Home » Opinie »Societate/Life » Citesti:

Referendumul inițiat de ”Coaliția pentru Familie” nu este despre homosexuali

Mihai Maci septembrie 19, 2018 Opinie, Societate/Life
65 comentarii 17,121 Vizualizari

Să fim serioşi: câteva mii de oameni (din 20 de milioane), dintre care – probabil – majoritatea preferă discreţia, nici nu sunt problema cea mai mare, nici nu macină temeliile lumii noastre. Cu sau fără celebra modificare din Constituţie, hoţia şi minciuna – ca să vorbim doar de păcatele creştine – vor submina la fel de eficient “securitatea naţională” ca până acum. Dar, e foarte adevărat, după validarea referendumului, ceva se va schimba în lumea noastră: vom vedea ce poate o falsă unanimitate care se bazează pe consensualismul (în parte real, în parte indus al) definirii duşmanului comun. Homosexualii sunt primii pe listă, dar – nu vă fie frică – vor mai şi alţii şi vor mai fi şi alte referendumuri. De-acum înainte vom fi “noi” şi “ei”: “noi”, întotdeauna de partea binelui şi “ei”, “uneltele Diavolului” de care trebuie “purificat” corpul social. Iată că, în sfârşit, s-a terminat şi tranziţia; de acum ştim ce avem de făcut: avem de luptat împotriva a ceva. Sau, mai exact, împotriva cuiva. Şi nu oricum, ci în numele “iubirii aproapelui”; a aproapelui concret – cel din tribul “nostru” – pe care “trebuie” să-l ferim de contaminare.

Şi atunci de ce atâta tevatură legată de homosexuali? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că sunt victimele perfecte. Mai înainte de toate sunt puţini; nu se cuvine să încercăm vitejia naţională cu mari mulţimi, căci – merită să ne amintim măcar atât – tocmai comemorăm un veac de la finele unui război în care după ce am fost bătuţi măr, ne-am remarcat doar prin “victorii defensive”. Împotriva câtorva mii însă se poate vedea cât de curajoşi şi de eroi sunt câteva milioane. Apoi, datorită faptului că homosexualii sunt obişnuiţi cu persecuţia şi cum strigi la ei, cum fac, speriaţi, profil bas. Ştiu că se vor scoate în evidenţă pride-urile şi “femeile cu barbă” ce şochează opinia publică, însă orice psiholog poate explica acest lucru elementar: exhibiţionismul nu e nimic altceva decât reversul frustrării şi al fricii. Puţinii ani carnavaleşti prin care a trecut comunitatea homesexuală n-au şters secolele de represiune pe care aceasta le-a cunoscut. În al doilea rând, dat fiind că preferinţele şi stilul lor de viaţă sunt rezultatul unei alegeri (spre deosebire de etnie sau rasă, care e o fatalitate), pot fi făcuţi vinovaţi pentru această alegere şi, la început culpabilizaţi, apoi pedepsiţi în consecinţă. În fine, homosexualul nu se poate apăra, căci tocmai principiul pe care l-ar invoca în favoarea lui (“cu toţii suntem oameni”) e cel pe care-l neagă cei ce-l persecută: oameni sunt doar cei “normali”. Aşa că, pocnit, homosexualul s-ar chirci de durere, fără a putea opune decât ţipete isterice violenţei ce-l loveşte. Iar această atitudine, cum bine se ştie, nu ar face decât să întărâte şi mai abitir haita “vitejilor”. Cu atât mai mult cu cât aceştia ar avea scuza că nu dau din sadism, ci “pedepsesc” în numele “credinţei” şi al “apărării neamului”.

Însă, aşa cum spuneam, primii nu vor fi şi cei din urmă. Crede cineva că “creştinii” şi “patrioţii” se vor mulţumi cu un lucru atât de minor precum introducerea în Constituţie a unui lucru prevăzut şi în Codul Civil? Tare mă îndoiesc! Căci mai sunt atâtea de făcut! De pildă incriminarea homosexualităţii. Sau interzicerea avorturilor (a “pruncuciderii”). Penalizarea celibatarilor. Şi, neapărat, prohibirea adulterului şi a sexului premarital. De ce nu şi interzicerea “propagandei progresiste şi multiculturale”, eventual la paritate cu introducerea frecventării obligatorii a Bisericii? Ori scoaterea “ereziei evoluţioniste” din programa şcolară. Poate chiar condamnarea “în regim de urgenţă” a reprezentanţilor şi suporterilor “statului paralel”. Sau prezenţa – în mod necesar – a unui cleric în toate completele de judecată. Şi abia am deschis cutia. E mult de desţelenit pentru a transforma lumea noastră pustiită de “modernism” în “Grădina Maicii Domnului”. Până acum ne-am tot plâns că nu avem un “proiect de ţară”; iată că ni l-am găsit – e acela de-a deveni, în cel mai scurt timp cu putinţă, o “naţiune creştină”. Naţiune, în răspărul “mondializării”, care lichefiază nu doar graniţe, ci şi tradiţii şi creştină în contra ideologiilor veacului (a materialismului prosperităţii, a interferenţelor spirituale, a multiculturalismului), adică – în fapt – a modernităţii. În felul acesta, dintr-o dată, deficitul nostru de modernitate devine o calitate: bine ca nu suntem corupţi şi pervertiţi ca nenorociţii de occidentali! Suntem “tradiţionali”, legaţi de lumea satului (în care – în ciuda exodului expaţilor – tot mai avem cam 40 % din populaţie), îngheţaţi de comunism şi cu o integrare europeană semi-eşuată. A propos de comunism: poate ar fi timpul să vedem şi reversul “modernizării forţate”, potrivit căreia Partidul marxist-leninist a dus în contemporaneitate un popor aflat – în proporţie de 75 % – la limita folosirii primelor unelte din metal. Aşa e, dar – pe de altă parte – comunismul a fost şi teribil de conservator: decretul antiabortiv al lui Ceauşescu stă mărturie. Şi nu doar el, ci şi incriminarea homosexualităţii, penalizarea fiscală a celibatarilor, restricţiile modei (vă mai amintiţi de războiul oficial împotriva pletelor şi a bărbilor?), cuminţenia filmelor şi a muzicii difuzate public şi câte altele (inclusiv Securitatea ca “gură a satului” la scară naţională). Privit retrospectiv, mai c-ai zice că singura lui vină e aceea că se revendica de la Lenin, nu de la Biblie! “Ordinea şi disciplina” acelui timp ri(t)mează bine cu “organizarea pe baze creştine” a societăţii. Încă nu ne-am depărtat atât de mult de prima ca să nu o putem conjuga cu cea de-a doua.

Poate părea straniu faptul că promotorii acestui salt înainte prin reîntoarcere în timp nu sunt, aşa cum ne-a obişnuit discursul public, “nostalgicii” ceauşismului, ci generaţia Revoluţiei, cei între 45 şi 50 de ani. Nostalgicii vechi pot fi înţeleşi: cei pe care îi numim adesea (încărcând cu un nedrept peiorativ cuvântul) “pensionari” sunt, în fapt, rămăşiţele “clasei muncitoare” a comunismului. Adesea prima generaţie urbanizată şi prima salariată, ei au fost beneficiarii modernizării României dintre 1960 şi 1980. De la bloc la maşină, de la şcoală la dispensar, de la cinematograf la cofetărie, le-a fost dat să cunoască o lume a serviciilor pe care părinţii lor nici nu o bănuiau şi pe care – după 1990 – ei şi copiii lor au văzut-o intrând în declin. Tinereţea le apare azi în culori aurorale, dat fiind că fondul pe care s-a proiectat ea – anii ’70 – era unul al dezvoltării şi al speranţei. Când lumea aceasta a intrat în criză (anii ’80) şi apoi s-a prăbuşit brutal în 1989 s-a petrecut o mutaţie şi în sufletul acestor oameni. Majoritatea dintre ei nu mai beneficiaseră – decât în mod superficial (şi, cel mai adesea, în familie sau în mici comunităţi) – de o educaţie religioasă; au redescoperit-o fie în ultimii ani ai comunismului (ca pe o subversiune benignă), fie, în majoritatea cazurilor, după Revoluţie, ca pe singurul discurs spiritual care a mai rezonat în spaţiul public. Să nu uităm acest lucru: ideologia comunistă a fost – volens, nolens – (şi) un cadru mental pentru cei ce au trăit în acel timp. Faptul că partea ei teoretică (“materialismul dialectic şi istoric”) mai întâi n-a fost cunoscut în mod serios mai de nimeni, apoi a fost redus la o serie de postulate arbitrare tinzând spre platitudini (“diamat”-ul) şi, în cele din urmă, ocultat de citatele fără noimă din discursurile lui Ceauşescu a făcut ca dominantele mentalului public să fie, mai întâi, scientismul, apoi naţionalismul. Scientismul se dezvoltă mai ales în mediile urbane, în rândul generaţiilor care parcurg toate ciclurile de studii şi care constituie pătura superioară – mai ales cea inginerească – a României Socialiste. Viziunea lor este una de timpul “dacă – atunci”, simplificatoare a realului, dar clară în ceea ce priveşte conexiunile lui fundamentale. Anii ’80, cu penuria lor şi intrarea în vrie a marilor industrii, precum şi cu dezvoltarea (în afara ţării) a unor “ştiinţe subtile” (informatică, genetică, fizica particulelor elementare) înseamnă şi declinul acestei caste, a cărei logică (şi viziune) e demantelată de arbitrariul deciziilor câtorva persoane, reductibile – în cele din urmă – la cei doi Ceauşeşti. Pe de altă parte, tot această generaţie de peste 65 de ani e contemporană cu ascensiunea unui naţionalism reactiv, care a fost – de fapt – adevărata ideologie oficială a anilor ’80. La început antirusesc (memoria ocupaţiei militare a României dintre ’45 şi ’58, precum şi aceea a plăţii “despăgubirilor de război” – cu “cotele” lor – a marcat copilăria pensionarilor de azi), apoi antimaghiar şi antisemit (în seama minoritarilor fiind pusă teroarea anilor ’50), mentalul comunist devine din ce mai xenofob, terminând – pe măsura izolării internaţionale a României – în hiperbola “cetăţii asediate”. În această optică, pământul nostru e “în calea răotăţilor”, iar neamul (care este o sumă de calităţi pozitive) e victima permanentă a comploturilor străinătăţii. De aceea orice injoncţiune venită din afară (cu privire la respectarea drepturilor omului, la problema “sistematizării rurale”, la situaţia puţinilor disidenţi etc.) e taxată ca “amestec în treburile interne” şi ca subversiune. Ce e cu adevărat straniu e faptul că această imagine a poporului sub asediu se suprapune peste cea a fiecărei familii care e prizoniera acelui deceniu mizer al tuturor privaţiunilor. Această identificare a neamului mic cu neamul mare face ca naţionalismul reactiv al anilor ’80 să-i supravieţuiască lui Ceauşescu şi să se dezvolte ulterior, potenţat de frustrările sărăciei anilor ’90. Să ne amintim şi de ideologia victimară a acelor ani: “consensul revoluţionar” a fost acela că toţi am fost victime, toţi am suferit şi toţi suntem neîndreptăţiţi. După dispariţia lui Ceauşescu, în epoca marilor pasiuni politice, nu mai era clar ale cui victime suntem; drept care cauza stării noastre – de cea mai săracă ţară a Europei – trebuia găsită undeva. Jocul de cuvinte “Yalta – Malta” părea răspunsul ideal. Merită observat un lucru: pe vremea aceea nu politicienii erau motivul tuturor relelor, deşi – probabil – atunci s-au făcut cele mai teribile afaceri ale lungii noastre “tranziţii”.

