vineri, martie 29, 2024

Răspuns lui Lucifer: despre vină

Primul comentariu la articolul meu din Contributors, ”Nici eu nu vreau să mor prost”, postat sub pseudonimul ”Lucifer”, a fost următorul:

”De vreo 30 de ani tot asta zicem, să nu fim proşti. Şi, în inteligenţa noastră, am ales cam întotdeauna “răul cel mai mic”. Asta în frunte cu inteligenţii din intelighenţia românească, cu elitele noastre cele mai de soi. Şi am ajuns iată să fim conduşi, democratic, de proşti şi de borfaşi, pe care noi, inteligenţii i-am ales şi proslăvit. Să nu fim ipocriţi, domnilor, toţi suntem vinovaţi. Şi mai ales inteligentele noastre elite.”

Am vrut să îi răspund lui Lucifer la locul cuvenit dar mi-am dat seama că m-aș fi lungit prea mult și am preferat, de aceea, soluția unui articol independent.

Las la o parte bizareria blamului că românii au ales ”răul cel mai mic” din 1990 încoace, de parcă ”binele” s-ar fi întrupat în deplina-i strălucire pe listele electorale iar noi, orbeții, n-am fi fost în stare să-l recunoaștem.

Fraza-cheie a comentariului este, pentru mine, ”Să nu fim ipocriţi, domnilor, toţi suntem vinovaţi.” (Din formula de adresare ar reieși că ”sexul frumos”, cum i se spunea odinioară, ar putea fi exonerat. Mă rog, chestia e totuși prea serioasă pentru glumițe colaterale).

Așadar, vina. Profesional, nu sunt tocmai calificat pentru a discuta o atare temă – n-are a face că oricine se poate considera îndreptățit să o invoce, oricând și oricum. Nici măcar nu știu cui i-ar reveni competența în domeniu: filozofului? psihologului? sociologului? expertului în drept? teologului? Probabil tuturor, în moduri diferite, dar eu nu sunt nici una, nici alta. Asta nu mă împiedică, însă, să observ cu câtă îndârjire și lejeritate se practică la noi, în cele mai felurite arene, sportul aruncării cu blamul.

Cred într-adevăr că societatea românească a dezvoltat, în ultima vreme, oarecum surprinzător, o redutabilă ”cultură a culpabilizării” și mă strădui, dezarmat, să-i întrezăresc rădăcinile și rațiunile de a fi.

Mai bine de jumătate din timpul biologic al vieții mele și o bună parte din timpul devenirii morale s-a scurs într-un regim totalitar. În comunismul ceaușist, chestiunea vinei era, teoretic, simplă: ”de vină” pentru ce se petrecea rău și strâmb era ”conducătorul iubit” – cu adagio-ul frecvent ”și ilustra sa soție” – partidul ”strâns unit” în jurul dictatorului – după caz, al cuplului dictatorial -, organele de represiune aflate în slujba partidului – securitatea, miliția etc. -, activiștii din pozițiile de decizie. Teoria, e drept, era simplă și elocventă, o hrană morală indispensabilă pentru cetățenii care își doreau, ca mai toți oamenii, să poată trăi. În practică, cred că fiecare dintre noi s-a prăbușit, nu o dată, în fisurile acestei generoase teorii.

În 1980 intram în ultimul an de studenție. Îmi plăcea în facultate, îmi plăcea ce învățam, îi admiram și uneori chiar îi iubeam pe mare parte dintre profesorii noștri, îmi doream să pot ajunge și eu printre ei. Era însă un impediment: trebuia, pentru asta, să fac un doctorat. Iar pentru a mă înscrie la doctorat, aveam nevoie de avizul secției de partid a Municipiului București. Pentru aviz, se înțelege, aveam nevoie de carnetul de membru.

Am făcut-o. În seara zilei în care am fost firitisit am tras o beție zdravă, de n-am mai știut de mine. A doua zi însă, cu toată mahmureala, mi-am readus aminte că devenisem ”membru”.

Au trecut de atunci cam 8-9 ani până să ajung să fiu primit din nou, de data asta ca asistent, la Litere și încă o dată pe-atât până se îmi termin doctoratul. N-are a face. Carnetul de partid l-am rupt în decembrie 1989 în fărămițe. Dar nici asta nu are cine știe ce relevanță. Un destin comun, de om care și speră și se luptă să-și poată privi chipul în oglindă dimineața. Mici cedări, mici drame lăuntrice, uneori chiar mici gesturi eroice. Altceva era mai important. Iar acel ”altceva” a devenit evident chiar din primele luni de după căderea dictaturii, când ne-am trezit, debusolați, că solidaritatea ”victimelor”, a ”oprimaților” regimului totalitar se prăbușește vertiginos, când din interiorul ”teoriei” cu care empatizasem atâta vreme izbucnește la vedere, grotesc, puzderia de fisuri, de o inimaginabilă – până atunci – varietate de forme și adâncimi. Ceea ce se petrecea, în fapt, aveam să înțeleg mult mai târziu: odată cu căderea dictaturii intra în disoluție cultura compromisului moral justificabil, cea care reușise să mențină un echilibru acceptabil între teorie și încrengătura de fisuri care o brăzdau.

Cursul evenimentelor e cunoscut. Un proces sumar îi condamnă la moarte pe soții Ceaușescu, executați la fel de expeditiv. Teoria triumfă. O serie de procese intentate liderilor de partid sau de guvernământ implicați în reprimarea revoltei din decembrie 1989 – Dincă, Postelnicu etc. – încearcă să o consolideze. Încep însă să se străvadă tot soiul de tentative dubioase de a acoperi crăpăturile – de pildă, turnând ghips peste piciorul subit fracturat al generalului Stănculescu – sau, dimpotrivă, de a zgârma crusta crescută peste ele – vă mai amintiți de CADA, gruparea ofițerilor care lupta pentru reformarea armatei, sau de mișcarea analogă de reformare a Sinodului BOR?

Marea dezbatere stârnită de faimosul punct 8 al Proclamației de la Timișoara, care cerea ca foștii activiști de partid și foștii colaboratori ai fostei Securități să nu mai aibă dreptul, măcar pentru o vreme, de a activa în continuare în politică, a pus degetul pe rană. Din păcate, însă, așa cum aveam să înțeleg, iarăși, mult mai târziu, fără a o vindeca, ci făcând-o să supureze încă și mai tare. De la ”Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu la răspunsul lui Ion Iliescu că n-ar fi corect ca, încă din debutul democrației, unor oameni să li se suspende niște drepturi fără a li se fi dovedit o vină personală, trecând prin dilematismul din ”Minima moralia” a lui Pleșu și dizertațiile despre căință și iertare ale părintelui Galeriu, spațiul public românesc a transferat în cheie etică o problemă a cărei stringență era, de fapt, politică: vrem sau nu vrem să ne despărțim de comunism? Și dacă ”da”, cum? Dacă e să ne uităm la bâlciul cu care s-a soldat, mult mai târziu, adoptarea în Parlament a ”Raportului Tismăneanu” sau la sondajele privitoare la nostalgicii ”epocii de aur”, se pare că nu voiam prea tare. Poate din incultură politică, poate din nesiguranță, poate chiar din cauza ”crăpăturilor” pe care eroica revoltă populară din decembrie 1989 le acoperise sub o pojghiță de entuziasm, poate din alte motive pe care nu sunt capabil să le identific. A trebuit foarte puțin timp ca de la euforia sentimentului de solidaritate stârnit de revoluție să experimentăm oroarea scenelor cu grupuri de femei aplaudând de pe margine minerii în timp ce schilodeau, în miezul capitalei, civili cu barbă sau ochelari sau să privim la televizor scenele de violență atroce de la Târgu Mureș. Desigur, modul cinic și iresponsabil de gestionare, de către puterea politică nou instaurată, a divergențelor politice apărute după căderea comunismului – recrudescența animozităților interetnice, revitalizarea partidelor istorice, revenirea în actualitate a monarhiei etc. – a contribuit masiv la trecerea rapidă de la cultura compromisului justificabil la cea a culpabilizării generalizate. Istoria evenimentelor postdecembriste poate fi rezumată, cred, ca prăbușire vertiginoasă a solidarității de moment într-o stare de endemică și crâncenă intoleranță.

Cred însă că nu doar politicul, cu deciziile lui flagrant neinspirate, e responsabil pentru glisarea societății românești către o cultură a culpabilizării. O dovedesc numeroase evenimente ulterioare care n-au avut, decât cel mult tangențial, legătură cu politicul. Vă mai aminitți de reacția publică stârnită de drama cumplită a lui Ionuț, copilul sfâșiat de câini? Au fost invinovățiți, simultan, bunica lui Ionuț, pentru că nu îl supraveghease atent la locul de joacă, părinții care încredințaseră bunicii scoaterea copilului în parc, câinii maidanezi sau chiar câinii în general, pentru că mușcă, administrația parcurilor, pentru că nu semnalizase suficient de clar ieșirea din zona protejată, proprietarii curții în care se aflau câinii ucigași, pentru că lăsaseră poarta deschisă, ong-urile ecologiste, pentru că împiedicau stârpirea câinilor maidanezi, primăria, pentru că nu găsise soluții pentru îndepărtarea unui atare pericol public, guvernul și clasa politică pentru că toleraseră o stare de fapt care făcea posibile astfel de atrocități.

Poate însă și mai elocventă e reacția publică de după moartea, în urma unei avalanșe, a unei fetițe aflate într-o expediție montană împreună cu tatăl ei, alpinist încercat. Dublul ghinion al bărbatului, ca să-i moară copilul de lângă el și ca el să scape cu viață, a stârnit o a doua avalanșă a oprobriului public, a celor care își doreau ca ”vinovatul” să fie pus după gratii, eventual sub pază severă, ca să nu-și poată curma zilele. Au fost extrem de puțini cei care au susținut că e inuman să pui sub presiunea blamului public un om care comisese, fără doar și poate, o greșală de neiertat – ”greșala” se măsoară în raport cu consecințele, nu-i așa? – pe care el însuși, cu siguranță, nu și-o va putea ierta niciodată. (Între cei care au făcut opinie aparte s-a aflat, îmi amintesc, Sorin Ioniță, un om pe care îl apreciez enorm pentru capacitatea de a-și domina emoțiile, în favoarea unei raționalități severe, intransigente.)

