Home » Analize »Global / Europa »Opinie » Citesti:

Şapte ani de la aderare. De care putere europeană este apropiată România?

Valentin Naumescu decembrie 17, 2013 Analize, Global / Europa, Opinie
2 comentarii 1,576 Vizualizari

Apartenenţa la Uniunea Europeană nu anulează importanţa relaţiilor bilaterale strategice. Negocierile inter-statale multidimensionale, apropierile tradiţionale, încrederea (sau lipsa de încredere), simpatiile (sau idiosincraziile) istorice precum şi înţelegerile durabile, necontextuale, între capitalele statelor membre nu au dispărut odată cu formarea marilor cluburi occidentale (NATO şi UE), ci dimpotrivă, au câştigat în complexitate şi subtilitate, dincolo de aparenţa solidarităţii şi colegialităţii generale.

Greutatea politică a unei ţări, influenţa, forţa de persuasiune şi profilul intern în cadrul organizaţiei sunt determinate nu numai de clasicul PIB (unde, să admitem, nu avem cum să stăm foarte bine în comparaţie cu alţii, care au avut perioade lungi de acumulare), ci şi de „reţeaua de prieteni”, de ştiinţa de a te face util sau de-a-ţi vinde scump marfa, de o anumită matrice cultural-educaţională, de gradul de atractivitate ca ţară şi capacitatea de a dezvolta relaţii politice de apropiere, respectiv de interes reciproc cu alte capitale. Într-un cuvânt, de abilitatea de a fi realmente împreună cu alţii, în miezul afacerilor europene, nu periferic. Integrat informal, nu doar formal.

Semnarea pe bandă rulantă de „parteneriate strategice” goale, fără conţinut, insuficient fundamentate iniţial şi ne-negociate pe termen lung, în care fiecare parte semnatară s-a gândit de fapt la altceva, n-are niciun rost şi face ca, de exemplu, atunci când ai nevoie de sprijin concret, „partenerul strategic” Franţa să arate că nu dă doi bani pe tine, că-şi face cu ipocrizie jocurile electorale interne pe spatele tău (vezi dosarul Schengen, tema romilor etc.) sau îţi spune că „ai pierdut o bună ocazie să taci” iar tu să răspunzi, la acelaşi nivel de reprezentare, că „au venit să-şi ia tainul”. Acesta nu este un parteneriat strategic real, efectiv, de substanţă, între două state şi naţiuni care se respectă în profunzime. Colaborări non-politice, la firul ierbii, vor fi fiind, desigur, între cele două societăţi civile (fericite întâmplări academice, economice, culturale etc.), dar acestea s-ar fi petrecut foarte probabil şi fără un document politic pompos, care a adus doar dezamăgiri reciproce. Mai bine fără, dacă tot e de faţadă şi creează false aşteptări. Singurul parteneriat strategic funcţional s-a dovedit deocamdată (şi doar pe dimensiunea de securitate) cel cu Statele Unite, dar discuţia de astăzi are în vedere relaţiile noastre în Europa.

Marile puteri europene coagulează, de regulă, în jurul lor un număr de ţări mici şi mijlocii compatibile politic şi apropiate fie ca model cultural, social sau economic, fie ca tradiţie, repere istorice, spirituale etc. De exemplu, nu mai surprinde astăzi pe nimeni observaţia că Austria, Olanda, Finlanda sau Danemarca „gravitează” pe orbita Berlinului şi îşi coordonează poziţiile cu Germania sau faptul că Franţa are o anumită propensiune în raport cu ţările sudice, meditareneene. Marea Britanie are jocul ei specific, dual, european şi non-european în acelaşi timp, şi deschideri strategice care trec mult dincolo de frontierele Uniunii. Ne-am obişnuit chiar şi cu simpla constatare că Polonia este deja o putere central-europeană în sine, influentă, care îşi permite să joace ca actor european semnificativ dacă nu major, în orice caz unul de care Berlinul, Parisul sau Londra trebuie să ţină seama în procesul decizional comunitar. Dar România de cine este fundamental apropiată? Care este „lumea” noastră intracomunitară, grupul nostru, afilierea noastră strategică? Nu cred că ne suspectează cineva că am fi foarte iubiţi la Londra, la Berlin, la Paris. Roma şi Madridul au şi ele sentimente amestecate faţă de România, conjuncturale, din motivele cunoscute. Cu olandezii a rămas cum am stabilit. Nici spre Varşovia n-ar fi rău să mergem mai determinaţi, mai creativi, mai ofertanţi. Sau poate are Moscova o ofertă serioasă pentru noi?

După şapte ani de la aderarea chinuită şi norocoasă, „ca prin urechile acului” (şi ştiu ce spun) la Uniunea Europeană, Bucureştiul ar trebui să-şi facă un bilanţ riguros al politicii externe şi al performanţelor post-aderare, examinându-şi în primul rând relaţiile bilaterale şi căutându-le pe cele puternice, stabile, pe care s-ar putea eventual baza pe termen lung, pentru proiecte cu adevărat strategice sau în situaţii critice. Niciuna. Cum s-a ajuns aici?

La două luni după ce România şi Bulgaria au semnat Tratatul de Aderare, pe 25 aprilie 2005 la Luxembourg, căderea proiectului Tratatului Constituţional în referendumurile din Franţa şi Olanda a declanşat, aproape oficial, ceea ce începuse deja să se simtă în aerul european: „oboseala extinderii”, criza proiectului european. Limitele integrării păreau astfel atinse. Din inerţie, valul a mai înaintat puţin spre Est, înglobând cele mai sărace două ţări ale clubului, înainte de a se opri pentru câţiva ani buni.

Mulţi vest-europeni au regretat ulterior că ne-au dat drumul înăuntru atât de repede şi de nepregătiţi, unii chiar au spus-o explicit în anii următori. Dar pentru România a fost o şansă imensă pe care şi acum puţini o conştientizează, fără să privească suficient de atent în jurul graniţelor noastre, la Serbia, Republica Moldova sau Ucraina. Abia pe 1 iulie 2013 a devenit Croaţia stat membru, deşi nu este cu nimic mai prejos decât România ca nivel de dezvoltare economică şi instituţională sau al statului de drept iar parametrii dezvoltării, pe analizele internaţionale, arată mai bine decât ai noştri după şapte ani de apartenenţă la Uniune. Diferenţa între Bucureşti şi Zagreb a fost conjunctura istorică favorabilă (ceasul al doisprezecelea) în care România a prins ultimul vagon al integrării, chiar cu acceptarea clauzelor de monitorizare (altfel nu s-ar fi acceptat acel calendar favorabil al aderării), în timp ce Croaţia a fost blocată practic de ultimul „vestigiu” din complicatul dosar al războiului de destrămare a Iugoslaviei, deci de un element cu valoare simbolică. Să nu-şi facă cineva iluzii că, dacă ne-ar fi prins criza Europei fără Tratatul de Aderare semnat, astăzi mai eram membri ai Uniunii.

Vechea regulă a consensului decizional de la Bruxelles va înceta curând, în 2014. Ultimele excepţii vor putea fi menţinute, la cererea unor state, până în 2017. Statele membre vor avea (au deja calculate) voturi cu greutate politică variabilă, în funcţie de mărimea lor, la fel ca acţionarii unei companii. Majoritatea calificată va decide de acum înainte pentru toate politicile comune ale Uniunii iar România ar trebui să privească destul de îngrijorată spre perspectiva de a nu fi agreată în grupul care decide, de a nu fi la masa celor care fac jocurile sau, la fel de descurajant, de a nu putea să-şi maximizeze politic şi economic avantajul unei populaţii relativ importante, rămânând un membru izolat, minor, al organizaţiei.

Istoria diplomaţiei bilaterale nu s-a sfârşit odată cu integrarea în Uniunea Europeană. Dimpotrivă, ce este mai interesant abia urmează pe continentul nostru. După şapte ani de lâncezeală politico-diplomatică în Europa şi lipsă de performanţe în relaţia cu marile puteri europene, ar fi momentul să ne trezim şi să vedem ce suntem capabili să facem pentru a forma echipă cu cineva. Când eşti cu toţi partener strategic, înseamnă că nu eşti cu nimeni.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "2 comments" on this Article:

  1. valentin spune:

    Prin forta lucrurilor, Romania nu graviteaza in orbita nici unui stat european, ar fi si greu, fiind prea mare pentru a fi captata de tari mijlocii, ca Franta sau Germania. Vorbim de a saptea tara a Europei ca si cum ar fi un Luxemburg sau Malta.Interese comune, evidentiate de parteneriatul strategic avem cu Polonia si cu o tara nemembra a UE, Turcia. In rest Romania graviteaza intre cei doi mari poli de putere, Washington si Moscova. Daca vorbim de apropieri, putem vorbi de Bulgaria sau Grecia. Autorul ne sugereaza ca e un lucru rau ca nu suntem sateliti ai unei puteri regionale. Poate autorul traieste la Chisinau, nu la Bucuresti, iar lumea o vede mai mare decat este. Europa intreaga abia este o putere care sa contrabalanseze marile imperii de la Pacific, Germania de exemplu nu trage mai greu in balanta decat Indonezia, Pakistan, Turcia sau Iran. Singura sansa geostrategica a Romaniei, ca si a Frantei sau Germaniei, nu poate fi decat Statele Unite ale Europei!

  2. JB spune:

    Ar fi foarte util un parteneriat REAL cu una dintre puterile nucleului dur. Din nefericire grava neseriozitate de la Bucuresti si jocul marunt la mica ciupeala fac quasi-imposibil un asemenea demers.
    Daca pina la jumatatea lui 2012 Ro era vazuta pe un trend, oricum, ascendent scandaloasele decizii din ultimul an adincesc ruptura de nucleul european.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Valentin Naumescu


Valentin Naumescu

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Intern... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)