Descompunerea industriilor comuniste a trimis la pensie – care era, de fapt, un şomaj mascat (căci şomajul efectiv n-ar fi dat bine în statisticile pe care le trimiteam la Bruxelles în vederea integrării) – mase uriaşe de oameni care, de acum înainte, erau relegate la periferia societăţii. “Eroii Revoluţiei” erau tinerii; lor le era menită lumea de mâine (promisă şi aşteptată); nimeni nu mai avea timp şi interes pentru cei de peste 50 de ani. Mulţi s-au reruralizat; mulţi s-au închis în spaţiul domestic în care nu le-a mai rămas decât un singur prieten: televizorul. De-a lungul anilor, canalele noastre de televiziune – din supralicitare în supralicitare (mai ales în talk-show-uri) au sfârşit prin a furniza câte-o apocalipsă în fiecare zi. Or, deşi straniu, acest lucru are un efect consolator asupra celor pe care toţi i-au abandonat (începând cu copiii lor, plecaţi să-şi caute un rost în alte zări): le dă senzaţia că odată cu ei piere o întreagă lume. Că, măcar în clipa naufragiului definitiv, nu sunt singuri. Unicele motive de a mai ieşi din casă au rămas, pentru mulţi, cumpărăturile (mai ales în zilele de reduceri ale supermarketurilor) şi mersul la Biserică. La Biserică se adună cei singuri, acolo se întâlnesc, se leagă şi se stabilizează relaţii; într-un cuvânt se creează o comunitate a celor d’un certain âge pe care nici un mediu laic nu o mai face posibilă. (Întrebaţi-vă unde s-ar putea întâlni între ei oameni trecuţi de 40 de ani, care nu se mai duc la club şi cărora nu le dă mâna să meargă zilnic în restaurante?) Biserica e, în primul rând, pentru aceşti oameni, un “noi” colectiv în care vin să(-şi) plângă, fără nici o inhibiţie, viaţa risipită, nedreptăţile cărora nu li s-au putut opune, abandonul la care i-au condamnat tocmai cei pe care i-au iubit, fuga anilor şi golul imens al zilelor. De la oameni nu mai aşteaptă nimic, toate speranţele lor sunt focalizate pe un Dumnezeu ambiguu, deopotrivă tată concret (pe măsura celui real) şi Zeu (neîndurător) al sorţii şi al norocului: El singur le mai poate da sănătate, o minimă prosperitate, bucuria măruntă a cuiva care să-i asculte şi – în cele din urmă – liniştea sfârşitului. Biserica este (şi) suma acestor destine frânte şi, oricât de slabe ar fi fiecare în parte, împreună constituie o forţă uriaşă. Forţa aceasta refuză tinereţea zilei de azi, pe care nu o înţelege (ci o vede, cel mai adesea, ca fiind scandaloasă) şi de care e, de asemenea, refuzată şi visează la o tinereţe pierdută, fără doctori, într-o familie mare (în care cei tineri se simţeau în continuare copii), într-o lume diferită de cea de azi, în care nu se găseau atâtea, dar care era mai simplă şi în care lumina decupa contururi clare.

Încă odată, oamenii aceştia sunt de înţeles şi, în loc de a-i dispreţui pentru inerţia lor (inclusiv de vot), poate ar fi mai potrivit să ne întoarcem către ei înainte de a-i pierde definitiv. Ceea ce e cu adevărat straniu, este conservatorismul religios al generaţiei mature, adică al celor aflaţi între 30 şi 50 de ani. O parte din oamenii aceştia au copilărit în ultimii ani ai ceauşismului, cei ai frigului, ai foamei şi ai fricii şi – ca atare – s-ar cuveni să nu aibă nici o nostalgie a “ordinii şi-a disciplinei” unei societăţi totalitare. Alţii n-au cunoscut comunismul decât din poveşti şi nu se raportează la el decât prin memoria – destul de fluă (şi dacă e victimară, şi dacă e nostalgică – (a) familiei şi a literaturii. Totuşi, în mod straniu, lumea “cu reguli clare” li se pare mult mai seducătoare decât cea liberală, în care fiecare face ce vrea atâta vreme cât nu dăunează celorlalţi. În mod straniu, pentru că aceşti oameni au crescut tocmai în această lume liberală. Majoritatea dintre ei, şcoliţi (cum s-a nimerit, dar cu diplomă), urbanizaţi, cu un job acceptabil (cel mai adesea în servicii) şi cu o biografie care până nu demult (şi în mod cert pentru părinţii lor) ar fi trecut drept scandaloasă, datorează totul acestei lumi în care autoritatea, supravegherea, morala lui “trebuie să” şi “gura satului” s-au estompat, lăsându-i fiecăruia şansa de a trăi cum crede de cuviinţă. Revolta lor împotriva acestei lumi are de ce să surprindă. Dar nu e de neînţeles.

În felul lor, şi ei sunt nişte nostalgici, numai că spre deosebire de părinţii lor – care au nostalgia tinereţii – ei au nostalgia inocenţei. A inocenţei pierdute într-o lume care a devenit dintr-o dată teribil de materialistă şi, tocmai de aceea, teribil de josnică. Nu cred să spun vreo noutate, însă triumful celui mai grosier materialism a fost în România nu înainte de ’89, ci după. Limitarea proprietăţii (de dogma colectivistă) şi puţinătatea obiectelor dezirabile (chiar în perioada relativei prosperităţi socialiste) îi făcea pe oameni să fie, inevitabil, mai deschişi şi mai atenţi unii la alţii, dădea o altă pondere realaţiilor personale şi – împreună cu o şcolarizare mai temeinică – lăsa un spaţiu pentru o viaţă spirituală cât de cât comună. Că aceasta însemna literatură escapistă sau subversivă, muzică la magnetofon, filme de video, întâlniri şi discuţii interminabile e mai puţin important. Ceea ce contează e faptul că toate aceste lucruri existau şi oamenii investeau în ele o seriozitate şi o pasiune care au dispărut pentru totdeauna. După 1990, fiecare a fost pe cont propriu, într-o lume pe cât de dinamică, pe atât de rapace şi pe cât de experienţialistă, pe atât de lipsită de scrupule. “A face bani” sau “a face carieră” în această brave new world a devenit o activitate full time. Nimeni n-a mai avut timp de prieteni, de lecturi şi de discuţii filosofice; acum totul se cerea (re)gândit în termeni de oportuniţăţi, afaceri, contracte, viramente, avocaţi, procese, lovituri directe şi sub centură, “cine nu rezistă dispare”, protecţie, influenţă etc. Pe mulţi din cei intraţi în acest joc adrenalina i-a dus înainte; de vreme ce-au ţinut la primele lovituri, îşi erau datori lor înşile – asemeni unor jucători – să ţină şi la următoarele; unii – fie de prea sus, fie de prea jos – au continuat pentru că n-au mai putut ieşi din joc; alţii au început de mai multe ori de la zero şi, la un moment dat, au simţit – deopotrivă dinlăuntru şi la somaţia celor apropiaţi – că trebuie să prindă un cheag. Stress-ul acestei vieţi aventuroase s-a defulat, cel mai adesea, în cel mai simplu şi mai ieftin mod uman cu putinţă: în relaţii pasagere (dublate sau nu de fulminaţii pasionale). Numai că, în timp, şi carnea şi sufletul au obosit. Mulţi din aceşti oameni s-au săturat de existenţa precară pe care au dus-o şi acum, când – în mare – au ceea ce şi-au dorit, şi-ar dori o “restartare” a vieţilor lor de acolo de unde le-a întrerupt goana după câştig”. Pentru ei, Biserica e lumină în vraiştea lor interioară; e punere în ordine a pivniţelor şi a podurilor sinelui în care s-au strâns toate cele date la o parte decenii întregi şi e autoritatea ce garantează stabilitatea unei lumi în care cel ce-a adunat se poate bucura de agoniseala lui. Spre deosebire de părinţii lor, ei nu vor să se întoarcă în timp – căci ştiu bine că sărăcia nu-i face fericiţi decât pe cei care-o aleg coştienţi (şi aceştia sunt foarte puţini) – ci vor să rămână în prezent, dar, cu tot ceea ce au, să fie altfel decât acum. E aceasta o posibilitate, sau o simplă utopie? Concentrarea avuţiei materiale şi spiritualizarea materiei (mai) sunt ele posibile (şi, mai ales, într-o lume ca a noastră)? Ceea ce e ciudat în mult-clamatul lor “conservatorism” e faptul că acesta se vrea a fi cea mai radicală formă de revoluţionarism. Căci visul lor e acela de-a aşeza lumea – pe care-o cunosc prea bine – pe alte temelii. În speţă pe un soclu moral absolut.

