joi, martie 28, 2024

Roşia Montana, prilej de reconciliere a românilor cu trecutul lor naţional?

Afacerea „Roşia Montană”  poate fi astazi, la români, prilejul unei reconcilieri şi al unei renaşteri naţionale. Roşia Montana este un examen al democratizării României după mai bine de 20 de ani de ezitări, de trăiri şi acumulări necritice după o lungă dictatură. Cazul „Roşia Montana” pare însă astăzi pentru unii, o afacere despre vânzarea şi cumpărarea unor minereuri, o afacere de aur şi arginţi în interesul dezvoltării României, de creare de locuri de muncă, aducătoare de prosperitate într-o Românie capitalistă. Pentru alţii, cei mai mulţi, tineri entuziaşti, interesaţi de un altfel de viitor decât cel se anunţă, Roşia e despre vânzarea unor interese colective, despre vânzarea ideii de cetăţenie, despre vânzarea reprezentativităţii şi a participării social-egale, despre furt şi corupţie, despre trădarea actului politic democratic, despre lezarea competiţiei cu adevărat capitaliste, în folosul unei clase de politruci şi de oportunişti. Cazul Roşia Montana este însă despre mai mult. Este despre lezarea unui drept inalienabil al individului de a se reprezenta pe sine prin moştenirea predecesorilor, despre identitatea sa ce vine prin istoria colectivităţii sale, declinate de două secole „naţional”. Cazul este despre dreptul individului de a-şi decide viitorul în legătură cu trecutul său, de a decide el despre sine şi nu altcineva, o clasă de parveniţi ce nu are istorie, dar are istorie la noi. „Mai ieri tot aşa se vindea uraniul la ruşi, iar astăzi tot aşa se vinde aurul la „capitalişti”- spunea cineva dezamăgit. O ţară care nu-şi respectă trecutul, înclusiv cel al tezaurului resuselor naturale, se simte astăzi legitim ameniţată, căci riscă să-şi vadă viitorul periclitat, atunci când nu poate decide pentru sine intersele sale, în prezentul său.

Economia unei ţări for sale sau garage sale?

Dar astăzi vorbim din ce în ce mai mult de o lume ce se vrea globală. În această lume globală, economia unei ţări este însă un bun comun, patrimonial. Reamintesc aici sensul originar al economiei aşa cum l-au lăsat grecii antici: οκονόμος care se traduce, pe scurt, „gestiunea casei”, prin extensie „a cetăţii”. Or, dacă astăzi această cetate se mai vrea naţională, acest bun comun, naţional, se vede „ameninţat” de corporaţiile multinaţionale, de interesele străine colectivităţii ce-şi vrea auzită, pe drept, vocea. În Alberta, mulţi canadienii se simt trădaţi, când conducta de petrol, cu preţul unor poluări fără precedent, trece direct în statul vecin, în America, spre folosul unor interese, dacă nu „străine”, cel puţin obscure. Se vorbeşte aici de resursele de petrol, de imensele resursele minerale, de diamantul din Nordul Canadian, la fel cum se vorbeşte şi de defrişările fără precedent de la noi. Dar aceste exploatări economice nu-s decât aparent „economice”. Când joburile se mută „offshore”, când exploatările nu implică o decizie de dezvoltare durabilă locală avem ca rezultat un efect ireparabil de precarizare a întregii comunităţii locale ce se extinde chiar pe mai multe generaţii. Replicile crizelor globale işi au originea în ignorarea decizilor comunităţii locale de mult, nu doar de mai ieri or de azi. Nu e nevoie să vorbesc aici de Detroit pentru a evoca peisajul urban devastator cu cartiere întregi de case părăsite după falimentul industriei locale de maşini. Mulţi, prea mulţi astăzi dorm pe stradă, în timp ce Real Estate prosperă, mulţi, prea mulţi tineri educaţi lucrează joburi temporale, prea îndatoraţi după atâtea studii, fără a se mai gândi măcar la o pensie… Nu pot vorbi aici pe larg de rata sinuciderilor sau de obezitatea în rândul tinerilor şi a femeilor care creşte în ciuda asistenţei generoase a statului, dar cu complicitatea monopolistă acceptată a marilor hypermarketuri şi a reţelor de restaurante fast-food, producătoare ele însele de această ciumă „socială”. În America de nord se recurge la imigraţi ca la o soluţie salvatoare, căci aceştia îşi acceptă uşor handicapul unei condiţii impuse şi sunt motivaţi „să tragă ca boii”, dar şi ei vor deveni într-o zi „localnici” precarizaţi.

Problemele curente ale individului par astăzi pur şi simplu sacrificate de guverne şi guvernanţi cinici ce bat palma cu tot ce e în avantajulul lor, de o „pseudo-elită” a cărei forţă e astăzi doar profitul monoplist şi speculalţia pe piaţă. În Europa de vest se vorbeşte exacerbat de hoardele de imigranţi. Dar adevăraţii străini, cei fără naţionalite, „multinaţionalii” sunt astăzi adevărata ameniţare pentru francezul sau englezul de rând. Între-timp se vinde mondialismul ca o nouă ideologie de succes. Nu poţi vorbi prea ferm de un Dominique Strauss-Kahn ori de responsabilii acelei „subprime mortgage crisis”…. şi-i acuza de ceva direct. Chiar daca s-ar întămpla asta, sunt acoperţi de legi, tot ei le produc sau le influenţează. Aceştia nu mai sunt astăzi „accountable”, căci dispun de think-tank-uri, de suportul unei „cercetări” ce se vrea obiective, dovedite ştiinţic prin planuri de dezvoltare fără precedent şi în folosul tuturor. „Se produce mai ieftin”, e argumentul lor.

Politrucii, din păcate şi mulţi dintre cercetători ştiinţifici, îşi dau mâna cu aceşti gânditori ai profitului-cu-orice-preţ şi ştiu că produsele agricole locale (ecologice), resursele naturale sau umane, economia unei ţări e însă un bun „identitar”, dar caută să justifice „investiţia”, motivând-o ca pe trend inevitabil, şi, până la urmă… un câştig naţional!

În Franţa, în America, dar şi ailleurs această pseudo-elită, işi ameţeşte credulii, uzează de această semnificaţie identitară a valorii economiei locale, dar duc direcţia „dezvoltarii” în altă direcţie, unde vor ei. Comunitatea duce de la început o luptă inegală. „Comunitatea locală”, devine ea însăşi, dintr-o realitate vie, o noţiune vidă, un slogan ce-l auzi nu doar la UE, ci şi la un post de radio cu muzică Hip-Hop! Interesul naţional devine flu, o formă fără conţinut. În spatele anonimatului unor industrii globaliza(n)te se „modifică” genetic nu doar sămânţa de porumb, ci şi ADN-ului reprezentării sociale, se anihileză miezul activ al adevăratei criticii sociale. Poate de aceea şi explozia socială din România de astăzi este despre guvernanţă, despre adevăratul exerciţiu politic democratic.

Etichetele „naţionale”, „Product of Canada”, „Produit en France”, „Fabricat în România” (oare mai există?) se vând din păcate politic, devin agenda unui discurs tot mai naţionalist, patriotard, xenofob chiar. Gabriel Corporation ca şi Ponta, Basescu & Company vor binele României, vor prosperitate „naţională”! Gabriel Coroporation angajează însă intelectuali, istorici, plăteşte media, au think-thank-uri, refac case de patrimoniu, fac orice… pentru a construi un discurs „naţional”. „Nici măcar Guvernul n-a renovat atâtea case de patrimoniu cât au făcut ei…!” – auzeam o voce la televizor, culmea, un om din elită. În acest discurs ecletic, tradiţia, patrimoniul, prezentul, bunăstarea, viitorul, trecutul toate se amestecă confuz. Făuritori de naraţiuni pe placul urechii mulţimii au învăţat „ştiinţific” cum să deziformeze, cum să tranzacţioneze psihologic mesajele, au reprezentanţi ce-şi supun „PR”, ştiu cum să umble la „reprezentarea socială”, cum să cucerească „the hearts and the minds of people”. În realitate, nu doar că se ignoră reprezentarea democratică, ci, „lucrată” ştiinţific, ea este vidată de sensul competiţiei cu adevărat capitaliste, într-o falsă idee de libertate democratică. Atunci când crizele apar, în America, în Grecia, unde nu mai apar astăzi…!, apar în media şi aderenţii acestei false idei de prosperitate. Mulţi fie nu înţeleg, fie nu vor să înţeleagă ce se întâmplă cu adevărat. Se lipesc etichete pe ochii celor ce invită la luciditate şi exerciţiu critic… Auzi, aşadar, atât de uşor astăzi: „anarhiştii”, „extremiştii”, „teroriştii”, „anticapitaliştii”, „comuniştii”, „aia”!  Când apare o criză, o coborâre în stradă a forţelor de ordine pentru a anihila tulburările urbane de la Atena, Paris sau de la Londra… acoperă retragerea celor „anonimi”, dar bogaţi, într-un discurs despre securitatea „naţională”.

Câţi discută însă despre securitatea naţională când vizitele lui Sarkozy sau Harper în China aduc prejudicii pieţei de muncă „naţionale”? Dacă rezistenţa în faţa investitorilor pe plan „local” e prea mare, corporaţiile se mută la uşa altor gurverne, sponsorizează proiectele unor intelectuali, cumpără caractere dubioase ce întind sau sunt gata să întindă mâna, cerându-le, în schimb, ceva din capitalul lor social, clădit pe orgoliu şi ambiţie. Acelaşi proces… doar că teritoriile „noi” sunt astăzi în Europa de est! Şi aici se împachetează totul în falsa retorică a bunăstări „naţionale”… Din Argentina în Canada, din Mexic în Franţa, trecând prin SUA, trebuie însă să auzim şi în România ecolul adevărat al acestor slogane: „prin deschiderea acestei companii-afaceri-exploatări noi creăm mii de joburi”. Or, în realitate, tocmai acest tip de abordare a economiei, în dauna interesului social, creează de fapt şomajul şi criza socială şi economică. Întodeauna m-a frapat cinismul sloganurilor publicitare. Cel al Băncii Scoţia din Canada e doar un exemplu: „You are richer than you think!” Realitatea e însă taman pe invers. Se spune că băncile crează această bunăstare, când, de fapt, lumea actuală e ajunsă pe marginea catastrofei din cauza împrumuturilor şi a creditelor fără acoperire. Jocul e cinic şi impus astăzi de făuritorii de discurs „naţional”. Printre aceştia se numără războinicii ştiinţifici creaţi şi plătţi în Universitatea actuală. Universitatea a devenit şi ea Fabrică, nu mai are vocaţia de altădată. Acolo unde sinceritatea nu mai e vocaţie, demonstraţia ştiinţifică face orice, inclusiv prostituţie de hipercriticism.

Un vid de reprezentare socială e peste tot în lume astăzi, de aceea reîntoarcerea la idealul democratic este poate atât de invocată. O nouă scolastică ştiinţifică caută însă să demonstrează că totul e relativ, şi, poate, de aceea, decizia trebuie justificată mereu „ştiinţific”. De anumiţi oameni de ştiinţă!

O ţară fără trecut sau complexul colonizatulului colonizator

Aşa cum un individ trăieşte prin raportul său dinamic cu trecutul, şi o naţie „trăieşte” prin raportarea sa la trecutului său colectiv. Trecutul dă identitate prezentului. Identitatea e un raport de reprezentare, de oglindire, asigură continuitate în prezent, adică e o re-prezent-are, o aducere dinamică în prezent a problemelor ce decurg din trecutul mai lung sau mai scurt. Or, prezentul din România sau mai exact trecutul care se continuă în prezent e plin de probleme. Pentru generaţia tânără, în faţa ameniţării precarităţii generalizate, cauzate de politicle de excludere ale actualei clase politice, în faţa unor reprezentaţi ajunşi sau rămaşi în funcţie prin doctorate trucate, prin corupţie, prin impunerea unui leadership bazat pe intimidare, pe calomnie şi violenţă, generaţia tănără din România e invitată fie la imigraţie, fie la „fraticid”. De aceea, chiar la mai bine de 20 de ani, în România post-naţionalismului-comunist se trăieşte încă nevrotic. Trecutul, laolată, se detestă şi se idolatrizează nostalgic. În faţa acestui zid al prezentului, fără un raport critic la trecut, e imposibil a trăi alfel, cu adevărat autentic. Zidul e mut, iar individul, prea aproape, pus la colţ, nu vede à travers, nu-şi proiectează viitorul decât ca formă de revoltă, de refulare, în fond, e singura cale când acţiunea socială îşi găseşte justificarea „revoluţionar”. E imposibl să comunici, e nebunesc să dialoghezi cu un zid. Statul modern, sau mai exact trăirea condiţiei sociale în lumea „statului de drept” se vrea însă un raport de schimb, un raport de re-prezentare, o schimbare, o legitmare continuă.

În România, acest raport cu trecutul ce dă sens comunicării între semeni rămâne însă o mare necunoscută. România nu are reprezentanţi care să (re-)prezinte motivaţia valorizării experienţei trecutului, invitând la distanţare, la reflecţie critică, la schimb, la adaptare, ascultători buni, ci Personalităţi care dictează, „decision-makers” fără leadership autentic. Aceste personalităţi se dau drept „culte”, dau lecţii, căci gândesc lumea, încă, într-un raport de clasă. Pentru ei actul „politic” nu e un act reflexiv, ci de „cârmurire” a prostimii ce rămâne într-un deficit continuu de legitimitate, de aceea trebuie să urmeze. Elita noastră – fie politică, fie „culturală” (a se vedea aici sursele migraţiei după 1990 înspre zona politică) păstrează ceva din profilul cezarului revoluţionar de ieri, o castă ce face din autosegregare, rolul unui narcisist elitist. Aici poate fi locul de blocaj al înnoirii egalitarismul civic din România.

În România, observi nu doar un Băsescu sau un Ponta dar şi un ministru, un director de institut al patrimoniului cum face din excerciţiul funcţiei sale gestiunea personală a bunului institutional. El „interpretează” arbitrar şi chiar scrie legea statului (contractele de muncă, legea muncii, angajările, numirile), ca pe o parcelă privată. Faci ce vrei în România când eşti la guvernare, când eşti la conducerea unui institut… de cultură. Dacă cineva câştigă în justiţie ceea ce şeful „a comis”, statul, adică toţi contribuablii, nu el, „şeful”, plăteşte. La fel va câştiga poate şi Gabriel Corporation un proces ce se anunţă împotriva guvernului României. O tradiţie despotică se continuă în România de astăzi arborescent; cultura „baronului local” din România de astăzi continuă în rădăcini nu doar trăirea despotică a cezarului Ceauşescu, ci şi pe cea a unui secretar PCR sau a unui director de uzină, pe cea a unui şef de CAP astăzi, poate, „latifundiar”. Când un administrator de scară de bloc dispune cum vrea de fondurile locatarilor, trebuie să ne întrebăm dacă ceva din Ceauşescu nu a rămas şi în noi. Deschiderea României de astăzi spre economia capitalistă se lipeşte pe o practică mai veche la români, cea a colonizatului colonizator. Ea nu diferă, de fapt, de cea a unui şef de trib african ce-şi vindea semenii pentru servaj în schimbul unor bunuri „de prestigiu”, „technologice”, înţelegând pe de-a-ndoaselea bunăstarea omul civilizator. Această tradiţie a colonizatului colonizator face imposibilă, peste timp, declinarea noastră spre saltul egalităţii sociale. Românul nu are încă suficient curajul de a dezbate, de a dialoga, de a lua decizii care să co-intereseze. Decizia e luată ingorându-l pe celălalt, împotriva ideii că interesul poate fi consensual. Poate pentru că nu ne concepem încă într-o familie lărgită, naţională. De ce, înainte de lua o decizie (legiferată) cu privire la Roşia nu s-a consultat nimeni cu societatea civilă românească? Nu au fost consultaţi şi oamenii locului, Academia, orice român ce se simţea inclus de această discuţie.? De ce mereu această „elită” a noastră, se perindă ritualic – jucând astfel rolul complexatului şefului de trib african colonizat – pe la ambasadele Franţei, Canadei, Americii, de zilele lor festive iar apoi semnează contracte pe care Parlamentul încearcă acum să le desfacă?

Scandalul Roşia Montana are de fapt un alt chip. E o matrioşcă ce inglobează laolaltă dispreţul românului faţă de sine. Neincrederea în sine începe prin ignorarea unui site arheologic, nepăsarea în faţa furtului unei statui dintr-un parc. De ce oare se gândeşte în România că un site industrial e mai întâi ceauşist, e anacronic, înainte de a fi un bun naţional, înainte de a fi reconvertit nu în fiare vechi la export, ci într-o întreprindere de stat de succes? E mai bun e un „mol”! „O punem de o investitţie străină! Privatizăm totul! Ne scoatem!”

Totuşi, scandalul Roşia Montana e astăzi un ecou „patrimonializant”, o chemare spre însănătoşire a sensul identitar. Zăcământul are aici o valoare simbolică. Mina romană de la Roşia Montana şi comunitatea locală se convertesc într-o noţiune de „bun comun”, aducătoare de sens identitar. Acest scandal nu este doar despre negarea inacceptabilă a trecutului, ci despre negarea modului în care oamenii se raportează la trecut, la acest trecut pe care vor să-l retrăiască acum altfel decât vrea  „elita” authtonă (dar colonizatoare) a ţării.

Am scris într-o ultimă carte, sub tipar acum, în Franţa, că recuperarea locurilor de memorie la românii de astăzi, în sensul reconsiderării, reaprecierii valorii trecutului e miza însănătoşirii democratice. Trăirea în prezent, altfel de cum s-a trăit până acum, în trecutul comunismului utopic când ne falsificam istoria, e cheia regăsirii noastre, singura ce ne prescrie, cu adevărat, un viitor împreună aşa cum îl dorim.

Distrugerea unui parc de cartier, a unui site arheologic n-ar trebui să scoată multimea în stradă. Ieşirea în strada nu crează decât un flas efect de dialog, e mai degrabă rezultatul absenţei unui dialog. Fără inculderea cetăţeanul în actul de decizie, instituţiile nu pot perdura, această forţa socială „neascultată” va dărâma mereu aceste „instituţii” cu directori de carton.

„Roşia Montana” e astăzi efectul unor schimbări sociale pozitive: ieşirea din iluzia propietăţi colective comuniste şi intrarea într-o propietate comună simbolic reprezentată, efectivă, ce se declină în raporturi sociale noi, de reprezentare cetăţenească egală. Bunul patrimonial, indiferent că e vorba de o pădure, de o statuie, de un parc, de Catedrala Plazza sau de o casă „veche”, totul „aparţine” individului social, iar vocea sa individuală trebuie auzită, declinată ca problemă a cetăţii căreia îi aparţine.

Propietatea comună a fost o glumă proastă sub comunism. O ficţiune, o iluzie. De aceea ea continuă să fie şi astăzi într-o „tradiţie” aproape încetăţenită, ispita politicianului sau universitarului ce face din cariera sa personală fetişul fără istorie a unui colonizat colonizator.

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. O parere de om avizat:
    „Preşedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, spune, referindu-se la proiectul de la Roşia Montană, că „ţara are nevoie de valorificarea resurselor” şi trebuie încurajate activităţile economice, precizând că folosirea de cianuri în exploatările miniere „s-a practicat şi se practică şi în alte părţi”” :P

  2. Excelent articol, dar câte critici vă veți lua…
    Sunteți comunist, nostalgic, vândut Moscovei, anticapitalist, uslamist și alte „epitete”!
    Lăsând gluma la o parte, Rosia Montană este o șansă de a trece peste clivajul social atroce în numele unui ideal comun. Problema este că mulți își trag „seva politică” fix din acest clivaj, o societate unită fiind ultimul lucru pe care si-l doresc.

  3. Buna analiza!
    Lipseste doar destinatarul!
    Cui se adreseaza PROTESTUL?
    Argumentul pastrarii patrimoniului ,a sanatatii poporului etc.etc.,etc. excluzind VINOVATUL sau VINOVATii este fara logica si fara sens.
    Ei,bine ,sa zicem ca se reuseste (desi nu cred) obtinerea scopului si proiectul pica..PINA CIND?
    Un rezultat de mediu intr-un stat NEDREPT??
    E ceva ciudat…
    O revolta populara acuza si arata cu degetul destinatarul!
    Un medic acuzat de malpraxis PLATESTE !

    Daca proiectul rosia Montana este pagubitor la o evaluare incomensurabila dovedita ,DE CE nu se cere sanctionarea vinovatilor??

    Un violator,un criminal nu este supus judecatii si pedepsit?
    Ce fel de societate si ce fel de stat de drept presupune un protest impotriva unui proiect criminal,fara a CERE inlaturarea ,sanctionarea celor care l-au initiat si sustinut??!

    FOARTE CIUDAT!
    EXTREM DE CIUDAT!

  4. Ne aflam in fata unei noi oranduiri sociale care nu a mai existat pana acum in istoria lumii. Sa-i spunem Ufocratie. De ce? Pentru ca independenta , libertatea, si identitatea nationala mai are aceeasi materialitate ca ozeneurile. Mai exact, ne aflam in fata unui sistem orientat exclusiv spre furt si distrugere, si intr-un timp cat mai scurt, acest fenomen nefiind decat varful aisbergului. Fundamentul pe care s-a cladit acest aisberg isi are originile in zecile de ani de comunism, si in efectele zamislite de respectivul sistem. Oamenii ticalositi, transformati pana la handicap moral, fortati fiind de sistem, au nascut monstrii, monstrii care si-au insusit in insasi ADN-ul lor, inselatoria, tradarea, hotia, si fuga de raspundere, transformand comunismul in ufocratie. Cvasi reforma ideologica, care se presupune a fi fost implementata in Romania in decursul celor 20 de ani de libertate, nu este decat o slefuire a ideologiei ufocratice, la care lucreaza cu fervoare generatii intregi de securisti, si beizadelele lor, de aserviti ai puterilor straine, si in general toti aceia de care, in decursul veacurilor, Romania, sau ce a mai ramas din ea, a incercat sa se apere. Din pacate, violul cu perversiuni practicat sistematic asupra tarii de aceste elemente a dat roade. Bastarzii acelor vremuri isi fac de cap, fara frica reprecursiunilor, pentru ca au ajuns sa controleze absolut tot.
    Putinii idealisti, numiti peiorativ hipsteri, sau protestatari, nu sunt decat acei care pastreaza iluzia democratiei, dar tot in folosul ufocratilor. Vocea poporului nu a devenit decat propaganda, un PR excelent facut tradatorilor, care, sub aparenta unei democratii autentice, taie paduri, jefuisc industria, calca in picioare banii publici, ucid copii, si distrug tot ce a mai ramas bun in tara, far scrupule. Acei care ies in strada sunt sinceri, sunt puri, si nutreste inca in piepul lor un licar de speranta ca se poate schimba ceva cu ajutorul lor. Adevarul, dupa cum am spus mai sus este mult mai trist. Ei nu sunt decat o unealta, un element esential in ufocratie, care, ca o evolutie a comunismului in care exprimarea libera era ingradita, acum datorita controlului universal, exprimarea libera este permisa, insa efectele sunt nule. Deci suntem liberi sa strigam de durere cat ne tine gura pentru ca nu ne va opri nimeni. Dar nici pe ei.

  5. Corectă analiză, interesantă abordare, domnule Gabriel Marin!
    „Zidul e mut, iar individul, prea aproape, pus la colţ, nu vede à travers, nu-şi proiectează viitorul decât ca formă de revoltă, de refulare, în fond, e singura cale când acţiunea socială îşi găseşte justificarea „revoluţionar”.

    Împotriva acestui „zid mut” ne aflăm astăzi în stradă, și ne vom afla și mâine, și poimâine, până când vocea noastră va fi auzită, până când vom conta pentru „elitele noastre de carton”!
    Totodată, vă împărtășesc speranța (premoniția?), potrivit căreia Roșia Montană, „bunul nostru patrimonial” trebuie să fie, merită să fie și să rămână UN SIMBOL al reconcilierii noastre cu trecutul național…

    p.s. O mică observație, dacă-mi permiteți: proprietatea, chiar și atunci când „era o glumă proastă”, tot „proprietate” se scria… (Nu mi-o luați în nume de rău! :))

  6. Excelent punctul de vedere.
    In matematica, orice problema bine pusa are solutie. Societatea este inca in situatia in care formuleaza problema – iar acest articol se apropie bine de formularea ei, care e una complexa. Solutia cred ca se va ridica singura la suprafata – exact cum era preconizat sa se obtina aurul de la Rosia Montana in urma procesului de cianurizare. Parlamentul a dinamitat „societatea”, iar „cianura” societatii reactioneaza cu toate elementele din steril…

    Acest proiectat a depasit varsta de 12 ani de cand i s-a pus samanta in univers si nu a reusit sa se dezvolte. Acest proiect trebuie sa moara! Dar odata cu el, mai avem si alte probleme care trebuie sfarsite – ca sa putem merge inainte ca societate, ca popor.

    Uniti Salvam! :)

  7. Rosia Montana este o „bomba” lansata de politicienii de toate culorile, ca sa aiba pe ce sa se certe populatia, impartita in doua tabere adverse, gestionate, ghidate de ei, ca sa le fie abatuta atentia de la dezastrul in care au adus ei, politicienii, tara, dupa ’89.
    Din primele zile ale anului ’90, politicienii hulpavi s-au repezit sa isi imparta bogatia tarii, rezultata din comunism, facute de intregul popor deci proprietatea intregului popor.
    Au fost inventate fel de fel de cai, cum ar fi metoda Mebo, SC-uri, SA-uri, etc., prin care cei ce insfacasera puterea, sa devina proprietarii tarii, cu acte in regula.
    Au fost emise rapid legi care sa le favorizeze si sa le acopere furtul.
    Politrucul (din rusescul politiceski rukovoditeli = conducator politic) Iliescu a blocat trecerea la capitalism, a inventat notiunea confuza de ‘tranzitie’ – tranzitie peltea, care sa asigure linistea de care aveau nevoe jefuitorii legitimati de el, cu care era de coniventa.
    Tot ce era valoros a fost jefuit, industrie, agricultura, turism, etc.
    Fabricile si uzinele au fost luate de hoti in proprietate si vandute ca fier vechi.
    Petre Roman (Neulander) spunea despre fabrica de tractoare de la Brasov : ‘este o gramada de fier vechi’.
    Nimic nu s-a modernizat, in colaborare cu firme de prestigiu.
    O sleahta de hoti au pus mana pe sute de sedii ale fostei Romarta, situate in cele mai bune zone (ex.:bulev. Unirii) si le inchiriaza pentru sume enorm, blocand aparitia unitatilor comerciale, aducandu-le la faliment..
    Au fost lasate hotilor instalatiile de irigatii ce asigurau udarea a milioane de hectare.
    Milioanele de tone de fier rezultat din distrugerea tarii au fost si sunt colectate de retele care au in frunte borfasi de calibru, care le exporta pe miliarde de euro.
    Patriciu a furat rafinaria Navodari (proprietatea poporului), a vandut-o cu 2,5 miliarde de euro, ascunse prin banci discrete.
    Videanu a furat cariera de marmora rosie Ruschita (proprietate a poporului), o raritate si vinde produse in tarile arabe bogate, obtinand zecidemilioane de euro, ‘la foc continuu’.
    Felix a furat pana n-a mai putut (a primit si o condamnare de cinci ani, mult prea usoara!), Ioan Nicollae, miliardarul, s-a imbogatit cu miliarde de euro, pe seama statului, adica a pradat populatia.
    S-a ajuns intr-un asemenea hal incat importam 80% din produsele alimentare, importam masiv legume si fructe introduse fraudulos in tara, sub privirea vamesilor si a superiorilor acestora, precum si in indiferenta politicienilor si a conducerii statului.
    Tranzitul ilicit la frontiere este in floare, nestingherit.
    Evaziunea fiscala a ajuns la 35%, coruptia a cuprins intreaga tara, am ajuns campionii europei la imoralitate, legile sunt anume facute ca sa ii scape pe hoti, sunt confuze, in permanenta schimbare, descurajatoare pentru investitori. Acestia ocolesc sau se retrag descumpaniti, scarbiti, din Romania.
    Aceasta este opera, pe scurt, a politrucului, tovarasul Iliescu. N-a lucrat singur. A lucrat impreuna cu gasca de hoti pe care a organizat-o si a girat-o. In ’90, i-a anihilat pe Ratiu si pe Coposu.
    Este atat de mare dezastrul in care a fost adusa tara incat calificativul de hot atribuit lui Iliescu este extrem de bland.
    Romanii naivi se cearta in strada, pe tema ‘Rosia Montana, o treaba insignifianta ca valoare si ca creare a unor locuri de munca (vreo cateva sute) , cu mari implicatii si incertitudini privind mediul. O agitatie pentru un fleac de afacere financiar-economica.
    Cei ce au lasat tara de izbeliste, cei care au furat-o sau au fost nepasatori la furt si distrugere, politicienii, lasa populatia, diversionist, sa se incaiere.
    Oamenii ar trebui sa se adune in strada, cu zeci si sute de mii, sa nu plece pana ce politicienii nu isi fac datoria de a reduce masiv evaziunea, coruptia si furtul din avutul public.
    Nu mai cu mai putin de a mia parte din banii care ar intra din aceste curmari ale furtului la scara nationala, s-ar obtine avantaje de sute de ori mai mari decat cele de la Rosia Montana.
    Strada trebue sa manifeste pentru industrializarea tarii, inclusiv pentru industrializarea produselor agricole si zootehnice, sa se construiasca in comune fabrici de produse lactate (cum a promis Traian Basescu, in campania electorala!) , depozite de legume si fructe, sa se reconstruiasca instalatia de irigatii, pe milioane de hectare, sa facem numai produse ecologice, sa facem si noi ceva care sa ne deosebeasca de altii, nunumai un brand in fotografii, ci un brand in produse, sa construim rapid autostrazi, etc. etc.
    Masurile de mai sus ar asigura de lucru pentru milioane de romani, s-ar intoarce si cele treimilioane de emigranti
    Trebue sa tinem datori politicienii pentru realizarea acestori masuri.
    Pentru acestea ar trebui sa iasa in strada, permanent, manifestantii, mai ales tineretul, sa nu isi consume energia doar pentru o cauza atat de mica , Rosia Montana.
    Aceste masuri trebue sa fie si temele programelor tuturor posturilor TV, acestea sa nu-si mai toace nervii (si pe ai nostri!) cu fleacuri, cu scandaluri de mahala, ca la usa cortului, sa nu se mai imparta in tabere care sustin diversi politicieni smecheri, care ruineaza tara.
    Populatia sa apere, sa faca zid in jurul televiziunilor care ataca si trateaza adevaratele mari probleme ale tarii, atunci cand aceste posturi sunt atacate de politicienii implicati in furturi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Marin
Gabriel Marin
Gabriel Marin trăieşte din 1999 în Ottawa, Canada, unde termină un doctorat în Istorie la Universitatea din Laval, Quebec. A predat la Ottawa şi Carleton University, iar, din 2006, la Royal Military College of Canada. A fost de asemenea director de departament la Institutul de investigarea crimelor comunismului românesc. A publicat la Harmattan, Paris, 2013 « Apprendre l’Histoire à l’école communiste. Mémoire et crise identitaire à travers les manuels scolaires roumains » (pentru un rezumat în limba română vezi https://gabrielmarinblog.wordpress.com /). O a doua carte, « La Statue à tête coupée. La Roumanie de l’Europe entre (N)ostalgies discursives et Amnésie patrimoniale » se află în prezent sub tipar. http://www.history.uottawa.ca/faculty/marin.html

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro