Home » Opinie »Societate/Life » Citesti:

Reflecții anti-parenting formulate de doi părinți care tocmai au citit Averea bunei educații de Teodor Baconschi

Adela si Mircea Toplean iulie 2, 2019 Opinie, Societate/Life
54 comentarii 15,782 Vizualizari

Când am aflat că un diplomat și un intelectual de anvergura lui Teodor Baconschi strânge într-un volum impresiile și concluziile sale privind educația copiilor, am devenit, brusc, atenți.

Creșterea copiilor, departe de a mai fi o îndeletnicire la îndemâna tuturor, ne-a devenit, pe an ce trece, tot mai peste mână. În curând va deveni mai complicată decât astronomia galactică. Natalitatea e în cădere liberă, iar în viitorul apropiat se va putea constata că există mai multe stiluri de parenting decât copii.

Cunoaștem oameni care se lipsesc de copii nu pentru că n-ar avea “cu ce” să-i crească, ci pentru că responsabilitatea creșterii lor i-ar copleși. În fața unei adolescente obraznice (dar extrem de sensibile), în fața unui țânc pasiv (dar extrem de revendicativ) adulții se simt neputincioși.

Odraslele noastre au devenit într-adevăr imprevizibile și înspăimântătoare. Creșterea lor, un joc de hazard, nicidecum o îndeletnicire firească a omului.

Spre deosebire de elita de ieri, elita de azi își crește prost copiii fiindcă fuge de firesc ca dracul de tămâie. Mulți dintre oamenii educați pe stil nou, avizi de carieră (corporatistă, academică etc.) înțeleg să se implice exclusiv financiar în destinul progeniturilor. Când unii dintre ei își dau totuși seama că, ratând implicarea în viața cotidiană a copiilor lor se ratează, de fapt, pe ei înșiși, e adesea prea târziu. Dar cum să-i spui unui om educat că orele petrecute cu copilul sunt mai importante decât orele petrecute într-o importantă videoconferință ori pritocind viitorul best-seller? Îți va răspunde prompt că principiile fundamentale ale parentalității îi sunt cunoscute, apoi se va întoarce, ofensat, la masa de scris. Îi vine greu să admită că e incapabil să se abandoneze unei îndeletniciri firești cum ar fi hrănitul copilului sau joaca în parc.

Oamenii needucați își cresc și ei prost copiii fiindcă vedetele “de pe sticlă” le-au indus ideea că firescul e ceva ce trebuie “depășit”. De fapt, adepții cei mai fervenți ale celor mai năstrușnice modele de parenting sunt chiar cei cu deficiențe serioase de educație. Ei văd în adoptarea unui stil de parenting o “opțiune cultivată”, dovada convingătoare că sunt în sfârșit intrați în rândul părinților cu pretenții de părinți. Dar cum să-i spui unui om needucat că atenția studiată cu care își crește copilul îi trădează de fapt intenția profundă, aceea de a-l scoate “pe tarabă”, ca produs finit, durduliu și râzgâiat, îndopat cu avocado, îngropat în piese lego, viitor absolvent mediocru de liceu internațional?

Una peste alta, când o minte rafinată are ceva de spus despre educația copiilor, (care este, trebuie să recunoaștem, una dintre puținele problemele legitim-cruciale ale umanității) se cuvine să devenim cu toții atenți.

Rodul atenției noastre este chiar textul de față. Nu vă punem la dispoziție o cronică în adevăratul sens al cuvântului, ci o colecție de reflecții oneste în marginea unei cărți pe care am găsit-o – prin intenție, prin formă și prin conținut – un binevenit demers anti-parenting.

Pentru ca observațiile care urmează să capete noimă, trebuie să începem prin a spune cititorilor că nu suntem oamenii regulilor, dar ținem la structură; că nu suntem oamenii ceremonialelor, dar ținem la o ordine firească a lucrurilor.

Mai precis: noaptea dormim (nu lucrăm), ziua ne mișcăm (nu lenevim), mâncăm la masă (nu tolăniți sau de-a-mpicioarelea), punem muzică (nu fond muzical), aflăm lucruri din cărți (nu de la televizor sau de pe net), învățăm limbi străine vorbind între noi (nu de la desene animate), somnul unuia e prioritate pentru toți, timpul de lucru al unuia e important pentru toți, crearea de atașamente în afara familiei e vitală pentru toți, de la mic la mare (aici nu e loc de gelozii absurde), conflictele se gestionează în patru (sau cel puțin nu se ascund de cei mici), conversațiile relaxate dintre adulți nu pot fi întrerupte de către copii, iar mersul la biserică, deși opțional, e încurajat cu discreție.

Se vede, deci, din cele enumerate mai sus că nu credem în ingeniozități pedagogice. Avem convingerea că tot ceea ce contează în educația copiilor (motivații, valori, structură) sunt la îndemâna oricărui om de treabă care e preocupat firesc de binele copiilor săi, indiferent de câți bani are în cont, de gradul de cultură, de orientare politică ori de relația sa cu Absolutul.

Din punctul acesta de vedere, cartea lui Teodor Baconschi e chiar o pledoarie pentru firesc – atât pentru firescul cotidian, cât și pentru firescul cultural (da, există așa ceva, deși nu mai e de multă vreme la îndemâna oricui). În carte e vorba despre educația care nu contorsionează, ci împlinește.

Citind-o, ai sentimentul că autorul conversează cu tine în chip relaxat, dar țintind, inteligent, probleme dintre cele mai sensibile (snobism, tehnologie, spirit critic); ți se comunică bonom și cochet, dar fără afectare, observații în marginea bunelor maniere, imposturii și parvenitismului. Tonul e alert, dar nepripit, intim, însă fără emanații confesive, armonizând firesc informații deosebit de utile (despre cinematografie, artă, muzee, științe exacte, teologie, muzică și umanioare) cu reflecții personale în marginea tuturor lucrurilor care ar trebui să conteze pentru noi toți, în ideea că ne-am dori să devenim – ori să rămânem – “oameni întregi”.

Cartea, deci, nu se adresează celor preocupați de păstrarea unor aparențe (de bună creștere, de cultură, etc.), ci celor preocupați, fără sofisticări inutile, de propriul destin. Căci copiii, odată născuți, sunt deja țesuți în destinul nostru. Să ni-i apropiem prin strategii de parenting, pare – fiindcă chiar este! – absurd. Nu de stiluri de parenting e nevoie, ci un stil de viață (Baconschi face aici, pe bună dreptate distincția între școlire și educație). Nu strategiile contează, ci calitatea relației cu copiii noștri. Calitatea acestei relații depinde mai puțin de ceea ce le spunem efectiv copiilor, cât de maniera în care fiecare dintre noi are grijă, zi de zi, de el însuși.

Imperativul, deși neformulat răspicat de Baconschi, e unul singur și e lesne de desprins din lectura cărții: pune-te la punct – ca să nu-ți preia copiii slăbiciunile. Noi am adăuga: rezolvă-ți nevrozele – ca să nu le transmiți mai departe copiilor.

Exact lucrurile care te fac pe tine “om întreg” contează și pentru edificarea copilului tău. Oamenii întregi nu fac “jumătăți de oameni”, nu fac, vorba autorului, “copii epigonice”, ci ființe libere care posedă în ele “toate rațiunile vieții”.

Or “omul deplin, matur, dotat cu o gândire liberă” este firesc ancorat în întrebările ultime. Ce e răul? Ce e moartea? Există Dumnezeu? Poate fi o religie sau o confesiune “mai adevărată” decât alta? Baconschi expune relaxat și nedogmatic datele fundamentale ale religiei și ale omului religios și arată de ce nu-și poate imagina o educație bună în lipsa unei dimensiuni religioase a existenței.

A descuraja eventualele manifestări religioase ale copilului tău (manifestări care, remarcă Baconschi, sunt perfect compatibile cu spiritul millenialilor) înseamnă nu doar să contribui la un deprimant cinism planetar, ci și să frânezi ceea ce orice inteligență normală (nealterată de programe școlare) cuprinde firesc: anume posibilitatea ca poveștile, miturile, chiar și metaforele să-și tragă seva dintr-un Dincolo al gândirii umane.

În aceeași cheie trebuie citit și capitolul referitor la educația muzicală. E vorba de stimularea deschiderii spre Cele Necuprinse. La cât de jalnică e în general viața de zi cu zi, doar muzica și credința mai pot exercita o “funcție critică” (vorba lui André Scrima) asupra lumii. Naturalețea cu care copiii mici de 4-5 ani se apropie de – și rămân în - muzică, nu încetează să ne surprindă. Copiii au într-adevăr această facultate de a se stabili în muzică. E o afinitate firească, nerezervată exclusiv naturilor muzicale, pe care cei mici pesemne că o au cu “cealaltă” ordine, a Misterului. Avem datoria, ne spune Baconschi, ca cel puțin să nudezvoltăm în copiii noștri ura față de religie. Avem datoria spirituală, completăm noi, ca cel puțin să nu dezvoltăm atașamentul pentru muzica proastă ascultând-o cu entuziasm noi înșine.

Deși are înțelepciunea de a nu trece sub tăcere problema crucială a sexualității, rămân, credem, câteva aspecte legate de corporalitate pe care Teodor Baconschi nu le abordează în carte, dar care nouă ne par cruciale pentru construcția personalității și a încrederii copilului în sine și în lume. Să le enumerăm mai întâi: senzațiile ca sursă de cunoaștere (“Cum adică ți-e frig? Afară e cald!” comentează critic mama banala senzație de frig a copilului, nedându-și seama că pune bazele unei neîncrederi funciare a viitorului adult în posibilitatea de a acționa în acord cu ceea ce simte); exprimarea corporală în general și importanța gestionării spațiului intim în particular; viața emoțională (inseparabilă de cea morală) cu cele două culmi ale lor: relaționalitatea și tandemul greșeală/iertare.

Din Averea bunei educații aflăm ce trebuie să știe un copil cu adevărat cultivat și civilizat. Realitatea, însă, este că mulți tineri cu adevărat cultivați și civilizați trăiesc cu o mare neîncredere în ei înșiși și în lume. Până să devină oameni întregi e cale lungă…

Neurochirurgul Antonio Damasio scria un lucru surprinzător: anume că rolul primordial al neuronilor era acela de a asista celulele corporale. Așadar, mai întâi corpul, abia apoi mintea. Identitatea de sine începe întotdeauna de la datele corporale. Pielea e o frontieră. Ceea ce mă “ține” este chiar schema mea corporală. Mușchii și scheletul mă așează pe pământ. Secrețiile interne și externe depun spontan mărturie despre viața mea emoțională. Să nu uităm că emoțiile sunt valori trăite. Or pe acele valori trăite se cuvine să construim…

Convingerea noastră este că niște adulți care se consideră oameni întregi își vor dori niște copii robuști fizic și psihic, curajoși și, evident, în cele din urmă, cultivați. Însă, cum spuneam, în primul rând, copilul trebuie așezat în propriul corp și în lume, abia apoi în propria-i minte. Toate deciziile culturale (și “elitiste”) trec, deci, la propriu și la figurat, în sens larg și în sens restrâns, prin stomac.

Să te miști bine, grațios, eficient, să faci sport de plăcere și să apreciezi o mâncare bună (respingând totodată spontan mâncarea proastă), e în primul rând o chestiune de educație generală a senzațiilor și doar în al doilea rând de cultură culinară. Senzația de bine pe care ți-o dau efortul fizic, gătitul și gastronomia în general – toate deprinse în prima copilărie – contribuie enorm la preîntâmpinarea unor probleme ulterioare de comportament alimentar ori de stil de viață. Ele dau pur și simplu valoare vieții cotidiene, combat plictiseala, insomnia, depresia și, în general, neașeazarea. Oamenii care nu țin la mișcare și cei care mănâncă fără să se uite ce bagă în gură sunt oameni care pierd extrem de ușor contactul cu ei înșiși. Competițiile sportive și mesele savuroase împreună cu ceilalți sunt, se știe de când lumea, activități de relație, cu nimic mai prejos decât spiritul civic sau performanțele intelectuale.

General vorbind, un corp neasumat, se întoarce împotriva ta. Mai devreme sau mai târziu, îți subminează (sau chiar îți schimonosește) spiritul. Nimeni nu vrea un copil care să-și facă selfie-uri prin marile muzee ale lumii, să practice turismul compulsiv, să se îngălbenească de spaimă în fața persoanei adorate sau să se ascundă, timid și orgolios, în spatele unor lucrări erudite. Cultura se în-corporează cum bine scria antropologul Ray Birdwhistell, părintele kinezicii.

Într-o lume atât de nefirească ca a noastră, atenția la propriile senzații poate fi – și trebuie să fie – educată. Tot ce ține de semnalele corpului, de la banala senzație de foame, frig, căldură sau durere și până la mângâiat și pupat, trântă și alte tipuri de joacă corporală – toate trebuie încurajate, căci sunt resurse inestimabile de autocunoaștere.

De la încrederea fundamentală în propriile date corporale începe nu doar construcția identității, ci și vastul și sofisticatul proiect al intimității. În lipsa unui dialog permanent cu propriul trup, fie te abandonezi celorlalți, fie te alienezi. Dialogul emoțional cu noi înșine (bazat, repetăm, pe înțelegerea senzațiilor) reglează dialogul emoțional cu ceilalți (cât și cum mă apropii de cineva, pe ce criterii și în ce termeni?) fiind, de fapt, unica modalitate de limpezire a raporturilor noastre cu realitatea. Nu ne referim aici neapărat la sexualitate, ci la posibilitatea invitării și menținerii altor persoane în proximitatea noastră fizică și afectivă.

Înveți, astfel, să nu invadezi și să nu te simți, la rându-ți, invadat de alte prezențe. Înveți să revendici un spațiu când e cazul, să-ți asumi apropieri și depărtări, și, poate mai cu seamă, înveți să distingi între distanțare igienică și respingere. Aici părinții ar trebui să joace un rol crucial: ei au în primul rând datoria de a respecta senzațiile copilului practicând adecvat arta proxemicii. Datoria lor este să rămână la distanță optimă: suficient de aproape pentru ca cel mic să nu se simtă abandonat, dar suficient de departe pentru a nu se interpune între copil și realitate. Pentru că orice avertisment, oricât de pertinent, orice model de conduită, oricât de percutant, de fapt, dezinformează alterând fluența relației copilului cu lumea. Să nu ne facem iluzii: adevărul (pentru unii părinți greu de suportat) este că un copil nepregătit pentru relații e un viitor adult incapabil să trăiască pe cont propriu.

Nu ne referim aici la trăirea erotică și la investiția afectivă (fiindcă te poți foarte bine îndrăgosti lulea exact de cine nu trebuie), ci la știința de a te apropia de cineva în termeni adecvați și de a te îndepărta de altcineva în termeni la fel de adecvați, în baza unei coerențe emoționale.

Fara un model bun de exprimare emoțională venit din partea unui adult “întreg”, copilul va sfârși fie în sentimentalism, fie în inhibiție emoțională, adică în rigiditate sau alienare. În lipsa acestei educații emoționale care începe din primii ani de viață, viitorul adult nu va fi capabil să-și apropie obrazul de al altuia într-un gest nesexual, de afecțiune pură, asumat ca atare.

În încheiere, am mai aminti atitudinea față de propriile greșeli care rămâne, de asemenea, neabordată în carte. Cu sau fără voie, le greșim enorm celor din imediata noastră apropiere. În familii se greșește într-adevăr mult. Le greșim altora și alții ne greșesc nouă de dimineața până seara.

A-ți recunoaște greșeala și a-ți cere mai apoi iertare e nu doar o chestiune de educație, ci și o formă de cunoaștere și de apropiere de celălalt. Este vorba aici – să ne fie iertată solemnitatea – de iertare ca vârf al conștiinței. Avem muzica în plan artistic, avem intimitatea în plan emoțional, avem rugăciunea în plan religios și avem, iată, iertarea în plan moral.

Când greșim, nu ne mai susține nimic. Abilitățile interpersonale nu ne mai sunt de niciun folos. Rămânem complet goi în fața celui căruia i-am greșit: noi și dorința noastră de a fi iertați. Nicicând nu ești mai aproape de o altă ființă decât atunci când stai în fața sa, în plin eșec recunoscut. Greșeala este, printre altele, un liant interpersonal extrem de puternic. Să-ți recunoști tu însuți greșeala și să ierți, la rându-ți, greșeala altuia este piatra de temelie a oricărei relații de durată.

Într-o familie, atitudinea față de greșeli spune enorm despre ethosul acelei familii, despre valorile sale.

După ce ne-am lămurit, așadar, cum stau lucrurile cu atenția la propriile senzații și am înțeles, de asemenea, importanța asumării propriului corp, putem în sfârșit savura volumui lui Teodor Baconschi. Putem, de aici înainte, urmări pas cu pas, capitol cu capitol, sugestiile înțelepte care ni se fac: să dedramatizăm perspectiva îmbătrânirii departe de copii, să ne ferim de filme proaste, de impostură, de snobism și de mârlani.

Concluzia noastră generală, discutând câteva seri la rând despre ceea ce ne propune Averea bunei educații, ar putea fi formulată în termenii următori: “omul întreg” e obligatoriu un om corporal (corporalitatea include cerebralitatea, niciodată invers), adică un om firesc atent la el însuși și la cei din jur, adecvat celor lumești, deschis spre cele supra-lumești.

După trei pahare de vin am formulat și coda: un “om întreg” nu plictisește; și nu se plictisește niciodată.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "54 comments" on this Article:

  1. Daniel Musat Dan Musat spune:

    Incet, incet firescul devine, vorba unui amic, “chestie de cultură”.
    Excelent text. Noi si copiii va multumim! Si mai vrem :)

  2. gigel spune:

    Multumim pentru articol. Educatia fireasca, luminoasa si in comuniune sufleteasca este esentiala.

    Totusi, v-as intreba: de ce copii? Pur si simplu, de ce sa facem copii? Ce explicatie puteti da unui copil ca l-ati extras din subtil/Divin fara ca nimeni sa va fi solicitat acest lucru, fara ca niciun beneficiu evident sa se reverse asupra “corporalitatii” cu suflet pe care ati ales sa o formati/aduceti in lumea muritoare din proprie initiativa?

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Chiar așa. De ce copii? Pierdere de timp anti-parenting-ul ăsta. :)))

      • gigel spune:

        Nu ati raspuns la intrebare. Ma intereseaza raspunsul dvs.

      • gigel spune:

        Intrucat nu am primit inca raspunsul dvs, pot doar sa presupun ca vedeti problema ridicata drept nesemnificativa. Probabil chiar ridicola. In sensul ca, din moment ce avem un ceas biologic-instinctual care cere asa ceva (in privinta femeilor, in principal) sau materialul la fel de biologic care declanseaza miracolul din pantecul mamei (impartit in egala masura de parte femeiasca si de parte barbateasca), probabil ganditi: ce poate fi mai natural? Daca gresesc, nu ezitati sa ma corectati.

        Pe de alta parte, mergand pe principiul ca orice sfat sau material poate oferi cuiva ocazia de a cumpani intre a urma o cale sau alta, indraznesc sa expun o cugetare diferita. Desigur, ma vad limitat de spatiu.

        Plec de la intrebarile esentiale si existentiale, complicate deci, pe care le numiti “ultime” chiar dvs in cadrul articolului.

        “Ce e răul?”
        - raul decurge din suferinta ce poate fi resimtita de catre un subiect in mod constient. Iar noi, oamenii, resimtim suferinta datorita limitarilor cu care suntem inzestrati (in principal fizice). Suferinta poate fi accidentala sau intentionata. Raul este suferinta intentionata. Deci, raul reprezinta suferinta intentionata, provocata de semeni umani.
        - o intrebare mai profunda ar fi: de ce este raul permis (lasat) intre oameni? Iar un raspuns foarte pe scurt ar fi: pentru ca avem responsabilitatea filtrarii raului ca rezultat direct si indirect al actiunilor pe care le intreprindem (inclusiv actiunea de a aduce copii limitati fizic intr-o lume in care suferinta le este posibila. Atentie: in cazul acesta raul NU este copilul, ci cautionarea efectelor [suferinta si moarte] la care stim de la bun inceput ca il supunem. De aceea nu exista nicio porunca: sa nu faceti copii. Este treaba noastra, responsabilitatea noastra, munca noastra sa intelegem ce facem cand ne jucam de-a aducatorii de viata)

        “Ce e moartea?”
        - la suprafata, in plan palpabil, se traduce prin incetarea functionarii componentelor biologice, determinata de degradarea parametrilor constituenti. La un nivel mai sus, reprezinta intoarcerea nucleului “miraculos” (care candva a adunat material biologic in pantecul mamei) la sursa din care noi, barbat si femeie, l-am fortat sa se supuna capacitatii de procreare.
        - din nou, intrebarea mai profunda, pe cale de consecinta si cauzalitate inversa, ar fi: de ce suntem inzestrati cu aceasta capacitate? Raspuns pe scurt: probabil pentru ca ni s-a permis, dar cu pretul limitarilor amintite. Sau, pentru cei care recepteaza reflectiile spirituale drept “religioase”, probabil ca am obtinut-o sub o forma naturala, ezoterica ori pregatita in laborator de extraterestrii, dar in mod evident intr-o forma supusa imperfectiunii (suferim si murim)

        “Există Dumnezeu?”
        - desigur. Si raspunsul nu vine din dogme, culte, texte religioase etc. Vine din logica si intuitie sanatoasa. Doar cateva argumente:
        1. Stiinta nu este in stare sa stabileasca nicio punte intre chimie si biologie (perfect verificabil si recunoscut – in laborator nu se poate obtine materie vie plecand doar de la compusi chimici [carbon, azot, hidrogen etc]).
        2. Haosul nu produce niciodata ordine, nici macar “legi fizice” care nu erau initial acolo (sau ale caror antecedente ordonate sa nu fi fost deja acolo).
        3. In plan filosofic si al teoriei logicii, niciun determinant nu se inventeaza de sine statator, ci deriva dintr-un superior motivational si cauzal, care confera in sens descendent trasaturile (aparent) intrinsece – pe scurt, apa nu intra in borcan fara sa vina din ocean, chiar daca din borcan nici nu vezi si nici nu cunosti oceanul. Dar pestele din borcan care poate reflecta la ce este dincolo de borcan si, foarte important, stie ca traieste si moare, acela detine trasaturi incapabile de a se dezvolta singure, izolate in borcan.

        Poate fi o religie sau o confesiune “mai adevărată” decât alta?
        - aceasta nu este o intrebare esentiala. Confesiunea si dogmele nu au dreptul sa isi asume alt adevar decat pe acela al Divinitatii atot-pozitive; iar daca cineva are curiozitatea si puterea limpezimii necesare sa le parcurga pe cele mai cunoscute dintre ele (chiar numai bucati din ele), acela trebuie sa stie sa pastreze doar pildele pozitive (care, in esenta, sunt cam aceleasi). Insa raspunsul la intrebarea aceasta conteaza si poate fi dezvoltat pe multe randuri de text, pentru ca multi pot rataci insetati de raspunsuri si sa dea peste obiceiuri (sau, mai rau, gestionari interesati, de rea-intentie) inrobitoare, confuze sau chiar destructive.

        Concluzia celor de mai sus, desi mai sunt multe lucruri de adaugat: oamenii nu ar trebui sa faca copii. Da, pot. Da, cad prada instinctelor. Dar nu, nimeni nu le cere sa faca copii (cu atat mai putin copilul care nu se cere nascut). Dar nu, oamenii nu ajuta pe nimeni prin procreatie altcineva decat pe ei insisi, in mod egoist sau ignorant.
        In plan logic, matematic sau evolutionist, orice motivatie a procrearii este anulata de lipsa de logica (egoismul si ignoranta nu sunt argumente logice). In plan logic, matematic sau evolutionist, rezultatul este lipsit de continuitate, scop si perspectiva perfectiunii. Deci omul logic care pretinde alegeri rationale face un act stupid.
        In plan spiritual: Omul naste pamant. Doar Dumnezeu creaza viata eterna. Omul naste ratacire incolo si-ncoace. Doar Dumnezeu pune sensul. Doar Dumnezeu da scanteia vietii din pantecul mamei, pe care tot EL o vindeca si o ia inapoi de unde a fost extrasa de vointa mica a omului (de aceea murim).
        Daca oamenii nu trebuie sa faca copii, viata insa deja conceputa ori deja venita pe lume este sfanta! Nimeni nu are dreptul sa ii aduca atingere, suferinta, moarte. Din contra, responsabilitatea noastra este sa o ingrijim pozitiv si cu dedicare, sa o educam, sa facem parenting sau anti-parenting pe masura firescului din sufletul copilului, adolescentului, tanarului de mai tarziu. Iar de aici preluati dvs. Va multumesc.

        • eu****** spune:

          Interesant.

          Oamenii fac copii pentru ca se iubesc unul pe altul si din iubirea lor daruie mai departe iubire catre copiii lor.Nu poti sa faci copii atat timp cat nu ai un surplus de iubire care, poate cel mai bine, se va revarsa catre copii. Toti obosim si atunci rezerva noastra de energie si iubire vine tocmai de la copii.

          Dar este extrem de adevarat ca oamenii nu trebuie sa faca copii, nu este ceva obligatoriu.
          Fiecare si impreuna partenerii decid si actioneaza in consecinta.

  3. Robo spune:

    nu inteleg cu cine se ciondanesc autorii atunci cand includ in titlu cuvantul “anti-parenting”, avand in vedere ca mai toate ideile din aceasta cronica le-am gasit in carti de parenting.

    care este parentingul acela care zice sa nu petreci timp cu copilulul tau, care zice ca nu e bine iti recunosti greselile, ca nu e bine sa ai incredere in trairile copilului, ca nu e bine sa ii faci educatie muzicala, ca nu e bine sa faci sport si asa mai departe?

    eh, de fapt stim care e problema: religia.

    o asemenea carte trebuie pozitionata ca fiind anti-parenting, desi nu e, pentru ca ea are ceva de vandut, adica conservatorism. si e mai usor sa vinzi conservatorismul cand spui lucruri cu care toata lumea e de acord ca si cum ai contrazice pe cineva.

    vedeti ca s-a scris deja o carte numita Anti-parenting – de catre un calugar .:)

    • Obnoxious spune:

      Pentru ca oamenii au nevoie de inamici pentru a-si promova mai bine ideile.
      Iar lipsa violentei de orice fel din cresterea copilului si atentia la nevoile lui ii depaseste pe multi. Iar acesti multi au gasit o ideologie care sa le confirme convingerile si practicile stramosesti. Practici si traditii pe care Soros, Lego si UE vor sa le ceva…nimeni nu stie ce.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      V-a scăpat esențialul și din text și din carte. Nu vă vinde nimeni nimic. Dacă faci o strategie din a petrece OBLIGATORIU timp cu propriul copil (cum afli din cărțile de parenting), dacă urmezi un program impecabil de parenting, de altfel – s-a dus dracului firescul. Un părinte care se simte obligat să facă totul după manual, își ratează copilul.

      • Ciprian spune:

        Raspunsul Dvs. ar trebui să fie lămuritor. Pentru cei care nu înțeleg ce e greșit cu acest parenting, lucrurile sunt simple. Parentingul este o reflexie soft a paradigmei cognitiv-comportamentale care este preocupată de exigența de a fi științifică și nu de suferința individului.

      • Obnoxious spune:

        Cred ca esentialul este in titlu. Si este legat de anti-parenting sau nu?
        Este titlul un click-bait?
        Este anti-parenting-ul impotriva ideilor de parenting promovate de Alfie Kohn, de exemplu?
        Nu stiu de ce, dar ideile principale de parenting mi se par de bun simt: fii atent la copilul tau, respecta-l, incearca sa il cresti ca sa devina un adult responsabil.

        • Stefan spune:

          Subscriu la idee. Parentingul inseamna sa fii atent si constient de copilul tau. De nevoile lui, pe care in mod normal nu ai cum sa le prevezi/intelegi.
          Ne “trezim” parinti si nu ne invata nimeni ce sa “facem” cu copilul, ce nevoi are, la ce varste, daca sunt firesti unele reactii, daca nu sunt firesti. cartile de parenting tocmai despre asta m-a facut “aware”, ca am un copil normal, cu nevoi normale si reactii normale pentru varsta lui. Si m-a invatat cum sa recationez, desigur, fara crize/nepriceperi/retineri.
          Nu am nimic cu parentingu, din contra.
          “Normal si firesc” sunt 2 termeni mult prea largi ca si idei de crestere a copiilor. :|

  4. victor L spune:

    Mi-a placut foarte mult articolul despre cartea dlui Baconschi.
    Cu ceva nu sint lamurit: “Într-o lume atât de nefirească ca a noastră,”
    Cum adica? care e lumea fireasca? sa nu se schimbe nimic? se poate?

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Eu am mai scris despre firesc și nefiresc și în alte articole pe această platformă.
      Cât privește articolul de față, aici mă refer strict la creșterea copiilor care, făcută “după manual”, își pierde firescul. Uitați-vă pe Animal Planet. Relația animalelor cu puii lor e cât se poate de firească :)

  5. Florin spune:

    Foarte bun articol, cu toate ca sunt mici observatii de facut (dar toti avem dreptul la opinii personale). O intrebare: ce aveti cu Lego? Este cunoscut rolul celebrelor piese in cresterea copiiilor – deci ce semnifica expresia “ingropata in lego”?

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Tocmai, că lego e bun. Bun și hrănitor e și avocado. Bun e și mersul în parc la locul de joacă (sigur mai bun decât zăcutul la tv). Bune și sfaturile specialiștilor. Toate sunt bune. Numai că atunci când îi oferi prea mult din ce e bun, îl îngropi efectiv în intențiile tale bune. Ați urmărit un copil care se joacă în parc, la un loc de joacă amenajat? Fuge ca bezmeticul de la un aparat la altul. Îl vezi uneori paralizat, între 2 tentații. Vezi părinți roind în jurul schelelor mai dificile ca nu cumva să se rănească odrasla. Li se amenajează provocări, sunt momiți cu provocări în permanență. Joaca liberă în spații neamenajate e mai firească și mai provocatoare de fapt pentru copil. Îl obligă să combată singur plictiseala, să înfrunte riscul etc.
      Când am menționat lego, tocmai că subliniam faptul că lego e ceva incontestabil educativ, apreciat de toți – iar părinții se simt obligați să ofere copiilor lor – adesea în exces – ceea ce știu că îi ajută și îi educă. Dar asta e o altă strategie…:)

  6. Alexandru spune:

    Eu promit sa nu descurajez eventualele manifestari religioase ale copilului meu. Sper ca si cei religiosi sa procedeze similar si sa nu descurajeze indoielile si gandirea libera.

  7. Laurentiu spune:

    Cursiv, curat, gandit, explicat logic, argumentat, pertinent, complet. Felicitari pentru abordare!

  8. San Skritu spune:

    Educatia inseamna iubire, autentica, neconditionata de rezultate, cum se intampla in scoli si in multe familii. Iubirea inseamna renuntare la sine. Prea putin vedem asta intr-o societate unde copilul este inca un bun proprietatea parintelui “il fac ca sa aiba grija de mine la batranete” desi am depasit, cu vreo 200 de ani sa zicem, vremurile cand se aplica gandirea asta.

    Mai sunt si reclamele alea care ii spun “ti se cuvine”, “meriti mai mult”. Adica nu renunta la nimic, nu iubi nimic decat pe tine si placerea ta prezenta. Meriti asta ! Ori educatia inseamna renuntare si invatarea amanarii placerii.

    Aud astazi tot mai mult, ca tot ce ii trebuie copilului e curiozitate, restul informatiei se gaseste pe net. Curiozitate tot un fel de iubire inseamna. Ca IT-ist, nu contest ca poti invata aproape orice de pe net, mai putin iubirea, pasiunea care se invata in familii.
    Am auzit atati: ma apuc si eu de programare, ca se castiga bine. Nu stiu unul sa fi trecut de prima lectie, de ce oare ? Pentru ca nu exista pasiune. Foamea nu te motiveaza la fel de bine, se pare :).

    Si acum, de unde naiba sa inveti iubirea, de la parinti centrati pe sine care pretind ca isi iubesc odraslele desi iubirea e un senitiment necunoscut pentru ei, se iubesc cel mult doar pe ei ? De la profesorii aia acriti care nu iti transmit decat opusul iubirii ? Nu prea cred.

    Inca o chestie: suntem o natie in care sistemul de invatamant produce falsuri grosolane, copii meditati, impinsi din spate de ambitiile unior parinti si de mizeria unui sistem. Majoritatea au invatat sa triseze sistemul, caci acele meditatii cam asta sunt. Inveti “tipuri de subiecte” si ii iei fata unuia care e destept-autentic fiinca un copil super-meditat ia 9.80 si cel autentic doar 9.60 ? Desi e la mintea cocosului ca cel care a scos 9.60 fara meditatii si facandu-si temele, daca le face si pe alea, are clar mult mai mult potential. Pe astia ii aruncam la gunoi, in spirala meditatiilor si a fake-urilor pe banda si ne trezim cu oameni “cuminti”, numai buni de sclaveti ieftini pentru altii sau angajati la stat, ca cineva trebuie sa duca mizeria mai departe.

  9. Ursul Bruno spune:

    Fac parte din generatia celor care au avut parte de o copilarie si tinerete normala si firesca lipsita de grijile si nevrozele partintilor fata de odrasele care le fac viata zilnica un calvar.
    Atunci nu existau telefoanele mobile, netul si televizorul era alb negru pt cei care il aveau, nu era nici firesc ca fiecare sa fie racordat la sistemul telefonic, exista centralista care cel putin la convorbirile interurbane facea manual legaturile cu oficiul postal de la care se dorea purtarea unei convorbiri.
    Dispaream cate o zi intreaga de acasa prin padurile din imprejurimi fara sa dam “raportul” parintilor decat daca eram intrebati.
    Plecam cu bicicletele la zeci de km departare la baie sau pescuit, de multe ori cu cortul underamaneam cateva zile.
    Mai prindeam cate o gaina undeva pe un deal pe langa niste case, ii rupeam gatul si o prajeam cu fulgi cu tot invelita in lut in foc.
    Spargam ferestre si geamuri fie cu prastia fie cu mingea, daca ne prindea proprietarul incasam niste suturi si palme de la dansul insa fara violenta exacerbata, de multe ori insasi copiii dinsului fiind de fata si “capii rautatilor”.
    Iarna ne dadeam pe trotuare pe zapada pana se face ghetusi pe care il acoperam cu zapada si asteptam “clientii” care luau niste trante zdravene iar noi nu nu ne mai putem opri din ras,
    aruncam cu bulgari de zapada in troleibuze si masini iara seara daca apucam pe ora 10 sa ajungem inghetati bocna de la sanusi sau patinoar in casa.
    Mergeam la furat prin gradinile oamenilor , capsunii si ciresele fiind cele mai cautate, in lipsa lor si un morcov plin cu pamant care il frecam de pantaloni era si el bun.
    Ne luam la bataie cu tiganii si ungurii fara sa apara politia sau vre-un parinte inspaimantat fara ca cineva sa scoata un cutit , doar pumnii si picioarele erau folosite.
    In afara de niste pete albastre si cate o capatana sparta nu se intamplau mari nenorociri.
    Plecam cu saptamanile cu cortul la mare sau in Delta fara ca parintii sa-si faca griji prea mari, ajungea daca sunam o data pe saptamana acasa.
    Acultam Deep Purple, Jimi Hendrix si Bob Dilan, visam la libertatile occidentului, il ascultam pe Cornel Chriac si Metronomul de la Radio Europa Libera sfidand intrega Securitate si toti turnatorii.
    Eram de capul nostru baieti si fete, ne mai imbatam dar fara sa provocam scandal iar fetele isi pierdeau virginitatea undeva printre dunele de nisip sa prin stuful Deltei.
    Da , era sa uit, mai exista si scoala pe care mai mult doream s-o ungem cu slanina s-o manance cainii, nu avem atata slanina.
    Fumam pe ascunse undeva in spate scolii iar la intrarera la ore duhneam a Carpati si Marasesti de la o posta de incepeau sa lacrimeze ochii profesorilor.
    Erau vremurile in care mai incasai si cate o plama zdravana de la profesor cu acordul si cerea expresa a parintilor.
    Dupa fiecare sedinta cu parintii dispaream de acasa la venirea lor sa nu incasezi cateva palme dupa aflarea “vestilor bune” despre mine.
    Din cei care am terminat liceul fiecare a urmat cursurile unei facultati la care se intra printr-un examen dur sub presiunea viitorului, ori 2 ani de armata si scoala profesionala ulterior ori 9 luni armata la termen redus si facultate.
    Toti ne.am realizat intr-un fel sau altul si suntem raspanditi din Europa si pana in SUA.
    Am fost nebuni ?? daca astazi un copil sau tanar ar proceda la fel ca noi in anii copilariei si tineretii am fi arestati impreuna cu parint cu tot, care lume este mai normala si fireasca, cea de atunci sau cea de astazi ?

    • Ovidiu spune:

      OK, suna totul super, ai fost si cu siguranta esti extraordinar. Bine ca am aflat. Dar in afara de cat de grozav ai fost tu si/sau generatia/trupa ta de rebeli, ai si altceva de spus? O reflectie care sa treaca de scoarta acestor clisee specifice tuturor celor ce am copilarit inainte de ’90?!
      Da, copii fiind, aveam mai multa libertate inainte de ’90, si din partea societatii si a parintilor, dar intrebarea e daca aveam parte de educatie. De educatia descrisa de dl Baconschi in carte. Posibil ca lipsa acestei educatii sa fie mai ‘sanatoasa’ decat prezenta unei educatii proaste, dar stiau parintii de atunci sa-si educe cu adevarat copii? Asta e subiectul discutiei, nu harjonelile si nebuniile copilariei sau adolescentei.

      • San Skritu spune:

        Foarte frumos spus. Eu am citit doar prima propozitie si am dat skip. Sa pretinzi ca ai avut o “copilarie normala” inceputa probabil undeva in anii ’80, spre deosebire de altii inseamna ca deja am pierdut prea mult timp citindu-te.

      • Ursul Bruno spune:

        In primul rand ma deranjeaza cumplit cuvantul “parenting” , nu exista un limba romana ceva similar ? insasi folosirea cu atata dezinvoltura pt. mine este lipsa de respect si prin “ricoseu” de educatie.
        Am raspuns la intrebarea daca am avut parte de educatie, am avut incepand cu popa de la biserica, la profesori si parinti chiar daca metodele au fost altele, rezultatul conteaza.
        Despre educatie s-au scris si se vor scrie mii de carti, fiecare burdusita cu tot felul de informatii si sfaturi unele bune, majoritatea insa inutile si chiar periculoase.
        Educatia unor copiii si tineri o putem compara cu “gatitul” unei mancari, cu ingrediente bune poti avea satisfactii, cu ingrediente mai putin bune, mancarea este comestibila insa gustul nu se poate imbunatati decat cu multa sare si piper.
        Un lumea de astazi, cea moderna am piedut ceva elementar, instinctul. Am ajuns sa fim condusi de propriile nevroze, frustrari si nerealizari, incercam cu un efort supilmenar nejustificat sa educam copiii daca se poate pe “modele” inventate de altii. sa-i inghesuim in niste sertare prefabricate unde daca s-ar putea sa-i tinem toata viata.
        Toti copiii se nasc la fel, la incepunt avand toti sanse egale cei mai “periculosi” inamici fiind proprii parinti care de atat “parenting” sunt buimaciti, din lipsa instinctului fac greseli dupa greseli.
        Nu o sa pun nici o data la indoiala educatia pe care am primt-o de la parinti , ar fi lipsa de respect fata de ei, experienta vietii mi-a demostrat ca a fost una corecta si buna.
        Din pacate astazi parinti isi trateaza copiii ca pe niste atleti de performata in care investesc bani astfel incat la terminarea cursei educationale sa poata tine un brate “trofeul” , castigatorul, de multe ori efortul fiind in zadar, cu bani nu poti educa un copil, il strici si mai mult.
        Am probleme mari cu tot felul de “experti” in ale educatiei, multi dintre ei fara experienta cresterii propriului copil iar “hemoragia” de carti pe acesta tema se datoreaza mai mult unor interese economice decat celor educationale.
        Si inca ceva, nu exista nici o “reteta” cum pot fi educati copiii, fiecare din ei fiind unic.
        Sa faci un copil este usor, sa-l educi un efort substantila insa acesti copiii produc bucurii si satisfactii pe care numai un parinte le poate avea.
        Astazi sunt aduse in primplan problemele, vezi nevoia de “parenting” pe care le au parintii, atunci de ce in inconstienta lor au dat viata unor fiinte carora nu le pot face fata ?
        Exista destule metode anitconceptionale prin care se poate evita “copiii problema” care in ultima instanta ii linistim cu Ritalin in loc sa acordam timpul si dragostea parinteasca , nu mai avem timp sa rabdarea necesara in goana dupa niste iluzii.

        • donquijote spune:

          @Ursul Bruno
          Probabil parentingu’ asta se leaga de credinta nestramutata a unora ca in cresterea unui copil (crestere in sens larg) se pot aplica niste Reguli clare care vor duce in final la rezultate exact asa cum s-a planificat. In caz de nereusita, concluzia ar fi ca nu au cunosct sau aplicat sufieicente reguli, deci trebuie mai multe.
          Ma gandesc ca ei s-au format asa in timpul scolii cand erau convinsi ca o lectie, ca sa poti sa o reproduci “la ascultare” trebuie invatata pe de rost, indiferent daca ai inteles-o mai mult sau mai putin. Dupa mine o lectie trebuie sa fie inteleasa si apoi, la “ascultare” poti sa mai si improvizezi, … evident e musai sa-ti pui mintea la contributie sa intelegi, altfel nu tine.

          Cand al doilea copil al meu avea vreo trei anisori iar primul avea vreo sase+ / un mix de probleme vesele si triste/ cele mai multe sfaturi, date cu cea mai mare convingere ba chiar destul de des cu asprime si persuasiune, desi necerute, le primeam de la doua doamne, colege de serviciu, care aveau cu 7-8 ani mai mult decat mine, dar nu aveau copii; una dintre ele nu era nici casatorita si nu avusese nici experienta de cuplu. Dar ambele credeau ca din pozitia de observator se vede muuult mai bine.
          Si asta, in timp ce intr-un colectiv de vreo douazeci in afara de mine mai era un singur tata cu doi copii, restul 1 sau 0 (oameni educati pentru care anticoncptia nu avea secrete). Deci as fi fost in masura sa dau eu lectii, dar nu ma preocupa sa-i invat pe altii, era mai important sa descopar si sa traiesc momentele.
          Femeile alea vorbeau “din carti” si uneori din experientele avute petrecand 2-3 ore pe saptamana cu copii fratilor/surorilor aflati in vizita.
          Chiar si in anii aia 80-timpurii, exista ceva ca parentingu, dar nu i se zicea asa.

          Poti sa intelegi viata ca pe un parc cu alei inguste, bine trasate si curatate si pe unde fiecare (trebuie sa) stie exact pe unde calca sau ca pe o pajiste intinsa, cu iarba inalta in care poti sa gasesti cate carari vrei, sa te mai impiedici, sa te ridici, sa mai calci iarba, iarba neingrijita se ridica si ea de la sine. Important este sa stii incotro vrei sa ajungi si sa te ridici suficient de des, sa vezi daca esti pe directia buna, ca, totusi nici timp la nesfarsit pentru ocoluri n-ai.

          • eu****** spune:

            Preocuparea pentru parenting a aparut dupa ce s-au inregistrat cazuri numeroase de tineri ratati

            “The terms are specific to the 20th century, especially its latter half: The Oxford English Dictionary’s first citation for parenting is 1918, but it was most popular in the 1970s and onward, and to parent in the intransitive form first shows up in 1970.- “

        • eu****** spune:

          Parenting = educatia parinteasca _ traducere libera dupa capul meu…

      • eu****** spune:

        Cred ca si atunci si acum sunt parinti exceptionali care educa copiii si altii care NU.

        Educatia parinteasca vine, de cele mai multe ori, din instinct si uneori, si atunci si acum, este ajutata si este binevenita completarea cu lectura, dar, si aici este un mare dar, ar trebui sa fie cuplata si adaptata la nevoile propriului copil, asa cum il intelege parintrele si cred ca ar trebui sa il inteleaga cel mai bine daca excludem copilul insusi.

        Este greu pentru un parinte sa isi descopere propriul copil – tocmai pentru ca il iubeste prea mult pe copil sau, uneori se intampla si asa, se iubeste prea tare pe sine si vrea doar sa aiba un duplicat, ca sa zic asa, va rog sa ma scuzati…

        Cred ca exista un timp pentru toate si toate au vremea lor dupa care se perima.
        Poate doar dragostea pentru copil nu se termina niciodata – dar si aceea poate sa fie implinita si depasita.

        trei lucruri ar trebui imbinate in constructia unui copil de catre un parinte, dupa parerea mea, mintea+inima +copilul. Ce ne facem insa pentru ca de multe ori exista un conflict clar intre mintea si inima fiecaruia si daca mai aduci si factorul care devine din ce in ce mai independent, copilul, rezolvarea se complica la maxim.

        deci a fi parinte nu este o treaba usoara si nu este chiar pentru fiecare, dar totusi se intampla si la cine nu este pregatit si uneori acestia razbesc sa devina buni parinti sau alterori rateaza.

        cel mai dureros lucru este ratarea in cresterea si dezvoltarea copilului din diferite cauze

        Daca sunt multe cazuri de cresteri/dezvoltari ratate ale copiilor ajungem la situatia unei natii ratate – cam ceea ce avem astazi in RO… Dureros

    • Mint_rubber spune:

      Din ce scrie mai sus nu rezultă cum ai fost educat ce mai degrabă că ai fost lăsat de capul tău. De altfel, cu excepțiile de rigoare desigur, părinții înainte de ’90 aveau prea puțin posibilitatea să-și educe copiii. Lucrau amândoi iar după serviciu începea stresul și goana pentru a pune ceva pe masă. Muzica și sportul lipseau cu desăvârșire din educație, în afara cazurilor când se dorea performanță. În ciuda percepțiilor individuale rata absolvenților de facultate era foarte mică pe atunci, iar altă alternativă de cultivare nu prea era. Rezultatele se văd astăzi. Educația copiiilor de acum, mai mari sau mai mici, atât de huliți, este produsul celor ce au fost educați, sau nu, în socialism. Școala de acum, cu toate inepțiile ei, este tot produsul celor crescuți în anii ’70-’80. Faptul că România este condusă de analfabeți dovedește ori că nu există alții ori că celor cu carte nu le pasă, ambele cazuri de educație deficitară. Că unul sau altul s-a realizat în țară sau pe coclauri nu schimbă deloc imaginea de ansamblu. Așa că mai ușor cu pianul pe scări cu “pe vremea mea totul era minunat”.

      • Ursul Bruno spune:

        In primul rand parintii mei au avut incredere in mine, fapt care astazi multora lipseste. Am fost liberi insa in momente “cheie” , respectiv in care am gresit am primit si “rasplata” sub forma unor masuri care astazi nu mai sunt acceptate decat intr-o foarte mica masura.
        Cei 7 ani de acasa i-am priit in familie, de la bunici, parinti, educatori de la gradinita si popa astfel format intrat o data la am fost pregatiti sa incepem un nou capitol din vietile noastre.
        Pentru mine respectul pt cel de langa mine este primordial fapt invatat din tinerete asa cum sunt tolerant datorita unei tinereti petrecute intre romani, unguri, sasi si tigani.
        Propriul coplil l-am educat in celasi spirit si dupa aceleasi metode cu exceptiile de rigoare, copil care acum este realizat si isi traieste viata dupa propriile dorinte si planuri de viitor.
        Am devenit “independenti” si increzatori in fortele proprii, parintii cautand sa ne indrume insa lasand cum se spune “lesa lunga”.
        Astazi de atata perenting si greseli care se produc copiilor lipsesc intradevar calitatile esentiale, incredere in propriile forte, instinct si libertatea de care au atata nevoie.
        Parintii ii sufoca din dorinta lor nebuna sa-i scoata cat mai bun si destepti cu rezultate indoielnice.

        • eu****** spune:

          Parintii au avut incredere si copilul le-a intarit increderea iar daca a gresit, caci poate au fost si astfel de clipe, atunci a fost responsabilizat.

          este buna si disciplina dar cea mai tare disciplina este auto-disciplina pe care daca o intelegi o ai toata viata cu tine.

  10. neamtu tiganu spune:

    sugestiile înțelepte care ni se fac: să dedramatizăm perspectiva îmbătrânirii departe de copii, să ne ferim de filme proaste, de impostură, de snobism și de mârlani.

    Ar trebui sa ne mai ferim si de tintari, de stat in soare, de mincaruri grase, prea mult alcool, tramvaie, preacurvie, de stat in curent.. toata viata e o fereala, ce mai!

  11. Leo spune:

    Doamna/domnule,

    Nu credeti ca faceti o greseala colosala (si in acelasi timp usor de explicat) etichetand drept “firesc” modul in care ati fost educati? Care este nu modern, ci extraordinar de modern.

    Toate lucrurile pe care le-ati numit firesti sunt inovatii relativ recente. Mancam la masa – acum doua secole statistic nu existau mese. Conceptul de conversatie relaxata intre adulti cu copii de fata nu exista. Invatam din carti – nu existau carti. La naiba, parentingul “firesc” insemna sa faci cat de multi copii poti ca sa aiba cine sa te ajute la camp.

    Parentingul dvs este extraordinar de modern vis-a-vis de parentingul practicat pe majoritatea existentei speciei. Si cu siguranta conduce la indivizi mai putin adaptati la ce s-a cerut de la adult pe majoritatea existentei specie.

    O sa spuneti, da, dar acum se cer alte lucruri de la adulti si cetateni. Si eu o sa spun, da, dar si alt parenting. Surpriza, societatea evolueaza, si parentingul la fel.

    Poate ar fi bine sa puneti etichetele corect: nu firesc, ci foarte modern cu accente vag conservatoare. Nu-i nimic firesc in a manca la masa mancare gatita cu furculita.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Colosală mi se pare confuzia dvs. Ideea textului era aceea de a ne apropia NE-strategic de copiii noștri. Ne-programatic. NU după manuale, oricare ar fi acelea. Firesc, în contextul ăsta, nu e să rupem cu dinții din animale pe care le-am vânat noi înșine în loc să stăm la masă și să mâncăm cu furculița, ci să existe o structură. Structura o vezi și în exemple cotidiene oarecare și în lucruri mai mari, mai importante. Atenția la copilul din fața ta, asta înseamnă, în mare și în mic, firescul.
      Din exemplul cu conversația adulților în care copiii nu intervin rețineți, așadar, “firescul” ierarhiei. Copilul nu este 24 de ore din 24 în centrul atenției. Copilului NU i se cuvine mereu totul.

    • Mircea Toplean Mircea Toplean spune:

      Domnule,

      Nu strica sa retineti ceva esential: ceea ce noi numim aici “firesc” sau “spontan” este dat de un acord dintre datele interioare ( subiective) si datele exterioare ( obiective, situationale). Cand nu exista acest acord vorbim de impulsivitate. Daca nu faceti aceasta distinctie, o sa trancanim la nesfarsit fara niciun beneficiu.

    • Ana spune:

      Într-o lume atât de nefirească ca a noastră…

      Cred ca autorii la asta se refera la relatia noastra cu aceasta lume, dominata de realitatea distorsionata in toate felurile de media si internet, care creaza perceptii publice nefiresti si ceea ce-i si mai rau, neasumate pana la ultima consecinta. Atitudinea autorilor, care-s cu mult mai tineri decat mine, are intelepciunea si anvergura experientei unor bunici … :) Sunt tare fericita c-am citit asa ceva!

      • Leo spune:

        Doamna/domnule,

        Nu metoda v-o contest – si-ai mei sunt crescuti dupa proceduri relativ similare. Ce contest este incadrarea la “firesc” sau “spontan”.
        Datele interne nu-s ale dvs, v-au fost inoculate din exterior cu multa truda in decursul propriei copilarii.

        Banui ca ati auzit de zicerea populara ca e nevoie de un sat ca sa cresti un copil. Probabil ca aceasta metoda educativa e cea mai fireasca – insa are o serie de dezavantaje dintre care cel mai important e ca rezultatul e un adult de la sat.

        Lipsa strategiei nu e musai un lucru bun. Poate ca pentru altcineva “spontan” e sa-i arda o pereche de palme cand a facut o boroboata? I-ati recomanda sa faca ce simte?

        NU mai suntem barbari de destul de multa vreme, societatea nici macar tribala nu mai e de vre-un secol, e momentul sa ne purtam CIVIlizat. Ca cetateni ai orasului, ceea ce implica si o anumita planificare in toate cele, inclusiv in educatia copiilor.

        Repet, nu metoda dvs educativa e in discutie, ci incadrarea ei la spontan, firesc, antiparenting, samd.

        Punctul meu de vedere, fireste, nu e obligatoriu sa cadem de acord.

    • eu****** spune:

      Bune observatii.

  12. dorin valeriu spune:

    Probabil ca este o problema mai veche la romani, am meditata candva la subiectul asta. Cum altfel poti explica faptul ca “varfurile” culturii, artelor, stiintelor si finantelor romanesti nu au avut decat rareori urmasi macar apropiati de realizarile parintilor. Au fost, evident si exceptii, familia Bratianu in politica, Caragiale in literatura, Giurescu (trei generatii de istorici remarcabili) etc. Sigur, tatii erau extrem de ocupati si preocupati de munca lor dar si asa, de la o anumita varsta a progeniturilor se puteau apropia si inspira copiilor pasiuni, atitudine fata de munca, vise. Mamele ? care prea adesea lasau educatia pe seama guvernantelor ? Poate nu doar educatia poarta vina, poate fi o epuizare a energiilor urmasilor ?
    Despre copiii noilor imbogatiti, adesea prin furturi si matrapazlacuri , n-are rost sa discutam. Odata obiectivul primordial – BANUL – castigat restul nu mai conteaza. Priviti in jur, intreprinderi prospere capoteaza de foarte multe ori dupa disparitia fondatorului, urmasii nedemni nu stiu, nu pot sau pur si simplu nu vreau sa-i continue opera …

  13. Ela spune:

    Din acest remarcabil text – scris la 4 maini (excelenta initiativa!), 2 creiere si, parca, o singura inima! -, reiese deja importanta colaborarii dintre parinti, necesitatea comunicarii permanente dintre ei, pentru adoptarea aceleiasi atitudini fata de copii. As zice, chiar, ca nici nu conteaza daca e “buna” sau “rea”, cat conteaza sa fie aceeasi! Atat in familia clasica, cat si in numeroasele familii mono-parentale,sau recompuse, exigenta ca mama si tata (recunoscuti ca atare) sa aiba fix acelasi discurs fata de copii, mi se pare esentiala pentru dezvoltarea lor armonioasa.
    Apoi, cred ca la fel de important ptr parinti, este sa NU se mai sacrifice sau, daca o fac, sa nu spuna asta copiilor! Culpabilitatea este o mostenire foarte grea, poate la fel de apasatoare ca lipsa imbratisarilor, care nu se compenseaza cu declaratii de iubire. si nici cu daruri…
    Nu am copii dar, pentru ca am fost copil :) , as sugera parintilor sa aiba mai multa incredere in odraslele lor, si sa renunte la a le impuia capul cu sfaturi, mai ales cand acestea au o inconfundabila tenta de repros. Pana la urma, cine, intre orice copil si adultul cel mai formidabil, este capabil sa se adapteze cel mai armonios vietii pe care o are, indiferent cum este aceasta…?

    • Linco spune:

      In jurul meu, eu nu cunosc decat doua cazuri de oameni ratati, doi baieti care au fost crescuti de mame singure, care au facut sacrificii imense pentru ei si care nu le-au explicat copiilor cat de greu le-a fost sa ii tina la scoli, sa-i imbrace, etc. Baietii respectivi nu si-au dat seama niciodata de sacrificiul mamelor, nici cand au devenit adulti ceva mai responsabili, intr-un tarziu. Sacrificiul parintilor, mai ales daca e mare, face parte din viata si din istoria familiei. Nu poate fi ascuns. Secretele nu sunt bune.

      • Stefan spune:

        Subscriu. Ancorarea copilului la realitate este super-necesara. Imi amintesc de clasicul “tu stai la tine in camera si invata, doar atat ai de facut”. Si de lumea reala de dupa, care izbeste necrutator. :|

  14. un cititor spune:

    cat de firesc vorbeste autorul despre cresterea copiilor, ce emotie ti se strecoara in suflet citind cuvintele sale mustind de naturalete despre cum sa te porti cu copilul in tot soiul de imprejurari, parca esti captiv intr-un peisaj bucolic in care stai pe bancuta langa taica gheorghe si bagi la cap ce trebuie sa faci cand te intorci in oras la adolescentul tau pasionat de baschet si automatica.

    la reciclat cu toate cartile de parenting de la polirom si de la curtea veche; principii subversive, decadenta credintelor stramosesti cu pretul intelegerii psihologiei celor de pe partea cealalta a planetei. dar ia stai, de ce bate moneda autorul pe varsta copilariei, pe puritarea perioadei, permeabilitatea ei ? … oare remarcile legate de credinta plasate „in uitare” pe un colt de etajera nu semnifica ele ceva mai mult decat lasa sa se inteleaga la o prima lectura?

    ia sa scutur eu cartea asta sa vedem miezul care ramane din ea. si dupa ce o scuturi vartos de sar pagini intregi din ea si cad literele pe jos, ii prinzi misterul. ca doar autorul teolog nu si-a uitat misionarismul crestin-ortodox care-l obliga, ca orice marturisitor, sa-si infuzeze eseurile cu nuante de catehism. si dupa ce scormonesti bine pamantul observi semintele de credinta ortodoxa plantate in solul manos al subconstientului, destinate sa se transforme in stejarul din borzesti. inca o reducere la esenta a textului si se decanteaza, in mod limpede, ideea pedagogica a modelului hristic, in care idealul educational se implineste exclusiv in chenarul credintei crestin-ortodoxe.

    p.s.: cele mai bune carti pe care trebuie sa le citesti ca ai tai copii sa ajunga adulti fericiti sunt cele care nu se refera explicit la o forma sau alta de parenting sau anti-parenting. un exemplu la indemana din tolba cea grasa este „legea pe-ntelesul tinerilor” de cristi danilet de la humanitas. pe langa faptul ca te desteapta nitel si pe tine ca adult traitor in secolul 21, iti ofera posibilitatea ca, tolaniti intr-o zi de vara intr-un pastel de alecsadri, sa vorbiti, pe langa stiinta si Dumnezeu, si despre lucrurile care i se pot intampla cu adevarat in ziua urmatoare.

  15. Ema spune:

    Jordan Peterson, “12 reguli de viață” – aceasta carte pare a fi sursa de inspirație. :)

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Pentru textul acesta sau pentru cartea lui Teodor Baconschi? Noi nu am citit-o, dar plănuim :)

      • eu****** spune:

        Doua intrebari:

        1. Orice carte,de parenting este citita separat de fiecare parinte sau impreuna? si cum impreuna?
        2. Ce se intampla cand un parinte este in dezacord cu celalalt parinte asupra unei portiuni din textul citit?

        Just curiosity pentru ca m-a frapat NOI nu am citit…

    • Stefan spune:

      Subscriu in totalitate. Are capitole/subcapitole întregi dedicate creșterii copiilor și educației în general. De foarte mult bun simt și rațional. Un psiholog clinician și el.

  16. eu****** spune:

    Nu am citit cartea domnul Baconschi – o sa o rasfoiesc si dupa aceea ma voi decide.

    Mi s-a parut interesant aricolul – Multumesc.

    Evident ca dupa parenting a aparut si over parenting…
    “The term overparenting has been in mainstream use for the last decade or so” – deci nimic nou sub soare…

  17. andreea spune:

    Am citit cartea. Este de ajutor mai degraba parintilor in educarea lor…si apoi in educarea copiilor…

    Este OK cartea. Eu personal ma asteptam insa la mai mult…mai altfel…Nu am copii, nu asta ma interesa, ci mai mult din perspectiva rupturii totale a modului cum am fost educati cei din generatia mea (o palma peste fund rezolva orice imporivire…) si cum ar putea fi educati/indrumati cei din generatia de azi…

  18. Bogdano spune:

    O recenzie pe măsura volumului recenzat, o plăcere s-o citești. Felicitări!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adela si Mircea Toplean


Adela si Mircea Toplean

Adela Toplean este doctor în filologie. Mircea Toplean este psiholog clinician. Citeste mai departe


E randul tau

Desigur că nimic nu se poate schimba peste noapte și dacă cineva ar începe acum o reformă proba...

de: Mihai Badici

la "Elevii de 7 care reuşesc în viaţă şi alte creaturi fantastice"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

iulie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)