Înainte de-a spune un cuvânt despre miza acestei revoluţii radicale, se cuvine să ne mai oprim o clipă la încă o categorie de “creştini” de rit nou. Metanoia pe care o invocă generaţia matură de azi pare să fi lovit tocmai acolo unde era mai puţin de aşteptat: la foştii securişti de ieri şi la afaceriştii veroşi de azi. Torţionari ai “anilor de tristă amintire”, oameni care până în decembrie ’89 nu jurau decât pe “realizările Epocii de Aur” (în numele cărora sancţionau impenitent), ba unii s-au folosit şi de armamentul din dotare la Revoluţie, directori şi şefi de centrale care, în prima jumătate a anilor ’90, au prădat sectoare industriale (şi au aruncat în şomaj mii de oameni), şmecheri de cartier care au pus mâna pe terenuri şi pe active, unii au intrat în politică şi au făcut tot soiul de nefăcute, oameni căutaţi de justiţie şi de victime – cu toţii plâng de sare cămaşa de pe ei, citează din Biblie şi nu vorbesc decât de Iertare şi de Iubire. S-ar zice că şi în lumea noastră vameşii şi fariseii sunt cei dintâi chemaţi! Numai că, dincolo de spectacolul “credinţei” lor (pe care, adesea, Bisericile îl omologhează cu prea puţin discernământ), oamenii aceştia simt că, sub pavăza Bibliei, pot opera o infimă – dar decisivă – tranziţie semantică: aceea de la culpă la păcat. Culpa e juridică şi se sancţionează în sala de judecată. Păcatul e moral şi nimeni altcineva decât Dumnezeu (deoarece noi toţi suntem păcatoşi) nu are dreptul să-l judece. Omul care a omorât în anii ’50 (sau în Decembrie ’89, ori la mineriade), cel ce-a furat o fabrică sau cel care-a dat o lege stupidă ori nedreaptă strigă cu toţii: fraţilor, am păcătuit! Iertaţi-mă! Şi fraţii – dacă sunt creştini adevăraţi – trebuie să-l ierte. Dar ce ne facem cu efectele crimei, ale hoţiei sau ale arbitrariului legislativ? Acestea continuă şi – deloc surprinzător – continuă tocmai în favoarea celui care vine ca suplicant în faţa noastră. Legea e omenească – strigă el – şi dacă eu am greşit, nu vreau ca alţii să greşească acţionând împotriva mea. Nimeni altcineva decât Dumnezeu nu ne poate judeca. Şi dacă eu am greşit, n-aş fi putut-o face dacă Dumnezeu nu accepta ca greşala mea să aibă loc. Şi oare de ce a avut ea loc, dacă nu pentru a mă căi acum? Aşa a fost voia Domnului! Oricât de ciudat ar părea, şi aceşti oameni vor “o reformă morală”, pentru că aceasta i-ar deculpabiliza juridic. Biblia lor e doar cea cu iertarea; cea cu legile e mai aridă, au sărit-o şi mizează pe faptul că nu sunt mulţi care s-o aprofundeze. Aici e interesant faptul că, în aceeaşi viziune a păcatului, care-l face pe vinovat victimă, se întâlnesc generaţii diferite – de la măciucile lui Dej la “tinere talente” din baroniile locale. Pentru ei, recursul la Biserică înseamnă sustragere dinaintea justiţiei.

Pensionari care se strâng unii în alţii în uşa bisericii, adulţi “de succes” ce caută să aducă şi Sensul (cu S mare) în panoplia realizărilor lor, persoane de toate vârstele pentru care Dumnezeu iartă (acolo unde oamenii condamnă) şi, inevitabil, tineri purişti pentru care Adevărul trece prin vorbele unui “părinte îmbunătăţit” – ce-i uneşte pe toţi aceştia? Un lucru simplu ca lumina soarelui: ei “văd” şi “înţeleg” acolo unde noi ceilalţi orbecăim şi ne împiedicăm. Şi ce văd şi înţeleg ei? Faptul că lumea noastră nu are – aşa cum pare – o mulţime de probleme, ci doar una singură: cea morală. Ceea ce ne “trebuie” nouă e o revoluţie morală. Şi aceasta trebuie să înceapă de la rădăcina ei: din carne. De aceea îi preocupă atât de mult – deşi pare surprinzător la nişte naturi care se vor angelice – problemele sexului. Sexul e “spinul din carnea noastră”, e revolta trupului individual împotriva moralei colective, e bucuria – ieftină – a uitării de sine (şi, uneori, a regăsirii în celălalt), e sălbăticia nedomolită a cărei mocnire lentă modelează istoria şi cultura. Adevărata reformă morală constă în a-l deposeda de toate acestea şi a-l relega în condiţia umilă a “scârbavnicului mădular” care pentru individ e semnul ruşinii şi pentru specie instrumentul reproducerii. Miza acestei reforme nu e sexul, ci pasiunea; dezrădăcinând pasiunea din corp, ea devine o abstracţie sublimă care se împlineşte în devoţiunea absolută. Ce urmează apoi? Scenele de orgasm colectiv ale stadioanelor lui Hitler şi ale pieţelor lui Stalin ar trebui să ne arate încotro ne îndreptăm.

Nu homosexualii sunt terminusul procesului început cu inţiativa Coaliţiei pentru Familie, ci reforma morală – radicală – a întregii societăţi. După 30 de ani de democraţie, cu toţii simţim că am ajuns la o fundătură şi că aşa cum suntem, murdari şi risipiţi, nu putem merge mai departe. Am vrea să ne schimbăm, dar nu ştim cum (sau, poate, ştim – măcar vag – dar nu mai suntem în stare). De aceea avem nevoie de cineva care să ne schimbe din afară. Şi acestui Cineva suntem dispuşi să-i jertfim pe toţi cei care nu se pot schimba deoarece sunt “străini de neam şi de credinţă”. Abia când îi vom îndepărta pe toţi ne vom putea schimba şi cel care ne va schimba va fi Tatăl nostru. Iar atunci nu vom mai avea nimic de aşteptat, căci totul ni se va adăuga nouă.

Am mai văzut acest radicalism în istoria noastră la true believers-ii celor două totalitarisme ale veacului trecut şi am văzut unde a dus. Poate a trecut prea mult timp de atunci şi am uitat. Poate propaganda nostalgică a “eroilor rezistenţei” şi a “demnităţii naţionale” a sfârşit prin a oculta răul şi a evidenţia doar binele trecutului. Poate după decenii de “capitalism sălbatic” se trezeşte în noi un idealism îndelung reprimat. Poate mai sunt şi alte cauze pe care le vom înţelege în timp. Două lucruri însă mi se par certe: avem de-a face aici cu un semi-eşec al integrării noastre europene şi cu un eşec efectiv al şcolii româneşti. Când strigam că nu vrem decât integrarea “în lumea civilizată”, ne-am imaginat-o ca fiind “adevărata” Revoluţie, care ne scoate din condiţia noastră istorică de provinciali şi de săraci. Am crezut că vom deveni – poate peste noapte – la fel de europeni în venituri precum nemţii sau englezii. În loc de asta ne-am pomenit cu “foi de parcurs” şi “recomandări” imperative pentru a ne schimba stilul de muncă, de organizare şi, finalmente, de viaţă. Toate acestea ne-au dezamăgit; în fapt noi nu voiam decât “să trăim mai bine”, adică să degustăm paradisul terestru din care se împărtăşeau naţiile dezvoltate. Am reuşit doar în varianta lui low cost: cu supermarketuri ce desfac o marfă pentru care ar fi amendate în Occident şi cu călătorii ieftine în staţiuni care demult nu mai sunt atractive pentru protipendada vestică. Am strâns ban pe ban, ne-am făcut (sau cumpărat) case, le-am mobilat şi le-am umplut cu tot soiul de lcururi inutile şi cu termene de garanţie aproape expirate şi – cu execepţia plasmelor de pe pereţi – nimic nu pare a atesta că suntem capabili să facem legătura dintre bogăţie şi comfort. Ăst timp am pustiit satele şi am ruinat aproape toate serviciile de aşa manieră că, azi, cine vrea şcoală, îngrijiri medicale sau pur şi simplu divertisment e nevoit să se încredinţeze exact acelor străini de care e deopotrivă fascinat şi îngrozit. Am plecat în masă din ţară dar, atâta timp cât am muncit păstrând sub pernă fotografia mamei, a soţiei sau a copilului, am rămas cu sufletul acolo sperând la acea (re)întoarcere care va rezolva toate problemele. Dar când mama, soţia şi/sau copilul au venit ei la noi (sau s-au destrămat în ceaţa uitării şi ne-am croit o altă viaţă) am ştiut că nu ne vom mai întoarce. Atâta timp cât a existat visul revenirii am fost români – cu toate calităţile şi defectele noastre; când el s-a stins, ce am devenit? Lumea apuseană e ca cerul: imensă, plină de lumini şi teribil de rece. Nimeni nu ne-a aşteptat, nici ca popor, nici ca indivizi, să ne ia în braţe, să ne ducă acasă şi să ne pună în fruntea mesei. Şi acum ştim că nici nu ne va aştepta vreodată. Ei sunt ei, cu palatele lor, cu maşinile lor, cu viaţa lor reglată de coduri ce vin de la începutul modernităţii, politicoşi şi indiferenţi, eleganţi – dar cu eleganţa distantă a imaginilor din reviste. Dar noi, noi cine suntem? Cine sunt bătrânii ce se sting în sate în care nu se mai nasc copii? Şi cine sunt copiii care, deja, în tot soiul de oraşe occidentale nu mai vorbesc limba părinţilor ci pe-aceea a găştii în care se amestecă neamuri şi rase? Cine suntem noi, cei în ţara cărora au fost ucişi zeci de mii de oameni şi nimeni n-a fost judecat pentru aceasta? Cine suntem noi, cei în ţara cărora s-au furat mii de miliarde şi nimeni nu e vinovat de asta? Cine suntem noi, cei ce pretindem că sărbătorim un centenar de la nişte fapte de care nu-şi mai aduc aminte nici profesorii de istorie? Poate un neam de oameni dezorientaţi, speriaţi, gata să se încline în faţa oricărei persoane bine îmbrăcate, milogi în vorbe, pofticioşi în gând, vrând să avem şi bunuri, şi linişte, şi să dominăm, şi să fim ascultaţi, şi să plecăm, şi să rămânem, şi să ne întoarcem – şi, mai ales, Premiul Nobel. Nu (mai) ştim şi nu mai nimeni care să ne-o spună. Primindu-ne printre ei, occidentalii ne-au abolit alteritatea şi ne-au dizolvat într-o mulţime imensă – de francezi, nemţi, greci, şi alte naţii, dar şi arabi, vietnamezi, eritreeni, homosexuali, transgenderi, în curând şi făpturi modificate genetic – în care nu ne regăsim şi din care ne-am vrea din nou acasă, deşi nici acasă nu ne (mai) aşteaptă nimeni şi casa însăşi e părăsită şi pustiită. Unde să mergem? Şi unde să ne întoarcem? Poate de aceea ne dorim atât o patrie nouă, “mândră ca soarele de pe cer”, celestă ea însăşi, desprinsă de mizerii şi de suferinţe. Patria reformei morale.

Orice integrare în ceva mai mare antrenează – la un moment dat – o criză identitară. Acest lucru era previzibil. Ceea ce e trist e faptul că nu am aplicat o terapie dacă nu preventivă, măcar consecventă integrării pentru această criză. Unde? În media şi, mai ales, în şcoală. Acesta e motivul pentru care am fi avut nevoie de o istorie autentică (nu imaginară) a noastră, de istorie universală, de o aprofundare a literaturii autohtone şi a corelaţiilor ei cu marea literatură a lumii, de o istorie a artei şi a muzicii, de o dezbatere deschisă a problemelor modernităţii şi a crizelor lumii în care am intrat. Lucrurile acestea nu erau mofturile unor umanişti preţioşi, ci antidotul la “şocul cultural” pe care îl are un om ce pleacă din satul lui într-un mare oraş occidental şi al tânărului care descoperă că excesul de Coca-Cola vine la pachet cu diabetul (dacă nu şi mai rău). Şi încă ceva: o şcoală bună învaţă moderaţia şi corelativul ei, luciditatea. Iar un om lucid ştie că nu poate ajunge la destinaţie decât parcurgând toate etapele; că nu există salturi şi că “rezolvarea tuturor relelor” printr-un singur pas e o pură iluzie. Or, înţepenind şcoala în programa ceauşistă (cu un abuz inutil de matematică şi cu o istorie patetică debitată în şabloane, cu literatura redusă la comentarii şi fără nici o deschidere culturală), experienţa întegrării noastre – dincolo de aspectele ei materiale – e exact aceea a unor copii ce s-au rătăcit de tribul lor într-o lume străină. Imigranţii (arabi şi negri), alter gender-ii (homosexuali şi transexuali) şi upper class-ul acelei lumi (mai ales cel al tehnocraţilor bruxellezi) ne apar ca monştrii din poveşti cu care se cuvine să ne luptăm pentru a ne păstra identitatea şi a ne (re)găsi neamul. Invitându-ne la aderare, Occidentul a crezut că ne primeşte în istorie. Şocaţi de istoria lui – care, da, e doar în mică măsură şi a noastră – noi ne-am refugiat în mitologie. Şi acum colorăm religios această mitologie pentru a părea mai credibilă decât aceea a uriaşilor din tunelele dacice de pe sub munţi.

Acum suntem – noi şi ungurii (cine-ar fi crezut?!) – apărătorii Europei. Ba de invadatorii ei clasici (ce vin din/prinTurcia), ba de ereziile ce o ameninţă (precum multiculturalismul). Noi luptăm la porţile creştinătăţii pentru ca îmbuibaţii Apusului să se bucure de roadele prosperităţii lor. Şi când Occidentul se va prăbuşi sub greutatea barbarilor şi a propriului desfrâu, noi, bizantini fără Bizanţ, vom mai ţine o clipă steagul sus până va trece la A Treia Romă eurasiatică. Noi suntem adevăraţii cruciaţi. În sfârşit, ne-am regăsit mia de ani ce ne lipseşte din istorie!

Despre această naraţiune – şi despre “revoluţia morală” pe care ea se poate sprijini – e referendumul din 7 octombrie. Iar această naraţiune nu e decât o poveste cu viteji curaţi, cu eroism, dedicaţie şi sacrificii în numele unui ideal pur, care rimează perfect cu “Sărbătoarea naţională”, cu valurile de muzică populară şi fluviile de vin fiert ce ne vor inunda curând. Dincolo de ea, ca întotdeauna, ne vor aştepta “sărăcia, şi nevoile, şi neamul” tot mai risipit, tot mai dezamăgit, tot mai dispus să creadă în orice. Şi asta n-ar fi nimic dacă tentaţia unanimităţii împotriva duşmanului comun nu va rodi în alte – aberante – forme. Mă tem că acum validarea referendumului a devenit obligatorie pentru cei care l-au sancţionat în Parlament. Şi – odată cu el – un întreg mecanism pus în mişcare în egală măsură de complexele noastre istorice şi de problemele prezentului va porni să macine. Mai poate fi el oprit? Poate cineva să se opună pasiunilor colective puse în slujba “credinţei”, a “neamului”, a “purificării” şi a “reformei morale”?

Căci nu există nici o rătăcire mai mare decât aceea a celor care îşi iau propria bună credinţă drept garanţie a adevărului lucrurilor pe care le spun.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "65 comments" on this Article:

  1. adi spune:

    Din moment ce au fost nevoiti sa aloce 2 zile si probabil presiuni uriase asupra primarilor PSD din rural nu prea pare o tema asa populara. Cu siguranta la slujba de duminica enoriasii vor asculta o predica asortata si indemnul sa mearga la vot.
    Populatia insa pare mai degraba “whatever…”

  2. victor L spune:

    Daca “Căci nu există nici o rătăcire mai mare decât aceea a celor care îşi iau propria bună credinţă drept garanţie a adevărului lucrurilor pe care le spun.”, atunci se poate aplica oricui, chiar si dvoastra.
    In opinia mea referendumul de modificare a formularii din Constitutie, este normal.

    Art. 48 – Familia

    (1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi,…
    Cu ce deranjeaza ca se va formula, de exemplu, “Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între un barbat si o femeie”?
    Nu e obligatorii sa fii simpatizant PSD daca accepti reformularea.

    • Ela spune:

      Multe sunt si normale, si legale, dar nu sunt neaparat si obligatorii!
      E normal ca sa fie si prosti pe lume, nu e ilegal sa fii prost, dar nu mi se pare obligatoriu ca prostii sa decida mersul societatii.
      In Romania insa, prostul este si fudul, de unde dificultatea evidenta ca sa se amelioreze : n-are ce sa schimbe la el, ptr ca e convins de inteligenta lui!
      Realitatea absolut concreta nu conteaza! Stie exact cine poarta vina, care-i sunt dusmanii, stie exact cum trebuie sa traiasca altii, habar n-are insa ce sa faca din viata lui…biata si eterna victima a cuiva!
      Faptul ca dupa 29 de ani de libertate sa faca fix ce vrea, tara e o ruina, iar oamenii niste zombies care bantuie ruinile, incruntati si moralizatori, nu sunt in masura sa-l determine sa accepte ca da, e prost, si ca nu, nu e obligatoriu sa ramana asa!

      • Harald spune:

        @Ela – în schimb, vi se pare normal ca mersul societății să fie decis de niște elite autoproclamate, incapabile să-și asigure pe cont propriu măcar nevoile de bază (hrană și adăpost) dar experte în a pune proștii la muncă și a le lua rezultatul muncii printr-o fiscalitate ruinătoare.

        Nu credeți că lucrurile au mers deja cam prea departe, dacă ajungeți să-i categorisiți drept proști pe cei care nu vă împărtășesc opiniile? Ăsta e exemplul de toleranță pe care îl oferiți?

        • Ela spune:

          Da, lucrurile au mers prea departe, dar nu din motivul pe care-l relavati, ci fix di-mpotriva: pentru ca prostilor nu li s-a spus clar cum sunt, si astfel nu au fost trimisi la reeducare si la studii, acolounde le eralocul, spre binele tuturor!
          “Sa-i spui ticalosului, ca e un ticalos, nu este o insulta, ci o trista, foarte trista, DATORIE”(M.Eminescu)

          • Harald spune:

            @Ela – vă apreciez profesiunea de credință, ea va rămâne posterității. Și o veți primi drept replică în mod repetat de-acum încolo, astfel încât să nu uitați niciodată că ați scris-o :)

    • Klopo_Tare spune:

      Cristi Danileț a răspuns clar la această întrebare: referendumul este complet inutil (el nu este despre căsătoria tradițională, ci despre susținerea Grupării Infracționale Organizate deghizate în Partidul Unic PCR-FSN-PDSR-PSD). El a explicat că Constituția nu definește termeni, nu acesta este rolul ei. Cum termenul ”soți” este definit în DEX (și ca atare definiția funcționează implicit în cadrul Constituției) ca fiind SOȚ ~i m. 1) Persoană de sex masculin căsătorită privită în raport cu femeia ce i-a devenit soție; bărbat. În consecință, soți înseamnă cele două persoane de sex opus unite prin căsătorie.
      Sensul arhaic, general, de tovarăș sau companion, s-a pierdut prin neutilizare.
      În consecință referendumul este inutil în sensul lui direct, dar util pentru a oferi suporterilor GIO-PSD un sentiment de putere și reautorizare, deoarece autoritatea a fost pierdută prin abuz, în special în cadrul relațiilor PSD-opoziția socială exprimată prin manifestații.

      • RazvanM spune:

        Cristi Danilet a sustinut foarte clar o opinie politica. Intr-o democratie, un expert intr-un domeniu are un vot, iar un neexpert in acel domeniu (dar expert in altele) are un vot.

        • 2087 spune:

          Cristi Danilet a explicat situatia juridica si faptul ca referendumul nu va avea niciun efect juridic.

          Singurul efect real, non-juridic, va fi marginalizarea comunitatii LGBT, ca inamic inventat de PSD pentru a distrage atentia de la afacerile lor mafiote si distrugerea institutiilor Romaniei ca sa scape PSD de inchisoare.

          Daca tu relativizezi in asa hal incat sa pui semnul egal intre punctul de vedere juridic al lui Cristi Danilet, judecator, si punctul de vedere juridic al lui nea Ion de la crasma, poti sa te iei de mana cu Kellyanne Conway, sau Donald Trump, oameni care relativizeaza totul.

          Eu cred ca esti complet deconectat de la realitate.

  3. Harald spune:

    Secolele de represiune?! Asta e ca în bancurile cu preoți catolici:
    ”- Oare vom avea și noi vreodată dreptul să avem o soție?”
    ”- Noi, nu cred. Poate copiii noștri”

    Ce e homosexualitatea, o religie, o credință nobilă? Astfel încât să se poată vorbi despre ea la fel ca despre persecuția creștinilor pentrru credința lor sau ca despre persecuția evreilor pentru credința lor?

    Nu, referendumul nu este despre homosexuali. Homosexualii sunt liberi să practice orice activități doresc ei și vor fi exact la fel de liberi și după referendum. Însă începe să devină evident că referendumul e (și) despre calitatea mediului academic românesc. Asta ca să nu mai dăm vina doar pe Ștefan Gheorghiu.

    • Hamlet spune:

      Breaking News: Atentie la Danemarca!!! :)

      Ma tem ca mediul academic românesc ramine din nou in ofsaid (sau ajunge la petrecere cum ii e obiceiul, cind invitatii pleaca pe la casele lor si ospatarii dau cu mopul prin local):

      New guidelines for the Danish public broadcaster DR have put an emphasis on its highlighting the roots in Christianity of the country’s society, instead of multiculturalism and integration, which DR had been promoting.

      The new contract with the state broadcaster was published by the Danish Ministry of Culture on Tuesday. Apart from budget cuts, which could mean up to 400 jobs losses, the document signals a huge change in broadcaster’s programming.

      The contract states that the DR must make it clear that Danish society is based on principles of “democracy and has its roots in Christianity.” Previous issues of the contract had stated the broadcaster should “work for the promotion of integration in Danish society.”

      Da’ nu-i nimic, ca-i versatil mediul si o-ntoarce ca la Ploiesti. :)

      • RazvanM spune:

        Niste bajeti care se ocupa cu Lupta pt. Justitie Sociala (sau SJW) au gasit modalitati prin care sa isi raspandeasca propaganda fara a cere parerea majoritatii populatiei. Asta-i una dintre ele: coruperea unor institutii ale statului (scoala, presa, institutii de cultura, tribunale anti-”discriminare” etc) pentru promovarea unor idei politice. Aceste idei politice (neomarxiste) au fost reunite sub un nume bland, inselator: political correctness. Daca ar fi sa facem o paralela cu comunismul pe care-l cunoastem bine, poliitical correctness inseamna cenzura politica si persecutie a persoanelor care nu gandesc cum trebuie.

  4. daneko spune:

    O radiografie interesanta si aproape de adevar a societatii noastre. Pana la urma suntem diferiti, avem parte de experiente diferite care ne modeleaza perceptia asupra realitatii. In afara de incercarea de intelegere obiectiva a celorlalti avem si dreptul sa-i judecam? O facem in fiecare zi atunci cand libertatea lor ne afecteaza libertatea noastra sau ceea ce credem noi ca ni se cuvine. Cat despre occident, total de acord “Lumea apuseană e ca cerul: imensă, plină de lumini şi teribil de rece”

  5. Roland spune:

    OK, (ca am pierdut startul la dl. Danilet) , dar daca ies exact cei “ne/nonhomofobi”; sau ma rog, nu ii deranjeaza sa lucreze sau sa traverseze strada, incrucisandu-se cu “uciga-l toaca”? Daca ies la vot doar 7-10 %, din care 3-4 sunt exact cei “ne/nonhomofobi”? Daca diferenta dintre cei pro, si cei contra, raportat la numarul de votanti este sensibila, sau infima? Sa nu uitam ca sunt 2 zile de vot – ceea ce indica probleme serioase si organizatorilor (sau ideologilor) . Si inumultirea emisiunilor si activitatii de pe bloguri, indica o populatia votanta de peste 60 ani, cu probleme locomotorii, cu AVC, cu probeleme de discernamant. Atentie LA POPI, la armata MAI .

  6. andi spune:

    Argumentul principal al susținătorilor modificarii este ca situatia s-a rasturnat, iar victimele despre care vorbiti au devenit agresori. Se spune ca in Vest agenda organizatiilor LGBTQ e impusa agresiv in societate, inclusiv in scoli, copiii fiind indrumati sau obligati sa isi chestioneze genul inca de la varste fragede, iar parintii fiind impiedicati sa ii educe. In plus, legislatia introduce deja, se spune, pronume neutre (deci nu mai spui “el” si “ea” ) si politici ferme impotriva asumarii apriorice a unuia din cele doua genuri “traditionale”.

    Aceasta este ceea ce spun ei. E chiar asa? Nu e? Ramane ca fiecare sa afle singur, fara propaganda simplificatoare, de oricare parte ar fi ea.

    • George spune:

      “Se spune”? Astea nu sunt povesti, e realitatea. Si e un dezastru, pentru oamenii normali la cap. Odata depasita problema gay, acum e in voga “fluid gender”. Barbati care “se simt” femei participa la competitii sportive pentru femei. Inainte sa fie ales Trump se daduse o lege prin care institutiile publice, magazinele, scolile etc erau obligate sa lase publicul sa foloseasca toaleta si vestiarul sexului cu care ei se identificau. Adica un barbat care se crede femeie sa poata merge la toaleta femeilor. De curand, un profesor doctor in neurostiinte la o universitate din Suedia e anchetat pentru ca a argumentat, cu studii, ca exista diferente biologice intre barbati si femeil. Sunt MULTE cazuri din astea, dar nu o sa le prea vezi in presa de propaganda.

      Lista aberatiilor e foarte lunga, iar cine nu e de acord e linsat mediatic, amendat, falimentat si de multe ori dat afara de la serviciu. Asta e lumea minunata a “tolerantei” in tarile “civilizate” pe care le tot admira unii fara discernamant.

  7. Ela spune:

    Cum ar fi scoala, justitia si medicina din Romania, cu un Guvern alcatuit din Mihai Maci, Cristi Danilet, Vlad Voiculescu…?

    • Harald spune:

      Ar fi cam ca celebrul aeroport din Berlin, unde fumul nu vrea nici acum să coboare pe sub podea, deși s-au cheltuit miliarde de euro special pentru asta, s-au întârziat lucrările cu ani întregi, iar aeroportul nu e operațional nici acum.

      Ar fi cazul să înțelegem un lucru simplu: promotorii agendei LGBT nu fac asta din conștiință, ci pentru că ăsta e comandamentul momentului, așa își construiesc ei carierele. Iar dacă ar ajunge la putere ar mai trebui să și monetizeze asta în folosul celor care-i finanțează. Exact ca în cazul lui Klaus Wowereit cu aeroportul. Numai că, neamț fiind, Klaus Wowereit a fost totuși mai cinstit: el chiar e homosexual, își apăra propria cauză.

      Peste vreo 15-20 de ani, după ce generațiile crescute fără tată în urma celui de-al doilea război mondial își vor fi încheiat influența nocivă asupra societății, articolele astea vor fi dezgropate de prin arhive, iar autorii lor nu vor fi tocmai mândri de ele. Dar să nu anticipăm :)

    • Laur spune:

      Cred ca nimeni nu a inteles nimic. Putin/Dragnea nu vrea un anume scor la referendum si nici macar nu vrea neaparat referendum. El vrea dezbinare si conflict peste tot, inclusiv intre romani. Rusia nu mai sustine azi vreo teza anume, ci vrea doar zazanie oriunde, echidistant, abureala si balamuc sa fie. Putin e perfect satisfacut daca referendumul nu e validat, dar pe 8 oct romanii se vor dusmani si vor detesta Vestul mai mult decat cu o luna inainte.
      Putin/Dragnea a sarit pe referendum pentru ca asta aduce dezbinare si conflict, ca lumea sa uite de cloaca din PSD. Intelectualii progresisti utili dau un ajutor neprecupetit, indarjit si asupra de masura. Ei spun exact ce spune Putin: Vestul e mort si ingropat moral si Rusia si amicii ei sunt singurii aparatori ai crestinatatii. Pana acum, pe contributors, nu au existat decat 2 alternative: ori crestin=rusofil, ori LGBT=european.
      Dragnea iese bine si daca pica referendumul, dar ii creste lui reputatia de aparator al traditiilor. Ar fi pacat sa il iubeasca lumea pe el si sa va urasca pe voi, ca doar el gandeste ca voi. PSD-ul a votat in Parlamentul European tot ce spuneti voi aici, casatorii intre homosexuali, agenda gender, indoctrinarea sexuala a copiilor si toate cele.

      • Harald spune:

        @Laur – ați văzut opinia separată redactată de Daniel Morar?

        Dincolo de ce vrea Dragnea sau de ce vrea Putin, există lucruri corecte și există lucruri incorecte. Iar impunerea unor lucruri incorecte necesită mai multe măsuri de forță, deci este mai costisitoare și mai dăunătoare pentru societate. De asta e nevoie de referendum, iar dacă Dragnea profită politic din asta, bravo lui!

      • Laur spune:

        De acord cu ce spui. Eu ma refeream doar la un set de argumente din toata dezbaterea – chestia cu prosti vs elite, putinişti vs progresişti. Progresiştii îşi închipuie că sunt împotriva lui Putin. Au uitat că sunt rusofili de când se ştiu şi nici nu îşi dau seama că şi azi răspund pavlovian la toţi stimulii tătucului.

    • Laur spune:

      PS:
      Acum vad opinia separata a Dlui judecator CCR Daniel Morar:
      “Examinând redactarea art.48 alin.(1) din Constituţie, propusă de iniţiatorii revizuirii, constatăm că, deşi aceasta nu este de natură să facă să dispară sau să înlăture, elimine ori anuleze instituţia căsătoriei, prin înlocuirea sintagmei ‘între soţi’, neutră din punct de vedere al sexului persoanelor căsătorite, cu sintagma ‘între un bărbat şi o femeie’, nu se realizează ‘doar o precizare în privinţa exercitării dreptului fundamental la căsătorie’, aşa cum se susţine în opinia majoritară. Stabilirea expresă a faptului că aceasta se încheie între parteneri de sex biologic diferit, înlătură orice altă interpretare, restrângând în mod nepermis sfera de incidenţă a instituţiei căsătoriei, cu suprimarea dreptului la căsătorie al persoanelor de acelaşi sex”, se precizează în documentul citat.
      https://www.hotnews.ro/stiri-esential-22713934-opinia-separat-lui-daniel-morar-ccr-legea-revizuire-constitu-iei-suprim-dreptul-torie-garan-ale-acestuia.htm

    • Geo spune:

      At fi UN DEZASTRU. Am vazut ce poate fiecare. Toti sunt niste slugi josnice ale ideologiei progresiste si a celor din afara tarii care vor sa o impuna. Oameni fara caracter, cu o gandire profund defecta, care nu se dau in laturi de la nimic pentru a murdarii adversarii politici si a pune mana pe putere.

    • somoila spune:

      Da,ar fi OK!

  8. Josef Svejk spune:

    Eivdent ca referendumul nu este despre homosexualitate. E vorba de definirea constitutionala casatoriei.

  9. Cosmin spune:

    Sunt convins că nu homosexualitatea a dus la o asemenea încrâncenare în spațiul public și în media. Următoarele etape vor fi interzicerea avorturilor, a contracepției și, de ce nu, penalizarea cuplurilor hetero care nu procreează. Cred că actualii guvernanți sunt în stare de orice pentru binele țărișoarei.

    • crs spune:

      Tu ti-ai scoate fatul din burta doar pentru ca il consideri lest si nu-ti permite sa te distrezi la disco si sa te regulezi cum vrei ?
      Daca nu de asta, atunci pentru ce ? Sunt metode contraceptive, de ce sa omori un om doar pentru ca la unii asa e moda ?
      De ce o iei razna ?

      • Cosmin spune:

        Bună seara.
        Probabil că nu am fost suficient de explicit.
        În primul rând, am 49 de ani, sunt căsătorit, am un copil. Nu frecventez cluburile dar, câteodată, mai mergem la un restaurant. De patru ori pe an cred, aproximativ.
        NU susțin avorturile, dimpotrivă. Dar consider că este mai grav să procreezi fără nici o responsabilitate (eu sunt pe stil vechi, poate preferați “nicio”), sau mai rău, să faci o sumedenie de copii pentru avantaje materiale. Ce vor deveni acei copii, v-ați întrebat?
        Pledez pentru măsuri de contracepție accesibile tuturor. Pe de altă parte, educația sexuală este oarecum prohibită în România.
        Am mai observat că în anumite state, Rusia și Turcia de exemplu, creșterea demografică a devenit o politică de stat.
        Foștii mei colegi, prieteni care au ales să exploreze alte continente, au 2-3 urmași. Noi, cei care am ales să creștem PIB-ul României, cel mult unul.
        Probabil din cauza excesului de droguri, tutun, alcool și sex….

  10. Constantin spune:

    „Despre această naraţiune – şi despre “revoluţia morală” pe care ea se poate sprijini – e referendumul din 7 octombrie.”

    Această narațiune își are originea în 1990. Și nu are nicio legătură cu morala, ci cu accesul la resursele publice și capturarea statului.

    Autocrația însăși este doar un mijloc de asigurare a accesului neîngrădit [de justiție] al oligarhilor la respectivele resurse.
    Restul este balet.

  11. neamtu tiganu spune:

    Mulţi s-au reruralizat; mulţi s-au închis în spaţiul domestic în care nu le-a mai rămas decât un singur prieten: televizorul.
    *****
    Cit adevar in aceasta fraza!

    Si totusi, poate oi fi eu mai norocos, sau poate nu vad eu corect dar, desi fac parte din generatia de care se vorbeste aici, totusi nu cunosc nici unul care sa voteze psd, care sa nu fi priceput ce-nseamna economie de piata, unii chiar au fost pe baricade pe 10. Desi citiva dintre ei sunt intr-adevar blocati pe TV.

    PS Cel mai trist mi se pare ca nu prea mai exista intilnirile de la circiuma unde se punea tara la cale.

  12. Constantin spune:

    Exista un articol vechi din 2016 despre Brexit, dar actual: “De ce stanga uraste referendumurile ?” Cautati-l pe internet.

    • Constantin spune:

      “De ce stanga uraste referendumurile ?”

      Habar n-am. Le urăște? Am căutat pe Internet, dar n-am aflat. Am găsit doar un manifest ultraconservator cu titlul menționat mai sus.

      Partidul de stânga Social Democrat al domnului Liviu Dragnea este chiar cel care-l organizează pe cel despre care se discută…Cu dragoste manifestată în mod entuziast, nici vorbă de ură.

  13. Herodot6 spune:

    Corect apelul la mai multa istorie universala si mai buna. Idem la literatura universala. Marea problema ramane insa sa-i ajutam pe concetateni sa gandeasca asezat, fara graba si cu vigilenta la cei care incearca sa-i traga pe sfoara.
    Pentru ca, din pacate, referendumul acesta nu este despre familie si casatorie. LGBT sunt niste victime colaterale si prevederea constitutionala un pretext. Cei care trag sforile in „Coalitia pentru familie” sunt fie exponentii mafiei PSD-ALDE, fie stipendiatii lui Putin, fie niste „idioti utili”. Iar ceea ce pregatesc ei va fi o mare goana pentru manarea alegatorilor la urne in ziua de duminica 7 octombrie, cu fortele reunite ale primariei, politiei si preotimii.

  14. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    …Forța Europei și a culturii sale [...] constă în înclinația pentru critică și, mai ales, pentru autocritică [...] Mintea europeană recunoaște că are limite, este sceptică, dubitativă, întrebătoare. Alte culturi nu au acest spirit critic [...] Ele aruncă vina pentru orice e rău asupra altcuiva, asupra altor forțe (conspirații, agenți, stăpîniri străine de un soi sau altul). Ele consideră orice critică drept un atac răuvoitor, drept o discriminare. [...] În loc să se autoanalizeze, ele gem de RESENTIMENTE, COMPLEXE, INVIDII, CIUDE, MANII.

    Drept consecință manifestă o incapacitate structurală de a progresa din punct de vedere cultural și nici nu pot genera prin ele însele voința transformării și a evoluției.
    (Ryszard Kapuscinski, jurnalist)

  15. NewLevel spune:

    “exhibiţionismul nu e nimic altceva decât reversul frustrării şi al fricii”.
    Pai si in Canada de ce le e frica, de s-a ajuns la zeci de festivaluri gay si chiar la Pride Month?

    • Ela spune:

      …poate, pentru ca in Canada demagogii au de satisfacut o alta mentalitate dominanta, fata de RO, aceea pro-LGBT!?
      Indiferent de calitatea lor intrinseca, politicienii populisti nu au cum sa guverneze, altfel decat in detrimentul societatii. Dorinta de a place majoritatii votante inlocuieste, astfel, luciditatea si se alege praful de coeziunea sociala, prin lipsa masurilor obligatorii care ar trebui sa acompanieze orice lege sau masura clivanta.
      “Givers have to put limits because takers never do”, e o regula simpla dar permanent ignorata de demagogi. Fara surprize deci, victimele acestor politicieni incapabili sa guverneze just si echitabil, nu sunt ei insusi, ci cei carora le-au tinut partea, ca sa placa majoritatii.

      • dang spune:

        @ Ela (20/09/2018 la 8:01)

        “…poate, pentru ca in Canada demagogii au de satisfacut o alta mentalitate dominanta, fata de RO, aceea pro-LGBT!?”

        Mentalitatea de care vorbiti (din Canada) este similara cu cea religioasa(ortodoxa) din Romania. NU este nicio diferenta !

  16. Pavel spune:

    Eu tot nu inteleg de unii oameni, ca si autorul acestui articol, nu pot accepta un demers perfect legal si legitim. De ce trebuie ca ei sa lege acest demers de politica ? Daca politicienii incearca sa profite de referendum e un lucru rau dar il fac politicienii, nu initiatorii si sustinatorii referendumului. De ce trebuie sa ni se scoata ochii ca referendumul costa ? Nu e dreptul nostru ? Nu este orice referendum democratic ? Mai democratic de atat nici ca poate fi. De ce trebuie sa se faca intotdeauna niste asocieri-generalizari “urate”: la referendum voteaza “da”: doar “crestinii”, doar cei saraci, doar batranii, doar cei din mediul rural, doar cei cu lipsa de educatie, doar cei plini de ura.

    • Hantzy spune:

      Dreptul de vot al femeilor a putut fi obținut și fără referendum. La fel și al “coloured”.
      La Apartheid s-a putut renunța și fără referendum.
      Teoretic reintroducerea sclaviei ar fi posibilă prin referendum: de exemplu, majoritarii dreptaci îi condamnă pe stângaci să le fie, pur și simplu, sclavi. E absurd, desigur, dar e vorba de un referendum în care majoritarii nu decid o opțiune ce îi privește în mod direct, ci decid modul de trai al celorlalți, cu care, culmea!, nici măcar nu vor sa se identifice. E ca și cum rușii ar decide, prin vot democratic, cine să fie președintele SUA. Sau dreptacii decid cum trebuie să trăiască stângacii,
      E un referendum în acest caz calea cea mai democratică?!

      • andi spune:

        Teoretic, e posibil si ca in urmatoarele 5 secunde sa iti cada un asteroid in cap. Din fericire, probabilitatea acestui eveniment tinde, elegant, spre zero.

        Cam asa e si cu ceea ce spuneti despre un ipotetic referendum perfect nociv, care ar aduce sclavia. Natura umana uraste excesele, iar un vot real pe o problema serioasa nu are cum sa fie alfel decat extrem de relevant, intr-o societate democratica si civilizata. A interzice exprimarea optiunii majoritare a cetatenilor (oricare ar fi ea) de teama ca maine s-a putea sa ploua cu asteroizi, suna, in cel mai bun caz, a pretext pentru autoritarianism.

        • Hantzy spune:

          Asteroidul n-are nimic comun cu un referendum. A divaga pe tema asta e mistificare.
          Traiectoria sa nu e stabilită de voința, după cum spuneți “oricare ar fi ea”, a unei majorități care are chef să decidă reguli pentru a discrimina o minoritate. Ori tocmai prin asta referendumul “democratic” se aseamănă cu cel ipotetic privind reintroducerea sclaviei.

        • Zev spune:

          @Andi – stau pe gard relativ la subiect, dar as vrea sa comentez pe tema universalitatii acrdate referenda. Si nu oriscum, ci printr-o pilda. Era odata un stat Commonwealth, in care pompierii credeau, justificat sau nu, ca sunt platiti prea putin. Guvernul n-a vrut sa le creasca leafa, in ciuda agutatiei sindicale. E, si baietii s-au gandit la un referendum. Au scos suta de mii de semnaturi sau cat era pragul, si au facut-o. Bineinteles ca au castigat – cine nu vrea ca eroii neamului sa fie mai bine platiti, ei care iti sting focul de pe acoperis, te scot din vre-o gaura in care ai picat, te descarcereaza etc, basca arata beton dezbracati pana la brau in calendare vandute pentru beneficiul ONGului cateii fara zgarda flausata. E, bineinteles ca imediat au venit ambulantierii, caci si ei, nu? Au urmat politaii, surorile medicale etcetc. Rezultat – spirala inflationista. Morala – e cu dus si intors treaba cu consultarea populatiei pe orice. Repet, comentariul e la modul general.

      • George spune:

        Nu exista subiect sau lege despre care sa nu poti face o analogie exagerata, falsa, si/sau stupida. Faptul ca poti face asta nu demonstreaza in nici un fel ca subiectul e gresit, ci altceva.

    • Alina M. spune:

      Nu înțelegi pentru că-i iei in serios.
      Sunt simpli propagandistic care-și fac datoria mai bine sau mai prost, oricum fără succes.
      Românii nu au ajuns încă la gradul de bunăstare care sa-i duca la plictiseala si sinucidere.

  17. Lukas spune:

    …”cateva mii de oameni din 20 de milioane”…In tarile occidentale statisticile indica cam 10% (minoritati sexuale/bi sau macar cu inclinatii)…om fi noi mai cu mot…dar un 5% sau un 2,5%…tot nu da “cateva mii”.

    • Harald spune:

      @Lukas – acei 10% (chiar 11%, dupa alte statistici) includ pe toti cei care au avut vreodata relatii ocazionale cu persoane de acelasi sex (in inchisoare sau in marina, de exemplu). Precum si pe cei destul de dezinhibati incat sa practice sex cu necunoscuti, printr-o gaura din peretele cabinei de toaleta ( procedeu candva consacrat in Anglia).

      Daca intr-un internat de baieti (iarasi caz tipic in Anglia) unul a abuzat 20-30 de colegi mai mici, toti cei abuzati intra in statisticile progresiste ale celor 10-11%. Si da, unii dintre cei abuzati au devenit tentati de repetarea experientei, uneori chiar tot sub forma de abuz.

      In Romania sunt mult mai rare asemenea fenomene, abia dapa raspandirea materialelor pornografice prin canale TV dedicate numarul lor ar putea creste. In modul de viata rural, copiii inteleg inca de pe la 4-5 ani cum merg lucrurile cu animalele din gospodarie, astfel ca nu gasesc nicio distractie in experiente cu parteneri de acelasi sex.

      Din cei 10% pe care ii mentionati, doar aproximativ 3% (deci 0.03% din total) au o asemenea orientare din nastere.

  18. petra spune:

    Dumneavoastra, aveti un cerc de prieteni care merg la Biserica? Le cunoasteti viata? Ati discutat cu ei si ati aflat ce aduce Dumnezeu in viata lor? Ce i- a determinat,pe unii dintre ei sa renunte la cariere promitatoare, ca sa fie mai aproape de Dumnezeu? Ii cunoasteti macar pe acesti oameni nostalgici despre care vorbiti? Caci daca da, atunci nu ii cunoasteti suficient, iar daca nu, sa pretindenti ca nostalgia este cert cea care ne aduce in Biserica este pretentios si foarte superficial din partea dumneavoastra. Doar pentru ca psihologic, s- ar putea sa fie o explicatie, e departe de a crede ca detineti adevarul absolut despre acei tineri care merg la Biserica…. Dar cei care sunt atei si au aceeasi nostalgie?????

    • Ela spune:

      Nostalgia este inevitabila ptr oamenii sensibili, care se simt straini in propria lor tara, sau familie, care nu se mai regasesc in noile prioritati ale celor din jur, care au alte valori….etc., etc. E normal sa se duca la biserica, sa intalneasca alte persoane cu care impartasesc aceleasi idealuri si valori, sa se simta mai aproape de esenta vietii, de valorile supreme si nealterabile pe care religia li le confera.
      Ceea ce nu este, deseori, bine, nu provine de la ei, ci de la cei care pot profita de vulnerabilitatea lor, ca sa-i manipuleze, cu discursuri pseudo crestine despre vinovatie, pacat, frica de D,zeu si acceptarea tacuta a sortii lor amare.
      Or, niciun veritabil teolog, demn de a calauzi spiritual credinciosii care-i incredinteaza sufletele, suferintele si sperantele, nu va spune vreodata ca trebuie sa sufere, ca sa-si ispaseasca nu stiu ce pacate! E absurd!
      Niciunde in Textele Sfinte suferinta nu este considerata normala, si nici atat benefica omului. Dar, omul trist si nostalgic nu mai are forta sa judece daca ce-i spune preotul este just, sau macar crestineste, pentru ca e poate singurul om in care si-a pus toata increderea…Asa se creaza manipularea, asa oameni cat se poate de altruisti ajung sa condamne pe cei indicati de popi, si sa-i aprecieze pe cei mai nevrednici membri ai comunitatii. Realitatea romaneasca este ca biserica este politizata, de aceea se produce acest paradox tipic al nostru : cu cat oamenii sunt mai practicanti, cu atat incalca preceptele de baza ale religiei!
      Altfel, in tara noastra nu ar exista atata dezbinare, hotie,minciuna si lipsa de respect pentru cei mai vulnerabili dintre membrii societatii…

  19. Andrei spune:

    Perfect adevarat ce zice dl Maci. Dar as fi mai circumspect in a estima finalitatea acestui referendum. Pentru ca orice modificare a Constitutiei trebuie sa includa si rezultatele Referendumului anterior, 300 parlamentari, unicameral. Aic este buba. Ca sa nu mai zicem ca validarea cu 30% participanti este o mizerie. Nu pot 15% dintre cetatenii cu drept de vot sa dicteze pentru restul. De aici se vede ca CCR este folosit ca bata impotriva poporului roman.

    • Harald spune:

      @Andrei – nu cred că așa funcționează lucrurile. Referendumul anterior a fost consultativ, ceva la modul ”ce părere aveți despre …”. Ăsta de acum e de tip deliberativ: ”sunteți de-acord cu legea care introduce modificarea X în constituție?”

    • andi spune:

      Pur si simplu gresiti. Referendumul cu 300 a fost unul explicit consultativ, conform articolului din Constitutie care permite Presedintelui sa initieze o consultare in teme de interes public. E un instrument pur politic, iar Constitutia nu ii ofera niciun mecanism de aplicare concreta a rezultatului.

      In cazul de acum, e vorba de etapa finala, referendumul, a unei proceduri explicite si complexe, tot constitutionale, de modificare a Constitutiei. E echivalentul votului final pentru o lege sau actul de promulgare al uneia, pentru a intra in vigoare. Doar ca, pentru acest scop, nu o face Parlamentul sau presedintele ci, conform Constitutiei, cetatenii.

    • Refer Endum spune:

      SIgur, ORICE e impotriva a ceea ce gandesti tu “e o mizerie”. Cam asta e “democratia” pe care o vrei tu. Democratia e buna doar cand se voteaza ce vrei tu si cand castiga cine vrei tu.

      Daca ar fi asa cum zici cu referendumul penrtu reducere a nr. de parlamentari, ar fi un motiv in plus sa mergi la referendum, nu? Ca doar vrei mai putini parlamentari.

  20. Decebal spune:

    Bine-bine, dar am o dilema: Eu, alegator.. eu, apropitar… eu cu cine votez, la referendum?
    Daca ma duc la vot si votez “Da”, inseamna ca girez coalitia PSD-ALDE-UDMR?
    Chiar daca imi anulez votul (ca sa nu-l “foloseasca” altcineva), tot contribui la asigurarea unei prezente la vot si la validarea rezultatului, nu?
    Daca nu ma duc, se cheama ca nu-mi fac datoria civica, asa-i?
    Daca ma duc si votez “Nu”, tot contribui la prezenta si as vota impotriva convingerilor mele (desi nu sunt o persoana religioasa si nici de preoti iubitor).

    Dilema adanca!…

    Si mai am una: Oare, parintele Pomohaci, arhiepiscopul Teodosie si alti asemenea prelati ortodocsi iubitori de semeni isi indeamna “folowers” -ii sa voteze “Da”?…

    Si, pana la urma, ce vrea sa spuna intrebarea ce apare pe buletinul de vot? De ce nu e explicita? Daca, inainte de referendum, parlamentul mai aproba o forma de modificare a Constitutiei (ceva rau, desigur)?

    Cred ca, mai bine, stau eu acasa, linistit. Sau ma duc la munte, de-i vreme buna…

    • Ela spune:

      Excelenta initiativa : mergeti la munte si admirati culorile padurii, incep sa se transforme in “foc” la aceasta perioada…e minunat!
      In plus, neparticiparea la referendum este o forma de…participare, cat se poate de civica, judecatorul C. Danilet a explicat asta foarte clar.
      Drumetie placuta! :)

    • Refer Endum spune:

      Referendumul nu a fost initiat de Dragnea sau de PSD ci de o coalitie de mai multe ONG-uri , asociatii etc. sustinute de semnaturile a 3 milioane de oameni.

      La referendum se voteaza inlocuirea termenului “soti” din Constitutie, cu expresia “un barbat si o femeie:”. Nu e nimic politic. Daca votati :”da” sustineti casatoria normala si sunteti impotriva coruperii definitiei casatoriei. Daca votati “nu”, sustineti coruptia si coruperea casatoriei. Nu votati pentru preoti ci pentru normalitate biologica si sociala.

      Intrebarea de pe buletinul de vot este intrebarea standard, conform legii referendumuluii (legea 3/2003):

      Art. 7.
      (1) Cetatenii care participa la referendum au dreptul sa se pronunte prin “DA” sau “NU” la urmatoarea intrebare inscrisa pe buletinul de vot: “Sunteti de acord cu legea de revizuire a Constitutiei Romaniei in forma aprobata de Parlament?”

      Suspiciunile dvs sunt fantasmagorice.

  21. Chiar eu spune:

    “… dat fiind că preferinţele şi stilul lor de viaţă sunt rezultatul unei alegeri (spre deosebire de etnie sau rasă, care e o fatalitate), pot fi făcuţi vinovaţi pentru această alegere”.
    Dumneavoastra chiar credeti ca cineva isi alege orientarea sexuala? Dumneavoastra ati ales sa fiti atras de sexul opus sau ati descoperit asta in preajma adolescentei? Ati stat si v-ati gandit rational si ati zis, da domnule sunt atras de XYZ?

    • Harald spune:

      @Chiar eu – identitatea sexuala se formeaza, e un proces educativ. Tu te-ai nascut vorbind limba materna?

      Exista intr-adevar persoane incapabile din nastere sa-si formeze identitatea sexuala corespunzatoare sexului biologic, dar ei sunt o ultra-minoritate. Exact cum sunt si persoane incapabile sa invete sa vorbeasca.

      Societatea nu e datoare acestei ultra-minoritati sa-i intretina nevroza normalitatii. Pot exista diverse forme de parteneriat, dar nu casatorie.

    • Hantzy spune:

      “… dat fiind că preferinţele şi stilul lor de viaţă sunt rezultatul unei alegeri (spre deosebire de etnie sau rasă, care e o fatalitate), pot fi făcuţi vinovaţi pentru această alegere”.

      Chiar eu, e vorba despre percepția haitei “vitejilor” privind homosexualii, ca fiind victimele perfecte.
      Îndoctrinați de materialismul dialectic al predecesorilor, talibanii tradiționaliști de azi au rămas cu aceeași convingere că singurul mod de viață corect este cel decis de ei înșiși iar abaterile de la morală (sau etica de partid, cum spuneau altădată) trebuie negreșit pedepsită în numele “credinței”. Pentru a o face, au însă nevoie de argumente. Iar dacă acestea nu există pot fi inventate. “Alegerea lor” devine astfel cea mai confortabilă variantă pentru “viteji” și astfel apar povești pseudo-stiintifice despre educare, racolare sau recrutare.
      Soluțiile însă nu sunt niciodată “corecția” sau “reeducarea”, care ar fi primele măsuri și cele mai eficiente în cazul unor “alegeri eronate”, iar asta dezvăluie de fapt mistificarea la care apelează “vitejii”.
      Acum câteva săptămâni, într-un alt articol de pe contributors.ro se exemplifica o grădiniță suedeză, în care copiilor libse impun jucăriile, dar rezultatul este conform sexului celor ce se joacă: băieții scot căruciorul pentru păpușă prin tavan, iar fetițele așează trenulețele înfofolite cu scutece în pătuț. Nimeni dintre cei care susțin teza racolării n-a contestat posibilitatea ca la 3-5 ani, când instinctele sunt predominante, copiii să aibă deja manifestări specifice sexului, chiar contrare celor impuse de educatori.

  22. Emil spune:

    “First they came…” este un poem scris de pastorul Martin Niemoller. cei care bagă capul în nisip precum struţul ar face bine să–l citească. :(

  23. Ghita Bizonu' spune:

    ne-am remarcat doar prin “victorii defensive”
    Scuze dar ce credeti ca zic francezii despre … Marna? Batalia aia di8n 1914 …



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


E randul tau

Faptul că 24 de mii de oameni au citit articolul face să merite efortul de a-l fi scris și apoi n...

de: Luminita Marcu

la "Ne mândrim de Centenar cu dr. Paulescu, părintele rasismului ştiinţific şi lider de partid fascist: prostie guvernamentală sau ceva mai grav?"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

decembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)