Spre deosebire de mare parte dintre concetățenii mei, inclusiv redutabili intelectuali – nu mai vorbesc despre jurnaliști! – nu am să pun, în acest punct, întrebarea uzuală: ”Cine-i de vină?” Mi se pare o întrebare incorectă, dacă chiar vrem să înțelegem starea nevrotică – rog psihologii să intervină! – la care a ajuns societatea românească. Concură aici, cel mai probabil, politicile strâmbe din România ultimilor 30 de ani, speranțele românilor în capacitatea politicului de a face binele, imaginea pe care aceștia și-au făcut-o despre o ”normalitate” accesibilă și în țara lor, frustrărilor sociale acumulate de-a lungul ultimelor decenii de ”democrație”, poate chiar unele date culturale mai profunde, asupra cărora nu mă simt avizat să mă pronunț. Știu că un recent studiu efectuat la Cluj, ale cărui rezultate au fost publicate sub titlul, nu tocmai inspirat, ”Psihologia poporuloui român”, relevă faptul că cea mai proeminentă trăsătură a societății românești de azi este neîncrederea. Or, neîncrederea rimează excelent cu ceea ce eu am numit cultura culpabilizării. Mă amuzam, acum câțiva ani, împreună cu o bună prietenă, de rezultatul unui sondaj din care reieșea că vreo 90% dintre respondenți îi consideră pe ceilalți agresivi, intoleranți și bădărani, în vreme ce tot cam atâția respondenți se consideră pe ei înșiși pașnici, toleranți și manierați.

Închei de scris acest articol, început acum câteva zile, după ce m-am bucurat și eu de participarea la vot a românilor la europarlamentare și la referendum. Pentru cele dintâi pariasem pe un 45% și, iată optimismul meu a fost întrecut de realitate. M-am bucurat și eu enorm că această creștere substanțială a implicării civice a modificat drastic eșicherul opțiunilor politice. Și m-am bucurat în egală măsură de finalizarea procesului lui Liviu Dragnea, tărăgănat mai bine de doi ani în justiție. Urmăresc și eu cu viu interes, ca mulți dintre concetățeni, convulsiile prin care trece PSD-ul după dublul eșec, cel din alegeri și cel din tribunal. Constat însă că, și în acest caz, al unui partid care a întins la maxim cotele neîncrederii, contrapunând sistematic oricărei informații dezavantajoase din spațiul public o informație de semn opus, și ale culpabilizării, inventând în permanență dușmani fictivi pentru orice formă de dezaprobare, și în acest caz, spun, PSD nu mai poate evada din propriul discurs, pe care l-a fabricat propagandistic și a ajuns să-l inhaleze ca pe singurul aer respirabil. Ce se discută acum despre viitorul partidului pare să fie, în primul rând, ecuația vinei: prevalează ”teoria”, potrivit căreia Dragnea și câțiva acoliți apropiați sunt de dat la lada de gunoi, sau ”fisurile” ei, cu sporadicele și umilele acte de, pe de o parte, complezență, pe de altă parte, eroism contestatar? Teamă mi-e că nici în al paisprezecelea ceas PSD-ul nu va reuși să pună pe tapet întrebarea care ar trebui să-i definească, anume ce așteaptă românii, într-o țară săracă a Uniunii Europene, de la un partid social-democrat?

PS Îi mulțumesc d-lui (bănuiesc că nu e o doamnă!) ”Lucifer” pentru impulsul dat pentru a vărsa pe hârtie gânduri de multă vreme pritocite. Sunt gânduri ale unui diletant în materie, și m-aș bucura enorm dacă niște colegi mai avizați – filozofi, sociologi, psihologi, experți în drept, teologi etc. – vor considera tema demnă de interes.

Distribuie acest articol

68 COMENTARII

  1. Exercițiu de imaginație: cum ar fi arătat articolul de față, dacă ar fi fost scris de cineva care n-a avut ocazia să fie membru PCR? Să zicem Alexandru Gussi, care avea 15 ani în 1989.

    În esență, la asta se reduce totul: România va începe să devină o țară normală când va avea lideri de opinie fără carnet de membru PCR.

    • Domnu’ Harald,

      Eu am fost membru PCR. Am mai avut 2 colegi de facultate care au mincat si ei rahatul asta (ii suspectam ca sint bolsevici (cretini) sau oportunisti). Noi trei am fost primii – din grupa si, cred, si din anul nostru – care am parasit Romania lui Ceausescu imediat dupa terminarea facultatii. Plecati legal, cu pasaport, in interes de serviciu. O data si gata. Dupa ani si ani, intilnindu-ne, am inteles ca si ei, la fel ca si mine, s-au facut frati cu dracul pina au trecut puntea.

      Bunicul meu, ardelean, era un om bogat (industrie, comert, agricultura, silvtura etc.). Bolsevicii i-au luat tot, absolut tot ce avea. A reusit doar sa ingroape niste ceasuri elvetiene de aur, bijuterii de aur etc., din care a inceput sa scoata la lumina cite un obiect o data pe an incepind de prin 1970.

      Parintii mei – dati afara din facultate de bolsevici. (Minunatii ani ’50.)

      La noi in casa, zilnic, la ora 17:00, cineva trecea radioul pe postul de radio Europa Libera. Eu am crescut cu Radio Europa Libera, cu BBC si cu DW.

      In vara, toamna 1964 la noi in casa a fost pelerinaj de romani eliberati de la CANAL. Prieteni de familie. As putea sa scriu o carte despre ce am auzit.

      Tatal meu a fost sfatuit, undeva prin anii de dupa 1960, sa faca cerere de intrare in PCR (sau PMR?) sau sa riste sa isi piarda nenorocita de slujba. A facut cerere, a intrat si – imi amintesc si acum – seara, cind a venit acasa, i-a spus mamei mele, greco-catolica neinduplecata, ” Noroc, tovarasa!”.

      Am ris toti, dar nu era prea multa veselie pe capul nostru.

      P.S. Habar nu am „cum ar fi arătat articolul de față, dacă ar fi fost scris de cineva care n-a avut ocazia să fie membru PCR” fiindca, scuze, nu l-am citit.

      • Acolo unde am crescut eu, asta s-ar fi numit oportunism, nu dizidență. Iar mândria pentru oportunismul demonstrat în situații-cheie e exact motivul pentru care trebuie mai întâi să meargă la loc cu verdeață toți cei care au astfel de motive de mândrie. După care o să vedem ce se poate face pentru a reconstrui România cu oameni adevărați.

        P.S. Bunicul meu a fost deținut politic, a făcut 2 ani la Canal, între 1950 și 1952. Iar maică-mea a avut nevoie de 10 ca să intre la facultate, pentru că avea ”origine socială nesănătoasă”. Nu mă pot imagina să fi devenit vreodată membru PCR, chiar dacă ar fi continuat comunismul până în ziua de azi. Și nici plătit din bani publici de către statul român continuator al comunismului, tot nu mă pot imagina. Mai mult respect am pentru Gigi Becali, sincer.

        • P.S. am salvat articolul ăsta cu tot cu comentarii și mi l-am trimis ca .pdf între două adrese diferite de email. Peste 20 de ani o să am ce arăta nepoților, ca să înțeleagă cum de a stat România încă 30 de ani în mlaștina post-comunistă.

          • Peste 20 de ani o să ai nevoie de încă 30 de ani ca să găsești pe la vreo groapă de gunoi sau la un muzeu de antichități informatice un device care să-ți citească un fișier .pdf. Mai bine copiază de mînă, ca cronicarii din vremea lui Ștefan Vodă, ori ca harnicii călugări ai „întunecatului” (fiindcă a fost creștin, că altfel ar fi fost luminos) Ev Mediu.

            Dar chiar și așa s-ar putea să te obosești degeaba fiindcă, peste 20 de ani, va fi incorect politic (și riscant) in Statele Unite ale Europei să faci apologia fostelor state naționale, iar nepoții, lipsiți complet de cunoștințe istorice, altele decît cele învățate la școală despre Europa ca entitate eternă, nici măcar nu vor înțelege despre ce vorbești și de ce îi tot plictisești cu poveștile tale cînd ei au acces la atîta distracție minunată în jur. Ca să nu mai zic că, peste 20-30 de ani, tineretul european va vorbi o singură limbă, și limba aceea nu va fi româna.

            Mă tem că n-o sa prea ai cui să-i povestești despre Romania peste 20-30 de ani.

            • @IceCream – poate ar fi o idee bună să mai citești despre formatul .pdf, ca să înțelegi de ce a fost conceput așa cum a fost conceput, independent de platformă.

              Neo-marxismul Uniunii Europene se îndreaptă deja spre apus, degeaba faci predicții care să-ți justifice capul plecat. Dacă te-ar fi întrebat cineva în 1980, ai fi jurat că România va fi definitiv comunistă. Bunicul meu știa că nu va fi și se pare că el a avut dreptate.

            • @ IceCream (02/06/2019 la 14:11)

              „Peste 20 de ani o să ai nevoie de încă 30 de ani ca să găsești pe la vreo groapă de gunoi sau la un muzeu de antichități informatice un device care să-ți citească un fișier .pdf. Mai bine copiază de mînă, ca cronicarii din vremea lui Ștefan Vodă, ori ca harnicii călugări ai “întunecatului” (fiindcă a fost creștin, că altfel ar fi fost luminos) Ev Mediu.”

              Daca ati fost ironic, pentru informarea dvs.:

              „The Portable Document Format (PDF) (redundantly: PDF format) is a file format developed by Adobe in the 1990s to present documents, including text formatting and images, in a manner independent of application software, hardware, and operating systems.”

              Link://en.wikipedia.org/wiki/PDF

              Fiind „independent of application software, hardware, and operating systems.” Harald (oricine altcineva) nu trebuie sa caute „pe la vreo groapă de gunoi sau la un muzeu de antichități informatice un device care să-ți citească un fișier .pdf.”

              Dupa citire fisierul respectiv poate fi convertit in formatul initial/original si refolosit/modificat.

              La compania care lucrez avem un software de convertire in special a unor desene (in special desene mecanice de gabarit in 2D sau 3D) pe care le incorporam in desenele noastre. Majoritatea covarsitoare a companiilor nu mai tiparesc cataloage cu date tehnice ci le posteaza pe site-ul lor in format .pdf.

              O conversie din .pdf in CAD file (deci desene) este incomparabil mai complicata dpdv software dacat un text in Microsoft Suite: word, excel etc.

              .pdf format este folosit intensiv in inginerie pentru ca salveaza mult spatiu cand desenele sunt arhivate, orice modificare a .pdf „lasa urme” cand este revizuit, si se poate reconverti in versiunea originala.

              O cautare pe Google cu subiectul : „convert .pdf to word” sau „convert .pdf to cad” sau similar va ajuta sa intelegeti ce si cum?

        • Marele patriot (român, subliniez) Petre Țuțea a avut nevoie de 13 ani de pușcărie și de încă vreo 15, de scărpinat în cap, ca să înțeleagă ceea ce alții, inclusiv băieții din povestea de mai sus, au înțeles încă din adolescența: România nu e o țară pentru care să-ți pui pielea în băț. (indicație pentru cei care nu cunosc prea multă istorie: fiindcă, indiferent ce ai face, te va trata rău.)

          • @IceCream – unele popoare turcice, kirghizii în mod special, au o legendă foarte instructivă pe tema asta și un termen care a devenit consacrat: mankurt. Știi la ce se referă?

      • @Carnetul de membru PCR nu inseamna absolut nimic (01/06/2019 la 2:16)

        Ati plecat legal cu pasaport de serviciu pentru ca ati avut recomandarea organizatiei (secretarului) de partid. Deci a contat si inca foarte mult.

        Eu, de exemplu, am fost respins prima data pentru lipsa „calitatii de membru/candidat PCR” desi aveam un „dosar foarte curat”, fara bunic cu averi sau parinti exmatriculati din facultate.

        Si n-am devenit niciodata membru de partid dar nu ma consider un dizident; mi-am practicat profesia vreo 25 de ani (pana in 1995) si experienta dobandita mi-a folosit in noua tara.

        In acele timpuri asta era regula:calitatea de membru PCR egal angajamentul ce mai inalt de a servi partidul si tara (in aceasta ordine: partid si apoi tara).
        De altfel o recunoaste si autorul care a asteptat ceva ani pana a fost primit in PCR ca apoi sa fie admis ca asistent, doctorat etc.

        P.S. Poate daca nu plecati cu pasaport de serviciu si imediat dupa terminare facultatii aveati ocazia sa cititi acel articol.
        N.B. Nu sunt un admirator @Harald dar recunosc ca acel comentariu este corect.

        • Pentru cei care s-au nascut mai tarziu si/sau au aflat doar din auzite, cum „a fost” e bine sa se stie ca au existat si cazuri – putine ce-i drept, foarte putine, dar astea demonstreaza ca „oportunismul” cum ii zice Harald (eu i-as zice comportament duplicitar) nu era unica solutie de supravietuire, eu as zice de a trai.
          Deci, au functionat ca sefi de sectie, directori, comandanti de nava (se aude, dom basescu si altii?) profesori, doctori … oameni cu valoare intrinseca, care nu aveau carnetul rosu de mebru pcr. Dar era nevooie de ei si au fost acceptati cu acest defect
          Provocarea consta in a te crede atat de tare in ce faci incat sa nu ai nevoie de „calitatea de membru”.
          Si, ce tare, sa auzi un activist fara alta scoala decat stefan gheorghiu, in fata caruia tremurau unii, mai slabi de inger, desi se stia ca nu e decat un amarat care a plecat din satul lui fiindca nu vroia sa ramana un amarat care scurma pamantul fara rost, dar, sa-i scuipe-n cap pe aia care faceau cat de cat ceva, ceea ce el nu putea sau era prea lenes sa faca… deci, un nimeni cu carnet de partid ca singura calificare, sa-ti zica: ehe tovarasu’ daca erai si matale membru de partid, ce mai brevet faceam din asta… si sa-ti permiti sa-i spui unuia ca el: gogule, stii ca eu nu primesc sarcini pe linie de partid si sa vezi cum ii cade falca…bine, ca tot o faceai fiindca de fapt nu era alta solutie
          Sigur ca da! Eram intr-un sistem inchis, nu puteam iesi din cerc, decat daca fugeam si acceptam sa nu mai vedem vreodata locul unde ne-am nascut sau pe cei apropiati, dar in cercul asta ei aveau nevoie de noi.
          Daca nicunul sau macar cativa, dar destui, nu ar fi cedat, atunci dictatura prostilor – epoca ceausescu – ar fi cazut de la sine in maximum douazeci de ani. Si nu am mai fi ajuns in situatia ca succsorul lui ceausescu sa incerce sa instaureze un comunism luminat pentru care sa mai trebuieasca si un show sangeros, cu mai mult de o mie de morti, ca sa fi mai convingator…
          Si nici acum sa nu fie clar pentru cei mai multi, ce a fost de fapt, si cine a fost de vina.
          Asadar, nu prea reusesc sa empatizez cu cineva care povesteste cum a fost nevoit sa se inscrie in partid pentru ca altfel nu putea sa-si arate valoarea.
          Macar, Emilconstantinescu ne-a explicat cum ca el a vrut sa submineze sistemul din interior, de-aia s-a inscris in partid si a avut si functii pe linie de partid, nu numai profesional – ce m-am mai ras, era gata din zguduiala asta, sa-l stampilez pe ala cu „au intinat idealurile…”

        • Așa cum îl cunosc de pe contributors, Harald scrie de multe ori bine, dar rămâne tributar unor convingeri nefondate, pe care le propagă apoteotic prin comentariile sale. În cazul de față, deși face corect diferența dintre dizidență și oportunism, dumnealui nu se sfiește să conchidă despre caracterul unui comentator pe baza unui singur eveniment din viața acestuia. Ba chiar extinde verdictul său la întreaga societate, blamând-o ca fiind responsabilă în totalitate pentru mlaștina din care nu reușește să iasă. Cu excepția, notabilă desigur, a propriei persoane sau a strămoșului dumisale (altfel ce rost ar fi avut acel p.s.?).
          În promovarea, chiar cu accente fanatice uneori, a postulatelor dumisale, Harald impune teorii neverificate și chiar contradictorii, afirmând, spre exemplu, că un individ e complet definit ideologic încă înainte de 15 ani, dar totuși n-ar trebui să aibă drept de vot mai devreme de 25 (!).
          Dumnealui ignoră nu doar posibilitatea ca doi oameni care trec prin exact aceeași experiență să evolueze ulterior complet diferit, dar și certitudinea că un singur individ poate alege diferit de la un moment la altul, chiar dacă circumstanțele rămân neschimbate sau variază insignifiant.

          • @Hantzy – ca de-obicei, ești neîntrecut în a face din alb, negru și invers. În realitate, lucrurile sunt mult mai simple: la 15 ani nu era primit nimeni în Partid, deci nu avea ocazia să-și petreacă ulterior întreaga viață justificându-și apartenența la PCR și duplicitatea aferentă, devenită demnă de laudă în opinia respectivului.

            E o problemă des întânită în politică, la toate nivelele: se consumă în neștire timp și resurse pentru a justifica decizii fundamental greșite.

    • Am cunoscut multi romani, membri ai PCR, dar niciun comunist. Probabil ca din cele 4 milioane de membri ai PCR sa tot fi fost citeva sute de „credinciosi” gen Ceausescu. Ca sa fii comunist convins trebuie sa fii imbecil din nastere AND ignorant AND lipsit total de educatie.

      Cristian Teodorescu, cind era mare sef la Europa Libera (dupa 1990), l-a invitat pe Brucan in redactie ca sa ii ia un interviu. Atunci cind l-a intrebat ceva despre comunism (daca mai crede in comunism, sau asa ceva), Brucan a izbucnit in niste hohote de ris de nu se mai putea opri: „Comunism??? Ha-haha-ha!!!!!!!”

      Numai prostii au crezut in aberatia asta. Cei care au instaurat comunismul s-au folosit de el ca de o arma pentru a-si instaura propria dictatura.

      Un cunoscut, aproape prieten (incredere: ~85%), mi-a propus prin anii ceausisti sa intru intr-un partid (anticomunist) clandestin din care el deja facea parte. I-am pus citeva intrebari, ca sa ma lamuresc despre ce e vorba, dar nu am aflat nimic mai mult decit ca singurul obiectiv e sa fim organizati. Actiune: ZERO. I-am spus ca nu intru in asa ceva. Discutia a fost scurta si foarte asemanatoare ca argumentare cu fragmentul urmator:

      Orișan se uită lung după el și pe urmă mă ia de braț:
      – Crezi tu că oamenii de ispravă de-acasă, câți or fi, știu cum e condus războiul românesc? Își dau seama că nemții vor ajunge la București?
      – Poate că da… poate că nu.
      Mă privește apăsat, cu trăsăturile prea simple în linii drepte.
      – Ascultă, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amândoi, trebuie să plece la București… Trebuie să găsim acolo oameni care să ne asculte, cât mai e timp.
      – Cum o să pleci de aci?
      Se apropie strâns de mine:
      – Am vorbit cu Dimiu. Poate se va găsi vreo însărcinare. E vorba să se trimită un ofițer, ca să aducă un transport de la partea sedentară.
      Surâd cu milă.
      – Va pleca desigur aghiotantul regimentului sau altcineva.
      – Maiorul Dimiu va face să plece unul din noi.
      – Orișan, ce crezi tu că putem face acolo?
      – Să vorbim cu vreun parlamentar influent, care să le deschidă ochii tuturor.
      Am rupt o ramură de copac și-i număr frunzele.
      – Ascultă Orișan, dacă mergem acolo, nu-i decât un singur leac: revolverele. Ai curajul ăsta? Dacă vrei, dezertăm… Ești în stare?
      A rămas îngândurat.
      – E prea complicat…
      – Atunci, să lăsăm lucrurile cum sunt. […]

  2. Obiceiul culpabilizarii celuilalt sau a celorlalti este, acum, parca sport national.

    In politica, in Justitie, in mass media…
    Dar mai grav este cind intelectuali de marca ori jurnalisti sau „formatorii de opinie” ii catalogheaza pe ceilalti (in special votantii pesedisti) ca incaltati in slapi, asistati social, cu studii precare ori stirbi.
    Vorbind de culpabilizare, nu trebuie sa privim la PSD, cum face dl Liviu Papadima, ci la opozitia care se crede cistigatoare. Urmariti acuzele dintre liberali si Salvatori sau invers, dintre Salvatori si restul opozitiei, Salvatori care ar vrea la guvernare, dar singuri…
    NB,
    vreau sa-i spun lui @ Lucufer (cu simpatie) ca eu ma simt vinovat doar pentru ca la alegeri nu am stiut sa aleg partea cistigatoare; lipsa de fler.
    Nu l-am votat niciodata pe Iliescu si totusi a ajuns de 3 ori presedinte.
    Nu am votat niciodata PSD-ul (nici sub numele lui anterior de „fata mare”), si totusi a cistigat multe alegeri.

    • De ce să nu fim onești ?!? Mulți dintre”ceilalți”(in special votantii pesedisti) ca incaltati in slapi, asistati social, cu studii precare ori știrbi”…. Și aș mai i-aș mai adauga pe ceil care a căror viață e jalonată de nunți-botezuri-cumetrii, de micul patriotism de gimnaziu și paradoxal de serialul Suleiman, de occidentalii „ne vrea răul”, de: pe timpul lui Ceaușescu nimeni n-a murit de foame, de bocetele și vaietele de la Viața Satului, de fanaticii veșnicilor „rapsozi ai cântului popular”, de „PSD-u’ ne mai dă si nouă”, etc…..

    • Este cazul sa constientizezi ca prea multe optiuni n-ai avut: trandafirii rosii si portocalii (aceasi Marie cu Alta Palarie) si cele doua balamale PNL si UDMR, primeau pe rand si ei ceva osicioare. Este de mirare de ce romanii nu au reusit sa iese din mocirla nici dupa 30 de ani?

  3. Din punctul meu de vedere, termenul de „vină” ar trebui să dispară din cea mai mare parte a discuțiilor politice și sociale, însă însuși poporul român nu este de acord. Constat că avem (ca societate) o mare problemă cu înțelegerea conceptului de cauză-efect (atenție, nu vină/vinovat!), și anume blamăm efectele fără să cercetăm care sunt cauzele, astfel încât poprul votează în funcție de vină. Permiteți-mi să elaborez:

    Prezența masivă la vot pe 26 mai și procentajele mari obținute de PNL și Alianța 2020 sunt un efect al două cauze principale:
    1. Alienarea de către PSD a propriului electorat
    2. Atingerea de către o parte a populației a acelei stări speciale de „nu mai suport”, cauzată tot de toxicitatea discursului PSD.
    Votul din 26 mai nu a fost „pentru PNL/2020” ci „anti-PSD”. A fost un vot punitiv, și asta ar trebui să ne spună multe, pentru că analiza cauză-efect a voturilor din trecut relevă un model de comportament relativ constant.

    – Procentajul mic de votanți din trecut denotă o apatie a electoratului la momentul respectiv, adică niciunul dintre partidele politice și/sau discursurile politice ale momentului nu au supărat/deranjat suficient pentru a genera dorința de a merge la vot în scop punitiv.
    – Vârfurile de vot au avut loc în condiții în care era necesară pedepsirea unuia dintre candidați (persoană, partid). Spre exemplu, turul doi la prezidențialele din 2000, când au votat în turul 2 peste 57% din populație, vorbindu-se aici de „alegerea răului cel mai mic”, când de fapt și acel vot a fost punitiv, adică „pedepsirea răului cel mai mare”. Foarte mulți oameni au votat „contra X” și nu „pentru Y”.
    – Din acest punct de vedere, personal mă tem profund de „pasul înapoi” al PSD-ului, care poate, în acest fel, cu viclenie, să îi lase pe ceilalți să facă hărmălaie și să aștepte cu răbdare ca dorința de vot punitiv a românilor să se îndrepte din nou împotriva celorlalți. S-a mai întâmplat în trecut (CDR, alianța DA). La câteva zile de la alegerile europarlamentare, semnele nu sunt deloc bune: PNL, compormis definitiv în ochii mei din cauza episodului USL se împunge deja cu Alianța 2020, PSD încearcă cu disperare să aspire fostele și actualele locomotive (Firea, Geană, Năstase, etc), UDMR joacă pe trei fronturi (și au aproape 30 de ani de experiență în această activitate!), Pro România (alt partid condus de cineva definitiv compromis în ochii mei) joacă tot pe trei fronturi, imitând UDMR…

    Mă rog, ideea este că nu trebuie să vorbim de o vină anume, însă acesta este modul în care se votează, și asta nu doar în România.

    • Cu ce este PSD mai compromis decat restul partidelor postdecembriste si derivatele? Pana recent, Basescu de exemplu mitralia 24/7 in LCK si in justitie, cot-la-cot cu fugarul Ghita, Dragnea si Tariceanu.

      Pentru prima oara in istoria postdecembrista, au aparut noi partide politice, cladite pe fundamente noi, cu oameni noi, Noua echipa ofera romanilor o alternativa – scara mult asteptata pentru a putea iesi din groapa mlastinoasa in care au cazut in urma cu 30 de ani. Framantarea in randul elitelor postdecembriste este mare!

  4. Într-un comentariu la un articol politicianist și triumfalist arătam că PSD-ul reprezintă părți și trăsături ale societății românești, pe care eu le numesc „balcanice”, dar sunt bine ilustrate în prezentul articol (neîncredere, agresivitate, intoleranță, bădărănie, aruncare cu vina în stânga și dreapta). Mai adaug: tragerea în jos a celor mai valoroși (că de aia românii se afirmă doar în străinătate), nerespectarea valorilor, lipsa principiilor (vorba lui Caragiale), dependența personală. O societate anomică, nu prea evoluată.

  5. Uneori nu este vorba de vină, ci de sindromul impostorului. Culpabilizarea proprie / a altora provine din practica comunistă a autocriticii. Vom scăpa de astfel de reacții emoționale negative doar după ce vom învăța că ele nu ne ajută să progresăm prea mult.

  6. O-ho-ho! Sunt onorat, surprins, dar şi puţin amuzat. Mai ales că redacţia Contributors „a dat drumul” la acest text al domnului Papadima, ca răspuns la un postac anonim(…).
    Nu voi intra într-o polemică, fie ea şi cordială, fiindcă nu este cazul.
    Însă, fiind eu Lucifer(…), îmi voi permite să dau o amnistie socială şi morală. Şi anume că, după Bing-Bang-ul din ’89, societatea românească cu elitele ei cu tot, luată pe nepregătite, a rămas interzisă. Valorile comunismului erau ţăndări, dar alte valori, care trebuiau puse în loc, nu erau definite nici social, nici moral. Ca urmare am navigat fără nicio busolă pe apele tulburi ale tranziţiei româneşti.
    Amnistie, de ce amnistie? Păi din cauză că „marea trecere” de la comunism la democraţie nu fusese teoretizată de nimeni, nimeni nu ştia cam care era cea mai bună cale de urmat. Şi tot aici intră şi faptul că „marilor democraţii” vestice le-au trebuit sute de ani pentru a-şi construi sisteme democratice funcţionale, trecând prin convulsii teribile (revoluţii, războaie civile, războaie mondiale, etc). Şi asta în condiţiile favorabile ale „ajutoarelor” economice din propriile colonii(…). România trebuia să ardă repede-repede aceste etape, să facă o „ţară ca afară”, deşi nu ştia, nu putea şi chiar o parte din populaţie nu prea vrea. Şi uite aşa au trecut 30 de ani….
    Astfel scuz oarecum şi elitele româneşti care, deşi puteau face mai mult, s-au menţinut în corul gălăgiei generale. Dar asta e valabil pentru trecut, pentru cei 30 de ani apocaliptici….
    Numai că azi, după 30 de ani, avem nevoie ca elitele româneşti să înceapă să găsească noi valori morale şi sociale pentru societatea românească. Am intrat într-o nouă Epocă/ Eră a umanităţii, în epoca globalismului, în care cine nu se adaptează dispare ca naţiune şi stat. O dezbatere mai mult sau mai puţin filozofică este necesară, din care să rezulte căi de urmat pentru păstrarea identităţii şi mai ales a existenţei în continuare a statului român. Simpla apartenenţă la Uniunea Europeană, progresistă sau conservatoare, nu mai este suficientă. Ne trebuie, urgent, o soluţie naţională pentru România în noua paradigmă a Istoriei.
    Şi aici vin şi zic: ce or face elitele româneşti în faţă acestei sfidări? Or fi sesizat/ perceput noul punct de inflexiune al Lumii? Nu văd încă soluţii date de elitele româneşti. Aşteptăm, dar mai repede, timpul nu mai are răbdare.

    • Foarte bun comentariul.
      Și eu percep că suntem într-un punct de inflexiune a Lumii și că elitele noastre ar trebui să dezbată și să ofere soluții.

    • Nu numai romanii sunt confuzi dar si europenii si atunci cum sa vezi luminitza de la capatul tunelului? Nu este o scuza – este o nuanta referitoare la context.

      Ideile au nevoie de lideri care sa le puna in practica – si daca multi nu vor este si pentru ca liderii nu au inteles ei despre ce este vorba, si deci nu au putut explica si discuta cu masele. Procesul acesta de transfomare are nevoie de timp si cum bine s-a precizat timpul se grabea…

      Si acum timpul ne grabeste dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa ne intrebam, sa discutam si mai putin sa ne complacem cu situatia din trecut si, mai grav, sa ne complacem in ceea ce avem in prezent.

      Putem schimba daca stim ce trebuie schimbat si chiar si atunci este nevoie de perseverenta, coerenta, responsabilitate si intensa munca.

    • Fiind un mare cititor al dlui Papadima, îmi permit să-i răspund lui Lucifer, fără să mă rebotez Scaraoțki!
      Fiind un inginer pragmatic, nu cred în elite! Cred însă în competență!
      Imensa problemă cu care se confruntă societatea românească este cea economică. Cu spiritualitatea cred că nu stăm atât de rău. Am văzut cu mult mai multă lipsă de cultură în societățile nord-americane și vest-europene. Dar mult mai multă bunăstare.
      Din considerente economice și din magnifica incompetență a celor care ne conduc (ca să nu vorbim și despre rapacitate) ne târâm zilele ca vai de noi. Și ăsta pare obiectivul celor care ne conduc (vremelnic – sper); o stare generală de apatie. Din fericire recenta votare mă contrazice!
      Cele mai bune urări dlui profesor Papadima.
      Lucifer se va descurca căci are multe relații sus-puse.

      • Domnule inginer Bragarea, vă înşelaţi. Identitatea şi existenţa popoarelor se datorează culturii şi spiritualităţii proprii, care le diferenţiază în concertul popoarelor lumii. Economicul este doar o parte, nu cea mai importantă, care caracterizează un popor. De aceea ziceam mai sus că în condiţiile globalismului identitatea naţională dispare, iar existenţa statelor/ popoarelor este ameninţată. Solicitam intelectualilor să înţeleagă sensul evoluţiei Lumii şi să caute soluţii pentru continuitatea statului/poporului român. Dacă nu vor face asta, de-abia atunci nu se va găsi nimeni care să-i amnistieze. Iar urmaşii noştri vor scuipa pe filele istoriei care vor povesti despre un popor care nu şi-a înţeles destinul.

        • Stimate Lucifer
          Nu înțeleg unde mă înșel!
          Globalismul în economie și știință este util. Istoria demonstrat asta!
          În cultură, credeți că sunt mai puțin român dacă citesc literatură franceză, engleză sau rusă? Vă asigur că majoritatea lecturilor mele au fost și sunt din literatura română. Idem în muzică, excluzând muzica românească actuală (manele= pe care, pur şi simplu, nu le ascult.
          Sincer nu înțeleg unde greșesc!
          Cu scuze pentru timpul (eventual consumat) și cu bune urări. .

        • Mda, cenzurati internetul, retelele sociale, Instagram, Netflix, Spotify, etc, interziceti concertele
          si festivalurile Untold, renuntati la digitalizare, urbanizare, revolutia industriala 4.0, (da-i in fras de oraseni, IT-isti si ingineri), renuntati la investitiile pentru modernizarea infrastructurii in favoarea promovarii agriculturii de subzistenta, viata la tara, asamblurile de muzica populara, introduceti cote obligatorii de emisie a reportajelor despre datini, folclore, viata satului la prime time, transmisii live de sarbatori- Ruga de la Poiana, liturghii, etc, samd. Peste 10-20 ani, vin turistii straini sa viziteze Muzeul Satului in Romania profunda.

          P.S. Nivelul culturilor /civilizatiilor este oglindit in nivelul educatiei, evolutiei tehnologice si al prosperitatii (as mai adauga si nivelul libertatilor individuale) Nici macar talibanii nu mai pot intoarce timpul inapoi – eventual numai ceva cataclisme de proportii, eruptia in serie a unor supervulcani, lovituri puternice din spatiu sau autodistrugerea prin razboaie nucleare.

          https://www.youtube.com/watch?v=kpW9JcWxKq0

          https://www.youtube.com/watch?v=ydbbd-4oEds

          https://www.youtube.com/watch?v=sX1Y2JMK6g8

          https://www.youtube.com/watch?v=RVdAMlZOJBY

    • Imi pare rau Lucifere, dar nu sunt de acord cu amnistia si cred ca nici „elita” nu e. Ca, daca e de acord cu propria aministie, dar cu cealalta ba, parca nu e tocmai cosher. Deci ce ai scris, ramane scris!
      Si in plus elita d-aia e elita, sa vada da „prasta lume”, cum zice banatanu’. Numa’ ca noi n-am prea avut elita, asta-i baiul. Poate de acu’ incolo …

      • Felul în care s-a făcut la noi tranziția de la socialism la capitalism
        a depins în primul rând de felul în care majoritatea si cei influenti din societate , au vazut țara .
        Unii ca pe ceva care trebuie sa ne dea , sa ne facă , majoritatea elitelor de tot felul
        ca pe o vacă de muls .
        Elitele academice au transformat imediat dupa 89 învatamantul in fabrici de diplome ,
        iar vechea nomenclatura a considerat Romania ca moșia lor personală .
        Pe care si-au împărțit-o , au vândut-o , au transformat-o in sinecuri …
        O amnistie are efect doar daca se schimbă această mentalitate .
        Pentru că dacă mentalitatea se menține și se perfecționează ,dupa cum observăam ,
        sistemul acesta clientelar , care se foloseste de stat și de pozițiile ocupate in stat ca de moșia personală va perpetua .
        Un cunoscut de al meu , un crestin practicant , care nu ar fi luat un pai de la cineva ,
        îmi spunea înainte de 89 , că de la stat ” nu-i păcat să furi ” .
        Poate ca de aici vine și toleranța majorității față de cei ce fură de la stat .

        • @ Paun Al (01/06/2019 la 8:57)

          Prietenul dvs. crestin practican care va spunea inainte de 1989 va spunea ” că de la stat nu-i păcat să furi ” dar nu ne-ati spun care-i opinia dumnealui dupa 1989. Ar fi fost interesant .

          Totusi un precursor al prietenului dvs. I.L.Caragiale spunea prin vocea unui personaj (cam cu vreo suta de ani inaint) „ca statul de aia e stat sa ne dea” ,o formula echivalenta ca efect: daca nu ne da, ne luam noi.

    • „Şi aici vin şi zic: ce or face elitele româneşti în faţă acestei sfidări? Or fi sesizat/ perceput noul punct de inflexiune al Lumii? Nu văd încă soluţii date de elitele româneşti. Aşteptăm, dar mai repede, timpul nu mai are răbdare.”

      Personalizarea noţiunii de elită, care are o „misiune” e o eroare care vă invalidează tot comentariul. Elita nu este o structură, e mai mult o entitate statistică, mai subţire sau mai groasă. Un număr de indivizi cu valoare (net) peste medie, dacă vreţi să vulgarizăm un pic. Dacă aşteptăm ca un număr să „perceapă noul punct de inflexiune al Lumii”, eu zic că mai avem de tras. Trecem peste uşoara beţie de cuvinte.

      Iertaţi-mă, dar teza dvs. îmi aminteşte de Conu Leonida:
      „LEONIDA (în luptă cu somnul): Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l
      avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…”.

      Cam aşa şi cu elita: ea ce „grije” are?

    • WAW, am intrat in era globalismului – un nou punct de inflexiune al lumii, in care Identitatea si existenta statului Roman sunt puse in pericol. Asta da pericol (congrats:)) cleptocratia, nepotismul si mediocratia ultimilor 30 de ani sunt vax… asadar, elitele si clasa politica, sunt invitate sa renunte imediat la micile neintelegeri si orgolii personale de orice fel, un nou Front de Salvare Nationala este o urgenta indispensabila. Nu-i asa?

      P.S domnule… In era globalismului domneste concurenta acerba. Asadar, romanii asteapta elite noi, competente (formate din profesionisti) capabili sa traseze strategii si cai de urmat pentru cresterea competitivitatii si a prosperitatii. Este evident ca „eliminarea cleptocratiei si a mediocratiei in favoarea meritocratiei”, instruirea profesionala a surselor umane, absorbita fondurilor europene, investitii in infrastructura moderna, atragerea investitiilor straine se numara printre aceste strategii.

      P.P.S. Elitele vechi sunt invitate sa faca un pas inapoi!

    • @Lucifer _ „…redacţia Contributors “a dat drumul” la acest text al domnului Papadima, ca răspuns la un postac anonim”

      După știința mea platforma contributors.ro a respectat și încurajat de-a lungul anilor dezbaterea de opinii, publicând, inclusiv sub forma unor comentarii ale cititorilor, textele cu exprimări decente care nu au conținut informații false, manipulatorii, ori vădit propagandistice.

  7. Acțiuni. Fapte. Responsabilitate. Asumare. Decenta. Smerenie. Leadership.
    Nu „vina”, „reacții”, „vorbe”, „critici”, „reacțiuni”.

  8. „…românii au ales ”răul cel mai mic” din 1990 încoace, de parcă ”binele” s-ar fi întrupat în deplina-i strălucire pe listele electorale…”

    Domnule Liviu Papadima, se pare că „înfgerul căzut” v-a ispitit într-o capcană pe care n-ați observat-o.

    Întotdeauna va fi ales răul cel mai mic. Dar nici nu se poate altfel, nu doar la români, ci pe întregul Pământ, pentru că Binele, adică binele absolut este la Ceruri.

    • Mă distraţi, domnule, tocmai pe mine, Lucifer! Măi, cum ştiţi voi să ierarhizaţi şi să alegeţi Răul, dar nu ştii să ierarhizaţi şi să alegeţi Binele? „Binele”,nu ştiţi ce înseamna aia, nu?, dar cu Răul sunteţi obişnuiţi. Nu vi se pare că sunteţi cel puţin aiurea? Sau aşa v-au învăţat elitele româneşti?

  9. Fraza-cheie, asa cum o incadreaza dl Papdima, „Sa nu fim ipocriti!” este un leimotiv al lui Lucifer, cand dlui nu are alte Argumente.

    Tocmai am citit primul sau comment la articolul dlui Naumescu, comment in care acelasi comentator revine cu o Formula echivalenta „sa nu ne ascundem dupa deget!”

  10. La accidentul de la Millas, exact la fel a fost, toti au fost pusi sub lupa. As adauga in paranteza ca in final acarul a fost gasit vinovat. Urmariti ce se intampla acum in Ungaria cu accidentul de pe Dunare. Cu bomba din autocarul de fotbalisti de la nemti tot asa a fost, pe retelele sociale toti cei implicati au fost pusi sub lupa. Din experienta personala, englezii se comporta la fel.
    Numai noi n-avem voie sa punem in discutie cauzele favorizante ale evenimentelor triste.
    Toata Europa [occidentala] are voie sa arate cu degetul, dar noi suntem criptocomunisti daca o facem. Toata Europa occidentala are voie sa indoaie si sa incalce si sa duca la limita legile, daca la judecata, judecatorul zice ca e ok, dar noi tipam coruptie. Toata Europa occidentala are voie sa ne discrimineze (salarii mai mici pentru acelasi job aceeasi vechime, ex medicii), dar noi suntem anti-europeni daca indraznim sa deschidem gura. Freshul de portocale de la Lidl e cel mai scump in romania, dar daca spunem asa ceva, deja suntem – ce?! – rasistii europei!!!
    Asta nu e culpabilizare. Asta e mentalitatea de taran picat la oras, cu complex de inferioritate, dispus sa si-o ia si la buci doar sa il accepte „lumea buna”.
    Asta nu e o pledoarie pro-hoti, nici pro-corupti. Asta e o pledoarie impotriva idilismului imbecilist cum ca vestul e lapte si miere, doar noi suntem plini de tare si cu imbecilismul asta, stam si ne prosternam la tot ce e occidental si aruncam la cos tot ce e romanesc dupa care ne intrebam de ce dracu nu exista capital romanesc si de ce tot ce putem capitaliza e munca, cand altii isi tin banii sa faca pui si o duc mai bine.
    Despre vina: pare-se ca lumea are memoria scurta: alegerea vadim iliescu ati uitat-o?! cdr-ul cu ciorbea care statea ore intregi in guvern si nu spunea nimic l-ati uitat?! milica infrant de securitate mai tineti minte? cand am avut noi vreodata guvern performant tinut de opozitie?! cand am avut guvern performant tinut de psd?! tot timpul am ales raul mai mic. unul mai putin manjit ca altul. un prost sau un hot. acuma ce-am ales?! intre proasta care vrea sa traim la gramada ca nu pricepe diferenta intre proprietate in indiviziune (co-propriété) si nationalizare, intre manjitul rares si proasta cu penalul. sa-l mai amintesc pe stalinistul care slava dlui nu mai e consilier, cu teoria ca daca nu esti cu noi, esti contra noastra? pruna cu recursul compensatoriu? da, a dat-o de gard. dupa care urla ca daca ea a gresit, de ce nu s-au oprit urmatorii.
    Ceea ce ne lipseste nu e sa nu mai impartim vina, ci sa invatam sa o cuantificam si sa o impartim corect, pentru ca fiecare sa deconteze pentru partea lui, dupa care sa invatam din greseala, ca sa n-o mai repetam.

  11. Cred că este vorba mai degrabă de responsabilitate , nu de vină .
    Ori responsabilitatea vine din cât de mult ne pasă de ceea ce se întâmplă dincolo de ușa
    casei fiecăruia , sau dincolo de poarta curții fiecăruia , sau dincolo de familie ,
    de grup de interese .
    Când ne pasă cu adevărat , alegem un medic bun, un zugrav priceput, un croitor bun,
    un învățător pentru copii bun …
    Politicienii au fost și sunt reprezentativi pentru majoritatea celor care îi votează ,
    să nu ne ascundem dupa cireș .
    Ideea ca votantii ce stabilesc majoritatea sunt de o calitate superioară celor pe care îi aleg
    este un fel de a ne îmbăta cu apă rece .
    În acești politicieni s-au regăsit și se regăsesc sperantele , complicitățile ,
    indiferența celor ce voteaza … și apoi ar trebui să urmarească , cu spirit civic ,
    ce fac aleșii .
    Cred că ar trebui sa ne simțim și să ne manifestăm responsabil
    față de ceea ce se întâmplă dincolo de ușa casei fiecăruia .
    Ideea de vină poate este o consecinta a religiei noastre.
    Daca suntem îndoctrinați că toți ne naștem și suntem păcătoși ,
    că toata viața trebuie să ne străduim să facem ” ce zice popa” ,
    doar așa poate avem o șansă ,
    pare la îndemană să ne asumăm o vină , un păcat în plus .

  12. Nu am nici-o speranta, Romania nu se va reforma cu oameni care au gustat filozofia comunismului. Propaganda si socialismul stiintific au modificat profund resorturile gindiri, omul deposedat de valoarea proprie si bagat la turma, fortat sa accepte pentru o bucata de piine carnetul inregimentarii, nu mai este omul capabil sa recunoasca ca a gresit si sa bea cupa de cucuta recunoscind falsitatea convingerilor lui. Par dura? Am fost si ramin dura cu mine insumi. Nu am avut tentatia inregimentarii in partid. In 92 am emigrat si am luat totul de la zero. Asa ca stiu ca Romania se va reforma de acei oameni care au constiinta nealterata de dogmele comuniste (ruperea carnetului nu spala automat constiinta), oameni
    care respecte proprietatea privata, care au empatie pentru aproapele lui, care pune binele socitatii deasupra interesului personal. Incapacitatea guvernelor de a oferi soluţii viabile pentru problemele majore cu care se confruntau societatea romaneasca, raporturile de competitivitate existente între partide fiind zero, intre şcolile de gândire şi centrele de putere neexistind combativitate dovedeste ca intelectualul roman nu isi asuma responsabilitatea sociala. Nu de a da vina pe altii si altele (de eschivare) vorbim ci de asumare. Asa se explica imbecilitatea conducerii politice. Nu avem o victorie de etapa si nu avem ce sa sarbatorim cu ultimele alegeri. Fiecare trebuie sa fie cetatean responsabil (au disparut paduri si nimeni nu vede nimic), iar fisa postului social nu are scris in ea constringerile morale necesare edificarii uneu natiuni.

  13. Nu vina este problema ci ar trebui sa fim interesati in rezolvarea problemei, deci in gasirea solutiei.

    Articolul nu pare sa imi aduca o ceva despre solutie – este o explicatie si de obicei cei care se explica se acuza, dar nu cred ca este mereu valabila…

    Deci solutia? Astept urmatorul episod – multumesc.

  14. Pusa la nivelul trivial, nu mai e asa mare filozofie, chiar daca oscileaza vorba filozofului Voican intre culpabilizare si victimizare.
    „Toti suntem vinovati” duce, in putini pasi, la „nimeni nu este vinovat”. Cum zice Hantzy – ipocrizie.
    Cum sa aplicam Punctul 8 de la Timisoara cand au fost 4 milioane de membri de partid (ca sa fie mai apasat, uniii au rostit 4 milioane de comunisti)? Deci, nimeni nu va fi judecat, daramite condamnat. Mergem inainte!
    Cum sa acuzam medicii ca iau spaga? … eu stiu medici care isi fac datoria cu pasiune. Deci nu mai facem caz, ca sa nu ofensam pe cei care nu iau spaga Si asa mai departe.- asadar escrocii se ascund in spatele celor curati.
    Toti cei care calca stramb sunt doar victime ale sistemului.

    Domnule politist, de ce ma opresti tocmai pe mine ca trec strada pe rosu? Mai sunt si altii!… Da, sigur da’ trebuie sa incepi tocmai cu mine?
    Toti trecem pe rosu?

  15. A căuta vină înseamnă erijarea în judecător, oarecum. Pentru așa ceva trebuie o minimă îdreptățire, care nu poate veni decât din îndeplinirea datoriilor proprii (față de ceilalți). Judecarea situațiunii (vorba lui Andrei Pleșu, toți suntem în posesia deplină a facultăților de a emite judecăți morale/etice) și punerea țării la cale sunt două dintre cele mai practicate exerciții de masturbation intellectuelle. O formă de minorat, apud G. Liiceanu, și-o sechelă istorică. Concentrați pe întocmirea procesului verbal perfect al constatării stări de fapt, lăsăm mereu în plan secund soluțiile (@eu******) și acțiunea (@smaranda). După atâta ideologie, de ce să nu răspundem cu ideologie de semn opus, nu?
    Poate că suntem într-un punct de inflexiune al Lumii (@Lucifer), dar nimeni nu ne garantează că trebuie să supraviețuim ca țară, grupuri, indivizi în și după acest război dus cu armele tehnologiilor disruptive. Însă, asumarea unor poziții identitare și de apărare a statului e mai grea: intelectualii noștri tocmai ce săriră din beciul puturos al comunismului pe piscurile universalismului, umanismului, corectitudinii politice etc. Cam greu cu focusarea pe chestiuni identitare… Nu e chic nici cool.
    Aici mai multe răspunsuri la diverse cestiuni despre les intellos:
    https://www.youtube.com/watch?v=3-RipnwhOlA

    • Aşa este, intelectualii noştri au sărit de la compromisul „rezistenţă prin cultură”(?!) de pe vremea comunismului, taman în europenismul cel mai iresoinsabil. Tot ceea ce e românesc, le pute.

  16. Cei care au biografia în două epoci foarte diferite își pun întrebări până azi.
    Am cunoscuți care erau în aceași situație. Vrei să faci ceva meserie la intreprinderea de stat, la universitate, la editură, mai mult decât numai un job oarecare ți se cerea carnet PCR înainte de 1989. La Institutul oncologic, la teatru, la universitate, la ziar etc. Nimeni nu știa înainte de 1989 dacă va trăi vreodată în altă epocă. UE.28 nu visa nimeni.
    Kant nu a inspirat pe mulți ” acționează în așa fel încât faptele tale pot sta ca măsură valabilă în toate timpurile” (kategorische Imperativ: handle so dass die Maximen deines Willens jeder Zeit als allgemeine Gesetzgebung gelten können). Mai simplu: nu fă altuia cea ce nu vrei să ți se facă ție. Bun simț deci. Statutul PCR prevedea altceva. Semnătura? Operele Titanului de la Scornicești trebuiau studiate la universități. Câți profesori, istoriografi, dascăli, jurnaliști etc au lins talpa lui Ceausescu până 1989? Meleșcanu?
    Un chirurg, un medic bun înainte de 1989 era un medic bun, cu sau fără carnet. Un medic mediocru era medic mediocru cu sau fără carnet. Atâta timp cât privim numai meseria (Lucian Boia avea carnet PCR) contează puțin cu sau fără carnet PCR. Dacă vrem echitate în societatea civică se poate reproșa celui cu carnet PCR faptul că și-a creat un avantaj (nemeritat).
    Colaboraționismul și complicitatea cu PRC devine o problemă spinoasă. Meleșcanu? Majoritatea celor care în anii 1975- 1989 au preferat să se decidă pentru membru PCR au de răspuns la întrebări în fața oglinzii, nu neapărat la alții (despre care nu se poate spune că au un merit deosebit fără carnet PCR, mulți au participat la sistemul de jecmănitori în mod urât, au contribuit esential la distrugerea încrederii între cetățeni ).
    Lustrația trebuia făcută imediat la eliberarea din naționalcomunsimul ceaușist, la început, începând cu cei 10.000 PCRiști de sus. Carnet de membru fără nici o semnificație nu era, nu este nici azi un motiv de acuzație acut.
    Tinerii de azi din țară cunosc numai libertatea. Pentru ei nu e o problema majoră ce au făcut „bătrânii” în Națiunea ceaușistă. Au alt ritm de viață. Tinerii văd bine cine linge azi talpa lui Dragnea/PSD.
    Pentru cei în domeniul „intelectual”, la dascăli, istoriografi, ziariști, academicieni, profesori, etc e bine să se pună întrebări. Intrebările de azi se pun fără prejudecăți și fără nici un fel de resentimente. Libertatea cuvântului, libertatea expresiei este azi un principiu suprem.

    • Vedeti ceea ce ati scris Dvs. aici corespunde unei anumite perioade – perioada care este precizata si de autorul articolului. Este tocmai perioada de dupa 1980, mai exact de dupa fuga lui Pacepa, perioada de maxima incordare a lui Ceausescu cand totul trebuia sa treaca pe la partid si numai membrii de partid puteau produce mai exact consuma dupa propriul lor gust indus si trecut prin gustul partidului,

      Nu acelasi lucru s-a intamplat in primii ani cand comunistii au preluat puterea desi au avut nevoie de ceva ani, ani in care au constatat dansii ca daca nu stii a citi nici nu poti a conduce si au inceput sa inteleaga ca le trebuie totusi oameni cu carte si s-au folosit de oamenii de acest gen chiar daca nu erau membrii de partid si, dupa cum unii comentatori au preciza,t unii care erau mai indaratnici au fost chiar sfatuiti sa mearga pe calea cea dreapta a maretului partid si atunci imensele lor pacatele ar fi fost iertate fiind spre folosinta si inaltarea partidului…

      Procesul acesta de subjugare trebuie inteles si asumat – el doar a fost asumat de profesoul Papadima si ne-a lasat pe noi sa il intelegem desi poate ca nu toti avea toate piesele puzzle-ului care ne permite sa intelegem toata schema.

      Intelegerea schemei este utila pentru a pricepe istoria recenta, pentru a ne intelege pe noi, cei mai batrani sau pe parintii nostri care au facut sau nu au facut pactul lui Diavolul, DAR si pentru a evita INTOARCEREA INAPOI atunci cand prezentul pare greu si incert.

      Mai avem nevoie de actiuni, de solutii pentru ca inca nu am iesit de zona odioasa – odraslele odiosilor se bucura si praznuiesc peste durerile noastre si asta doare si mai rau.

      De aceea sa privim trecutul din perspectiva prezentului si sa mergem cu hotarare spre viitor.

      In incheiere trei proverbe japoneze :
      „Necazul, ca si rochia rupta, trebuie lasat acasa”
      „Cel care isi doreste sa ajunga sus va inventa o scara.”
      „O broasca intr-o fantana nu cunoaste maretia marii” – e???

  17. Chiar dacă cineva este născut de curând și nici nu știe să citească, nici nu-i pasă de istoria de până la el, de societate, ori de politică șamd., dar îi pasă cât de cât de el și de copiii lui, după ce ajunge la Yad Vashem se cutremură…

    Cum oare poate cineva să le spună victimelor nazismului că nazismul a fost un accident al istoriei și că nimeni nu are nicio vină?! Că așa a fost conjunctura astrală și așa a fost dat să se întâmple?! …

    Cum oare le poate spune cineva victimelor comunismului că ele nu sunt victime, pentru că nu există nici o vinovăție și nici un vinovat. Dl Petre Roman, întrebat cândva, asemenea d-lui i Iliescu, dacă se simte vinovat, a întrebat la rândul său cu surprindere „vinovat, pentru ce?!”. Dacă nu există vinovăție, firește că nu există nici vinovați și reciproc…

    Mergem azi la Blaj, spre exemplu, la ceremonii dedicate martirilor din închisorile comuniste, cu ipocrizie, dar nu există nici un vinovat pentru schingiuirea lor. Fiului d-lui Gheorghe Ursu îi spunem că pentru moartea tatălui său nu există nici un vinovat… șamd., până la 10 august 2018 și în continuare. Pentru că dacă nu discutăm despre victimele și criminalii diverselor „isme” pe care le-am cunoscut de-a lungul istoriei retrăim același coșmar încă o dată și încă o dată, la nesfârșit.

    Timp de douăzeci de ani I Iliescu a spus că este prea devreme pentru a-i judeca pe vinovații pentru crimele Revoluției, după aceea a început să spună că este prea târziu…

    „Reconcilierea” victimelor cu călăii, a hoților cu cei păgubiți șamd., despre care s-a discutat foarte mult în anii 1990, este de fapt manifestul celor care vor să ucidă și să fure în continuare, adică, o minoritate. Or, cetățenii, majoritatea onești și dornici de libertate, s-au săturat să fie furați și uciși… Pur și simplu, ajunge! Vinovații trebuie să învețe zicala simplă care funcționează în Occidentul la valorile căruia aspirăm: „în democrație hoții stau la pușcărie!”.

  18. Schimbarea unei societati nu se face peste noapte, iar chiar si cele mai bune exemple arata ca nu exista o solutie simpla. Denazificarea Germaniei este data ca un exemplu de mare success, dar a fost posibila pentru ca s-a aplicat unei tari invinse si s-a facut in regim de ocupatie.
    Nu trebuie sa uitam insa ca nazismul a avut o durata de 12 ani, cifra care paleste in fata celor 42 ani de comunism in Romania. Chiar si denazificarea, inceputa in 1945 cu mare entuziasm in zona americana a fost treptata abandonata si personaje importante ale vechiului regim (Gehlen de exemplu) au fost integrate in structurile noului stat federal si chiar fosti ofiteri SS suspectati de crime serioase au fost folositi ca agenti de structurile de spionaj occidentale si sovietice.
    In zona de ocupatie ruseasca denazificarea a fost mult mai brutala (cu internare in lagare de concentrare administrate de KGB) incat multi nazisti au fugit in zonele vestice (in special britanica si franceza) unde denazificarea a fost simbolica.
    Pragmatismul a triumfat, iar Germania s-a recladit ca o putere cu o democratie poate mai solida decat a fostilor ocupanti.
    Sunt convins ca daca in Romania ar fi existat un proces similar denazificarii, astazi cam tot pe la acelasi nivel ne-am fi aflat. Asta pentru ca Romania din 1933 nu era la nivelul Germaniei din 1933, la fel si in anul 1945. Pana si in 1989 Romania nu era la nivelul Germaniei de E. Aici este problema. Regele Carol I, proaspat venit in Romania, se plangea intr-o scrisoare catre tatal sau ca acest popor nu stie sa se conduca, dar nici nu se lasa condus.
    Dupa cum vedeti problemele noastre sunt vechi si preferam sa le ascundem sub covor. Tot dau ca exemplu anul 1938 cand Carol Caraiman suspenda constititutia, desfiinteaza partidele politice si prelua puterea in stat fara o singura demonstratie serioasa in Romania. Acesta a fost nivelul maturitaii polituce din Romania pre-comunista. O tara in care regele il detrona pe feciorul sau iar, o mai veche Elena Udrea facea jocurile la palat.
    Daca tot batem apa in piua cu mostenirea comunista si nu vrem sa recunostem ca falimentul tarii dupa 1989 se datoreaza si unei mai vechi imaturitati politice, educationale si morale ale Romaniei nu vom iesi din marasmul actual. Avem multe schelete ascunse prin dulap din perioada pre-1945 si este timpul sa le scoatem la vedere.
    Vina e veche si, ca si pacatul originar, am primit-o mostenire si o rostogolim mai departe.

    • Prea pesimist?
      România are resursele pentru bunăstare. România are azi cele mai bune condiții din istoria sa. Tinerii de azi din generația smartfone, google, internet sunt mai mult conectați cu cei din generația lor din lumea întreagă decât cu generația părinților și bunicilor. Tinerii cu smartfone în mâna comunică JUST IN TIME cu cine doresc. Cu un clic tinerii din țară sunt conectați cu patrimoniul universal în știință, tehnică, cultură, muzică, filme, etc. Părinții nu au avut telefon acasă, nu au avut mașină de scris. Epoca de piatră, Națiunea ceausiștă e o moștenire grea, e o umbră apăsătoare dar e numai trecutul recent.
      Mentalitatea e o problema. Nu se schimba de azi pe mâine. Un guvern se poate schimba peste noapte în cabina de vot. Refuzul „sistemului” Dragnea/PSD durează mai mult. Fiecare poate refuza „sistemul de jecmănitori”, darea de mită în mâna budgetarilor din servicille publice. Aici trebuie început azi. La nivel de localitate fiecare vede ce se întâmplă în domeniul sănătății, în învățământ, în serviciile publice. Cei din diasporă văd zi de zi cum funcționează democrațiile occidentale. Nu au contact cu familiile lor? Diaspora poate ajuta la însănătoșirea democrației, poate accelera reconstituirea încrederi în țară?

      • Prea pesimist? Poate.
        Tinerii cu smart phones sunt prin Alemania, Francia sau Engleteria.
        Vremurile când portughezii munceau în hotelurile din Francia si veneau inapoi sa puna pe picioare o afacere in Lisabona. Globalizarea distruge încet rădăcinile ființei umane. Romanii din diaspora printre care ma învârt refuză sa-si instaleze o antenă pentru TVRi, care este un serviciu gratis, dar plătesc abonament la Netflix. NB aceștia sunt în majoritate ingineri și nu zidari.

    • PS
      Cand spun vina e veche ma refer la vinovatia acceptarii fara cracnire a tot felul de compromisuri. Nu doar in timpul comunismului, dar si inainte si dupa. Cand intelectuali de frunte ii cantau osanale lui Carol II nu poti sa te miri ca peste 40 ani alti intelectualii ii proslaveau pe marele carmaci, iar peste inca 35 ani alti intelectuali ii cantau in struna unui capitan de vas ajuns in fruntea tarii printr-o nefericita intamplare a istoriei.
      Spre deosebire de vinul vechi care poate sa se faca mai bun, vina nu se imbunatateste in timp.

      Comparatia cu denazificarea mi-a fost sugerata de textul deomnului Constantin. Ca si in 1933 la NSDAP, dupa 1945 randurile Partidului Comunist din R s-au umflat cu noi aderenti, la fel cum in 1938 s-au umflat randurile Frontului Renasterii Nationale, inclusiv cu intelectuali de frunte. Bineinteles ca exista o diferenta mare intre Frontul Renasterii Nationale, o organizatie romaneasca, si PCR, o excrescenta ruseasca, si romanii au simtit asta pentru ca in fata buboiului rusesc a existat o oarece rezistenta, in timp ce in fata abcesului romanesc nici una.
      Daca imediat dupa 1989 era justificata poate o idealizare a perioadei interbelice, acum, 30 ami mai tarziu, e timpul sa privim inapoi cu obiectivitate si sa nu mai ascundem sau sa justificam toate compromisurile, mai mici sau mai mari, care au dus Romania la situatia in care se afla azi.

      • Meleșcanu este un fost stalinist- ceaușist. Reprezintă România europeană 2019? Istoria e istorie. Trecutul e trecut.
        Cred că responsabilitatea părinților față de copii obligă la ieșirea din coșmarul trecutului.
        Orizontul de cinci ani e bine conturat la Bruxelles/UE. Scindarea est –vest împiedică o integrare “politică”. Cearta între E. Macron-Salvini/Italia adâncește scindarea în UE.27. UE e un pitic politic, nu vorbește cu o voce înspre est (Putin, Erdogan, China). UE rămâne un vierme militar. Franța nu poate înlocui scutul nuclear NATO/SUA.
        Cred ca învățământul e o cheie a succesului pentru tinerii din țară. Nu mai e timp de pierdut. Predarea în engleză din clasa 5 la științele naturii, fizica, chimia, biologie, accelerează reindustrializarea țării. Firme românești cu investiții modeste în software, biologie moleculară, genetică, etc sunt posibile azi. Orizontul de 10 ani cu prețul la benzina de 2 Euro pe litru impune construirea de căi ferate moderne. Nu mai e timp de pierdut.
        Distrugerea independenței justiției 1939-1949-1989-2019, deci peste 80 de ani fără stat de drept consolidat și 50 de ani de dictatură autohtonă specifică 1939-1989 a dus la atomizarea societății civice. Lipsește încrederea cetățenilor în stat, lipsește încrederea cetățenilor în serviciile publice, lipsește încrederea între locuitorii țării (greco- catolicii ucisi în inchisorile staliniste, etc). Reconstituirea societății civice durează. Burghezia nouă, Mittelstand lipsește azi.
        Să sperăm în mai bine.

    • Am zambit cand am citit ca:”Germania s-a recladit ca o putere cu o democratie…”

      Ma scuzati dar Germania este inca departe de ceea ce este o tara democrata…este ceva in felul si spiritul lor german, un anume mod care …

      Sigur ca nici Ro nu sta foarte bine la acest capitol – joca mim cu democratia dar este ceva mai soft decat in Germania…Parerea mea.

      Nemtii au mimat condamnarea nazismului – joaca oarecum mim si acum si ma bazez pe o declaratie a actualului Presedinte al Germaniei. Dar este un pacat cunoscut, asumat.

  19. Conu Lucifer are dreptate …. „toţi suntem vinovaţi. Şi mai ales inteligentele noastre elite.

    Este usor sa dai vina pe „popor”. Insa nu este prea mult sa ceri mulgatoarelor, electrostivuitoristilor sa faca programe nationale ce vizeaza contructia de autoistrazi, sisteme medicale la nivel „republican” samd etc? Credti ca les vestes jaunes sau ca Volku germanic e mai breze decat „boboru” roman cel atat de hulit ca e ortodox, prost , oriental?

    Atunci care este rolul „elitei” ? Sa ne informeze despre ce recenzii au fots scrise la Paris sau Londra/Berlin?
    „Elita” noastra este blocata in studii literare, „morala” isi da cu parerea din auzite insa in 90 scufunda returnarea de TVA cu acte de biunefacere fata de romani! Ca cica era lisota de informat– asa este ! Insa azi e mai onormata? Betsjeste „suveranismul” insa are habar de… de cum se calculeaza TVA in UE? Citeaza din Mises dar are ea oare habar de sisteme;le de impozit in vigoare in „Europa: sau ca legislatia si nivelul este diferentiat in Germania de ,sa zicem, Suedia?! SAMD,

    Ntz. Elita noastra este literara si moralista … Asa ca sa ma distez – modernizarea Romaniei incepe odata cu alegerea lui Alexandru Voda Cuza. A Japoniei cu era Meiji…(1867)
    SI la 1905 Japonia triumfa la Tsushima si catiga razboiul cu Rusia . la Tsushima unele nave usoare japineze (torpiloare,distrugatoare) erau porduse in santierele nipone

    1907 in Romania are loc ultima jaquerie din Europa …

    Deci.. elite !

    A da.Mai este ceva cu elitiele noastre .A noastra nu este niciodata implicata – altfel decat la placinte inainte!! Si nici nu condidera ca ar fi deaceiasi etnie cu poporul – caci atunci canz zici „poprul roman e ..”(si urmeaza un epitet negativ) ori esti si tu cva tit poporul ori estiu din lat gilm . Pardon popor. Da la noi esti „elita”

    A da.. elta „romaneasca” azi abhora BOR (desi era f religioasa in anii 90 .. ) da este incantata de vizita Papei Rege (Suveran Pontif asta inseamna !)

    • Poata ca DA, poate ca NU. Pe scurt depinde de la caz la caz.

      Sunt situatii in care toti sunt de vina, inclusiv elita care exista sau care nu exista.

      Ponderea sau greutatea pedepsei/vinei pentru fiecare poate sa fie diferita.

      Cand ordoni GAZ LACRIMOGEN peste protestari esti VINOVAT mai ales TU, in calitate de COMANDANT, dar si CEL CARE A EXECUTAT ORDINELE pentru ca ordinul nu corespunde cu juramantul depus, conform legii:

      ‘…să-mi îndeplinesc cu bunăcredinţă sarcinile încredinţate. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”

      Unde a fost buna credinta a celor care au executat un ordin dat cu vadita rea-credinta cand gazul a venit peste copii, tineri, adulti si persoane in varsta care doar manifestau pasnic, ca intr-o democratie tanara???

      deci sa luam caz cu caz si sa analizam – cred ca merita.
      sigur ca se consuma timp si energie, dar zic iarasi ca merita.

  20. „…euforia sentimentului de solidaritate stârnit de revoluție….”
    Revoluţie ?
    Nu a fost absolut deloc nicio revoluţie.
    „În practică, cred că fiecare dintre noi s-a prăbușit, nu o dată, în fisurile acestei generoase teorii.”
    Generalizarea răului şi a vinei, altă tehnică bine cunoscută.
    Nu domnilor, NU toţi am fost membri de partid !
    Cei care n-au fost, care au avut CURAJUL să nu se facă pentru că …….. „nevoile”….
    Au Pătimit, unii foarte RĂU.
    Ce „generoase-s teoriile” astea despre „comunist” … „membru de partid” … doar ca să …
    nevoia de o diplomă….nevoia de un post …doar aşa ca să …. pentru o perioadă … nu contează ….
    ce mare lucru ….
    cînd Toţi Ştiţi, sau ar trebui să Ştiţi,
    ceea ce ESTE, a fost şi a făcut-Distrus
    ideologia comunistă criminală a comunismului (deloc cică „ceauşist”) bolşevic-autohton-neaoş şi autentic.
    „…politicile strâmbe din România ultimilor 30 de ani….” : A Eluda Astfel ceea ce se întîmplă de 30 de ani dovedeşte cu mult mai mult decît aşteptat cum zace problema cu „vina”, „semi-vina”, „scopul scuză mijloacele”, „vina ca chestie”, „toţi sîntem vinovaţi”, „incorectitudinea întrebării”, „corectitudinea politicoasă”, „ contorsionările intelectuale”, şi multe alte „metode bine cunoscute”.
    Căci vorba-aceea :
    „Vina, bat-o vina !”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Liviu Papadima
Liviu Papadima
Doctor în filologie în 1999, cu o teză despre literatură şi comunicare. Studii postuniversitare şi stagii de cercetare în România (Bucureşti, Colegiul Noua Europă) şi în străinătate (Universitatea din Viena, Vrije Universiteit, Amsterdam). Absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro