără emisiunea în limba maghiară de la TVR (pe care o urmăream, ca și cea în limba germană), după 1980…
        Ca să închei, deși subiectul e amplu, la câți „cai troieni” a creat putler de la Kremlin în toate țările care vor cu Vestul – Transnistria în estul R. Moldova, Osetia de Sud în nordul Georgiei, estul Ucrainei (plus ocuparea Crimeei, care era „republică… autonomă”, în cadrul Ucrainei!) – plus „șopârlele” băgate de Moscova când cu referendumul pentru independența Scoției, sau susținerea celui catalan (declarat ilegal de Spania), credeți că acest subiect este unul de discutat cu românii, în acest context? Mai ales că acei „cai troieni” de care vorbesc mai sus au fost creați în două țări vecine cu România (R. Moldova și Ucraina). Nu cred că are rost să amintesc de unde a început, în 1940, prăbușirea granițelor României – dinspre Răsărit, cu ordin de la Moscova!
        CU a doua chestiune termin repede: pe net circulă o petiție pentru declararea acelui dan tanasă (e nesuferit și pentru mine, ca român, dacă a făcut și face ce-a făcut!) drept „persona non-grata în estul Transilvaniei (petiția e în maghiară)…

  5. Din pacate atitudinea UDMR de-a lungul intregii istorii a politicii post-decembriste și atitudinea regimului Orban, instaurat la Budapesta cu largul concurs al voturilor din Diaspora maghiară nu au făcut decât să întărească resentimentele românilor față de maghiari în general. Mai ales în aceste zile, când singura șansă de curmare a acestei nebunii care este guvernarea Dragnea stă în puterea UDMD, faptul ca din rândurile maghiarilor nu se aud proteste vehemente fata de partidul care ii reprezinta, constituie o mare dezamăgire. Chiar dumnevoastră, domnule, îmi creați aceeași dezamăgire prin faptul că în aceste momente cruciale vă alegeți o temă abolsolut secundară față de urgențele momentului. Cele relatate în partea a doua a articolului sunt absolut reprobabile, dar prin omisiune nu faceți decât sa întăriți convingerea românilor că nu vă pasă de ei decât în măsura în care puteți să obțineți concesii pentru grupul etnic din care faceți parte.

    • Dragă DSK, înainte să trec la UDMR, aş face o precizare. La ultimele alegeri, partidul lui Orbán (care de altfel nu-mi e simpatic deloc, să nu credeţi asta) ar fi cîştigat alegerile să aibă 2/3 în parlament şi fără voturile cetăţenilor dinafara Ungariei: acestea nu i-au adus niciun mandat în plus în parlament. Deci cu siguranţă nu sînt ungurii din România aceia care au instaurat acest regim la Budapesta.
      Trecînd la problema cu UDMR: dacă credeţi că n-ar exista critici chiar „vehemente” din rîndurile maghiarilor, înseamnă că nu citiţi şi presa în maghiară. Mai recent am fost chiar eu acela care am publicat un asemenea articol (https://goo.gl/3Kk6Xz), şi ca să nu zică nimeni că aş spune altceva românilor decît ungurilor, şi ca să înţelegeţi mai bine şi situaţia ingrată în care se află UDMR, vă traduc un pasaj (nu cele cu critica) chiar din acesta:
      „Poţi citi adesea din partea românilor: ce mai vor ungurii cînd au pînă şi reprezentare în parlament? Şi nu se întreabă: şi ce dacă? Acolo legile sînt adoptate prin vot majoritar, iar cel mai mult cît poate face UDMR cu numai 7% e să vină cu propuneri, singur nu poate adopta nimic, la asta avînd nevoie la vot şi de susţinători într-un număr suficient. Dar pe aceştia nu-i poate avea decît din acea parte unde şi există atîţia, şi ştiind asta, îşi dă seama chiar la începutul ciclului parlamentar că dacă s-ar alia cu opziţia, asta ar însemna că în cei patru ani care urmează nu va putea trece nimic, fiindcă chiar dacă ar avea susţinerea întregii opoziţii, în partea opusă fiind mai mulţi, ei ar vota contra chiar şi pentru ca opoziţia să nu aibă succes. Astfel UDMR e silit să fie mereu în capcana majorităţii parlamentare, independent de cine e la guvernare, care şi profită de asta, acceptînd să susţină propunerile UDMR totdeauna numai în schimb de ceva, spre un cîştig propriu, iar asemenea negocieri constrîng cîteodată UDMR-ul ca dacă nu vrea să piardă iarăşi, să susţină în parlament şi unele iniţiative pe care n-ar trebui şi care nu-i fac cinste. Tocmai de aceea UDMR are o imagine destul de proastă în rîndul românilor, mulţi vorbesc despre acesta cu dispreţ (şi nu neapărat din motive antimaghiare!), unii vorbesc chiar de prostituţie politică, din moment ce se aliază cu oricine, dar numai cu majoritatea totdeauna, fiindcă, chipurile, de acolo aşteaptă la foloase mai mari.”
      Şi ştiu şi eu bine că acest aranjament e cel mai prost dintre toate cele pe care ţi le poţi imagina, dar să înţelegeţi şi Dvs. că atîta timp cît celelalte partide din parlament par a fi lipsiţi aproape total de interes faţă de problemele specifice ale minorităţilor, ca şi cum toată problematica asta ar intra numai şi numai în resortul UDMR, şi chiar şi iniţiativele adoptate, propuse de UDMR pentru soluţionarea unor probleme reale ale acestor comunităţi sînt percepute acolo ca nişte „concesii”, vorba Dvs., UDMR pur şi simplu n-are altă cale să-şi poată justifica cît de cît în faţa alegătorilor săi prezenţa sa în legislaţie.
      UDMR este deci înte ciocan şi nicovală: dacă ei nu îndeplinesc condiţiile puse de majoritatea parlamentară, la sfîrşitul mandatului nu vor putea prezenta absolut niciun rezultat în faţa alegătorilor, pierzînd astfel susţinerea acestora. Dacă pentru a evita asta, fac compromisuri, uneori, din nevoie, chiar neprincipiale din păcate, atunci sînt aspru criticaţi şi de români, şi de unguri, unele critici fiind pe deasupra şi nedrepte, cum ar fi aceea cum că UDMR ar fi acela în a cărui putere ar sta „singura şansă de curmare”, cum ziceţi, a puterii lui Dragnea. Cînd nici vorba de aşa ceva: ultima moţiune de cenzură a primit în parlament 161 voturi din 233 necesare pentru ca să treacă. Dacă la asta s-ar mai fi adăugat încă 30 din partea UDMR, rezultatul era de 191 voturi, deci am fi tot acolo. Iar dacă parlamentarii UDMR n-au votat, asta era nu pentru că ei ar vrea să-l sprijine cu orice preţ pe Dragnea, că văd şi ei bine cu cine au de a face, ci pentru că făcînd un calcul prealabil al şanselor, au văzut că moţiunea, cu ei sau fără ei, tot va pica, şi au zis că nu mai are niciun rost să voteze şi ei pentru, fiindcă singurul rezultat ar fi să supere majoritatea parlamentară, or ei au nevoie de sprijinul acesteia şi în continuare din moment ce n-au altă cale să obţină vreun rezultat decît cerşind bunăvoinţa acesteia.
      Îmi pare rău dacă v-am dezamăgit cu această temă, pentru Dvs. „absolut secundară”. Eu vă înţeleg şi pe Dvs., credeţi-mă, fiindcă ştiu că pentru mulţi tot ce nu-i afectează direct, pare a fi ceva lipsit de orice importanţă. Pentru aceia însă, şi nu puţini, care sînt direct afectaţi, această problemă nu e deloc una secundară ci una care ar trebui să aibă o soluţie cît mai urgentă.
      Iar în legătură cu „omisiunile”: despre acele probleme ale căror lipsă din articol îmi reclamaţi eu n-am scris nu ca şi cum aş fi vrut să le ocolesc ci pur şi simplu fiindcă am vrut să scriu despre ce am şi scris, iar acele probeme ar putea fi tema unui alt articol, toată discuţia noastră de aici fiind de fapt „off topic”.

  6. Interesant articolul Dvs, ca de obicei si multumim pentru bunavointa aratata, ea ar trebui sa fie norma pentru toti cetatenii romani de etnie maghiara dar din pacate nu e chiar asa.
    Blogul lui Dan Tanasa ( de care am auzit azi de le Dvs de prima data) relateaza lucruri despre care Dvs nu spuneti nimic, relateaza fapte care sugereaza ca autoritatea si legea romana sunt puse sub semnul intrebarii ori nu sunt recunoscute si respectate.
    Acum nu stiu daca informatiile de mai jos scoase de pe blog sunt corecte dar ele par a creiona o dinamica evident subversiva fata de statul roman .

    ‘’instanța a constatat astfel arborarea nelegală a drapelului Ungariei, a steagului secuiesc și a steagului municipiului Miercurea Ciuc în incinta și pe fațada Primăriei Miercurea Ciuc.’’
    ‘’Pentru că nu poate să trăiască fără drapelul Ungariei și steagul secuiesc arborate în mod permanent în instituția publică a statului român pe care o conduce, Raduly a recurs la o găinărie: a eliminat drapelul României și a afișat niște bannere cu steagul orașului, steagul secuiesc și drapelul Ungariei.’’
    ‘’Ulterior, după ce instanța a admis executarea silită, Raduly a pus în executare sentința, a îndepărtat drapelul Ungariei, steagul municipiului Miercurea Ciuc și steagul secuiesc din sala de ședințe a Primăriei Miercurea Ciuc și a arborat drapelul negru de doliu ‘’

    Cu tot respectul, ce ne puteti spune despre aceste lucruri?

    • Dl. Szilaghyi are dreptate, evident, in toate cazurile selectate. Dl. Tanase are dreptate, la randul lui, in cazurile castigate in instanta. Nu vad vreo contradictie aici. Nici unul, nici celalalt nu acopera toata realitatea, nu-i asa?
      Asta nu inseamna, insa, ca pozitiile celor doi nu pot fi contrapuse, dar dintr-un cu totul alt punct de vedere: prietenul nostru, Sandor, incearca sa produca armonie, in timp ce dl. Tanase im pare un amplificator de tensiune. O analiza semantica a discursului apasat si instigator al dlui.Tanase ne-ar arata ca acesta este mult mai aproape de tonul de trombon asurzitor al dlui Kerosen (sau Magureanu, sau Tokes – de exemplu). Si complet opus tonului de doina (de jale) a dragului nostru Sandor. Hotarat, Sandor merita un interlocutor pe masura din cadrul intelectualitatii romane (nu acest Tanase)! Se pare, insa, ca turnul de fildes nu nu are nici ferestre, nici scara…

      • Dragă judex, înţeleg că eu am „dreptate, evident, in toate cazurile selectate. Dl. Tanase are dreptate, la randul lui, in cazurile castigate in instanta. Nu vad vreo contradictie aici.” Numai că în acele cazuri de care am scris, şi unde eu am dreptate, şi la multe altele pe care le puteam da tot aşa ca exemple să se vadă că am dreptate, Tanasă a cîştigat la instanţă. Dacă nu cîştiga, poate nici nu mai ziceam nimic. Asta ar însemna deci că am avea amîndoi dreptate? Ar fi cam ciudat. Aş propune deci o altă formulare pentru a rezolva contradicţia: la cazurile prezentate de mine eu am dreptate, iar lui Tanasă i s-a dat dreptate în cazurile cîştigate. Cred că aşa nu mai e nicio contradicţie, rămîne numai mirarea.

        • Din pacate, draga Sandor, nu pot fi de acord cu reformularea propusa. Oricat mi-as dori. Motivul este ca, implicit, este introdusa prezumtia de vinovatie asupra judecatorilor. As putea reformula altfel: „prietenul Sandor ne ofera o explicatie plina de bun simt, in timp ce artagosul Tanasa se foloseste de lege intr-un mod contondent, exact asa cum face si cu limbajul.” Legea este numai una, in timp ce unghiurile de vedere sunt diferite
          (https://www.youtube.com/watch?v=BRzwNycQTok).
          Legea este singura care are, cum sa zic, greutate. Si asa si trebuie, altfel iese anarhie. Sau altfel: gravitatea disensiunii dintre pozitia dvs. si cea a lui Tanasa sta in antiteza dintre muzica si ton. Dvs. (va) stapaniti tonul, Tanasa este ecoul muzicii predate la Conservator. Dvs. incantati cu maiestria folosirii naiului, in timp ce Tanasa enerveaza prin trombonul folosit, in ciuda partiturii, in locul frunzei.
          Chiar nu observati ca Tanasa si Kelemen sufla, cot la cot, in aceeasi orchestra de sulfatoare?

    • @Mihail: acest Raduly e un complexat care vrea să fie văzut ca fiind mai ungur decât ungurii get-beget. Forma Raduly e o maghiarizare a numelui românesc Radu, scris, în epoca medievală, în multe documente, Radul, cu tot articolul hotărât masculin (-ul) caracteristic limbii române. Numele e vechi la români (datează din perioada conviețuirii româno-slave (secolele VI-IX) și, din Evul Mediu, e în „top 10”: pentru secolele XI-XV e consemnat pe poziția a noua, aceeași ca și azi.
      Strămoșii domnului primar Raduly au fost români și el pare a se rușina de asta…

    • Domnule Mihai, dacă m-aţi întrebat, vă răspund cu plăcere. Eu am văzut multe pe acel blog, şi pot să vă spun că informaţiile de acolo trebuie citite cu precauţie, fiindcă aşa cum sînt scrise acolo, nu întotdeauna corespund realităţii. Sînt şi multe care „factual” par să corespundă, dar forma şi interpretarea în care sînt prezentate, nu.
      În toate cele trei citate autorul vorbeşte de „drapelul Ungariei”. Dar aşa cum şi tricolorul românesc este în acelaşi timp şi (1) drapelul României şi şi (2) steagul naţional al românilor, tot aşa e şi cu tricolorul maghiar. (E şi asta ca şi polisemia în semantica cuvintelor.) Şi tot aşa cum la evenimentele culturale ale românilor din Canada, să zicem, sau în sediile unor organizaţii ale românilor de acolo este prezent şi tricolorul românesc, dar nu ca drapelul României (exprimînd eventuala intenţie de a alipi Canada de România), ci ca steagul naţional al tuturor românilor, tot aşa şi maghiarilor e la fel de important ca la diferite evenimente ale lor să fie acolo şi steagul maghiarilor, şi nu drapelul Ungariei cum scrie acolo, asta neavînd nimic de a face cu Ungaria. Şi dacă în alte părţi ale lumii ţine de normalitate ca acolo unde o anumită etnie este reprezentată de un număr mare de persoane, steagul naţional exprimînd sentimental identitatea lor să fie pus şi la unele instituţii publice, şi la asta nu vede nimeni nicio problemă sau pericol, atunci şi maghiarii din Harghita şi Covasna doresc să facă la fel, şi alături de drapelul României care este un simbol al statului să pună şi steagul maghiar (şi nu „drapelul Ungariei”!) care simbolizează etnia lor. Ca să vedeţi că în asta n-ar fi nimic ieşit din comun, uitaţi-vă numai la imaginile de aici: https://goo.gl/asudV7. Sînt imagini din Micherechi, Ungaria, unde dacă românii sînt majoritari în comună, atunci pe sediul Primăriei, al Apărării Civile sau pe şcoală, alături de drapelul Ungariei şi al UE, este afişat şi steagul românesc (şi nu drapelul României!), şi nimeni acolo n-are nicio problemă cu asta, ţine de normalitate şi de bun-simţ din moment ce aceste simbuluri exprimă faptul şi întăresc sentimentul românilor că ei sînt acceptaţi în ţara lor. Ar putea fi asta la fel şi la noi, dar se pare că noi mai avem puţin pînă acolo.
      Şi dacă la Miercurea Ciuc, în urma acţiunii ADEC, se dispune prin hotărîre judecătorească îndepărtarea steagului maghiar, atunci se poate întîmpla să fi fost aşa ca primarul să-şi exprime protestul arborînd un drapel de doliu ca să facă vizibil tuturor că la Miercurea Ciuc libertatea a decedat, fiindcă maghiarii nu mai sînt liberi nici măcar şă-şi exprime identitatea printr-un simbol care n-are cum să aducă prejudicii nimănui.

  7. De ce credeti ca trebuie sa ne convingeti pe noi romani casecuii l-au ajutat pe Mihai Viteazu. Stim ca secuii au fost mercenari si sprijinea si armatele Moldovei, dar tot din interese, daca nu pentru alte drepturi, cel putinpentru ,,drepturi banesti.”Nu ineleg insa de ce trebuie sa vorbiti in numele secuilor ca maghiar. Ei ar trebui sa vorbesca prin reprezentantul lor. Se pare ca stiti acel: unium trium nationum ( sasi, secui si maghiari ) Atunci??!!
    Cat priveste UDMR se vede si din cosmos catde impartial e si cat de mult ii iubeste pe romani, daca voteaza cu Dragnea, cu toare ca afirma altceva. Totdeauna s-a lipit de cei de la putere, poate pica ceva si, slava Domnului, ma tem ca ne-a intrecut, in picusuri de la toate guvernele. Despre autonomie, cred ca am mai spus, am mai scris: as adauga ca aceasta forma a fost impusa de URSS, fie ca sa-i multumesca pe romani si pe ,maghiari, fie ca sa-i dezbine, dar in special, ca sa arate cine e stapanul absolut. Victor Orban, prieten cu Putin, tot din interes, crezand ca se mai poate repeta ,,figura.”

    • Stimate Dle sohaciu stefan, nu m-am gîndit să conving pe nimeni, participarea secuilor în oastea lui Mihai Viteazul am dat-o ca un exemplu pentru a ilustra ceva. Sigur, au participat acolo în speranţa de a-şi recăpăta libertăţile, şi nu-i nimic deosebit în asta, doar nimeni nu se angajează în lupte alături de altcineva numai din distracţie. Termenul de „mercenari” nu se potriveşte totuşi secuilor, pe oricine să fi sprijinit în lupte, fiindcă nu erau niciodată ostaşi angajaţi cu leafă în oastea cuiva, au avut totdeauna alte motive, importante pentru comunitatea lor.
      Mă întrebaţi de ce vorbesc eu ca maghiar în numele secuilor. Dar eu nu vorbesc nici măcar în numele maghiarilor, vorbesc în numele meu, ca cetăţean, despre nişte lucruri alarmante care se întîmplă în ţara mea, şi despre care putea tot aşa de bine să scrie şi un român care are cunoştinţe suficiente despre asta.
      După cum văd, se pare că aveţi îndoieli că secuii ar fi unguri. Văzînd asta de nu mai ştiu a cîta oară mă întristează gîndul cît de puţin ştiu românii în general despre unguri şi cîte neînţegeri se pot ivi din asta. Secuii sînt printre unguri ca şi moţii printre români, şi dacă cei din urmă se numesc „moţi”, asta nu înseamnă că ei n-ar mai fi români. Şi tot aşa: mulţi români văd o discriminare etnică sau jignire în faptul că în Unio trium nationum din 1437 nu apar şi românii, ci numai „naţiunea” maghiară, săsească şi secuiască. Dar asta nu înseamnă nici discriminare, nici că secuii ar fi fost o etnie diferită de cea maghiară, fiindcă în evul mediu noţiunea de „natio” nu însemna ’naţiune’ în sens etnic: acest termen denota un concept politic, o categorie socială din care făcea parte numai clasa privilegiată (fiind de pildă scutită de impozite), însărcinată cu administraţia la nivel local, adică nobilimea. Din „natio Hungarica” (în sens politic!) făceau deci parte numai nobilii, de orice neam ar fi fost ei, iar iobagii nu, şi nici meseriaşii de rînd, fie ei şi unguri. Secuii însă, ca şi saşii, aveau o organizare socială şi un sistem administrativ propriu, şi acolo nu erau nobili (şi nici iobagi), şi tocmai de aceea acolo exista şi „natio Siculica” din care făceau parte numai „primorii” şi „primipilii”, dar secuii de rînd nu, iar la saşi „natio Saxonica” în care intra patriciatul săsesc, dar nu şi saşii de rînd. Şi dacă la vremea aceea nu exista şi „natio Valachica”, asta s-a datorat numai faptului că cei mai mulţi români erau iobagi, iar cei care dintre ei au fost ridicaţi la rang de nobil (cum au şi fost cazuri), ei ca nobili intrau automat în „natio Hungarica”, ce nu înseamnă că s-ar fi imediat şi maghiarizaţi ca identitate etnică. Iar acest Unio era de fapt o coaliţie şi o înţelere între clasele privilegiate pentru întrajutorare după răscoala iobagilor din 1437, condusă de Budai Nagy Antal, pentru a se putea apăra împreună într-o situaţie similară.
      Cu privire la UDMR, v-aş ruga să vedeţi mai sus răspunsul meu la comentariul lui DSK, iar despre autonomie mi-am spus părerea mai sus în răspunsul la comentariul lui victor L că la ora actuală n-are niciun rost ca problema să fie pusă pe rol, fiindcă societatea românească nu este încă pregătită să se poată discuta asta „la rece”, fără patimi, suspiciuni şi frici de toate felurile.

  8. ” îşi vor da seama cu toţii că asta e numai despre nesimţirea unui singur om şi nu a românilor…”

    Mă bucur că nu generalizați. Mă întristează, însă, orice atac la adresa Justiției, mai ales într-un moment în care există tendința politizării ei din partea coaliției de guvernare PSD-ALDE-UDMNR. Opinia mea este că firesc și necesar este să vă adresați instanțelor superioare dacă aveți argumente (și probabil că aveți, dacă ați vorbit astfel în acest articol), precum și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

    Eu, ca român, nu contează etnia, mă simt revoltat de orice tip de discriminare, iar cea despre care faceți vorbire este prea gravă pentru a nu duce demersul remedierii ei până la capăt. Cum la fel de grave mi se par orice fel de atacuri la adresa Justiției. Nu suspectez că cele ale dumneavoastră nu ar fi justificate, ci subliniez că sunt extrem de grave într-un stat membru UE, în care Justiția reprezintă esența arhitecturii sale.

    Scriu adesea comentarii în care îmi exprim nemulțumirea cu privire la subordonarea Justiției față de puterea politică, ceea ce face posibil jaful neîncetat din averea publică (inclusiv a mea, carevasăzică). Dar, oare puterea politică de astăzi nu include și pe reprezentanții cei mai recunoscuți ai românilor de etnie maghiară?

    • Dragă Paganel, mulţumesc şi vă doresc şi eu un Crăciun fericit cu corul de bărbaţi (adventist) Speranţa din satul Cîmpeniţa, jud. Mureş, ca să auziţi odată „O ce veste minunată” şi în ungureşte: https://goo.gl/zbPQau.

  9. @Dl. Szilágyi –
    „şi-şi închipuie tot felul de scenarii de groază dacă această autonomie s-ar realiza,”
    ” Pentru asta mai trebuie ceva timp ca românii să fie mai informaţi şi nu mai degrabă dezinformaţi”
    .
    Domnule Szilágyi ,cum interpretati declaratiile secretarului de stat al guvernului Ungariei, Árpád János Potápi, responsabil pentru politicile naţionale ale Cancelariei premierului Viktor Orban?
    Potrivit agenției maghiare de presă MTI,acesta a declarat la Miercurea Ciuc că “Guvernul Ungariei nu renunţă la acest pământ”.
    .
    Care este, dupa dumneavoastra, modul corect si linistitor in care ati explica sensul declaratiei ?
    Cum ati risipi dumneavoastra scenariile de groaza pe care si le inchipuie unii sau altii in urma acestor declaratii?
    Fiind o declaratie contrara spiritului in care va scrieti articolele, daca ar fi sa-i replicati oficialului sus amintit, cum ati face-o?
    Multumesc pentru raspuns sau raspunsuri.
    .

    • Modul cel mai corect şi liniştitor este să citez în întregime cele spuse de Potápi la Miercurea-Ciuc şi nu numai o jumătate de frază scoasă din context (pentru a putea verifica dacă înţelegeţi cumva şi ungureşte, vă dau şi sursa: https://goo.gl/ATUsXt):
      „Astăzi cea mai bună armă în marea popoarelor care ne înconjoară este dacă ne păstrăm instituţiile, dacă păstrăm tradiţiile, cultura şi limba maternă, moştenite de la părinţii şi bunicii noştri. Guvernul ungar declară azi că nu renunţă la acest pămînt [sensul în original fiind ’nu va abandona, nu-l va lăsa la voia sorţii’], considerîndu-i pe conaţionalii noştri de aici cetăţenii noştri cu drepturi depline ca şi pe cei din ţara mamă. Nu renunţăm la calitatea noastră de maghiari, nu renunţăm la părţile naţiunii [dinafara graniţelor], nu renunţăm nici la istoria noastră. Astăzi nu mai trăim într-o eră în care ar trebui modificate frontierele pentru a ne putea păstra calitatea de maghiari. Putem afirma că era celor o sută de ani de singurătate a luat sfîrşit.” După care vorbeşte de dorinţa Ungariei ca prin legături economice şi culturale să-i ajute pe ungurii de aici să poată trăi în siguranţă pe pămîntul lor natal.
      Iar acum aş avea şi eu o întrebare. Cred că sînteţi de acord cu mine dacă spun că e imposibil ca cel care a citat şi a publicat primul în româneşte acele şase cuvinte scoase din context să nu fi ştiut ungureşte şi să nu fi văzut tot contextul în care apare acest citat, mai mult, să nu-i înţeleagă şi sensul în care a fost spus. Şi atunci care i-au fost oare motivele să răstălmăcească totul cu bună ştiinţă numai pentru a crea îngrijorări şi suspiciuni printre români contra ungurilor? Ale cui interese le serveşte oare? Eu cred că pe undeva (n-aş vrea să ghicesc eu unde) este şi asta într-o foarte strînsă legătură cu cele şcrise de mine în articol. Şi aţi văzut ce nebunie a putut ieşi din acest fals grosolan, făcut intenţionat, că Traian Băsescu a cerut ca după asta România să-şi întrerupă imediat legăturile diplomatice cu Ungaria! (https://goo.gl/tJuY7Z)
      Dacă ziceţi că asta ar fi „o declaratie contrara spiritului in care va scrieti articolele”, vă dau ceva dreptate, privind numai forma şi nu atît conţinutul, fiindcă eu ştiu ce nu ştie Potápi, şi anume că atunci cînd scriu românilor trebuie să fiu foarte precaut şi să suflu şi în iaurt, fiindcă unii vor căuta cu lumînarea posibilitatea să-mi răstălmăcească cuvintele. Nici nu vă închipuiţi cît timp îmi ia să scriu un asemenea articol, fiindcă trebuie să mă uit la fiecare cuvînt, la fiecare metaforă sau metonimie ca nu cumva să poată fi interpretate în sens propriu, dînd cu totul alt sens spuselor mele. Eu de pildă nu foloseam metonimia „pămînt” în loc de locuitorii săi, aş fi spus „Ungaria nu-i va lăsa singuri pe ungurii dinafara graniţelor” să nu dau prilej la răstălmăcire. Dar el nu-şi dă seama că dacă spune ceva ungurilor care înţeleg perfect ce vrea el să spună şi nimeni nu se va gîndi că ar fi acolo chiar şi o aluzie ascunsă la eventula posibilitate de a schimba graniţele, ar trebui totuşi să-şi aleagă bine cuvintele fiindcă dacă acestea sînt spuse la Miercurea-Ciuc, atunci vor fi şi români, cu ochii în patru, să găsească acolo o expresie cu care să alarmeze apoi toată ţara.
      Acum poate înţelegeţi mai bine de ce vorbesc eu de normalizarea, şi nu de îmbunătăţirea relaţiilor româno-magiare: fiindcă ar trebui prima dată să ieşim cumva din toată nebunia asta, ca apoi să mai putem îmbunătăţi acolo unde ar fi cazul.
      Şi dacă tot veni vorba, să vă spun şi să mă credeţi că în Ungaria nu există nicio grupare cît de cît cunoscută, darămite partid, care să aibă un discurs revizionist, asta acolo pur şi simplu nu este o temă. Şi nici printre ungurii din România nu există aşa ceva. (Pentru a înţelege şi anumite lucruri mai „ciudate”, vă rog să citiţi şi răspunsul meu la un comentariu la celălalt articol: https://goo.gl/i9Qbds.)
      Pe de altă parte, eu înţeleg perfect dacă foarte multor români nu le-ar veni să creadă asta fiindcă îşi închipuie că ar fi şi în Ungaria ca şi în România unde discursul iredentist este ceva obişnuit în discursul public românesc, de la nivelul unor organizaţii „civile” unioniste (cu Republica Moldova) şi pînă la Traian Băsescu de pildă. Şi vă spun sincer că mie asta nu-mi place deloc, şi nu fiindcă eu sînt ungur, ci din cauza iresponsabilităţii cu care se practică: dacă există în istorie moment nepotrivit pentru asta, cel în care sîntem este unul cu siguranţă. Ca să vedeţi mai bine la ce mă gîndesc, uitaţi-vă numai la situaţia geopolitică actuală în care România e văzută cu ochi răi de Rusia din cauza bazelor NATO, şi la ce se întîmplă în Crimeea şi Donbas. Şi în acest context eu, deşi n-am dovezi la asta, nu pot exclude nici posibilitatea ca nu cumva şi provocările de acum sistematice contra ungurilor în Secuime să fie făcute în interesul cuiva cărora le-ar prinde bine dacă s-ar declanşa în zonă un conflict interetnic spectaculos. Asta n-am cum să ştiu, v-am spus, un lucru însă ştiu cu siguranţă: dacă, ferească-ne Dumnezeu, s-ar întîmpla aşa, după aia toată vina ar fi aruncată asupra ungurilor, aşa cum s-a întîmplat şi după diversiunea securistă din 1990 în Tîrgu-Mureş.

      • @ Stimate domnule Szilágyi
        “Astăzi cea mai bună armă în marea popoarelor care ne înconjoară …”
        .
        Dumneavoastra traduceti „legnagyobb fegyver” din discursul lui Potápi ca „cea mai bună armă”.
        Google Translate se incapataneaza sa traduca „legnagyobb fegyver” ca „cea mai mare arma”, „größte Waffe”, „largest weapon”, ”plus grande arme”.
        In timp ce pentru „cea mai buna arma” mister google ofera „legjobb fegyver”.
        .
        Ca lingvist, stiti desigur despre ramura NPL (Neuro-Linguistic Programming).
        Stiti desigur despre puterea de sugestie, de inductie, de impregnare psihologica pe care o au unele cuvinte cheie.
        Atunci poate veti fi de acord cu mine ca folosirea unor asocieri de cuvinte cum ar fi „cea mai mare sau mai buna ARMA in marea popoarelor care NE INCONJOARA” este foarte probabil sa induca un asa numit complex al Cetatii asediate.
        De ce trebuie sa fie o traditie, o cultura, o limba materna ,oricare ar fi aceea, O ARMA impotriva altor popoare ?
        Stiti desigur ce este acela sindromul Cetatii asediate.
        .
        „Iar acum aş avea şi eu o întrebare. Cred că sînteţi de acord cu mine dacă spun că e imposibil ca cel care a citat şi a publicat primul în româneşte acele şase cuvinte scoase din context să nu fi ştiut ungureşte”
        .
        Nu am stat sa caut ce agentie de stiri a publicat prima textul.
        Multe din cele publicate de agentiile de stiri romanesti cred ca sunt preluate din engleza de pe saitul hungarianspectrum.org al lui Eva S. Balogh.
        Care e o persoana de tinuta universitara.Este o critica a guvernului Orban si a lui Potápi.
        Eva publica in engleza, nu cred ca stie romaneste.
        Daca dumneavoastra credeti ca Eva Balogh rastalmaceste sau serveste interese obscure atunci cand il critica pe Potápi, cred ca puteti s-o combateti punctual pe blogul ei.
        Ar fi interesant de urmarit dezbaterea.
        .
        ” Traian Băsescu a cerut ca după asta România să-şi întrerupă imediat legăturile diplomatice cu Ungaria!”
        .
        Traian Basescu nu e la prima prostie pe care o spune.Si probabil nici la ultima.
        .
        „cînd scriu românilor trebuie să fiu foarte precaut şi să suflu şi în iaurt”
        „Eu de pildă nu foloseam metonimia “pămînt” în loc de locuitorii săi,”
        .
        Va felicit pentru grija de a alege cuvintele potrivite.
        Sunt sigur ca dumneavoastra n-ati fi folosit niciodata o fraza cum este „cea mai mare sau mai buna ARMA in marea popoarelor care NE INCONJOARA”.
        Ca lingvist, veti recunoaste in asta un tipar neuro-lingvistic careconduce spre sindromul Cetatii asediate.
        Atunci cand doresti normalizarea relatiilor intre doua sau mai multe culturi nu descrii subliminal propria cultura sau identitate ca o ARMA in raport cu celelalte popoare care „te inconjoara”.
        Arma impotriva cui ?
        Ultima data cand m-am uitat la ceas eram in UE si in NATO, impreuna cu alte natiuni.
        .
        „Ca să vedeţi mai bine la ce mă gîndesc, uitaţi-vă numai la situaţia geopolitică actuală în care România e văzută cu ochi răi de Rusia”
        .
        Tabloul pe care-l descrieti nu e complet.
        De ce nu completati tabloul si de ce nu spuneti ca in timp ce Romania e vazuta cu ochi rai de Rusia, intre Ungaria si Rusia exista se pare cele mai bune relatii de colaborare.
        .
        „Şi în acest context eu, deşi n-am dovezi la asta, nu pot exclude nici posibilitatea ca nu cumva şi provocările de acum sistematice contra ungurilor în Secuime să fie făcute în interesul cuiva cărora le-ar prinde bine dacă s-ar declanşa în zonă un conflict interetnic spectaculos.”
        .
        Conflictele se declanseaza atunci cand cel putin doua parti sunt antrenate una contra alteia.
        Daca cineva ar dori sa declanseze un conflict ar urmari sa provoace pe romani contra ungurilor in acelasi timp in care i-ar provoca pe unguri contra romanilor.
        Daca cineva ar dori sa declanseze un conflict ar face doua lucruri:
        -le-ar spune romanilor ca ungurii le sunt cei mai mari dusmani.
        – le-ar spune ungurilor ca romanii le sunt cei mai mari dusmani.
        Pentru ca cineva sa faca omleta trebuie sa sparga ambele oua.
        Pentru un conflict trebuie ca provocarile sa fie facute din ambele parti.
        Si sunt.Provocari din ambele parti.
        Desi dumneavoastra pare ca nu vedeti decat provocari dintr-o parte.
        Pana una alta ar fi bine daca unii romani le-ar spune altor romani ca identitatea, cultura, traditiile nu sunt o arma impotriva nimanui.
        Si ar fi bine daca unii secui le-ar spune altor secui ca identitatea si cultura lor nu e o arma impotriva nimanui.
        .
        De o arma poti sa te temi.
        O cultura si o identitate in schimb o respecti.
        Poti sa si participi la ea, fie si cat de putin.
        Atunci cand cineva gusta din bucataria traditionala (nu conteaza ca franceza sau secuiasca) participa putin la cultura respectiva.
        Daca asculti muzica specifica unei culturi, participi putin la ea.
        De aceea cultura,identitatea si traditiile nu sunt o arma.
        Pentru ca, spre deosebire de arme, pot fi facute sa fie indragite de altii,din afara culturii respective.

  10. Apreciez echilibrul cu care abordați probleme dificile cat si exprimarea eleganta in limba romana. Nu pot sa ma opresc in ă menționa că textul dvs este prea lung.
    Cat despre paralela cu minoritatea suedeză din Finlanda repet un comentariu anterior: Finlanda a făcut parte sute de ani din regatul suedez dar Suedia nu contestă granițele actuale ale Suediei. Dvs ati spus că Ungaria nu contestă granițele actuale ale R dar daca aveti răbdarea sa cititi articolul de ieri al domnului Felea (Si domnia sa scrie lung ca n-a avut timp să scrie scurt) veți găsi citate din politicieni maghiari care va contrazic.
    Oricum va urez un an bun si sa auzim numai de bine.

  11. Sunt ardelean nascut langa Brasov. In oraselul nostru traiam romani’ maghiari si cativa sasi, cati mai ramasesera. Poate sa para un sablon dar va marturisesc ca cel mai bun prieten al meu era maghiar. Imi amintesc ca romanele lui Jules Verne apareau mai repede in magjiara ( eram pasionati amandoi) si el mi le citea in „avanpremiera” Va marturisesc ca atata caldura si prietenie cain casa lui nuam mai simtit’ desdi erau oameni f saraci. Am convingerea ca locuirea Ardealului de acest amestec de nationalitati il face un loc fermecator (nu degeaba vin atatia straini sa l viziteze) si ca din pacate profitam prea putin de acest tezaur cultural comun.
    In ce priveste autorul si tema articolului apreciuez in primul rand romana impecabila in care se exprima (fiind clujean acum admir astra la multi maghiari) De asemenea salut spiritul conciliator, calm si argumentarea tuturor afirmatiilor facute. Este un exemplu de jurnalism de inalta tinuta.
    Regret excesele nationaliste si derapajele care mai apar dar consider ca sunt tot mai rare si ca treptat si romanii si maghiarii doresc sa traim in democratie si prosperitate. Nu am facut pana acum comentarii politice dar as indrazni sa afirm ca inteleg dorinta de autoguvernare a maghiarilor vazand starea in care a ajuns Romania. Si daca eu ca roman as putea sa ma plimb fara probleme in tr un astfel de loc mai bine guvernat, mai prosper, in care de exemplu m as putea muta fara probleme dar care ar ramane cumva sub protectia statuli roman ((armata, politie, sanatrate) atunci unde e problema? Poate e o teorie simplista dar cred ca saracia e cea care uneori ne invrajbeste. Cred ca daca toti oamenii din aceasta tara ar duce un trai decent, iar legea ar fi lege pentru toti am putea sa ne bucuram mai mult de traiul impreuna. Nu am nici o problema cu placutele bilingve si trilingve, le as pune pe toate institutiile chiar pentru ca in Transilvaniapur si simplu traiesc mai multe etnii si daca pe primarie scrie doar primarie pe mine nu ma face mai roman sau mai cirect sau mai cinstit.
    Lasand ranile trecutului sa se vindece eu vreau sa raman la ceea ce imi place si admir la maghiari: gastronomia ungureasca e grozava, cultura si traditiile sunt foarte bine pastrate, multi romani spun si nu cred ca gresesc ca meseriasdii maghiari sunt seriosi si fac treaba buna, imi place sa ascult romante si muzica tiganeasca ungureasca, imi place portul popular maghiar si secuiesc si ca sa termin intr o nota vesela urez un Craciun fericit romanilor, maghiarilor, sasilor si tuturor care mai sunt pe aici. Si un banc scurt, Ianos catre Gheorghe:
    – ma Gheorghe, bem un tuica?
    – igen!

    • Subscriu la drumul d.lui Marcu, am prieteni maghiari si-indraznesc sa cred ca merit sa le fiu prieten -avind in vedere verticalitatea tinutei lor . As vrea sa precizez ca desi inteleg nevoia de autonomie a maghiarilor, nu inteleg de ce nu extind acestia cerinta pentru toata Transilvania. Iar daca semnarea unei petitii in acest sens ar avea ca cerinta sa faci un drum de 100 km pe jos cu buletinul in mine, cred ca pot pleca peste o ora. Si mai stiu cel putin citeva duzini de ‘tovarasi’ care ar face la fel.
      In armata se striga : Hai Liberare ! hmmm, vad expresia intr-un context actual si coabitare geografica punctuala-> extrem de semnificativa.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Szilagyi N. Sandor
Szilagyi N. Sandorhttp://contributors
Profesor universitar la UBB Cluj, Facultatea de litere, Departamentul de limba maghiară şi lingvistică generală

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro