Încetarea din viață a MS Regele Mihai I e acea terapie de șoc emoțională care ne obligă să ieșim din obsedantul prezent și să privim realitatea în dimensiunea ei istorică. Dincolo de tristețe, dincolo de necesare sentimente de culpabilitate colectivă, simțim că în asemenea momente avem acces la evidențe care în rest ne scapă. Iar zilele acestea lecția istoriei e poate mai aspră ca niciodată: ceva iremediabil se produsese undeva în trecut, dar abia acum conștientizăm trauma și dimensiunea ei ireparabilă.
Ironia istoriei ne spune că principele Mihai de România și Partidul Comunist din România s-au născut în același an, 1921. Două destine care reprezentau două principii de legitimitate, două universuri de valori, două sensuri ale istoriei. Rivalitatea lor a marcat un secol de istorie a României.
Unul trebuia să asigure continuitatea unei dinastii importate din Occident pentru a contribui la incredibil de ambițiosul proiect al occidentalizării României. Celălalt urmărea programatic sovietizarea României. După 1947, realitățile geopolitice au tranșat această rivalitate în favoarea impunerii modelului sovietic și a vectorului său instituțional: partidul-stat comunist. După 1989, căderea regimului totalitar, dispariția juridică a PCR și a URSS au redeschis problema reînnodării firului istoriei.
Acum știm că acea șansă s-a pierdut definitiv. Regii nu mor, corpul lor fizic se stinge, dar celui politic îi este asigurată continuitatea prin instituții. Corpul politic al regelui poate muri numai dacă se renunță definitiv la un principiu de legitimitate. Abolirea monarhiei s-a produs în România în contextul unei ocupații sovietice, ceea ce a făcut ca regele exilat să rămână nu numai titularul unei forme de legitimitate de ordin dinastic, ci și în termenii continuității constituționale.
Corpul politic al regelui a supraviețuit nu numai perioadei inițiale a exilului, care putea fi provizoriu, deși s-a dovedit definitiv, ci și în deceniile ulterioare, pentru că regimul comunist totalitar nu a ieșit niciodată din paradigma stalinistă și nu și-a creat premisele unei legitimități politice autonome față de spectrul aparatului represiv (intern și potențial extern). Dovada acestei dependențe a fost dată în 1989, când smulgerea stemei de pe steag a simbolizat nu numai căderea unui președinte-secretar general al PCR, ci a unei întregi ordini politico-statale.
Momentul 1989 este un moment al redeschiderii problemei principiului de legitimitate. Atunci, Regele Mihai avea 68 de ani abia împliniţi. Ca De Gaulle în 1958. Adenauer e ales cancelar la 73 de ani, Coposu avea 75 când refonda PNȚcd-ul. Priviți imaginile din aprilie 1992: ele nu sunt spectaculoase grație prezenței mulțimii, ci grație unei întâlniri care e de fapt o reîntâlnire. Frumosul tânăr rege de ieri și poporul său se transformaseră semnificativ în 45 de ani, dar ceva cvasi-organic părea încă să-i lege. Regele era orfan de țară, poporul postcomunist era orfan de sens. Nu, nu era orfan de rege. Pur și simplu nu știuse să-și construiască o altă sursă a autorității legitime. Majoritatea celor care în 1992 au ieșit să-l întâmpine pe rege nu știau asta la începutul duminicii pascale, dar în fața spectacolului miraculos al mitului devenit tangibil au revenit acasă încărcați de o responsabilitate la înălțimea căreia nu au știut să rămână.
În astfel de momente, în jurul unor simboluri care încarnează valori profunde, valori care nu sunt (numai) naționale, ci general umane, dar care sunt celebrate la nivelul unei comunități de sensibilitate, o populație devine popor. Românii, în câteva momente de grație, au trăit o astfel de stare. O stare care pe fond e una a existenței unei comunități de speranță. De fiecare dată, însă, vâlvătaia s-a stins, iar memoria acestor momente a ținut loc de flacără de veghe. Moartea corpului fizic al regelui ne obligă să contemplăm nu numai imposibilitatea înnodări firului istoriei, dar și riscul stingerii acestei flăcări.
Sigur că există românii ca populație pe un teritoriu pe fond prosper, un stat român și o elită (politică și nu numai) românească care îi gestionează resursele. Dar suntem siguri că o Patrie mai există? Moartea Regelui-corp politic convoacă posibilitatea morții Patriei, în măsura în care nicio altă autoritate legitimă nu a putut în același timp să fie recunoscută și să asigure o nouă normalitate. Avem după 1989 o nouă tradiție constituțională care permite un regim hibrid, cu un stat confiscat etc., iar condiția normalității nu e îndeplinită. Poate că nu ieșim din „provizoratul istoric“ tocmai pentru că temelia noilor instituții e impregnată de o impostură pe alocuri criminală. Dincolo de corupția oamenilor, corupția instituțiilor pare un orizont de nedepășit.
Regele-corp politic nu depinde de corpul fizic, dar poate fi omorât. După 1989 a avut loc o lentă ucidere a Regelui. Numai aparent Regele a avut o perioadă, după 1996, de exil voluntar. Acest exil aparent voluntar și tragedia morții în exil reprezintă un mesaj pentru noi toți.
Nu o populație hrănită cu propaganda național-comunistă trebuie să simtă un sentiment de vinovăție, ci numai cei care au perceput corpul politic al Regelui ca sursă de legitimitate. Adică, atât cei care au asigurat continuitatea statului în 1989 și care se simțeau amenințați, cât și noi, cei care am făcut prea puțin, deși înțelegeam miza. Și există o cauză profundă comună ambelor atitudini: frica. Regele-corp politic nu a fost ucis în numele unui ideal, ci din lipsa dorinței de a asuma orice idealuri. Dincolo de imaginea „bunului rege“, mesajul morții în exil se îndreaptă acuzator împotriva noastră, cei care îl vom însoți pe ultimul drum cerșind o iertare istorică, dar pe fond nerecunoscând nici vina, nici definitiva înfrângere.
Articol aparut in Revista 22
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Într-adevăr, regele-corp politic n-a murit, însă nici adeversarul lui, de același leat: Securitatea-PCR. Când vor muri ultimii fanatici „făcuți oameni” de comunism, când fiii și fiicele coloneilor și generalilor de securitate și miliție vor aprecia capitalismul prin prisma bunăstării aduse și nu vor mai fi interesați de menținerea ceții pe mințile oamenilor de rând, când (de ce nu?) occidentul va voi occidentalizarea României, abia atunci va începe trezirea poporului. Dar va fi ca un atlet trezit din comă: îi va trebui alți ani să înceapă iar să alerge.
Indiferent ce suntem, ca popor, acum suntem și vinovați și înfrânți. 28 de ani au trecut aproape degeaba și mi-e teamă că unda de șoc emoțională nici nu ne-a atins. I-a atins pe unii cu sensibilitate și minte, însă aceștia sunt foarte puțini.
Suntem sau nu suntem monarhisti dar iubind si respecatand la fel democratia, trebuie sa constatam ca azi 13 decembrie 2017 cand de la orele 11 :00 am, trupul neinsufletit al regelui Mihai parcurge ultimul drum pe teritoriul Patriei Sale pe care acelasi partid care azi finalizeaza tentativa de lovitura de stat parlamentara in forma continuata, in fata careia singura pavaza ar mai putea fi doar CCR (nu Iohannis care poate doar intarzia punctul final) , , i-a interzis in 1990 cu brutalitate si miselie accesul.
Vae victis, Vae Romania!
Ironia sorţii:
Mihai I s-a născut odată cu pcr. Cât a trăit Majestatea Sa, s-a luptat cu comunismul. Odată cu moartea lui Mihai I, comunismul se pogoară iarăşi asupra României, sub forma iliberalismului autocrat, mascat într-o contondentă dictatură parlamentară.
Din păcate, nu mai avem capete regale apte să lupte pentru ţară, am rămas cu ăştia.
Din punctul meu de vedere Regele a murit cind a facut pactul cu PSD, un pact prin care renunta la tot ce fusese sau putea sa fie pentru foloase materiale. Au mai urmat niste ani de agonie si in final si-a lasat familia asigurata financiar. De inteles, dar cu ocazia asta a renuntat sa mai fie Rege, fie si in exil; a devenit o simpla anexa de propaganda a unui regim corupt.