Home » Opinie »Societate/Life » Citesti:

Sănătoși să fim, de restul de ocupăm mai tîrziu

Luminita Marcu ianuarie 9, 2019 Opinie, Societate/Life
38 comentarii 7,501 Vizualizari

Unul dintre cîștigătorii celei mai populare loterii spaniole e un român de 16 ani, Cosmin, care trăiește în Barcelona de cînd avea 5. După aflarea veștii, Cosmin își face fotografiile de rigoare – una mai ales, ”ca să mă creadă iubita mea” – e fericit, zice ”sigur le voi cumpăra cîte ceva și părinților mei”. Tatăl, român, inginer, declară: ”Cel mai important e că sîntem toți sănătoși, că sîntem fericiți, că trăim într-un loc frumos și că avem vecini buni”.

Dacă ar fi zis doar partea cu sănătatea, tatăl lui Cosmin ar fi fost un bun român, nici nu mi-ar fi atras atenția. E o filosofie general acceptată în România că ”sănătatea e mai bună decît toate”. Ba chiar că e mai bună decît orice, că e exclusivă (și obsesivă, cu greu se pot găsi oameni mai obsedați de sănătate decît românii, obsedați la modul maladiv, ipohondru și non-adaptativ, pentru că obsesia nu înseamnă că se duc la controale preventive, dimpotrivă). Dar tatăl lui Cosmin, în cei zece ani de cînd e rezident spaniol, s-a schimbat. Zice de fericire, e adevărat, după sănătate, dar zice. Zice de locul în care stau și mai ales, un lucru cu totul special, zice și de vecini. Vecinii prietenoși au devenit un indicator de viață bună. Tatăl lui Cosmin e pe cale să devină, cred, unul dintre acei români schimbați, alterați în fondul lui românesc de trăitul în Spania, nu-l văd bine în vacanțe, printre rubedeniile autohtone, vorbind despre fericire și mai ales despre vecini. Un om, adică, ce nu se mulțumește cu sănătatea, nu se închină ei și atît. Un ciudat.

Cînd sănătatea devine obsesie, tinde să disloce, ca într-un proces tumoral de înlocuire de spațiu, orice altceva, pînă cînd restul vieții se transformă într-un fel de vid sau într-un dezastru. Am văzut mulți români perfect sănătoși (sau rezonabil funcționali) mult mai nefericiți decît un străin care duce pe picioare un cancer. În satele românești, de altfel, încă e ”rușine” să spui că a murit de această teribilă boală, ca și cum ar fi o entitate de sine stătătoare, un parazit atras de cine știe ce defect sau slăbiciune rușinoasă ale pacientului, uneori un tabu lingvistic, dacă-l zici, îl faci sau dacă arăți prin gesturi unde, în corp, l-a lovit pe cutare nenorocirea, cineva iubitor îți zice repede, nu mai arăta și bate în lemn. Eu însămi, ani și ani de zile, am zis și am crezut că cel mai frumos cadou pe care-l poți primi e un set de analize perfecte. Pe care, de altfel, cît am trăit în România, înconjurată de medici – prieteni sau rude – , nu mi le făceam. Nici ei nu și le făceau. Un cerc vicios, condimentat cu anecdote, în registru semantic specializat și frisonant: își făcea analize la fiecare șase luni și a murit în trei de o neoplazie fulminantă etc.

Prima dată cînd a trebuit să-mi fac o investigație în Spania, cu anestezie generală, a fost, cred, momentul de răscruce. M-am trezit, încă amețită, am dat să mă ridic în capul oaselor, o asistentă s-a repezit imediat și m-a pus la loc, am văzut-o cum s-a uitat în sus la monitorul frecvenței cardiace, probabil fusese ok cît dormisem și crescuse brusc cînd devenisem lucidă, probabil presiunea arterială era și ea pe culmi. Obligată să stau culcată, îmi roteam ochii scoși din orbite după medic, să vină să-mi spună (un fel de ”să vie mamița”, dar asta o zic acum, autoironia atunci mi s-ar fi părut o cruzime!). Să vină să-mi povestească cu amănunte, poate chiar cu metafore, așa cum eram eu obișnuită din patria-mumă, ce am. Ce a găsit. Prin cap îmi umblau toate comparațiile sinistre pe care le cunosc dintr-o viață de ascultat descrieri amănunțite de boleșnite, era cît o portocală, îi crescuse cît o… Cunoașteți genul. Ți se face părul măciucă și totodată ți se și umple sufletul de un fel de satisfacție morbidă atît timp cît nu e vorba despre tine. Ore și ore de asemenea povești am auzit pînă la 35 de ani, în cele mai selecte grupuri, în cele mai rafinate societăți bucureștene. Medicul, bineînțeles, n-a venit, minute lungi care mi s-au părut ore.

Ținută în poziție culcat de asistenta vigilentă, mă perpeleam fără cuvinte. Pe targa alăturată era o femeie măruntă, bătrînă sau poate doar emaciată de boală, arăta rău în orice caz, foarte rău, trei luni maxim – i-aș fi făcut la moment un pronostic a la roumaine! Și totuși, culmea, era ea cea care se uita la mine cu un fel de milă, cu un fel de amabilitate. Văzîndu-mă cum mă zbat și cum mă foiesc, între fire și cabluri, căutînd din ochi medicul care nu se prezenta să-mi dea raportul, a zis următoarele, cu o voce pierită, dar clară:

-     A, zice ea către asistentă, mie nu trebuie să-mi spuneți nimic că nu sînt medic, mie să nu-mi spuneți diagnostice. Eu atît vreau să știu: pot să mă duc mîine la piscină să înot?

Ăla a fost momentul în care eul meu românesc a fost lovit în plină figură și un alt eu, străin, a început să-și facă loc. După prima secundă de iritare, după intervalul în care, dacă n-aș fi fost țintuită acolo, i-aș fi zis mumiei să-și vadă de treaba ei, chit că nu cu aceste cuvinte, m-am calmat brusc. Sînt sigură că epifania a rămas înregistrată în monitorul cu frecvența cardiacă. Cel puțin pentru cîteva minute, am uitat că așteptam un rezultat de viață sau de moarte. Am realizat brusc cît de greșit fusese totul. Cît de greșit era însuși felul în care puneam problema, megalomania cuvintelor în sine (”de viață sau de moarte”!), lipsa de răbdare, de autocontrol, spectacolul pe care-l ofeream, chiar dacă mă abțineam totuși să ridic tonul sau să-mi smulg firele. În timp ce toți ceilalți pacienți, care trecuseră exact prin aceeași investigație, stăteau calmi, cel puțin aparent, în mine se dădeau bătăliile iadului și ceva din agitația interioară se transmitea în afară. Iar femeia asta de lîngă mine, pe care n-o interesa decît dacă se poate duce mîine la piscină… Nu, nu era o mumie și nu trebuia să-și vadă de treaba ei. Eu eram cea care trebuia să-mi văd de treabă și treaba mea nu era treaba medicilor, trebuia să-mi găsesc singură o treabă care chiar să fie a mea și acea treabă ar fi putut fi ce urma să fac a doua zi, nu în eternitatea de gust îndoielnic a ”vieții și a morții”. Trebuia să mă potelesc, să mă controlez, să fiu atentă la ce fac și să înțeleg, de pildă, că dacă monitorul începe să arate valori stabile, s-ar putea să mă lase să mă ridic și să plec mai repede, așa încît cei care mă însoțeau să nu fie nevoiți să aștepte și mai mult. Și după ce am reușit să mă extrag astfel din mizeria angoasei, să mă gîndesc la lucruri simple – cum ar fi ceilalți – la ceva ce chiar  puteam controla, chiar și de acolo, de pe targa pe care eram întinsă, totul a devenit mult mai simplu.

Tatăl meu e unul dintre cei mai sănătoși oameni de aproape 80 de ani pe care-i cunosc. Sînt sigură că, la o adică, dacă facem o întrecere de 200 de metri bras, cîștigă. Îi transmit de aici că mi-ar plăcea să aud că și-a făcut un abonament la o piscină, dar, din păcate, sînt convinsă că i se va părea o idee la fel de trăznită, de ciudată și de nelalocul ei ca aia pe care i-o tot repet eu cum că trebuie să-și găsească un hobby. Sună rău de tot, sună neromânesc, sună străin, aproape cinic, sună a copil spălat pe creier de străini, a copil devenit, de atîta trăit în alte țări, total de-sentimentalizat. Auzi, să-mi găsesc un hobby… Auzi, să mă duc pe frigul ăsta să înot, trebuie să fii nebun!

Și pentru că nu sînt nebuni, românii își duc viețile la un randament cu totul inferior celui potențial. Se tem de modul de funcționare firesc, și aleg un safe-mode, unul de supraviețuire la minim, ca nu cumva să se strice echilibrul fragil al așa numitei ”sănătăți”, aia ”mai bună decît toate”. De aici și urările de sărbători, obsesiv centrate asupra aceleași sănătăți. Dar dacă sîntem sănătoși, dacă, cel puțin în acest interval  al unui prezent rezonabil, să zicem, sîntem ok, ce facem cu restul? Ce facem cu viața pur și simplu? Ce facem azi? Cum ne-o petrecem? Riscăm cumva să fim fericiți? Sau să fim drepți, corecți, lucizi, exigenți? Demni, poate? Cred că răspunsul românesc, cel puțin ca medie statistică, e: nu! Nu riscăm! Stăm imobili, fără ieșit în stradă de pildă (oricum sînt toți la fel, ei, politicienii etc.), fără să facem nimic din ce ar putea afecta echilibrul fragil al faimoasei ”sănătăți”, ca și cum ar fi un bibelou de cristal, o păzim ca pe moaște, ne închinăm la ea, facem gesturi apotropaice (nu eficiente) și ne aștepăm la ce e mai rău, căci se știe, îmbătrînim, totul se degradează oricum (viața însăși, ce să mai vorbim de politică sau de democrație, să fim serioși!).

Cîtă enormă fraudă e în fraza ”sănătoși să fim, că restul…”! Cît de toxic e să crezi că dacă ai sănătate, ai tot, că ”e mai bună decît toate”. Cît de patetic e să te uiți înapoi și să vezi un lung șir de ani în care ai fost beton armat și totuși, prins cu altele, nu te-ai dus să înoți, de pildă, deși fericirea pură e uneori jumătatea de oră în care te simți imponderabil la suprafața apei în care se reflectă soarele de la amiază. Cîți oameni vîrstnici, nemaivorbind bolnavi, așa cum în mod evident era vecina mea de salon, își fac bocceluța și se duc să înoate, își oferă, cît timp se mai poate, această mică neprețuită plăcere (a cărei pierdere o deplînge împăratul Hadrian la începutul faimosului roman)? Sau cîți înfruntă frigul, ca Mihai Șora, sfidînd, cu cea mai nobilă și delicată indiferență, cu discreție și chiar cu umor, propria vîrstă?

Îmbătrînim deci, încovrigați asupra unei sănătăți pe care ne-o dorim unii altora ca pe cel mai de preț tezaur, cu care apoi nu facem mai nimic, de frică să n-o pierdem. Nu riscăm în general nimic, mai ales nu riscăm să supărăm pe cineva. Dacă o facem, riscăm să stricăm echilibrul. Echilibrul social, dar și propria sănătate. Aia mintală, căci se știe, supărările somatizează. Nu mai departe de acum cîteva zile o cunoștință pe care se pare că am agresat-o cu o postare pe facebook, mi-a transmis cît de bolnavă e, ce febră are, cum nu se poate ține pe picioare etc. Am crezut la început că are gripă, mai aveam puțin și-i uram sănătate, noroc că totuși am așteptat să văd ce mai zice, nu m-am repezit cu politețea. (Nu mi-am pierdut totuși complet instinctele românești, nu sînt încă spontan ridicolă, cum sînt în general străinii superficiali cu românii abisali). Nu, nu avea gripă, avea o boală misterioasă cauzată de vorbele mele ”nedrepte”. Ce să mai vorbim de demnitate, de bun simț și de alte abstracțiuni, cînd ea aproape că trăgea să moară din cauză de nedreptate comisă de subsemnata. Pui orice problemă morală în perspectiva bolii și ai dinamitat-o pe vecie. Numai unul fără inimă ar insista!

Tot așa mi s-a întîmplat acum vreo 20 de ani cînd am scris despre un faimos scriitor care comisese un roman execrabil, respectivul a vomitat de supărare și îmi aduc aminte și acum ședința de la România literară în care mi s-a povestit cu lux de amănunte cum se întîmplase procesul emetic. Cînd am încercat să glumesc zicînd că poate era de la vreo beție, respectivul fiind cunoscut ca degustător, a fost limpede că sînt un om rău, fără inimă și periculos. Tot acolo, în acea adunare selectă, eram mereu, dar mereu faultată de o doamnă respectabilă căreia nu i se putea răspunde în nici un fel pentru că avea cancer. Înduram ironii după ironii mută ca o lebădă, deși cred că ea, care nu era un om prost, ar fi suportat o ripostă, ba poate chiar i-ar fi plăcut să vadă că-i răspund, că nu sînt o tinerică cu părul creț care doar zîmbește tîmp. Dar presiunea socială din jur îmi cenzura orice tentativă. Cum să-i răspunzi dacă, săraca, are cancer? Nu-și dădeau seama că exact această protecție o jignea mult mai rău decît ar fi putut-o face vreo vorbă de-a mea. Un om bolnav e tot un om. Un om bolnav demn rămîne un om demn, iar unul ticălos, un bolnav ticălos.

Ipohondria românească e o chestie care se extinde, care iese din spațiul privat al sănătății fizice individuale. E o frică generală, de care nu se scapă probabil niciodată de tot, nici după zeci de ani de trăit pe alte meleaguri, nici după terapii îndelungate și costisitoare, nici după dureroase autoscopii. Dar se atenuează, se domesticește, se poate ține în lesă, ba chiar, cu multă stăruință, se poate transforma în valoare artistică, moștenirea blestemată poate deveni o trăsătură interesantă pentru un public neobișnuit cu subtilitățile nevrozei. Tu, ca individ, începi să vezi că ceea ce contează e tocmai restul, ce rămîne după, ce faci cu. Începi chiar să crezi, poate nu cu totul, ironia tot își mai arată rînjetul ei est-european, dar totuși începi să înțelegi că un om în scaun cu rotile poate fi fericit, ba chiar mai fericit, mai împăcat, mai armonios decît cel mai sănătos și fălos și musculos compatriot, decît cel mai neînfricat mafiot român care nu pronunță cuvîntul cancer, care bate în lemn și se grăbește să-ți spună că doar sănătate să aibă, că restul se rezolvă.  El, acest ceafă-groasă, n-a auzit și nici nu vrea să audă că:

It seems to me that it is not the earthquake, the flood or the cancer that makes life intolerable, horrible as those events appear. We seem capable of withstanding natural disaster, even of responding to that disaster in an honourable and decent manner. It is rather the pointless suffering that we inflict upon each other our evil that makes life appear corrupt beyond acceptability; that undermines our ability to manifest faith in our central natures.”  (Jordan B. Peterson, Maps of Meaning, 1999)

Pe el nu-l interesează asemenea lucruri, cum zicea un politruc în Gazeta literară din anii 60, ”cu asemenea subtilități noi nu avem nimic în comun”. Ba chiar ne insultă. Doar el, individul ăsta, cu care desigur, noi nu avem nimic în comun, îți va spune încă o dată, în caz că n-ai înțeles: Sănătate, că-i mai bună decît toate!  În secunda în care ești de acord cu el (și cum să nu fii de acord?), cumva te-ai făcut frate cu dracul. Dacă sănătatea e primordială, iar de restul nu prea ne pasă, deja ai semnat pactul, fără să știi. Deja ai renunțat la ”rest”, adică la tot ceea ce înseamnă viața pur și simplu, de azi, de acum, la micile gesturi care sînt doar ale tale, care depind de tine, ca dusul la piscină, ca riposta de orice fel, ca atitudinea, ca demnitatea, ca loialitatea față de ceva de dincolo de interesul tău imediat… Restul. Acele ”toate” între care sănătatea pare să fie campioana absolută, dar fără de care rămîne ea însăși fără nici un sens. Inutilă.

Dacă sănătate nu e, nimic nu e, s-ar traduce pe românește vorba biblică. Uitînd că în intervalul care rămîne între o sănătate oricum fragilă, precară, tranzitorie, ca existența însăși, și nimicul de după, mai există acel rest. Restul care e viața pur și simplu, cu care poți face ceva, cît de mic, sau poți să nu faci nimic, așteptînd inevitabilul, perpelindu-te de grijă și luîndu-ți, obsesiv, tensiunea. Trăind ca un animal fără mofturi morale, cerșind o stare de echilibru a propriilor efluvii și atît.

După ce ne-am urat unii altora multă sănătate, pe românește, ce facem cu restul? Acest rest rămîne la fel de patetic ca în ultimii șaptezeci de ani. În acest rest încap toate enormitățile românești, toate neîmplinirile, toate lașitățile, de la viața mică, individuală, la cea largă, socială. Frauda generalizată, răstălmăcirea cea mai groasă, neadevărurile cele mai năucitoare. Totul. Orice. Sănătoși să fim. De restul ne ocupăm mai tîrziu, adică niciodată.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "38 comments" on this Article:

  1. Wasile spune:

    Mulțumesc pentru articol, este excelent pentru nația noastră de păzitori ai drobului de sare, de noi cei ce știm că un cap plecat sabia nu-l taie, de las’ că merge și așa…

  2. Gheorghe spune:

    Cat esti sanatos iti poti permite sa persiflezi boala si sa scrii un articol lung despre cum sa ignori sanatatea si sa te dedici unor lucruri lumesti cum ar fi hoby-urileI In momentul in care insa te-ai inbolnavit tu sau o persoana apropiata tie, toata aceasta filosofie dispare ca prin farmec si viata iti este invadata de o singura grija: Cum sa faci ca sa te insanatosesti , la ce doctor sa apelezi, doctor la care apoi sa te uiti ca la Dumnezeu asteptand din partea lui o minune sau o scamatorie care sa te faca din nou cum ai fost. Si pentru ca sistemul sanitar romanesc este asa cum il stim este absolut normal stimata Doamna ca romanul sa puna pe primul loc sanatatea si asta pentru ca in general este sarac si o boala grava inseamna pentru el cel lipsit de mijloace financiare,moarte sigura!

    • R.A.Muresan spune:

      Ii retrageti autoarei prezumptia de buna-credinta si asta mi se pare nu doar nepoliticos, dar inacceptabil: nu e recomandat dialogul cu un semenea interlocutor, asa incit, m-as mira sa va raspunda.
      Articolul bate in alta parte. Iar ideea sa e de fapt un principiu dupa care se ghideaza oamenii independenti din lumea asta, anume ca nu poti cistiga ceva important fara un minim de implicare. In termeni comuni, vorbim de investitii. Buna parte dintre cei care merg la scoala fac o investitie, mai ales daca platesc ei insisi — nu statul, nu familia, si nu prin credite — pentru studii. Un lucru e clar insa: fericirea nu vine decit arareori singura, fara efort.
      Articolul este chiar ingaduitor cu firile comode care nici macar nu-si pun problema fericirii, sugerind in mod magnific faptul ca, a-ti pune problema fericirii tale e o investitie, adica un act deja riscant. Ginditi-va: intr-o societate postcomunista atomizata, lipsita de responsabilitate si in criza de initiative autentice, in care oamenii s-au obisnuit mai degraba sa astepte, sa primeasca, adica sa se dea ceva, orice, fie si numai faptul de a-ti pune problema propriei fericiri inseamna deja sa ai initiativa.
      Stiu, intr-o prima instanta e foarte descurajant pentru omul lenes: fiindca acela intelege imediat ca, dincolo de nationalism sau populism, politicianul roman are initiativa, caci chiar asta face, isi vede de propria fericire. Socant e ca, la aproape 30 de ani de la caderea comunismului, datorita educatiei precare, cei mai multi dintre noi gindesc ca asta-i si hiba fundamentala a democratiei, anume ca politicienii isi cauta fericirea.
      De aici nevoia irepresibila a cetateanului de pe aceste meleaguri pentru regimuri autoritare.
      Neintelegerea este evidenta: nu toti cei care-si cauta fericirea iubesc democratia — vezi politicienii corupti.
      Insa afirmatia cu-adevarat importanta e alta, anume ca, in general, cei care dispretuiesc fericirea lor sau a altora urasc aproape visceral democratia.
      In mod paradoxal poate, indicatorul precis al unei societati cu-adevarat democratice se afla dincolo de indicii politici sau economici si se refera tocmai la proportia celor care-si cauta fericirea.
      E important sa ne amintim aici faptul ca in Declaratia de Independenta a Statelor Unite din 4 iulie 1776 se vorbeste despre “viata, libertate si cautarea fericirii”, nu despre sanatate sau conditiile din spitale.

      • Luminita Marcu Luminita Marcu spune:

        Prezumtia de bună-credintă e o raritate, nu absența ei, dar sînt obișnuită, e un rău necesar dacă vrei să publici în românește, un risc asumat. Mă bucur cînd văd că există și atît, orice lectură amabilă e un cadou neașteptat, multumesc!

    • Horea spune:

      Fals. E tocmai pe dos. Ai citit articolul si ai inteles exact ce ai vrut tu sa intelegi. Gheorge mai citeste macar odata articolul.

      Ca un roman autentic iubitor de frica, fuga la cersit sanatate la doctor si la Dumnezeu. Orice numai sa nu cumva sa admiti ca boala vine inevitabil. Orice numai sa nu asumi responsabilitate si
      demnitate pentru viata si comportament indiferent de context. ORICE!!!

      • victor L spune:

        “Fals. E tocmai pe dos. Ai citit articolul si ai inteles exact ce ai vrut tu sa intelegi. Gheorge mai citeste macar odata articolul.”
        Nu crezi ca pot fi mai multe intelesuri? doar linia Partidului, care era in toate, si-n cele ce la Doare rideau, avea una.
        Intreaba-te ce a inteles autoarea cind, cum ne povesteste, era persona non grata in redactie pentru unele cdin ideile sale, si cum ma simt eu pentru ca mi-a stere/cenzurat o postare.
        Cite intelesuri se pot trage de aici?

      • Luminita Marcu Luminita Marcu spune:

        Nu, nu, să nu mai citească încă o dată, cine știe ce mai găsește… Lăsați asa, ne multumim cu o primă și unică lectură!

      • Luminita Marcu Luminita Marcu spune:

        Vă multumesc pentru acest ”orice”, o să mă bîntuie! Într-adevăr, orice, orice în afară de asumare. E aproape un titlu de carte!

  3. andreea spune:

    Fain articol.

  4. Harald spune:

    Dacă în satele românești (…) încă e ”rușine”, asta e dovada că acei oameni știu cum e corect să-și trăiască viața. Compasiunea nu face bine nimănui, nici măcar victimei. Singura utilitate reală a compasiunii e în faza de creștere a bebelușului, atunci când mama chiar trebuie să rezolve orice nu merge.

    Dar în lumea modernă, compasiunea a ajuns folosită pentru ca individul care o exprimă să se considere demn de laudă pentru simplul fapt că o exprimă. Ceea ce transformă compasiunea într-o farsă.

    • Luminita Marcu Luminita Marcu spune:

      E rusine sa pronunte numele acestei boli, prefera sa spuna ca a murit de un accident vascular, de pilda, deci nici vorba de pudoare, ci de o superstitie ridicola.

  5. PAULA ARBORE spune:

    Asa este ar trebui sa ne ocupam mai mult de acest “rest”…Cat de importante sunt “nuantele” cand admiri un tablou sau asculti o melodie!!! Sa ne bucuram de viata cu bune si rele si sa nu fim pasivi! Pasivitate e sanctionata in acest articol si nu ignoranta, cum sustine un cititor dornic sa ne faca sa credem ca numai sanatatea e importanata! Ii respect opinia! Eu insa am inteles ca viata merita sa fie traita din plin cu optimism indiferent de surprise!

  6. r2 spune:

    Bun articol, as expected. Ce remarc de cate ori vin in Romania este credinta nerostita in existenta alimentului miraculos, a plantei minune, a vitaminei xy cu extract din z care are proprietati anticancerigene, a ceaiului secret care curata organismul si vindeca boli. De aici pana la conspiratia industriei pharma si a medicinei moderne care se incapataneaza sa tina secrete aceste plante minune nu mai e decat un pas. Cand de fapt industria pharma de la noi pare sa profite din plin tocmai de pe urma acestor credinte populare in plante si alimente minune. Din cate vad, exista o oferta larga de suplimente alimentare si medicamente miraculoase, sustinuta de campanii insistente de publicitate tv si radio, bine adaptate la specificul local. Si bineinteles traditionala frica de sport a generatiilor care inca ar putea urca fara problem un munte sau alerga un semi-maraton, cu putin antrenament, generatii pentru care iesitul in natura a ajuns sa insemne mersul cu masina la un gratar, cu sau fara muzica populara.

    • crs spune:

      Asta pentru ca doar la o natie de dobitoci poate sa prinda radacini o asemenea planta.
      Care este sadita de la moscova, prin literatura de specialitate.
      La cati experti are prietenul popor rus, tot atatea miracole vei gasi – culminand cu ala al lui kgbirila care vorbeste de uniunea dintre satana si smartphone, uitand uniunea sovietica dintre inapoiati si criminali.

  7. CarmenO spune:

    Sunt total de acord cu domnul Gheorghe.
    Iti duci viata normala pe care o ai, cu bucurii si tristeti si, uneori, mai poti sa glumesti pe seama celor ipohondri.
    Dar, fereasca-te Dumnezeu, sa te imbolnavesti.
    O stiu din proprie experienta, cu sotul meu cu care am perindat in 2018 4 (patru) spitale, fara sa aiba o boala catastrofala. (Nicio boala nu e o stare roza, dar unele sunt mai rele decat altele).
    Viata mi s-a schimbat. Nu mai e ce era odata.
    Acum singura mea grija e sa nu ia vreun virus, sa nu ii aduc eu unul. Mi-e greu sa nu imi vad nepotii, dar ei merg la gradinita si fac viroze si eu nu pot sa ii vad decat purtand o masca medicala.
    Trebuie sa il ingrijesc pe sotul meu si sa lipsesc cat mai putin de acasa.
    In aceste conditii, ce hobbyuri credeti ca as putea practica?
    Nu cred ca romanii sunt ipohondri. Ma mira ca doamna Marcu, pe care o apreciez, uita de starea sistemului medical din Romania. Pentru stiinta dumneaei, in primele zile ale lui 2019, nepotelul meu de 4 luni a fost internat la Regina Maria, cu interventii, caci spitalul era plin.
    Nu vreau sa ma gandesc ce era la Grigore Alexandrescu!
    Asa ca, articolul e fain, cum spune o alta comentatoare, doar pentru cei care nu sunt bolnavi si care nu au trecut prin acest calvar. Inca!

    • padre spune:

      Si eu sunt de acord cu dl Gheorghe, nu total insa, va inteleg perfect situatia si va sprijin efortul cu stima si consideratie, dar nu trebuie sa vedem doar aspectul critic al articolului autoarei, ci sa vedem intregul asa cum putem sa-l mai si discernem, daca e posibil bineinteles; altfel ajungem sa cultivam cu succesuri deosebite doar atitudinea bidimensionala a vietii, adica sanatatea si profesia, sau copiii, de regula. Ori e destul de clar pentru oricine ca omul discerne mult mai multe dimensiuni decat cele cultivate traditional, deci putina reflectie nu strica.
      Bolile umane le impart in 2 mari categorii, cele accidentale pentru care sistemul sanitar modern este calificat si necesar si bolile dezvoltate, adesea de propria cultura neadaptata eu-lui personal. La acest capitol sistemul sanitar actual este incepator si compenseaza cum poate, adica trateaza mai mult efectul decat cauza, dar asta este, perfectiunea exista doar in dorinta, imaginatie; daca ne-am intreba si preocupa sincer, obiectiv despre bolile pe care le dezvoltam inconstient, am reusi o performanta asemanatoare celei aflate de talal lui Cosmin, din articol. Cumva sanatatea este indisolubil legata de starea emotionala generata de fericire, liniste, locuinta, vecinatate, societate, etc.
      La prima vedere, lectura ma rog, tonul critic razbate si atinge punctele noastre cele mai sensibile, dar continua cu accente autocritice ca sa ajunga spre final moderat, impartial si aproape matern, doar un piculet ironic; in fond este vorba despre nestiinta si despre capacitatea cumva blocata de a afla chestii noi in cazul nefericit in care subiectul este deja convins ca le stie pe toate; sanatate sa fie, ca de restul ne ocupam alta data..
      O analogie perfecta, a romanului ca individ, cu (i)evolutia societatii romanesti si democrate: liberi de constrangerile politice si ideologice ale comunismului apus recent, noi alegem, sau favorizam fatis orgolios, duplicitarismul supravietuirii traditionale; de la batraneasca rezolutie a lui “a gresit si el maica, ca nu stie” (dar e platit regeste tocmai ca sa stie!) am ajuns la constatarea legitima, istoriceste desigur, ca fura ei da nu murim nici noi, ne descurcam cumva…ete ca moartea vine mult mai repede pe fondul acestei letargii umanitare propagata din trecuturile apuse ale unei natiuni mandre si bogate, candva!

      • Aurelius spune:

        Va implor, corectati acel ‘succesuri’ !

        • padre spune:

          Daca va deranjeaza imi pare rau, dar ma bucur ca v-a retinut atentia! Dar de i-ul mascat de la i-evolutie ce parere aveti ?
          Putin umor, chiar daca e inchis la culoare nu cred ca strica, cateodata; ar fi atat de multe de spus in asa de putine cuvinte, incat cate-o gafa, uneori, isi atinge scopul chiar daca suna aiurea, scuzele mele. Oricum esentialul, deschiderea adica, catre notiuni si experiente noi e pusa serios sub semnul intrebarii, pacat. Nu de cacofonie, ci de ironie! Sa auzim numai de bine, seara buna.

  8. gicad spune:

    Noroc sa fie ca sanatosi erau si pe Titanic !!! :-)

  9. dan spune:

    Gheorghe ai pierdut esenta acestui articol. Ideea e ca trebuie sa profiti de timpul pe care il ai si sa iti petreci viata bucurandute de ea. Un paralizat in scaun cu rotile poate sa fie mai fericit decat cel mai sanatos om, care sta tot timpul cu ganduri negre. Daca o sa ma imbolnavesc, ce o a fac… ideea e sa ne bucuram de micile placeri ale vietii, sa fim activi, sa ne pese de ceilalti.

  10. Mihai spune:

    Da, ceea ce nu inteleg multi, este ca sanatatea nu e statica, ci e dinamica si trebuie intretinuta de modul de viata: alimentatie, activitate fizica, activitate intelectuala, viata sociala etc.

    Suntem organisme biologice. Sistemele bilogice sunt adaptate la un anumit nivel de stress. Prea mult uzeaza, prea putin poate duce la atrofiere!

    Un exemplu simplu exemplu: Multi imi spun sa nu mai alerg ca la varsta mea (45+) precis imi voi distruge genunchii cat de curand… Genunchii sunt distrusi insa fie de prea multa solicitare (de ex. alergare in exces) sau prea putina solicitare. In cazul din urma, articulatiile nefiind stimulate, slabesc si cedeaza la primul efort mai mare!

    Asa e orice functie a organismului nostru. Prea multa solicitare duce la uzura, prea putina la atrofiere si autodistrugere. Asa ca bucurativa si folositi tot ce ati primit de la mama natura! Picioarele sunt ca sa ma poarte sa descopar lucruri/locuri noi, simturile ca sa absorb realitatea, limbajul ca sa comunic cu cei din jur, mainile ca sa creez lucruri imaginate cu ajutorul creierului etc etc.

    Probabil ca suna foarte arogant tonul comentarului meu… Cum spunea cineva intr-un comentariu mai sus, imi permit sa vorbesc asa pt ca sunt sanatos. Dar pe de alta parte incerc sa inteleg ce ma face sanatos si fericit si acord prioritate acestor lucruri in viata. Sunt un egoist? Foarte probabil… dar intai ma ocup de mine ca sa pot sa am ceva de oferit si celor din jur.

  11. Constantin spune:

    “Sănătoși să fim, de restul de ocupăm mai tîrziu”

    Păi, mă iertați, dar asta este deja cercetat de specialiștii în sociologie și psihologie, iar A H Maslow a ierarhizat nevoile umane structurându-le sub forma unei piramide.

    Mă bucur că viața la Barcelona este frumoasă (știu pentru că am vizitat de mai multe ori locurile, am persoane apropiate care locuiesc acolo etc.), dar în România suntem în cea mai mare parte a cetățenilor la nivelul nevoilor de bază (primare). Astfel, principala noastră preocupare rămâne satisfacerea nevoilor fiziologice primare (de supraviețuire), respectiv apă, hrană, adăpost, și a celor de siguranță și securitate personală.

    În patria noastră Doamne-ferește să ai o răceală cu care să ajungi la spital, pentru că odată ajuns acolo riscul ed supraviețuire scade dramatic. În spitalele din România pacienții merg adesea cu o boală și se întorc acasă, dacă se mai întorc, cu două-trei boli.

    Așadar, explicația cu privire la preocuparea noastră pentru sănătate este simplă. Și nu putem face nimic pentru a îmbunătăți lucrurile. Numeroasele articole din această platformă descriu excelent, pe larg, de ce rămânem la nivelul nevoilor de bază, primare, într-o proporție atât de mare în România. Prin urmare, poate că nu este foarte interesant să ne minunăm de efectele blestemâțiilor pe care poporul român le suportă, ci mai degrabă ar fi de dorit să generăm fundamentele pentru ca un procent mai mare de români să discute cu bucurie despre vecini, despre cărțile citite în ultima vreme, despre artă și hobby-uri.

    • Mihai spune:

      @Constantin
      Totul tine de modul in care privesti lucrurile. Majoritatea in patria noastra asteapta sa se ocupa altcineva de problemele lor si dau mereu vina pe altii…
      Un mod de viata sanatos nu e deloc costisitor, ba din contra… mai putini bani aruncati aiurea pe medicamente, suplimente, consultatii. Alimentatia sanatoasa e mai ieftina… legumele si cerealele sunt mai ieftine decat carne, fast-food, lactate…
      Am fost de mic educat ca sportul in aer liber si cultivarea hobby-urilor constructive inseamna sanatate fizica si mentala. Eram poate un pic peste medie ca stare materiala, dar nu ne permiteam cine stie ce. Echipamentul sportiv era la mana a doua, petecit si raspetecit. Nu conta, isi facea treaba, eu eram fericit… nici nu-mi puneam problema ca as putea avea ceva mai bun.
      Si acum desi imi permit sa platesc un ski pass, de cele mai multe ori prefer sa urc muntele pe jos… culmea e ca imi dau seama ca asta ma face arogant…
      Cunosc in Romania doua feluri de pensionari. Majoritatea mereu incruntata care asteapta mereu nu stiu ce, si o minoritate fericita sanatoasa, cu zambetul pe buze, pe care ii intalnesc mereu pe munte, pe bicicleta etc,majoritatea avand venituri foarte mici.
      O sa spuneti da, sunt fericiti pt ca sunt sanatosi… da, insa e o dependenta circulara… Sunt fericit si activ pt ca sunt sanatos, si sunt sanatos pt ca am grija de sanatatea mea in mod activ!

      • Constantin spune:

        “Am fost de mic educat ca sportul in aer liber si cultivarea hobby-urilor constructive inseamna sanatate fizica si mentala.”

        Dacă nu cumva sunteți un fost înalt funcționar public din Ministerul sănătății, permiteți-mi, vă rog, să vă fac cunoscut faptul că minunatul raționament vă recomandă pentru a deveni.

        Spun asta pentru că în urmă cu câțiva ani, un asemenea reprezentat al celor care au îndatorirea să se ocupe de sănătatea noastră, pentru că-i plătim în acest scop, fiind informat de presă cu privire la lipsa medicamentelor a recomandat bolnavilor un stil de viață echilibrat și mult sport. A uitat de medicina preventivă etc., pentru că asta presupune efort și de-acolo nu iese nicio șpagă.

        https://newsweek.ro/sanatate/cum-au-disparut-medicamentele-din-romania

        Desigur, la Barcelona se face mai mult sport decât la București, dar nu lipsesc medicamentele, medicii nu primesc șpagă, iar dacă ajungi la spital, pentru control, diagnostic, sau ratament, poți fi sigur că ți se acordă atenței și nu pleci acasă cu boli contractate acolo. Prin urmare, poți fi liniștit în privința sănătății, fără preocupări majore, alocând mai mult timp fericirii că ai vecini cumsecade și, dacă-ți poți asigura traiul dintr-o sursă de venit [pe care chiar o poți găsi, dacă vrei, la Barcelona], atunci ai ceea ce-ți este necesar pentru a te dedica hobby-urilor.

        În România încă ne luptăm să supraviețuim. Deși unele statistici indică Bulgaria, România este de fapt statul cu cea mai mare rată a sărăciei (atăt relativă, cât și absolută, la 20% cei mai săraci cetățeni) și a riscului de excludere socială din Uniunea Europeană (Explicabilă poziția fașă de Bulgaria printre altele, metodologie, spre exemplu, prin faptul că polarizarea socială este mai accentuată în România – vezi GINI Index). După ce vom avea apă la robinet și ceva de pus pe masă ne vom dedica mult mai entuziast activităților cultural-sportive. (A se vedea A. Maslow)

        • Mihai spune:

          @Constantin
          Nu am lucrat niciodata ca bugetar si nu am nici o calificare pentru a putea lucra in ministerul sanatatii… sau poate lipsa oricarei calificari m-ar califica ;-)
          Daca vorbim despre saracie, ati punctat bine, si eu cred ca problema in Romania nu este nivelul mediu de trai, ci discrepanta tot ma mare intre bogati si saraci. Discrepanta care e intretinuta (aproape ca ai crede ca e oplitica guvernamentala) printre altele si de slaba calitate a invatamantului, mai ales in zonele mai defavorizate.
          Eu ma consider foarte privilegiat sa locuiesc intr-un oras mare al Romaniei, unde natura e la doi pasi, utilitatile si serviciile funnctioneaza, apa de la robinet e mai buna decat cea de la PET, asistenta medicala e decenta cu mai multe optiuni iar pe piata muncii este deficit de forta de munca.
          Referitor la recamandarile ministrului respectiv… asa e, sunt mult prea vagi. Ce inseamna stil de viata echilibrat?
          In plus, nu sportul e cel mai important pentru sanatate, ci alimentatia zilnica. Nu voi reusi sa ma bucur de sport daca nu am o alimentatie sanatoasa, ba dn contra, poti sa-mi fac mai mult rau. Aici avem o problema mare: ca orice popor din lume, romanii sunt atasati si devotati culturii lor culinare. Cultura culinara care peste o limita (exces zilnic de grasimi, carnuri, prajeli si lactate) este foarte daunatoare sanatatii. Atunci cand se indeparteaza de cultura culinara locala, multi adopta ceva si mai daunator: fast-food si semipreparate… Nu am fost in Spania, dar poate ca tocmai “dieta Mediteraneana” ii tine in forma pe cei in varsta care si-au pastrat cultura culinara…

  12. Vlad spune:

    Ține de modul de manifestare al energiilor: yin, yang. Românii sunt se vede preponderent yin. În extremis yin-ul se transformă în yang, de acolo acel sine die … Oamenii așteaptă o manifestare, adică nițel yang, care vine cu aventura, cu acceptarea unei doze de risc, chiar de ce nu cu munca, cu abilitățile care împreună cu yin-ul reușesc să creeze ceva nou.

    Societatea românească nu se opune noului dar ancorarea în tradiție, care optează pentru o respingere a orice sau aproape orice care nu vine din trecutul verificat, din bătrâni, strămoși, tradiții.

    Sigur siguranța primează și asta înseamnă structură și lucruri încercate, pentru că deh schimbarea ca orice schimbare implică niște riscuri. Dacă ceva nu merge ? Nu mai bine facem cum știm ? Și așa merge societatea tradițională … din generație în generație. Manifestarea nu a ocupat un loc primordial … sigur ii avem pe Miha Eminescu, Constantin Brâncuși, George Enescu, Ion Creangă …

  13. padre spune:

    Admirabila radiografie a romanului generic din care nu mai lipseste, aparent, nimic referitor la limite si dorinta aproape funesta de a nu deranja convenienta stramoseasca, ati omis totusi hobby-ul national al crestinismului festivist: moaste, pelerinaje, sfintiri, samd, toate mediatizate la maxim si intretinut sentimentul nevolniciei existentiale intre limitele obisnuite, respectiv sanatatea fizica si cea spiritual crestina, chipurile. De unde se observa cu usurinta ca romanul obisnuit face si dansul ce vede peste tot.
    Inutil sa mai adaug ca starea, sau poate nevoia irationala dar linistitoare, de frica(sau de stapan, mai stii!) stapaneste pe deplin constiinta, cultura si spiritul romanesc aproape natural,: parca ne-am fi nascut liberi ieri si am crescut direct maturi, mai ceva decat Fat Frumos, intr-o singura zi. O etapa de viata traita efectiv la umbra fricii si marcata doar de grija pentru sanatatea fizica, mai putin cea mintala sau emotionala; dealtfel se vede usor cat de satisfacuti si ghiftuiti ne resimtim dupa orice sarbatoare personala sau nationala!
    Altceva nu prea mai conteaza, sanatosi sa fim ca de restul vom avea grija mai tarziu sau alta data; in fond care rest daca suntem sanatosi ? De unde se vede clar ce pretuim noi cel mai mult de la libertate, respectiv continuarea traditiei referitoare exclusiv la sanatatea si la linistea sociala, in fond o alta dimensiune a sanatatii si a linistii individuale.
    Va citeam si va citesc cu reala placere, dar publicati asa de rar incat am ajuns doar sa rasfoiesc “contributiile” colegilor dvs, iar uneori mai lecturez cate-un articol despre vreme, Trump sau UE inspaimantat sa vad cat de limitati suntem dpdv cultural si spiritual.. parca ne-am nascut, sau regasit liberi tocmai azi. Si tot astazi decidem ca mai departe nu mergem, sau cand o facem totusi, nu uitam nicicum de rostul Mioritei sau de neimplinirea Mesterului Manole. Asa ne-am obisnuit sa ne privim spiritul si sa ne ferim de provocari, daca ne imbolnavim! Doamne Fereste – Apara si Pazeste. La Multi Ani, d-na Marcu, va urez sa fiti fericita exact cat va doriti si implinita o idee mai mult.

  14. kinn spune:

    N-as crede ca romanii, latini la portile Orientului, duc lipsa de mici placeri si tabieturi ale vietii. E drept ca nivelul de trai mai scazut permite doar bucurii mai simple.
    Si iarasi e drept, din motive climatice si geografice, ca inotul nu se numara printre obiceiurile traditionale, ca doar romanii in genere n-au avut acces la Costa del Sol si piscine, iar sezonul bun de scaldat in Bahlui tine la noi doar vreo 2 luni. Dar altfel, de ce ar fi ritualul cafelutei de la 5 bauta in tihna cu doamnele ei, pe care il avea bunica, mai prejos in fericire decat inotul? Sau sahul pe care il joaca batraneii in parc? Sau flecareala de la frizerie? Sau oala cu sarmale urmata de un Colebil? Exista mai multe surse de fericire decat par la prima vedere.

    Experientele dvs incrancenate nu justifica generalizarea. Observ aceasta tendinta de generalizare negativa la mai toti expat-ii: nemailuand contact direct, zilnic, cu Romania, tindeti sa extrapolati amintirile dvs vechi, pentru ca ele constituie imaginea dvs despre Romania. Dar viata aici nu s-a redus si nu a inghetat la nivelul amintirilor dvs dinainte de plecare. Pe undeva seamana cu depanatul amintirilor din liceu la o bere nostalgica intre Old Boys: …da, stim, nu ti-a placut chimia si profa de istorie avea ceva cu tine in clasa a X-a, dar hai ca dupa 20 de ani poti trece peste asta si pune lucrurile in registrul lor, chiar tre’ sa auzim asta la fiecare reuniune?…

    • Luminita Marcu Luminita Marcu spune:

      Extrapolarea amintirilor, vechi sau noi și generalizarea fac parte din arsenalul oricui scrie ceva mai mult decît o cerere, deci nu ele sînt problema, ci rezultatul folosirii lor. Nu v-a plăcut rezultatul ăsta, nu-i nimic, supraviețuim, mergem mai departe, dvs. mai citiți, eu mai scriu, pina la urma tot se alege ceva. Cît despre climă și Costa del Sol, vă înșelați, sînt -5 la Salamanca!

      • kinn spune:

        Desigur, dar extrapolarea aminitirilor poate fi si controlata oarecum, de exemplu prin retinerea de a le considera chiar o ditamai ciocnire a civilizatiilor. La baza rezonez cu ideea articolului, dar, recunosc, stilul dvs moralist mi-a starnit dintotdeauna carcoteala. In fine. Multa sanatate :))

  15. Andrei spune:

    PATÉTIC, -Ă, patetici, -ce, adj. – Plin de patos, care emoționează, impresionează, înduioșează; plin de emfază, de afectare….

  16. euNuke spune:

    Deci romanii sunt asa si pe dincolo, spre deosebire de ‘straini’ care’s mai cu mot si, in general, asa cum ar trebui sa fie oamenii.

    Daca cineva sustinea ca romanii is cei mai viteji si mai aratosi dintre europeni, iar strainii vin aici doar ca sa ne fure curajul si frumusetea, ce am fi zis noi, bravi comentatori dornici sa aparam sfanta echitate?

    Gandirea dihotomica, fie ca duce la xenofobie, fie ca aluneca in xenofilie, fie ca e captiva oricarui alt binom, e la fel de rea si pentru sanatatea mintii si pentru spiritul unei natiuni: daca esti xenofob poti ajunge sa crezi ca misiunea ta e sa pazesti tarisoara de straini, daca esti xenofil se intampla sa parasesti tara si sa pazesti lumea de compatrioti pe care’i privesti ca pe un virus al umanitatii. Sanatos, dar rebel nu exista, la fel bolnav, dar revolutionar, nicidecum si sanatos si militant, pentru ca sunt categorii logice diferite, nu au nicio legatura una cu alta: oamenii care ies in piete sa protesteze, oriunde in lume, sunt mai mult sau mai putin preocupati de sanatate, mai mult sau mai putin sanatosi, si, evident, sanatatea nu este un impediment pentru actiunea lor civica/politica, si, de cele mai multe ori, nici macar o cauza. E propabil ca acei indivizi certati cu propriul popor si totodata amorezati de vreun neam mai insorit sa dezvolte un complex de superioritate si un imbold de a’si admonesta/ponegri neamul; si, pentru ca e prea simplu sa arunce un traditional ‘neam prost’, se strofoaca sa produca texte lungi de mare angajament in care dezvolta rationamente paguboase pentru sine [caci adancesc sentimentul de alienare] si vexatorii pentru ceilalti -care sunt priviti ca membri ai unei etnii straine, departate, de care e bine sa te separi cumva. Dar neamul este pielea, e imposibil sa te dezbraci de el, nu poti pur si simplu sa’l arunci la gunoi, asa ca ura de neam se transforma in ura de sine. Rumegind intruna metehnele -reale sau imaginare- ale neamului din care te tragi nu activezi vreo gena secreta a fiintei universale, nu devii un cetatean global, ci iti oferi o motivatie pentru auto-excludere, pentru dezinteres, pentru neparticipare la viata politica a tarii in care te’ai nascut. De ce ai fi solidar cu cei parasiti din moment ce nu o ‘merita’, ca’s ‘blazati’? E bizar, aparent paradoxal, in acest caz, sa mai incerci sa’ti convingi semenii -pe care probabil ii dispretuiesti- sa iasa in strada si sa militeze pentru nu stiu ce cauza pe care o consideri a fi nobila, sa le reprosezi lipsa atitudinii civice, absenta spiritului rebel/aventurier, lucruri pe care nu numai ca nu le poti vedea dar nici macar nu vrei sa le vezi, ba chiar iti fortezi si exersezi creierul in ceea ce numim memorie selectiva.

    Si desigur precizez, desi sper ca a fost clar, in cele de mai sus nu este vizata deloc autoarea sau cei prezenti la acest dialog mut.

  17. Mirela spune:

    Un articol minunat scris si bine gandit. Mi-a facut o mare placere sa il citesc.
    Si mi-a adus aminte de o discutie pe care am auzit-o la o masa de Craciun, intre mama si finele ei. Se distrau copios pe seama unei doamne de 50 de ani care mergea cu bicicleta la singurul supermarket din micul oras de provincie, osciland intre “X e nebuna” si “X nu are bani”.

  18. Laura Boboc spune:

    Mare dreptate aveți! Să ne aducă Noul An mai multă înțelepciune, pe lângă sănătate:)

  19. coco spune:

    Povestiti un film balcanic, trist, previzibil, cu oameni saraci cu duhul, morti in paturile lor la varste inaitate, de junghiuri intercostale permanente, dureri de sale irespirabile sau naluciri cronice, care s-au ferit toata viata lor searbada sa puna mana, sa mute, sa duca, sa care, sa faca cetati si orase infloritoare, sa cucereasca tari

    hai sa va povestesc un film spaniol, despre cucerirea Lumii Noi, in care niciun erou nu moare batran si nici in patul lui

    Pedro de Alvarado a trait 46 de ani, Vasco Nunez de Balboa, 45, Hernan Cortes, 62, Francisco de Orellana, 35, Cristobal de Olid, 37, Pedro de Valdivia, 53

    despre ce vorbim aici?

    unii au ajuns stapanii lumii, pentru ca nu i-a interesat sanatatea, iar altii joaca bambilici la umbra unei tufe de Venetia si se viseaza cosmonauti

  20. Vlad spune:

    Daca nu v-ati prins din comentarii, romanii vor sa fie iubiti asa cum sunt, morocanosi, blazati, cu acel sine die, nestrain nici spaniolilor, acel manana …

    Astia-s romanii …

    Idiosincraziile se depasesc doar cu o iubire care transcende firea umana …

    Cred ca dezamagirile sunt rezultatul unei exagerari al spiritului comunitar, care nu stiu la sate … dar la oras lipseste cu desavarsire sau aproape cu desavarsire … desi desigur toata lumea insista pe cat se poate ca el e prezent: din familie, scoala, institutii, chiar biserica si pana la servicii …

    Daca reusesti sa fii cat decat independent in sensul de a-ti ajuta comunitatea, dupa mica perioada de sicane inerente romanii vor fi chiar recunoscatori dandu-si seama ca un membru al comuntatii face treburi pe care cei mai multi le considera prea problematice pentru a-si tulbura linistea si tabieturile …

    • victor L spune:

      “Daca nu v-ati prins din comentarii, romanii vor sa fie iubiti asa cum sunt, morocanosi, blazati, cu acel sine die, nestrain nici spaniolilor, acel manana …”
      Mai pe inteles: @ Vlad e roman.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Luminita Marcu


Luminita Marcu

Asistent universitar în Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti, doctorat în filologie cu o lucrare despre presa culturală din comunismul românesc (profesor colabora... Citeste mai departe


E randul tau

Mi-a plăcut foarte mult acest interviu. (Am şi cumpărat astăzi cartea, deşi o aveam în englez...

de: Szilágyi N. Sándor

la " Iși iau animalele la revedere? Fac cimpanzeii politică? Interviu cu Carmen Strungaru, etolog, despre inteligența animalelor "

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

octombrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)