Home » Opinie » Citesti:

Quid est veritas?

Dan Cristea aprilie 4, 2018 Opinie
12 comentarii 2,572 Vizualizari

Domnului N., care ar fi așteptat

Recunosc, fără niciun fel intenție de a deschide vreun fel de dezbatere teologică asupra subiectului, m-am numărat mult timp printre cei care și-ar fi dorit ca Pilat să mai aștepte ceva după întrebarea cu care își încheie, totuși, cea mai importantă conversație a vieții sale. Până la urmă, orice întrebare, indiferent de tonul, atitudinea, intenția cu care este formulată, presupune credința emițătorului că undeva acolo există un răspuns, că incertitudinea poate fi lămurită, că a fost aflat cineva care poate ajuta la descurcarea situației. Cu atât mai mult, când întrebarea are o astfel de intensitate, când dialogul a ajuns la un nivel care atrage un “ce este adevărul?” – căci întrebarea aceasta nu poate surveni întâmplător și ruptă de context -, într-o asemenea situație, deci, poate că nu ar strica un interval mai larg de așteptare.

Este însă perfect posibil ca așa să fi și fost, anume ca după o astfel de provocare să fi urmat un moment de reflecție chiar pentru cel care a avut îndrăzneala să chestioneze subiectul, ca în acea tăcere el să fi întrevăzut, chiar trecător, universul de înțelesuri pe care le deschidea dialogul de până atunci și, implicit, infinitul de sensuri concrete ale răspunsului pe care îl căuta. Sau poate că, în termeni de neînțeles mai ales pentru lumea modernă, atunci când cel care întreabă caută de fapt un one size fits all, o schemă-de-parcurs care să fie aplicată apoi orbește, răspunsul prim este tocmai să nu i-l oferi, lăsându-l să se confrunte și, posibil, să înțeleagă feluritele, uneori contradictoriile și deopotrivă corectele metode prin care se poate ajunge la un început de răspuns autentic.

Un lucru îmi este însă cert: dacă Pilat ar ridica aceeași întrebare de trei cuvinte în zilele noastre, ar fi imediat asurzit și apoi înghițit de tumultul unor milioane de răspunsuri sigure, competente, mândre de legitimitatea propriului răspuns, distrugător de critice la adresa oricui nu l-ar împărtăși. Speriat de o asemenea gălăgie de voci, confuz din cauza amalgamului de răspunsuri care se bat cap în cap, Pilat desigur n-ar reuși să înțeleagă că în lumea de azi orice incertitudine cu privire la adevăr riscă să fie privită ca o slăbiciune, defect al personalității, ba chiar nepăsare față de treburile cetății.

În noua așezare a lucrurilor, un cetățean implicat trebuie să știe mereu, în orice situație nou apărută, în orice discuție despre orice subiect, care este adevărul, transformat acum într-o busolă la purtător, aptă să îți indice la orice oră din zi unde este nordul susținerilor sale. Paradoxal, creșterea gradului de hiperspecializare în toate domeniile și subdomeniile vieții nu ridică nicio stavilă în fața deversării accelerate de certitudini totale, asumate, sentențioase cu privire la orice subiect din orice materie aflată la ordinea zilei.

Cum se formează atât de ușor astfel de certitudini? Departe de a fi rezultatul cunoștințelor și analizei elaborate a unui nou tip de homo universalis, ele sunt rodul unei mutații esențiale a filtrului care este aplicat pentru aflarea adevărului. Acest filtru s-a transferat de la un element pur intrinsec ideii exprimate – evaluarea substanței, conținutul ei (examen ce presupune nu doar o analiză atentă, ci și cunoașterea în profunzime a subiectului, a punctelor de vedere adverse, a dezbaterilor anterioare, multă și complicată muncă!) , la unul pur extrinsec respectivei idei – identificarea cu persoana sau cauza în sprijinul căreia este plasat zisul adevăr.

Ce-i drept, e mult mai simplu și mai comod așa! Pasul 1: în orice controversă, dezbatere, problematică- mai ales cele pe viață și pe moarte! – căutam imediat pe busolă ce spune politicianul sau grupul sau persoana cu care ținem. Pasul 2: acela e adevărul. Pasul 3: oricine susține altceva devine automat un susținătorul al dușmanului, astfel încât nu merită analizată niciun moment argumentarea sa.

O astfel de mutație a adus și aduce în continuare cu sine o seamă de nenorociri. Prima dintre ele, ea reprezintă un abandon al cursei pentru a găsi însuși adevărul. Una dintre marile arme pe care omenirea o are pentru a își rafina această cursă este gândirea critică, posibilitatea de a reflecta imparțial asupra diferitelor raționamente, de a distinge între ceea ce este corect și incorect în ele, de a înțelege că persoane care nu ne plac deloc pot spune lucruri care nu ne plac deloc fără ca ele să își piardă caracterul veridic, respectiv de a folosi aceste lucruri (uneori) antipatice drept un câștig pentru cunoașterea viitoare a lumii. Or, atunci când gândirea critică este abandonată pentru ca ea nu servește cauzei, ne atrage pe drumuri pe care nu ne place să mergem sau ne pune în situația de a admite că am greșit, locul ei este foarte ușor preluat de un confrate surâzător, dar vinovat pentru multe din dramele secolului actual: fanatismul.

În al doilea rând, ceea ce nu înțelege cel care alege să poziționeze adevărul în funcție de cauza sau eroii cărora le slujește este că un astfel de act le face cel mai mult rău pretinșilor lui beneficiari. Nu cred că există pericol mai mare pentru un individ decât credința, întărită permanent de susținători, că ar avea mereu dreptate asupra temelor importante, că este infailibil, că nu are greșeli semnificative pe care să și le asume și din care să acumuleze, că are de apărat o reputație totală și absolută. De fapt, poate că mulți dintre eroii zilelor noastre ar trebui să își urască sincer propriul piedestal, pe care s-au urcat împinși de o masă înfometată de perfecțiune – timpul și efortul irosit pentru a rămâne cocoțat acolo nu aduce, la drept vorbind, nimic util nici măcar propriului sine.

În sfârșit, chiar trecând generos cu vederea peste toate cele de mai sus, poate că alta este în realitate marea nedreptate: ușurința tot mai mare, unghiul tot mai redus din care se face oricând apel la o noțiune precum adevărul. Ce-i drept, așa dă bine – un demers care își propune lucruri înalte trebuie mereu împodobit cu apelul la cele mai nobile concepte, căci altfel nu s-ar putea justifica necesitatea luptei la baionetă cu oponenții, respectiv categorizarea lor ca adversari ai valorilor supreme. Însă, în afara situațiilor evidente de consens, astfel de valori supreme sunt extrem de greu de cunoscut, iar fiecare milimetru în plus de cunoaștere este obținut în ani și zeci de ani de eforturi pentru elucidarea unei împrejurări, situații, teze.

Mi s-a întâmplat uneori să văd câte o hotărâre judecătorească în care se face cu ușurință, în 10-20 de ocazii, apel la “adevăr”, de parcă el ar izvorî dintr-o fântână în piața publică, sub observația și contemplarea tuturor. Dimpotrivă, judecătorul este un personaj angrenat în “aflarea adevărului” și colaborează cu toate părțile cu interese contrare pentru a îl ajuta să aleagă versiunea care îi pare cea mai apropiată de adevărul obiectiv și necunoscut – dacă ulterior, o probă nouă este descoperită, această versiune va fi la rându-i înlocuită de o alta, și mai apropiată de adevăr. La fel, dacă din incompetență/rea intenție, o parte a procesului nu prezintă o probă decisivă pentru soluționarea procesului, judecătorul nu va pronunța defel adevărul, ci o versiune depărtată de realitate.

Oricât de mult și-ar dori societatea asta, oricât de convenabil ar fi, nu există o persoană pe care să o putem desemna pentru a avea monopol asupra rostirii adevărului, căci adevărul nu este un bun de patrimoniu. Fiecare încercare de postulare a acestui monopol, chiar cu cele mai bune intenții, lovește nu doar în credibilitatea autorului încercării, ci în încrâncenata și subtila luptă a umanității cu minciuna. Până la urmă, probabil că supărarea nu e că Pilat n-a mai așteptat după întrebarea sa despre identitatea adevărului. Până la urmă, supărarea e că nu se mai întreabă nimeni asta.

***

Domnul N., fost profesor de matematică, stă înghesuit în ultima bancă dintr-o sală îndesată de oameni și slab luminată. Se străduie vizibil să vadă, să audă și să absoarbă, peste micile zgomote ale audienței, fiecare cuvânt, fiecare exclamație, fiecare încruntare care se întâmplă în proces. Pledoaria finală se încheie, instanța spune “în pronunțare” și el sare în picioare și se duce zâmbind la un avocat. Avocatul, trecut prin toate felurile de experiențe în așteptarea unui verdict, îi spune obosit și precaut: “Să nu vă entuziasmați, domnule N., doar verdictul contează, nimic altceva”.

Iar domnul N., om netrecut se pare prin sălile de judecată, dar trecut evident prin viață, răspunde senin: “Cum să conteze verdictul, domnule? Contează că s-a auzit adevărul.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "12 comments" on this Article:

  1. Lucifer spune:

    În societate adevărul este un non-sens, adică “adevărul” este atât de relativizat încât nu se poate da o defniţie. Aşa că Pilat a avut dreptate: Adevărul? Ce este Adevărul?
    Adevărul există însă în logica matematică, printr-o definiţie convenită.
    Uneori se confundă Adevărul cu Dreptatea. Pilat nu confundă lucrurile, el ştie că nu judecă în baza Adevărului, ci în baza Dreptăţii. Care “Dreptate” este şi ea o convenţie, dar o convenţie socială. Deci, foarte relativă…
    Aşa că sărmanul domn N, probabil cunoscător al Adevărului matematic, a confundat ora de matematică cu ora de Justiţie. Adică a confundat Adevărul cu Dreptatea….

    • Paun Al spune:

      Fara sa fiu specialist in drept ,
      cred ca justitia nu face nici “dreptate” , si nici nu cauta “adevarul” .
      Cred ca pune in balanta , “cantareste ” probele , marturiile , dovezile …pro si contra .
      Apoi cum spune si autorul , da un …vedict .
      Verdict care nu cred ca are legatura cu “adevarul “, sau cu “dreptatea “…
      ci cu probele administrate .

      • m. panait spune:

        Cu siguranta ca la urmatoarea intalnire cu parlamentarul care l-ati votat veti discuta modalitatea in care va fi eliminat din codul de procedura civila si legile conexe (statulul magistratului, cu inca … anexe) cuvantul “adevar” si sintagmele “aflarea adevarului”,”infaptuirea justitiei”-pe baza adevarului…etc.
        Apoi, chiar autorul lasa sa inteleaga ca fiecare parte, are adevarul sau In anumite cazuri, parti din adevruri se interpatrund .Si daca vreti sa stiti, in cateva articole se vorbeste, voalat, despre un tip de adevar, manifestat intr-o realitate… .
        Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al justitiei, adevarul , … este cam ceea ce poti proba,cu cateva mici exceptii:faptele nedeterminate si cele negative; insa un judecator bun, le rezolva mintenas si pe alea.Va stau la dispozitie si cu exemple

    • eu****** spune:

      Tristutz – dar vine din realitatea zilelor noastre.

      Asa ca sa nu mai miram de ce suntem asa de confuzi, ravasiti, zbuciumati, ca nu mai stim care este stanga si care este dreapta.

      Si daca mai adaugam ca uneori unii mizeaza si/sau chiar folosesc metode de a crea confuzie putem spune ca viata uneori ne bulverseaza.

  2. Adrian Popescu spune:

    Adevarul este acelasi ca acum 2000 de ani . El poate fi auzit indiferent de distorsiunile acompaniatoare .Trebuie numai sa avem urechi de auzit .

  3. Roland spune:

    Subtil Maestre! Felicitari.
    “..de parcă el ar izvorî dintr-o fântână în piața publică, sub observația și contemplarea tuturor”, e geniala. Dati-mi voie sa o folosesc.
    Pacat de lipsa de inghesuiala “p’aici”!
    Inca o data, FELICITARI !

  4. Dorin Popovici spune:

    Articolul dvs. e excelent din toate punctele (mele) de vedere.
    Felicitari.

  5. Matrix spune:

    “Quiconque prétend s’ériger en juge de la vérité et du savoir s’expose à périr sous les éclats de rire des dieux puisque nous ignorons comment sont réellement les choses et que nous n’en connaissons que la représentation que nous en faisons.” – citat atribuit lui Albert Einstein

    Mi-a placut tentativa de conceptualizare a adevarului din articol.

    Imi aminteste de o reclama despre puncte de vedere diferite: https://www.youtube.com/watch?v=_SsccRkLLzU

    Daca intreb un religios ce este adevarul imi va raspunde cu convingere: “Cuvantul Domnului!”

    Un om de stiinta probabil va spune: “Realitatea dovedita”

    Un filosof imi va intoarce intrebarea “Chiar crezi ca exista adevarul?” Etc.

    Personal, admit ca sunt limitat in cunoasterea adevarului (indiferent de care este) si caut sa inteleg din cat mai multe surse posibile. Prefer insa sa-mi canalizez eforturile de cautare in domenii accesibile si care imi sunt de folos in viata reala. Restul las in seama inteleptilor si nebunilor.

    • m. panait spune:

      .. si un avocat ar intreba, cum vrei sa arate adevarul (scris, sau vorbit). Cu nota de plata aferenta, evident .

  6. JB spune:

    Cred că faceți eroarea de a da un sens transcendent “adevărului” invocat in hot.jud. la care vă referiți.
    Îmi vine greu să cred judecătorul/judecătorii respectivi aveau in vedere un alt “adevăr” decât cel posibil să fie aflat pe o cale legală (cu mijloacele de probă ce pot fi admnistrate legal).
    Dar este posibil ca jud.să aibă convingerea că adevărul/realitatea situației este, cumva, diferită decât cea care reiese din probele de la dosar și simte nevoia să justifice o dec.care nu reprezintă chiar ceva just/echitabil, dar e singura posibilitate pe care legea/regulile de procedură o permit.
    Să îi bănuim pe jud.de naivități filosofice, de o asemenea natură, cred că e excesiv.

  7. eu****** spune:

    Personal ii fac un repros lui Pilat.

    A ascultat ceea ce spunea multimea dar nu a prezentat argumentele judecatii sale – a repetat doar parerea sa…Nu a cumpanit, cu glas tare, asupra pacatelor celor doi – unul spunea ca este cine este, poate ca putea sa fie considerat nebun, dar celalalt omorase – cine era mai incarcat de pacate? Pilat imi pare, in aceasta situatie, un avocat relativ slab. Multi spun ca asa a fost sa fie, altii ca asta era mersul…Momentul in sine mereu ma revolta.

    Pare ca in societatea noastra vorbesc toti deodata si nimeni asculta pe nimeni – balamuc total.
    Filtrul timpul este bun, dar putem sa il aplicam tot timpul? Rabdarea si puterea asteptarii pentru a cuprinde mai multe sensuri, nuante – greu…

    Pentru domnul N. cred ca fost important sa se auda in sala de judecata argumentatia.
    Instanta insa va decide dar procedura o obliga sa argumenteze sentinta.
    Pana la urma cred ca rolul avocatului este legat si de felul in care castiga/pierde un proces.

    Cel mai greu este de aparat si prezentat complexitatea situatiei unde albul si negrul se amesteca si pot sa apara numai nuantele de gri unde judecatorul trebuie sa decida cat negru si cat alb este acolo – greu…

  8. Constantin spune:

    Spre deosebire de filosofie, in viata de zi cu zi sunt de obicei situatii in care relativizarea nu este deloc recomandata. Relativizarea adevarului despre crimele impotriva umanitatii, spre exemplu, nu le face doar posibil repetabile, ci chiar foarte probabil repetabile. Intr-un recent deschis dosar penal cei cercetati intrebau senin “Vinovati?! Vinovati de ce anume?!” . Eu sunt dintre cei care inca cred ca o doamna nu poate fi “nitel gravida”, iar cei ce fura, doar “putin hoti”.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dan Cristea


Dan Cristea

Dan Cristea este specializat ca avocat pledant în litigii şi arbitraje internaţionale în cadrul societăţii de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii. În 2012, revista Fo... Citeste mai departe


În memoria Regelui Mihai

În memoria Regelui Mihai - Bach: Ricercar a 6 (din Ofranda Muzicală) - Andrei Vieru

E randul tau

Ptr.poporul ăsta urgentă e doar la UPU.Luciditatea e înlocuită cu neîncrederea, lehamitea si li...

de: Ana Hanes

la "Defăimarea naţiunii - despre un anume viitor"

Cauta articole

aprilie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mar    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)