joi, martie 28, 2024

Scrisoare de la un profesor bun catre un parinte bun

De ce nu învață bine copilul tău?

Îndrăznesc să îți spun ce simte un profesor bun atunci când, deși face tot ce poate pentru copilul tău, nu-i poate pune, la sfârșitul zilei, decât note proaste.

Care este misterul din spatele următoarei tipologii de copil: este isteț, comunicativ, descurcăreț și activ – are o inteligență observabilă – și totuși obține scoruri mediocre, are nevoie de sprijin, reveniri și strategii exprese de recuperare? De ce același program educațional – în varianta lui cea mai fericită – produce în unul transformări extraordinare, revelații ale propriilor pasiuni și satisfacții intelectuale adevărate, iar pentru chiar colegul lui de bancă, declanșează renunțări și plictis?

Probabil că te-ai asigurat, ca și mine, că faci tot ce-ți stă în putință pentru traseul lui academic: ai ales cea mai bună școală, te-ai zbătut să fie în grațiile celei mai bune învățătoare, l-ai dat la cei mai buni meditatori din oraș, l-ai înscris la cursuri de limbi străine, l-ai dus, pe rând, la vreo trei sporturi, i-ai cumpărat tot ce ți-a cerut, i-ai dat întotdeauna tot ce e mai bun.

De ce”cheița” copilului tău nu se întoarce de la sine, de ce nu-i zbârnâie pur și simplu mecanismul, de vreme ce lui nu-i lipsește nimic?

Când se pierd copiii și cine e de vină?

Unde încep copiii să se piardă? Când ne alunecă un copil printre degete și mai ales de ce? Este o culpă a lui că nu se străduiește suficient sau, mai degrabă, o neputință? Este vina mea că nu îl fac să muncească?

Am întâlnit mulți părinți, ca tine, care, exasperați, cred că soluția salvatoare stă în a munci mai mult, în repetiție, în exercițiu, în condamnare la muncă silnică. Am fost de multe ori pusă la zid că nu dau teme lungi, care să-l forjeze în execuție până ce știința se lipește de el. Am fost alături de tine când mi-ai cerut să fiu mai severă sau să mă încrunt mai impresionant. Am întors cheița împreună pentru o săptămână-două, copilul s-a activat de frică sau rușine, după care a căzut înapoi, în ritmul lui natural și și-a încetinit eforturile în inerția proprie stării lui de echilibru. De ce? Cu ce am greșit amândoi?

Care este ingredientul reușitei școlare?

Îndrăznesc să îți spun că, după mine, secretul reușitei copilului tău nu este nici munca susținută, nici inteligența. Ele nu sunt o premisă, ci, mai degrabă, o etapă intermediară, un succes parțial, la care s-a ajuns pornind de la alte baze mai subtile, mai misterioase. Acestea se văd în sclipirile ochilor lor, în prima zi de școală, după ce au luat poziție, pentru prima dată,  în băncile clasei mele. Știu, după câteva minute, care sunt deja în barcă, alături de mine, și care vor trebui pescuiți din când și resuscitați cu guri de respirație artificială – copiii meditați, sprijiniți în cârjele intervenției altor profesori, pentru liniștea noastră, a tuturor. Un al șaselea simț îmi permite să depistez rapid, în clasă, copiii care vor ”învăța bine”. Cum? Nu știu – a devenit un automatism profesional – îmi este suficient să recunosc în ochii lor ceea ce aș numi o ”stare de bine” sau de echilibru emoțional, un foc interior, care-i mențin direcția și îi alimentează pasiunea. Acesta este un lucru despre care am bănuit mereu că îl aduc de acasă, din spațiul intim sau din sinergia relației lui cu tine.

Știu că, la un moment dat,  mă vor surprinde toți cu gândirea lor, că vor avea intervenții fericite în lecție, că vor dovedi că sunt inteligenți, dar că nu toți vor ține ritmul, nu toți vor fi capabili de efort, nu toți vor ține dinții strânși în îndârjirea de a depăși obstacole. Ceva din felul în care tu l-ai introdus în lume trebuie să își fi spus cuvântul până ajunge în băncile clasei mele.

Cele mai recente studii au definit acest ingredient ca o ”stare de bine” a copilului, capabilă să  influențeaze în mod dramatic puterea lui de concentrare, dorința de reușită, rezistența la efort și ambiția creșterii personale. Alte studii l-au definit sub forma americanismului ”grit” – pasiune, rezistență, perseverență. Cei mai mulți specialiști au fost de acord, însă, că este vorba despre viziunea pe care o au, încă din primii ani ai vieții, despre propria minte sau inteligență (fie ca un dat providențial, fie ca un ”mușchi”, capabil de creștere, prin efort și intenție).

Nu știu cine are dreptate. Dar am o bănuială, că toate cele de sus – echilibrul emoțional, ambiția sau apetitul intelectului – au la bază o rădăcină mai adâncă, ramificată înapoi, în timp, până la clipa venirii lui pe lume.

Educația lui a început din prima lui zi de viață, atunci când probabil, îl credeai mic, neputincios și incapabil să te înțeleagă. Primul lucru pe care îl află atunci este și cel mai important – el îi intră în sistem pe căi inconștiente, dincolo de percepțiile noastre raționale, cu o extraordinară forță empatică, pe care o pierdem cu toții, mai târziu.

Care sunt cele mai importante lecții?

  1. a. Cui îi aparține copilul tău?
  2. b. Cum îți cerți copilul?
  3. c. Cum  îl faci să aleagă?

    a. În primii ani de viață învață de la tine cel mai important lucru: învață fie că e liber, fie că îți aparține. Depinde de ce crezi tu. Credințele tale i se transmit, îi aprind steaua din frunte.

      Nu cred că fiul sau fiica ta îți aparțin cu adevărat. Copilul tău vine cumva din lumea de dincolo, din stele, și are nevoie, aici, pe Pământ, să se însoțească, să se atașeze, să fie iubit, să crească. Totul,  pentru a putea să își învețe  propriile lecții. El are deja o lume – una doar a lui, pe care va trebui s-o așezați în ordinea omenească, să o clarificați împreună, ca într-un gest pios de restaurare a unei piese vechi și misterioase, de dinainte de vremuri, acoperite de praful sau vopseaua infamă a necunoscătorilor. De aceea, dragă mamă, nu te turna în el. Nu te dedica, nu face din el centrul universului tău. Nu transforma renunțările tale în sacrificiu și nici nu aștepta nimic în schimb. În lumea asta a lui, pe care ați putea împreună să o aduceți în lumină, destinul tău l-ar înghesui, semnificațiile și poveștile tale l-ar copleși. Fă un pas în afara lui și bucură-te, alături de el, de drumul care v-a fost dăruit, împreună. Caută să îți sincronizezi deciziile cu ritmul și nevoile lui, nu te vârî cu autoritatea vârstei tale peste necesarele lui experiențele. Învață-l să fie liber. Asta îi va da mai târziu energia de care are nevoie ca să își găsească pasiunile, să devină competent, așa cum ți-l dorești.

        b. Din felul în care îi predai prima lecție – a apartenenței– vei învăța și cum să-l cerți.

          Părinții au tendința de a se așeza în fața/împotriva copilului, atunci când îl mustră, îi explică sau îi interzic ceva. E o poziție perpendiculară, de parcă o natură o taie pe cealaltă – una de forță, confruntare și generatoare de emoții negative. Copiii au înstincte extraordinare – așa că ei vor auzi muzica din cuvintele tale, îți vor recunoaște iritarea și îți vor adulmeca, spontan, starea de spirit. Nu vor înțelege logica argumentelor tale, se vor încărca doar de vinovății și teama că nu te satisfac pe tine. Ca să se îndrepte sau să facă ceea ce consideri tu a fi binele lui, copilul trebuie să-ți asculte glasul din poziția umăr-la-umăr, din energia egalității care ne-a plămădit pe noi toți. Înainte de asta, trebuie să scoți din intenția ta toată nemulțimirea, frica sau crisparea eșecului. Va fi mai bun dacă îl inspiri, dacă folosiți greșelile ca sursă de creștere, nu una a complexului de inferioritate.

            c. De pe poziție de luptă și cu emoții negative nu poți obține nimic pe termen lung. Doar supunere de moment, o alegere instinctivă între două lucruri nedorite, unul mai nesuferit ca altul.

              Învățați să validați spiritul din ei, să găsiți potențialul lui adevărat și abia apoi să încercați să modelați împreună – ca într-o negociere blândă – granițele aspirațiilor proprii și ale predispozițiilor lor native. Nu poți trece peste el, iar dacă o faci cu duritate, nu vei educa un comportament anume sau altul; vei reuși doar să reprimi tendințe despre care copilul află că nu-ți plac, pe care ajunge să și le ascundă, adormindu-și natura. Dorința oricărui copil este să se vadă în ochii tăi. De acolo își ia puterea de viață. Dacă va găsi acolo, repetat, reflecția nereușitelor sau laude exagerate pentru micile lui victorii – va învăța că valoarea personală este legată de aprobarea ta. Va învăța să aleagă cu ochii închiși.

              Pentru copilul tău nu ești un dumnezeu, ci doar un însoțitor – unul care poartă lumina experienței, care știe să îl asculte și să recunoască cine este el. Nu trebuie să-l determini să facă ce e bine, poți doar să îl inspiri.

              Culmea e că toate lucrurile acestea se întâmplă între granițe precise. Libertatea  se învață în mijlocul constrângerilor de tot felul. În prima fază a vieții lor, copiii sunt ca apele în dezgheț, alunecând din vârful muntelui, în toate direcțiile, impetuos, pe oriunde găsesc făgașe, cât de mici. Își încearcă puterile, te provoacă, testează și își caută direcția. Energia celui mai fabulos ghețar se împrăștie în fire mici și rapide, într-o curgere fără sens și orientare. Dacă dezghețul găsește o albie bine săpată, apa se va duce într-acolo, natural. Va curge impetuos și cu vuiet într-o direcție clară.

              Știu o mulțime de părinți care-s ca muntele de mari și importanți – numai că nu reușesc să canalizeze nimic. Nu fac decât să stăvilească, să impună curgerii baraje ad-hoc, mai mult sau mai puțin inspirate.

              Cum l-ai trimis tu la mine?

              I-ai dat de mic de toate, i-ai preîntâmpinat orice dorință – încă înainte de a și-o fi formulat, i-ai ameliorat cu promptitudine orice stare de disconfort, te-ai alarmat la fiecare scâncet și ai făcut din strănuturile lui un capăt de țară. L-ai lăsat să câștige la orice joc și i-ai luat partea la conflictele de pe terenul de joacă. I-ai legat șireturile până la 7 ani, i-ai suflecat mereu mânecile și tras maieul, la spate, ca să nu răcească. Știu, ai fost un părinte bun, fiindcă nu l-ai lăsat să sufere. Acum nu mai are nimic de făcut, decât să învețe. Asta e răsplata ta.

              În tot procesul ăsta de revărsare a bunătății tale, i-ai dat și altceva, hotărâtor și greu de modificat: inerție A învățat, de mic, să își seteze așteptările pe frecvența unui anumit nivel de confort interior.

              Ghici ce? Învățarea nu înseamna confort, nici echilibru. Învățarea înseamnă conflict interior – disonanță cognitivă, problematizare, luptă interioară pentru autolămurire. Înseamnă ieșire din zona lui de confort, aventurare în stări de încordare, autosupunere la frustrare, amânarea recompensei, rezistență la eșec și îndârjirea de a ieși din drumurile înfundate și a apuca pe altele. Un copil căruia i-au fost preîntâmpinate deja pâna la 7 ani cam toate nevoile – se va bloca ușor, în așteptare sau în renunțare. Modul lui de operare e setat deja pe principiul minimului efort. Lucru la care ai contribuit din plin, fiind un părinte bun.

              Ce pot face eu pentru tine?

              Am învățat să ghicesc, din privirea copilului tău, dacă ești un părinte care știe să-l certe sau să-l facă să aleagă. Dacă îți aparține ție sau sieși. Am învățat să adulmec frica și să recunosc inerția. Vestea bună este că fiecare copil – chiar și al tău – dă tot ce are el mai bun și este, în orice moment, cea mai bună variantă a lui.

              O altă veste bună este că eu sunt un profesor bun: pot să-mi adaptez strategiile.Pot, din când în când, să-l cert sau să-l încurajez. Pot chiar să îi explic și a cincea oară sau să îi șterg, înțelegătoare, lacrimile de pe față. Pot face lucrurile să pară mai bune de la o zi la alta.

              Nu pot însă rescrie lecția lui despre libertate, nici devirusa sistemul lui de frici, nici transforma curentul care îi alimentează efortul. Nu pentru că n-aș vrea, ci pentru că firul care îl leagă de tine are împământare la tine, acasă, în tensiunea aspirațiilor voastre de viață. Și în definiția pe care știi s-o dai, la rândul tău ”părintelui bun”.

              Distribuie acest articol

              126 COMENTARII

              1. Oana,

                Ai scris din nou un articol extraordinar. Exista foarte multa substanta in articolele tale.

                Un asemenea nivel de substanta dar si de claritate eu nu am mai intalnit la persoane din invatamantul romanesc. Am intalnit numai in mediul academic american.

                Multumesc pentru articolele pe care le publici.

                S

                • Minunat ! Impresionant! Cât adevăr!
                  Mai există profesori în învățământul românesc actual care gândesc la fel! Doar că nu se manifestă în spațiile de socializare. Important ar fi ca societatea să separe grâul de neghină, iar părinții să se întoarcă la modele adevărate de a fi părinte! DOAR bunăstarea materială NICIODATĂ nu va da roade! Și mai trebuie înțeles faptul că școala, nu este dușmanul copilului cuiva! Eu întotdeauna când plec la școală, mă gândesc cu drag la elevii mei! Oricum ar fi ei! Și mă mai gandesc la ceva: felul meu de a fi, de a vorbi, de a mă comporta cu ei sau cu
                  ai mei colegi, îi influențează! Așadar le pot face rău sau bine! Cred că și părinții ar trebui să gândească la fel!

                • Bravo! Exact acesta este adevărul! N-o să se facă niciodată reformă în învăţământ până nu intră părinţii „interesaţi” la re-educare!

              2. Cea mai buna descriere a diviziunii responsabilitatii intre parinti si profesori pe care mi-a fost dat sa o citesc vreodata! Felicitari si pentru idee, si pentru executie!

                • cred ca fiecare parinte a fost si elev ;in calitae de profesor am facut calcule si multe exercitii mintale <3 fiti bucurosipentru catoti cei care citim articolul s untem si parinti si dascali si fosti elevi ;am reusit sa ineleg ca voi tti ,daruti din experenta voastra ;felicitari exercitiul mintii foloseste pentru interiorul fiecaruia !succes ;un astfel de material este arta si merita sa-l citim !

              3. Asa da. Un articol reusit cred, pentru ca autoarea a pus suflet de data asta.

                Mi-as permite sa adaug un fel de sfat in gura mare pentru parintii pretentiosi. Oamenii sint mai importanti decit obiectele. De aceea nu mi-am certat niciodata copiii pentru obiecte, bani, greseli omenesti, etc. Dar i-am certat si chiar arcuit pentru minciuna, rea-vointa sau greseli simple repetate la infinit, care il puneau pe copil in pericol fizic.

              4. Nimeni nu e nascut sa implineasca asteptarile societatii, familiei.

                Societatea vrea, prin toate mijloacele sa te supuna, sa te puna cu botul pe labe sa-ti spuna cum e bine, pentru ca asa te poate controla mai usor.

                Ca sa-i cladesti incredere trebuie sa o acorzi. Incetul, cu incetul din primele luni de viata, universul trebuie sa fie unul usor de explorat de care copilului sa nu ii fie frica. Explorandu-l in termenii lui, invata. Lasandu-l pe el sa ia deciziile potrivite, il ajuti sa-si cladeasca increderea.

                Daca tu esti confortabil cu ‘a gresi’, ‘a nu sti’ asa invata si copilul ca nu e un capat de lume daca mai gresesti din cand in cand si ca a nu sti este o stare perpetua in fata miracolului vietii. Asa invatam … toti. Nu stim, facem greseli, apoi abordam situatia diferit si ii dam de capat. Invatam … Noi impreuna cu ei si si ei impreuna cu noi.

                Capacitatea de a lua decizii se formeaza incetul cu incetul, luand decizii si explorand viata.

                Gandirea se exerseaza gandind, explorand alternative posibile, comparand.

                Libertatea este asumarea propriilor decizii.

                Devenind confortabili in fata necunoscutului invatam sa traim.

              5. Felicitari pentru articol, Oana!
                Este primul exemplu de comunicare , de echipa „de-facto”, intre un dascal si parinte! Multi profesori vorbesc, perfect constienti, despre importanta colaborarii intre aceste doua „radacini” din care se hranesc educatia si cunoasterea copiilor, dar din vorbele pe care le folosesc, din „intonatii” din acele „scantei-lumini”din ochi (a profesorilor, de data asta) de care vorbeai, iti dai seama ca ori nu sunt sinceri, ori nu stiu cum s.o faca, efectiv. Meritul principal al articolului, dupa mine, este ca nu „stai perpendicular” in fata parintelui, ci prin felul cum te exprimi (vorbe, stari evocate, etc.) reusesti sa convingi ca SE POATE sincer!
                Mult succes si multumesc pentru ceea ce impartasesti!

              6. E un articol care contine multe idei valide. Pe de alta parte trebuie luat in considerare ca pur si simplu destui copii nu au talent sa „invete bine”. Poate ca sunt inzestrati la o anumita materie, de exemplu desen sau muzica, dar nu au de la natura memorie buna, sau inteligenta logica etc. Iar avand in vedere ca sistemul romanesc de invatamant e oricum unul disfunctional, e chiar ok ca un copil normal sa nu se poata adapta bine la el.

                De asemenea am mari indoieli in ceea ce priveste ca „secretul reușitei copilului tău nu este nici munca susținută, nici inteligența.”. A reusi presupune o provocare, ceva care trebuie realizat. Iar pentru a reusi ai nevoie tocmai de munca si/sau talent. Chiar si in probleme emotionale, exista talent inascut de a te confrunta cu ele… sau nu exista si atunci e nevoie de munca atat din partea copilului cat si a parintelui pentru a obtine rezultate.

                Cea mai importanta idee care trebuie retinuta, si aici sunt complet de acord cu autoarea, e ca fiecare copil e o fiinta independenta. Parintii trebuie sa descopere ce e in copil, nu sa isi impuna propriile asteptari si, mai trist, temeri si frustrari asupra lui.

              7. Excelent articolul! L-am simțit visceral.
                Această scrisoare trebuie citită, măcar o dată, de orice părinte.
                Mulțumim frumos, doamna Oana Moraru!

              8. Bravo!!! Excelent articol pentru orice parinte care e gata sa incerce a primi si a intelege mesajul lui! Eu am un baiat (are 25 de ani) si pot sa spun din proprie experienta ca autoarea articolului are 100% dreptate. O mare parte din aceste reguli si principii le-am aplicat consecvent (mama mea fiind profesoara m-a indrumat corect pe mine ca parinte) iar rezultatele le pot vedea foarte usor: fiul meu este un om matur serios, perseverent si invata cu usurinta tot ceea ce ii place dar si ceea ce simte ca ii este folositor… consider ca este pe un drum bun, pot sa dorm in fiecare noapte linistita si sa sper ca fiecare zi ii va aduce ceva bun in viata – ceea ce stiu multi dintre noi ca nu e putin lucru pentru un parinte. Sigur nu a fost intotdeauna la fel in anii copilariei si ai adolescentei, nu a fost niciodata copilul „model” dar in final a devenit un om serios si corect care traieste pe picioarele lui deja de 5 ani.
                Felicitari celor ce scriu astfel de articole si tuturor parintilor ce sunt deschisi sa primeasca si sa inteleaga astfel de sfaturi.

              9. si cand la scoala gaseste acelasi profesor de lemn, care stie doar sa te demoleze iar acasa esti din nou demolat pentru esec…ai reteta perfecta a adolescentului sau adultului tanar ….cu mentalitate ” fuck it” . Am 28 de ani si ma regasesc complet..ma lupt zi de zi cu lasa ca fac maine sau poimaine, ma lupt zi de zi sa ma motivez chiar si pentru a face i ceea ce-mi place enorm. Daca aveti un sfat , e bine venit! Va multumesc!

                • Fanu, sa nu amani, ci sa faci in ficare zi cate ceva – putin in prima, putin mai mult in a 2-a si tot asa pana o sa intri intr-un ritm de lucru care sa iti multumeasca asteptarile. Altfel, nu exista nicio reteta care sa te faca sa te apuci brusc de treaba si sa „intorci lumea”. Munca(de orice fel) are si ea exercitiul ei de obisnuinta.

                  Si sa nu iti pierzi increderea in tine si in faptul ca poti reusi. Iti spune asta o persoana care a trecut prin ce spui tu ca treci. Succes!

              10. Bună ziua
                Mi-a plăcut foarte mult articolul. Acum sunt bunic. Băieții noștri au la rândul lor copii: avem 4 nepoți, cu vârste între 10 și 1 an. Le voi transmite și lor articolul. Mă bucur să constat că, în general, cele
                prezentate în articol, le-am folosit instinctiv și copiii noștri au fost buni elevi, iar acum au la rândul lor copii.
                Doamne ajută la toată lumea!

              11. Ajutati-ne. Descrieti niste abordari concrete pentru educatia de acasa. Va rog insistent.

                Daca intr-adevar copilul e ca un suvoi de apa de nestavilit, vrei totusi sa ii lasi libertatea sa aleaga, dar vrei si sa ii fie canalizata energia spre lucruri pozitive cum sa procedezi? Vorbesti cu el… nu are rabdare sa asculte, stie mai bine ca tine. Il constrangi sa isi ia pauze sa mediteze… considera ca e o impunere a vointei tale asupra lui. Ii dai variante sa aleaga, le refuza pe toate si face ceea ce nu iti place. Ii retragi avantaje si lucruri ce si le doreste, alege sa le piarda decat sa nu aiba libertate si sa apeleze la trucuri mai tarziu pana le recupereaza. E bine, e rau? Va intreb.

                Ce ma ingrijoreaza pe mine cel mai mult e ca poate sa faca lucruri si alege sa nu le faca pentru ca stie ca pana la urma se va gasi cineva sa le faca in locul lui. Cand comoditatea e o motivatie pentru care e dispus sa isi consume mai multa energie in a isi impune dorinta decat ar fi necesara pentru a realiza activitatea initiala te intrebi cum de? Daca e un lucru ce se va remedia singur data fiind inegalitatea sau e ceva de corectat. Sper la un raspuns, de orice fel.

                  • Andrei, multumesc de raspuns. Desi sunt convins ca o carte din 1972 poate fi cea mai buna carte de psihologia copilului din prezent as spera ca in ultimii 50 de ani lumea a invatat ceva util si in plus in aceasta directie.

                    Nici un copil nu este la fel dar nici lumea de acum nu e la fel cu cea din secolul trecut. Fara suparare dar nu as vrea cresc un copil cu mentalitatea din timpul baby boom-ului. De ce? Pai oare nu de asta sunt ei educati sa isi gaseasca punctul maxim de confort? Oare nu de asta atatia inca mai cred ca fiind doar ei insisi pot realiza orice? Cum bine spunea articolul, fara zbucium interior nu ramane decat o cautare de confort personal asa cum era in copilarie…

                    • In domeniul psihologiei, nu prea putem vorbi de teorii verificabile empiric prin predictii exacte. Nimic din descoperirile din ultimii 50 de ani n-a facut, dupa cunostintele mele, din psihologie o stiinta exacta. Sunt ceva pasi importanti in neurostiinte si sa speram ca vor fi descoperiri din ce in ce mai vaste, pana cand, chiar din aceasta cauza, psihologia va disparea (va deveni probabil o pseudo-stiinta, la momentul respectiv – nu vreau sa jignesc pe nimeni!). Pana una-alta, in prezent nu ne putem pronunta ca vreuna din teoriile psihologice este „adevarata/valida/empiric verificata/etc.” Totul se rezuma la CREDINTA: pur si simplu credem ca una din teoriile psihologice TREBUIE sa fie mai aproape de realitate decat toate celelalte. Ca sa o parafrazez pe autoare: Nu stim. Credem. Un al saselea simt ne spune asta.

                      Majoritatea teoriilor psihologice prezinta regularitati drept legi si par acceptabile pentru simtul comun. Ca atare, de fapt dvs. aveti o problema in a afla daca teoria este valida sau nu, nu daca a fost scrisa in 1964 sau in 2014. Din pacate (si pt dvs. si pentru mine), aceasta dilema nu se va rezolva, cel mai probabil, pe durata vietii noastre. :(

                      Pe de alta parte ganditi-va la teoria relativitatii generalizate: a fost scrisa 1916!! Pare sa functioneze (la nivel macro) desi e clar ca nu este corecta (la nivel micro nu se respecta – avem mecanica cuantica; cele doua teorii sunt incompatibile, din pacate). Dar altceva mai bun nu avem si pe de alta parte da rezultate foarte bune.

                      De aceea cred ca ar trebui sa cititi macar fugitiv cate ceva din carte inainte sa va pronuntati. Cartea este una de aplicatii mai degraba decat una de teorie pura. Are trei principii (unul prezentat si in articol) din care se deduc mai multe reguli (una prezentata si in articol) care se aplica in nenumaratele cazuril concrete. „Teoria” este supla: cateva principii si nicio exceptie; supletea pare a fi un semn distinctiv al teoriilor valide.
                      Desi principiile sunt intuitive, consecintele lor (regulile) nu prea sunt intuitive in multe dintre cazuri. Dar logica te obliga sa le accepti, odata ce ai acceptat principiile. Ma rog, discutia este mai lunga…

                      Pentru mine e cartea pe care o consider cea mai adecvata din cate am vazut (acum sa nu va inchipuiti ca am citit tot ce se poate in domeniu. Nu! Si nici vreun specialist in psihologie nu sunt!). Are un mare avantaj: da rezultate bune. Poate ca teoria din spatele ei este falsa si obtinem rezultate dezirabile din motive gresite. Tot ce se poate, accept, dar altceva mai bun nu avem (dupa credinta mea privitor la teoriile psihologice). Asa ca mergem si cu ea si cu teoria relativitatii inainte … :)

                      Daca articolul de fata v-a trezit interesul, ar decurge ca si cartea v-ar trezi interesul, ideile de baza ale articolului regasindu-se in carte.

                      Considerati situatiile ipotetice:
                      1) Daca autoarea v-ar da alte sfaturi, sa zicem tot din cartea respectiva, dar nu v-ar spune ca au fost enuntate in 1964 … ati avea sau nu incredere in ele? De ce?
                      2) Dar daca ati cumpara o carte scrisa in 2015, de un autor ce nu face parte din lumea academica (ca altfel n-ar putea s-o semneze), genul de care sunt pline librariile la capitolul „parenting” si care ar fi un mix de idei printre care si cele din 1968 (dar fara a indica sursa, evident), ati fi multumit? Cum ati sti ca nu sunt ultimele descoperiri in domeniu?

                    • > Nici un copil nu este la fel dar nici lumea de acum nu e la fel cu cea din secolul trecut.
                      Da, dar cu toate acestea, aveti doua optiuni: fie considerati ca daca principiile teoriei sunt corecte atunci ele sunt valabile si azi asa cum erau si secolul trecut, fie considerati ca psihologia n-are nicio sansa ca stiinta (daca schimbam principiile dupa vremuri … inseamna ca n-avem principii de fapt)

                      > Fara suparare dar nu as vrea cresc un copil cu mentalitatea din timpul baby boom-ului.
                      Aveti impresia ca teoria a fost aplicata din greu in perioada respectiva (sau dupa)? As zice ca din contra, mai deloc! Dreikurs asta n-a fost „main-stream” niciodata.
                      Pe de alta parte trebuie sa acceptati ca si pe vremurile alea s-or fi crescut si cativa copii responsabili si rezonabili (cum banuiesc ca va plac si dvs. in prezent).

                      Estimez ca un procent infim din copii sunt crescuti de parinti avand CLAR in minte (parintii) vreuna sau alta din teoriile psihologice (sau un amestec, foarte probabil avand teze contradictorii, de bucati de teorii – prezentate in carti gen „Cum sa cresti copilul perfect in 10 pasi si 10 minute). As zice ca sub 0,1%. Asa ca asocierea cu „baby boom”-erii nu cred ca e valida. Dar poate gresesc.

                      • @Andrei TT

                        Te contrazici putin atunci cand spui:

                        „aveti doua optiuni: fie considerati ca daca principiile teoriei sunt corecte atunci ele sunt valabile si azi asa cum erau si secolul trecut, fie considerati ca psihologia n-are nicio sansa ca stiinta (daca schimbam principiile dupa vremuri … inseamna ca n-avem principii de fapt)”,

                        avand in vedere paralela cu teoria relativitatii generalizate a lui Einstein:

                        „Pe de alta parte ganditi-va la teoria relativitatii generalizate: a fost scrisa 1916!! Pare sa functioneze (la nivel macro) desi e clar ca nu este corecta (la nivel micro nu se respecta – avem mecanica cuantica; cele doua teorii sunt incompatibile, din pacate). Dar altceva mai bun nu avem si pe de alta parte da rezultate foarte bune”.

                        Deci, se pare ca adecvarea teoriei la realitate este ceea ce conteaza de fapt, asa ca „schimbam principiile dupa vremuri” (din moment ce acestea oricum sunt relative – la nivel macro avem niste principii, care stau la baza teoria relativitatii – la nivel micro avem alte principii, care stau la baza mecanicii cuantice). Inainte de aparitia teoriei relativitatii, legile lui Newton erau cele care descriau cel mai bine realitatea la nivel macro. A trebuit ca Einstein sa „schimbe principiile” pentru a imbunatati adecvarea la realitate a teoriei care descrie Universul la nivel macro. Atunci cand va exista o teorie unitara (macro – micro), vom avea alte principii („dupa vremuri”).

                        Pe vremea lui Newton, cantitatea totala de cunostinte a omenirii era incomparabil mai mica decat astazi. A existat un timp in care era posibil, in principiu, ca o singura persoana sa inmagazineze toate cunostintele omenirii. Este evident faptul ca principiile care asigurau succesului educatiei in acele timpuri reprezinta garantia esecului in ziua de azi.

                        P.S. Imagineaza-ti un viitor in care va exista o interfata „wireless” creier-computer care va asigura un acces instantaneu la orice informatie, si in care religiile vor fi istorie. Oare vor mai fi valabile atunci principiile care stau astazi la baza educatiei?

                        • La prima vedere asa pare, cum prezentati dumneavoastra.

                          Dar sa facem o distinctie: una e sa schimbi principiile in lumina unor noi descoperiri, alta e sa le schimbi doar dupa „moda”, ca sunt prea vechi. Ce sustineam eu este ca, IN LIPSA unor noi descoperiri remarcabile in psihologie, in ultimii 50 de ani, care descoperiri sa inadecveze in raport cu realitatea teoriile psihologice din 1968, utilizatorul „Augustin” trebuie ca sustine una din cele doua variante (nu vad care ar fi o a treia varianta serioasa).
                          Dvs. ati neglijat aceasta premiza, care ma salveaza de la o contradictie. :)

                          E ca si cum Augustin ari fi zis, pe la 1900 (inainte de Einstein): „Parca nu m-as lua dupa mecanica lu’ Newton, ca are vreo 300 de ani! Vreau ceva mai actual.”

                          # # # # # #

                          ” P.S. Imagineaza-ti un viitor in care va exista o interfata “wireless” creier-computer care va asigura un acces instantaneu la orice informatie, si in care religiile vor fi istorie. Oare vor mai fi valabile atunci principiile care stau astazi la baza educatiei?”

                          In primul rand nu cred ca ar folosi la mare lucru, pentru scopul nostru de aici, doar conexiunea creier – computer, pentru ca interesanta ar fi o conexiune minte-computer. In stadiul actual al stiintei habar n-avem daca mintea e tot aia cu creierul. Iar cu mintea lucrurile sunt complicate rau …. subiectivitatea, Eu-l, etc.
                          Dar sa presupunem ca ar fi mai usor si ca mintea ar putea avea acces la orice informatie dintr-o baza de date de pe un computer (ca un fel de extensie), cum (cred ca) zici, si ca ar putea procesa informatia (aproape) instantaneu, fara erori logice.

                          Cred ca principiile ce stau la baza educatiei vor fi valabile si atunci, daca nu cumva se va fi descoperit intre timp „Teoria despre Tot”, care (presupun ca) ar explica fizic/chimic si psihicul si inclinatiile si alegerea partenerului si umorul si mintea si Eu-l si alegerile etice si … tot.

                          Dar daca nu vom avea atunci inca „teoria despre tot”, probabil ca din cauza accesului instant la atat de multe informatii, o mare parte din persoanele de atunci (sa zicem majoritatea, ca sa simplificam discutia) vor considera religiile ca fiind cazuri particulare (sau poate bastarde) ale eticii deontologice (care imi pare mai stricta decat religiile, in privinta principiilor/regulilor).

                          Deci, in ipotezele acestea, ar ramane si atunci valabile principiile morale ce dateaza inca de pe la 1800.

                        • @Andrei TT

                          1. In comentariul tau anterior ai facut o PARALELE INTRE PSIHOLOGIE SI FIZICA pentru a explica IMPORTANTA PRINCIPIILOR, la care eu am reactionat si am spus: „Te contrazici putin … avand in vedere paralela cu teoria relativitatii generalizate a lui Einstein”, teorie care se bazeaza pe niste principii care nu mai sunt valabile la nivel „micro” (adica sunt relative) … etc. Din paralela cu fizica, am tras concluzia (evidenta) ca ceea ce conteaza de fapt este „adecvarea teoriei la realitate”.

                          Psihologia nu este o stiinta exacta. Punand accentul pe „adecvarea teoriei la realitate” (in cunostinta de cauza), fiecare parinte devine de fapt un nou Einstein al psihologiei. :-)

                          2. Spui ca exercitiul de imaginatie pe care ti l-am propus „nu ar folosi la mare lucru, pentru scopul nostru de aici”. Eu zic ca te inseli. Doar punand in evidenta relativitatea „adevarurilor” acceptate la un moment dat (prin largirea perspectivei), avem sansa unor „descoperiri remarcabile”. „Principiile ce stau la baza educatiei” nu au statut de dogme.

                          P.S. „Cum merge sistemul de educatie FINLANDEZ, cel mai bun din lume”.
                          „Noi, in Finlanda, am inceput reforma educationala acum 40 de ani, dar mereu cautam metode sa imbunatatim sistemul educational. O imbunatatire a sistemului educational este un castig pentru toata lumea, afirma in februarie ambasadorul Finlandei Ulla Vaisto”.

                          http://tinyurl.com/pul9asd

                          „Morala si educatia intr-o tara fara D-zeu”.
                          Ulla Vaisto (ambasadorul Finlandei la Bucuresti): „Programa (scolara) este revizuita permanent, pe baza cerintelor economiei, a ceea ce vom avea nevoie peste 10 ani sau 20 de ani. Apoi, exista o foarte buna cooperare intre parinti si profesori si o politica foarte buna de a nu lasa in urma niciun copil”.

                          http://tinyurl.com/kmbu4no

                          „The Global Competitiveness Report – World Economic Forum, 2013–2014”:

                          – Produsul intern brut pe cap de locuitor (in Dolari):

                          15. Finland – 46.098
                          21. Germania – 41.513
                          69. Romania – 7.935

                          – Speranta de viata (in ani):

                          22 Germania – 80,7
                          26 Finlanda – 80,5
                          60. Romania – 74,5

                          „Raportul Fericirii in Lume 2013” („World Happiness Report 2013”), publicat de „Earth Institute” din cadrul Universitatii Columbia (New York, SUA):

                          7. Finlanda
                          26. Germania
                          90. Romania

                          http://tinyurl.com/olywf78

                        • @ Cetatean

                          Pana la urma trag(em) concluzia ca nu ne contrazicem deloc. Doar am facut fiecare cateva distinctii si precizari. :)

                          Orice paralela as fi facut (intre psihologie si orice alta teorie considerata valabila in prezent), ai fi putut aduce aceeasi critica. Intemeiata critica, dar usor nerezonabila: duce la scepticism. Nimic din ce consideram in genere ca fiind adevarat nu are o intemeiere ultima ce nu poate fi pusa la indoiala, deci putem considera ca nu stim nimic. Ca urmare, trebuie sa ne suspendam judecata.
                          Undeva ne oprim cu dubiile si zicem „asumam ca asta ar fi corect” … si discutam mai departe. Pentru subiectul/domeniul discutiei cu Augustin, consider ca a fost o paralela acceptabila. Evident, nu perfecta.

                          Total de acord ca nu exista „teorii adevarate” ci doar „teorii cu asertabilitate garantata” sau, daca vrei, „cele mai bune teorii ale noastre din prezent”.

                          Ca urmare, evident, niciun principiu nu e dogma. Tot ce am zis este ca folosim ce avem mai bun, dpdv al adecvarii la realitate. (Sper ca nu intram si intr-o discutie despre cum este de fapt Realitatea … intuitii, concepte, etc. :) ). Si ca in psihologie, in ultimii 50 de ani, nimic revolutionar. Si ca in morala de tipul celei de care sunt cel mai apropiate religiile, in ultimii 300 de ani, nimic revolutionar. Nu am absolutizat nimic pentru eternitate.

                          Totusi, lucram cu ce avem pana la momentul prezent. Asta e. Pana le schimbam (cu ajutorul unor noi teorii, mai adecvate la realitate), consideram principiile ca si cand ar fi adevarate.
                          Cand/Daca vom avea „Teoria despre Tot”, atunci poate avem o sansa sa zicem ca e adevarata.

                          Zici tu: „Punand accentul pe “adecvarea teoriei la realitate” (in cunostinta de cauza), fiecare parinte devine de fapt un nou Einstein al psihologiei. :-) ”
                          Nu stiu ce sa zic … ma uit in jur …. si parca sa zic ca cei mai multi parinti nu stralucesc (bine ca sunt eu destept! :) ) … poate nu ma uit eu in directia in care trebuie. :)) LoL

                          PS: Ca sa ajunga si Romania ca Finlanda … e ca in bancu’ ala cu afaceristu’ american care vrea sa-si faca gazon in fata casei cum a vazut el la conacul unui englez la care a fost in vizita … „Eh, ai facut foarte bine. Acum mai tunde tu gazonu’ asta vreo 400 de ani si o sa fie ca la mine.” :))

                          Personal nu cred in varianta in care se pot „arde” etapele istorice. La Revolutie visam cu totii frumos – si aberant! – ca „in 4-5 ani o sa fie ca in Germania”… :)) Asa ca Romania … inapoi la ABC ….

                          Si dam in dilema aceea clasica: „Cine-i educa pe educatorii” din Romania? Nu doi-trei … ci minim doua treimi! :)

                        • @Andrei TT

                          Nu sunt nici eu un naiv, insa am convingerea ca in momentul de fata, in Romania, avem nevoie mai degraba de o atitudine de tipul „yes we can” a afaceristului american decat de conservatorismul chibitului englez (deoarece, oricum, „gazonul” nostru este plin de „balarii”). :-) Si mai cred ca incapatanarea noastra de a ignora modelele care au dat rezultate pe plan mondial reprezinta o grava eroare (vezi si „democratia originala” a tovarasului Iliescu).

                        • @Cetatean

                          Va respect opinia, dar nu sunt convins ca inteleg bine referinta pentru „avem” si „noastra”. Traiesc cu impresia ca sunteti ca un voleibalist intr-o mare de rugbisti, care vrea sa organizeze un meci de volei. Nu vad cum ar putea iesi ceva acceptabil.

                          Oamenii vor democratie, dar daca se poate fara responsabilitati. Si justitie, da’ nu cand ii prinde politistul fortand semaforul, depasind pe linia de tramvai sau blocand trotuarele…

                          Nu sunt de acord cu contrafactuali de genul „Am fi putut fi departe, daca in loc de Iliescu l-am fi ales pe Ratiu”. Daca am fi putut, l-am fi ales. Dar n-am putut. Ca atare, asa, in stadiul asta jalnic in care suntem in prezent … suntem la maximum din ce putem (ca societate). Nu suntem mai buni de-atat. Din pacate.

                          Succesul modelelor care au dat rezultate pe plan mondial vine la pachet cu caracteristicile societatilor in care au reusit. Societatea romaneasca e cam karaoke: o sa zica ca joaca volei, da’ cu eseuri si mai ales placaje si gramezi … :) [Si cand voleiul international ii va refuza politicos, o sa gaseasca o scuza pentru fuga de responsabilitate, gen „Baietii a jucat bine, da’ i-a furat scarbile alea de arbitri!” :)) Cam cum facem si in prezent cu UE]

                          Eu zic ca pe durata vietii noastre nu se poate schimba nimic semnificativ. Dvs. sustineti ca se poate. Ramane de vazut. Ipoteza formarii masei critice de cetateni care va produce schimbarea radicala se va verifica dpdv al adecvarii la realitatea viitoare, iar Istoria va contrasemna pe unul dintre noi doi. :)

                        • @Andrei TT

                          In ultimul tau comentariu, prin analogia sportiva, ai reusit sa relativizezi totul, o metoda foarte draga romanilor. Acest comportament este de fapt unul dintre principalele motive pentru care in Romania „nu vedem padurea din cauza copacilor”, adica nu reusim sa vedem ce este cu adevarat important si ce reprezinta doar detalii nesemnificative.

                          Spui ca: „Eu zic ca pe durata vietii noastre nu se poate schimba nimic semnificativ”. Daca toata lumea „zice” ca tine, atunci in mod sigur „nu se poate schimba nimic semnificativ”. Este un cerc vicios, negarea apriorica a posibilitatii schimbarii impiedica producerea schimbarii. Liderii de opinie ar trebui sa aiba atitudine proactiva, singura care poate duce la obtinerea unei „masei critice de cetateni” care inteleg necesitatea schimbarii.

                          In legatura cu afirmatia: „Succesul modelelor care au dat rezultate pe plan mondial vine la pachet cu caracteristicile societatilor in care au reusit”, aceasta trebuie analizata in stransa legatura cu cele doua aspecte pe care le-am amintit mai sus: „nu vedem padurea din cauza copacilor” si „negarea apriorica a posibilitatii schimbarii impiedica producerea schimbarii”. Trebuie sa depasim mentalitatile toxice „mostenite cultural” precum „fatalismul mioritic”, pasivitatea si resemnarea. Cu alta ocazia, la acesta afirmatie a mea mi s-a replicat: „aceasta atitudine reflecta ignoranta culturala”. Aceasta replica este de fapt un stereotip folosit pentru a justifica „politica strutului”. Ironia soartei, am intalnit ulterior acest „argument” si la fabricantii de arme de foc din Statele Unite, impotriva actorului Liam Neeson, care a criticat cultura americana a armelor de foc, spunand: „e o rusine! Aproape in fiecare saptamana vedem in ziare cate un titlu de genul «alti cativa copii au fost ucisi la scoala»”. Replica fabricantii de arme de foc a fost: „Atitudinea lui Liam Neeson reflecta ignoranta culturala si factuala …” :-)

                          http://tinyurl.com/p48kua5

                          P.S. Afirmatia ta: „Nu sunt de acord cu contrafactuali de genul «Am fi putut fi departe, daca in loc de Iliescu l-am fi ales pe Ratiu». Daca am fi putut, l-am fi ales. Dar n-am putut.”, contine o eroare logica datorat folosirii viclene (?) a sintagmei „AM FI PUTUT”.

                          Adevarul afirmatiei „AM FI PUTUT fi departe, daca in loc de Iliescu l-am fi ales pe Ratiu” nu este conditionat de realitatea ca „Daca AM FI PUTUT, l-am fi ales pe Ratiu in loc de Iliescu, dar n-am putut”. Faptul ca nu am putut sa vedem pericolul alegerii lui Iliescu (datorita manipularii) nu inseamna ca nu am fi putut sa „ajungem mai departe” cu Ratiu.
                          Sa presupunem ca acelasi popor roman (cu aceiasi mentalitate) l-ar fi ales pe Ratiu datorita faptului ca acesta ar fi fost singurul candidat (Ilisecu ar fi renuntat sa candideze). In mod sigur, Ion Ratiu nu ar fi „linistit” poporul, astfel ca la adapostul „linistii” sa se poate structura coruptia generalizata. Ion Ratiu ar fi reusit sa impuna punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara, si astfel ar fi diminut influenta „naravurilor comuniste” in administratie. Doar daca luam in considerare aceste doua aspecte, este foste probabil ca „am fi putut fi mult mai departe”.

                        • Nu va acuz de relativism cultural. Poate nu m-am exprimat bine. Nu ma refeream la trecutul cultural al respectivelor societati, ci la mentalitatile actuale (de unde or veni ele, nu ma intereseaza aspectul. Ca sunt mostenirile trecutului, ca sunt imprumutate, ca sunt impuse cu forta si ulterior interiorizate … conteaza mai putin.)

                          Pentru a putea face vreo schimbare semnificativa in Romania, trebuie o masa critica de cetateni. Pana acum 2 luni, era destul de greu de spus daca exista sau nu o masa critica. Dar a venit testul adevarului, la alegeri.

                          Ipoteze:
                          1) E de presupus ca cine ca vrut sa o voteze pe M.Macovei, a facut „efortul” sa se deplaseze pana la sectia de votare.
                          2) E de presupus ca cine a vrut sa o voteze pe M. Macovei, nu a votat cu alt candidat din spaima ca altfel l-ar avantaja pe Ponta (vorbim de turul I )

                          Concluzie:
                          M. Macovei a obtinut foarte aproape de maximum de voturi pe care le-ar fi putut obtine la aceste alegeri. Bazinul ei electoral este de circa 421.000 de votanti.

                          Asta inseamna 2,3% din totalul persoanelor cu drept de vot din societatea romaneasca (raportam la total, nu doar la cei prezenti la vot).

                          Aici (daca acceptati premisele rationamentului ca fiind adecvate la realitate) trebuie sa fiti de acord cu mine ca Istoria, cu analogie sportiva sau fara, a contrasemnat varianta mea!
                          2,3% din cetateni nu poate reprezenta o masa critica. Si nici nu da sperante pentru viitorul apropiat (nici daca se dubleaza sau se tripleaza).

                          Sa nu credeti ca nu incerc sa mut, prin fel de fel de actiuni ale mele, societatea cu 1 mm mai spre cum mi se pare mie ca ar fi adecvat sa fie. Doar ca sunt mai degraba realist decat optimist. Continui, dar fara sperante entuziast gonflate.

                          PS: In privinta erorii logice, o resping. In logica cu contrafactuali / lumi posibile, formalizarea propozitiei mele nu este influentata de diferentele intre „am fi putut” sau „puteam” sau „putusem” din limbajul natural. Semantica limbajului natural nu se transfera direct si in totalitate in formalizarea logicii modale.
                          Ceea ce considerati dvs. un contraexemplu (cel cu Iliescu care n-ar fi candidat) nu este un contraexemplu, ci doar o alta lume posibila. Doar ca ar fi o lume mai departata de lumea actuala (cu diferente mult mai mari).
                          Sau poate n-am inteles eu critica.

                        • @Andrei TT

                          La afirmatia ta: „Pentru a putea face vreo schimbare semnificativa in Romania, trebuie o masa critica de cetateni”, am raspuns deja: „Este un cerc vicios, negarea apriorica a posibilitatii schimbarii impiedica producerea schimbarii. Liderii de opinie ar trebui sa aiba atitudine proactiva, singura care poate duce la obtinerea unei «masei critice de cetateni» care inteleg necesitatea schimbarii”.
                          TOTI liderii de opinie RESPONSABILI „ar trebui sa aiba atitudine proactiva” TOT TIMPUL, nu doar o minoritate, sporadic (cum ar veni, nu doar Monica Macovei la alegeri – astfel analogia ta este, din nou, irelevanta).

                          P.S. Spui ca: „In privinta erorii logice, o resping. In logica cu contrafactuali / lumi posibile …”. Se pare ca nu ai inteles rationamentul meu, care nu se referea la problema cu „contrafactuali / lumi posibile”, ci la „o eroare LOGICA datorata folosirii viclene (?) a sintagmei «AM FI PUTUT»”. Repet argumentatia:

                          Afirmatia ta: „Nu sunt de acord cu contrafactuali de genul «Am fi putut fi departe, daca in loc de Iliescu l-am fi ales pe Ratiu». Daca am fi putut, l-am fi ales. Dar n-am putut.”, contine o eroare LOGICA datorata folosirii viclene (?) a sintagmei „AM FI PUTUT”.

                          Consecintele realitatii ca „Daca AM FI PUTUT, l-am fi ales pe Ratiu in loc de Iliescu, DAR N-AM PUTUT” nu implica (LOGIC) NEPUTINTA CERTA de a „ajunge departe” cu Ion Ratiu, asa cum rezulta din argumentatia ta ambigua – „vicleana” (cuvantul „contrafactuali” nu modifica logica argumentatiei). Faptul ca nu am putut sa vedem pericolul alegerii lui Iliescu nu elimina (LOGIC) varianta ca am fi putut sa „ajungem mai departe” cu Ratiu (nu inseamna, automat, nici ca ajungeam mai departe cu Ion Ratiu – deci NU ESTE VORBA DESPRE „ISTORIE CONTRAFACTUALA”).

                          Paragraful in care vorbeam despre ce s-ar fi putut intampla daca il alegeam pe Ion Ratiu („istorie contrafactuala” argumentata credibil) NU mai facea parte din argumentatia in care demonstram eroarea LOGICA a rationamentului tau.

                        • Iar nu ne contrazicem. :)

                          1) Eu prezint descritpiv („nu avem”), tu prezinti normativ („ar trebui sa avem”). Sunt planuri diferite.

                          Desigur, la nivel normativ sunt de acord cu tine: ar fi dezirabil sa avem. Si in privinta rationamentului cu cercul vicios sunt de acord. Doar ca depasirea impasului se face prin enuntarea unei conditii anume (un mecanism) care sa permita iesirea din cercul vicios. Nu te poti astepta sa apara din senin masa critica (despre care eu am constatat ca nu exista iar tu spui ca AR TREBUI formata de lideri de opinie „cu atitudine proactiva”), asa ca trebuie si un mecanism care sa o formeze. As risca sa zic ca tu speri sa se formeze prin convingerea lor de catre lideri de opinie pro-activi. Citez: „Liderii de opinie ar trebui sa aiba atitudine proactiva, singura care poate duce la obtinerea unei «masei critice de cetateni» care inteleg necesitatea schimbarii”.” Cum, mai exact, ar duce la acest rezultat?

                          Eu as zice ca respectivii, inainte de a fi convinsi, ar trebui sa aiba o buna gandire critica, ca sa adere la ideile respective din compatibilitatea lor cu sistemul de valori propriu. Pentru ca altfel e doar o chestiune de hazard ca au fost convinsi de acesti lideri de opinie si nu de altii care au o alta agenda politica (si, evident, o alta propaganda). Deci ar trebui sa-mi explici, cred, cum se poate realiza, IN CONDITIILE ACTUALE, IN SCURT TIMP, o masa critica de cetateni cu o buna gandire (critica). Dupa aceea, functioneaza si treaba cu liderii de opinie …

                          # # # # #

                          “Daca AM FI PUTUT, l-am fi ales pe Ratiu in loc de Iliescu, DAR N-AM PUTUT” nu implica (LOGIC) NEPUTINTA CERTA de a “ajunge departe” cu Ion Ratiu, asa cum rezulta din argumentatia ta ambigua – “vicleana” […]”

                          Cred ca e vorba de o alta neintelegere, datorata nu timpului la care am pus verbul ci chiar verbului insusi. Trebuia sa folosesc „gandeam” in loc de „puteam”. Mi-am zis sa nu sune prea arogant cu „gandeam”.
                          Ce vroiam sa zic era ceva de genul „N-are rost sa ne lamentam ca a fost un ghinion ca Ion Iliescu a castigat alegerile. N-a fost un ghinion. A fost ceva natural. Pur si simplu atat de putine rationamente corecte puteau face alegatorii in 1990. Adica nu prea gandeau. Deci varianta in care l-am fi avut presedinte pe Ratiu nu poate fi luata in consideratie ca rezultat al unor actiuni cu intentionalitate (ale alegatorilor). Pur si simplu eram (si suntem) prea ingnoranti pentru a depasi astfel de situatii critice altfel decat prin noroc chior.”

                          Nu vorba de imposibilitate fizica („neputinta certa”/”negare apriori”), ci de faptul ca intrebarea „Dar daca l-am fi ales pe Ratiu, am fi departe?” … aproape ca n-are sens. (Ca o analogie, sper mai fericita, e ca si cum m-as intreba eu „Dar daca putem eu alerga suta de metri in mai putin de 10 secunde prin 1990, l-as fi invins pe Carl Lewis si as fi devenit faimos?” Intrebarea e corect formulata sintactic si chiar semantic, dar are sens sa-mi pun asa o problema?
                          Simpatic este ca propzitiile conditionale (cum e si aceasta si cea cu Ratiu) cu antecedent fals sunt … adevarate :) ).

                        • @Andrei TT

                          Dupa ultima ta reactie la argumentatia mea despre eroarea ta logica, am ajuns la concluzia ca esti rau intentionat, arunci cu „petarde” pentru a deruta eventualii cititori care observa mai greu eroarea (dupa „petarda” cu „contrafactuali”, acum arunci „petarda” cu „planuri diferite”).

                          O alta „petarda” (dupa multe altele, acum imi dau seama) este si afirmatia ta: „Eu as zice ca respectivii, inainte de a fi convinsi, AR TREBUI SA AIBA O BUNA GANDIRE CRITICA …”. Adica, eu propun sa schimbam principiile sistemului de invatamant, care a format cetateni fara gandire critica, si tu imi explici ca nu putem sa il schimbam deoarece nu avem cetateni cu gandire critica. Curat murdar, coane Andrei TT! Deci, „ar trebui sa aiba o buna gandire critica”, insa „nu te poti astepta sa apara din senin masa critica”, asa ca „trebuie si un mecanism care sa o formeze”! Ce coincidenta, tocmai asta propuneam eu, „mecanismul care sa o formeze”: schimbarea profunda a sistemului de invatamant!

                          La final arunci o noua „petarda-analogie”, care pune in evidenta conexiuni nebanuite intre sport si politica.

                          Avand in vedere cele aratate mai sus, nu voi mai participa la aceasta „sezatoare”.

                      • Iata! Am ajuns si de acord! :)

                        Discutia intre noi a mers dintr-una in alta si am pierdut din vedere punctul in care propuneai schimbarea principiilor sistemului de invatamant. Scuzele mele! Daca aceasta e teza ta in problema formarii gandirii critice, o apreciez ca fiind una buna, pe termen lung. (Rezultatele – pentru generatiile viitoare, dar asta e, nu vad ce s-ar putea face pe termen scurt … 20-30 de ani, adica.)

                        (Sar peste partea cu procesele de intentie, neurostiinta nu ne ajuta prea mult la asta, in stadiul actual. Puteai doar sa zici, fara iritare, „N-ai fost atent! L-am prezentat! Mecanismul este modelul finlandez de invatamant!” :) In privinta „normativ-descriptiv”, logica modala, analogii … cred ca iritarea ti-a umbrit putin ratiunea.)

                        Dat fiind ca am divagat mult de la subiect (desi cu concluzia am revenit), propun si eu sa punem punct aici discutiei. Multumesc, a fost o placere (realmente).

              12. Ba sigur ca poti – daca esti un profesor bun.Ce se intampla in sala de clasa are legatura doar cu profesorul.De aceea in clasa unor profesorii toti copiii sunt activi si dornici sa invete iar in clasa altora sunt plictisiti de moarte si nemotivati.Sigur ca nu toti copiii vor avea aceleasi rezultate – ei sunt diferiti de la natura – dar performanta lor depinde numai de tine.Parintele are un rol important cand reuseste sa motiveze un copil plictisit in clasa unui profesor – in rest ora e numai a ta – fii interesant, fii distractiv, fii consecvent, fii un model – si sprijina parintele daca greseste , pentru ca tu esti calificat in educatia copiilor – parintii nu au nici o calificare, muncesc din greu in diferite profesii si fac ce pot ca parinti.
                Eu sunt si parinte si profesor si sincer , m-am saturat de atatia profesori incompetenti care tot blameaza parintii pentru esecurile lor. Parintii au destule pe cap incercand sa puna mancare pe masa, etc, profesorii care muncesc doar 18 ore pe saptamana la catedra ar trebui sa fie in stare sa pregateasca niste lectii decente prin care sa atraga toti elevii.

                • Simplifici mult lucrurile. Ideea ca doar calitatea profesorului conteaza, ca si cand acesta ar prelucra materiale (de diferite calitati) la strung, este una cel putin ciudata. Ideea ca profesorii trebuie „sa pregateasca niste lectii decente prin care sa atraga TOTI elevii” este una frumoasa in teorie, doar ca „practica ne omoara”. Dificultatile pe care le intampina un profesor de matematica pentru indeplinirea acestui deziderat nu se pot compara cu „dificultatile” pe care le intampina un profesor de religie. Este doar un exemplu, care arata faptul ca bagajul complex de aptitudini, mentalitati, cunostinte si motivatii cu care elevul vine din familie este la fel de important ca si calitatea profesorului (si sa nu uitam un alt factor, esential: calitatea programei de invatamant, programa care trebuie sa stimuleze motivatia elevului, nu sa o distruga). Din acest motiv, articole precum cel al doamnei Oana Moraru sunt foarte oportune, atat pentru parinti cat si pentru profesori – care ar trebui sa antreneze mult mai mult parintii in procesul de educatie al copiilor, ca sa nu mai vorbesc despre oportunitatea unor astfel de articole pentru cei care decid continutul programei scolare din Romania zilei de azi (in care scara valorilor este una de tip medieval).

                  P.S. Pentru a putea sa apreciem corect afirmatiile tale, poti sa ne spui (onest) si ce materie predai?

                • „Eu sunt si parinte si profesor si sincer , m-am saturat de atatia profesori incompetenti care tot blameaza parintii pentru esecurile lor. Parintii au destule pe cap incercand sa puna mancare pe masa, etc, profesorii care muncesc doar 18 ore pe saptamana la catedra ar trebui sa fie in stare sa pregateasca niste lectii decente prin care sa atraga toti elevii”
                  Daţi-mi voie să nu fiu de acord cu dvs. Dacă sunteţi şi părinte, cum spuneţi, cu siguranţă atunci că aveţi destule pe cap încercând să puneţi mâncare pe masă, fiindcă lefurile în branşă nu sunt tocmai confortabile. Dacă sunteţi profesor, ar trebui să ştiţi că munca unui profesor nu se reduce doar la cele 18 ore de la catedră şi că numai cu nişte lecţii „decente” (?), cum le numiţi, un profesor n-are toate şansele să-şi atragă elevii.
                  Dar mă tem că sunteţi unul dintre acei (mulţi) profesori care dau pe dinafară de propria importanţă, considerându-se atât de buni încât nimeni în afara lor nu-i în drept să vorbească despre şcoală.

                • „Profesorii care muncesc doar 18 ore/saptamana” – si spuneti ca sunteti profesoara? Cand corecteaza un profesor lucrarile? Caietele elevilor de clasele I-IV? Cand concepe teste pe nivelul clasei? Cand aduna materiale si cand isi pune ordine in toate aceste lucruri? In cele 18 ore? Ideea este ca a fi profesor este o meserie, oricat de dur suna, o meserie, care daca e insotita si de vocatie devine minunata. Dar ,nu uitati, este o meserie, ca un inginer, ca un vanzator, ca un avocat. Profesorul nu are de ce sa iti iubeasca tie copilul, scopul lui este sa ti-l invete o materie.

                  • Si totusi, daca nu vorbesc si sentimentele, daca nu se simte iubit, copilul tau, care in mare parte din timp este si al meu-cel putin cat este la scoala, copilul va reactiona ca atare. Vocatia presupune si dragoste, ori „Daca dragoste nu am, nimic nu sunt”

                • Da, dar doar in cele 2 idei ale articolului (vezi comentariu mai jos). In niciun caz in presupozitie (corelatia echilibru emotional – succes educational).

                  Acum, fie nu-l citeaza intentionat, fie ideile sunt luate din literatura secundara. Dar cred ca textul se doreste un eseu sau ceva de genul acesta, asa incat neavand pretentii de teorie, nu e neaparat impubatila lipsa citarilor.

              13. Extraordinar articol! Felicitari! Oare cati parinti suntem in aceasta situatie….avand in vedere ca majoritatea famiilor din Romania au un singur copil…in grija a doi parinti, 4 bunici, matusi, unchi,s.a.m.d.

              14. Ideal ar fi ca fiecare copil sa beneficieze de propriul traseu educational, adaptat la resurse, inclinatii, talente, aspiratii, tipul sau de inteligenta, care fac din fiecare copil o entitate unica. Nu se poate asa ceva, dar cat mai multe trasee educationale, alegerea celui mai potrivit, inclusiv cu ajutorul psihologilor (asa zisa orientare scolara si profesionala), reprezinta cheia succesului la invatare.

                Exista inteligente de tip comceptual-teoretic (sa parcurga o filiera teoretica inca din clasa a V-a), de tip aplicativ-practic (o filiera profesionala), emotionala, sociala, artistica, etc. Pentru fiecare tip este necesar un traseu educational distinct.

                Geaba pui un elev fara resurse intelectuale de natura conceptual-teoretica sa invete ecuatii, integrale, derivate, fizica cuantica, critica literara, va esua lamentabil

                • Daca ne gandim in sens productiv, si daca scopul educatiei este invatarea unei profesii mai degraba decat descoperirea unei vocatii atunci aveti perfecta dreptate. Acest sistem functioneaza de pilda la nemti, care au o gramada de site si fagase pentru ca suvoiul unui copil sa isi gaseasta matca vreunui rau sau al altuia.

                  Se intampla insa sa prefer un alt tip de societate, si de cultura, si de oameni. Cred in clase cu copii de varste diferite, in invatarea in familie si la locul de munca al parintilor. Mai cred si in educatia permanenta. Votul meu si al altora ca mine, locuind inclusiv in Germania, se va face din ce in ce mai auzit.

                  • @dum

                    Daca pentru viitorul adult vocatia nu va sta la baza profesiei, atunci acesta nu va putea sa aiba o viata implinita (avand in vedere faptul ca majoritatea oamenilor isi petrec o treime din viata activa la serviciu). „Descoperirea unei vocatii” nu poate sa fie scopul educatiei, ci doar o etapa (timpurie) de parcurs. „Invatarea unei profesii” (formarea unei baze specifice solide), pe de alta parte, trebuie sa fie unul dintre principalele obiectivele ale unei educatii responsabile.

                    Sunt total de acord cu ideea domnului profesor Stefan Vlaston: trebuie sa existe „cat mai multe trasee educationale”. As adauga ca diferentierea acestora trebuie sa se faca cat mai devreme posibil.

                    P.S. Cred ca ideea unei educatii permanente, pe tot parcursul vietii, este una care trebuie luata foarte in serios in viitor (avand in vedere dinamica tot mai accentuata a societatii moderne).

                  • Vocatia se descopera greu insa, profesia mult mai usor. Intr-o lume perfecta oamenii ar fi liberi sa isi caute vocatia toata viata. Nemtii probabil ca au necazurile lor cu atatia profesionisti fara vocatie, resentimente individuale care se varsa in nationalism, si economic sufera pt ca nu sunt creativi, iau idei din afara si le produc, nu cred ca e in mentalul nostru. Nemtii nu sunt multumiti nici atunci cand o duc bine, eu as fi putin mai precaut..

                    Sigur ca e bine sa stii o meserie, chiar doua, nu e vorba de asta. Dar a spune ca un copil de 5 ani nu are stofa de matematician e absolut ridicol. Si totusi asta face statul german. Eu la 5 ani spuneam poezii, la 10 ani eram olimpic la mate, la 15 faceam filozofie, la 20 invatam programare, la 25 cercetare in afara tarii, etc. Traiesc in Suedia, aici nu sunt separati copii, nici pe vocatii si nici pe clase de varsta. Suedezii au productivitate tripla fata de nemti si sunt mult mai creativi.

                  • @dum

                    Cred ca nu ai citit atent comentariul meu.

                    1. Spuneam ca: „Daca pentru viitorul adult vocatia nu va sta la baza profesiei, atunci acesta nu va putea sa aiba o viata implinita (avand in vedere faptul ca majoritatea oamenilor isi petrec o treime din viata activa la serviciu)”. Dupa afirmatia asta, nu inteleg care este rostul argumentului tau: „nemtii probabil ca au necazurile lor cu atatia profesionisti fara vocatie”?!

                    2. Spui ca: „Intr-o lume perfecta oamenii ar fi liberi sa isi caute vocatia toata viata”. Dupa cum spuneam, in lumea reala „majoritatea oamenilor isi petrec o treime din viata activa la serviciu”. „Daca pentru viitorul adult vocatia nu va sta la baza profesiei”, atunci „probabil ca vor exista necazuri cu atatia profesionisti fara vocatie …”.

                    3. Mai spui ca: „a spune ca un copil de 5 ani nu are stofa de matematician e absolut ridicol”. Unde am afirmat eu ca descoperirea vocatiei se face pana la varsta de 5 ani? (exista, evident, si exceptii)

                    In plus, am spus ca: „«Invatarea unei profesii» (formarea unei baze specifice solide), pe de alta parte, trebuie sa fie unul dintre principalele obiectivele ale unei educatii responsabile”. Dupa cum vezi, sintagma „invatarea unei profesii” apare intre ghilimele (este preluata din comentariul tau anterior), in paranteza mi-am nuantat punctul de vedere: „formarea unei baze specifice solide”.
                    Dupa cum spunea domnul profesor Vlaston: „Exista inteligente de tip comceptual-teoretic (sa parcurga o filiera teoretica inca din clasa a V-a), de tip aplicativ-practic (o filiera profesionala), emotionala, sociala, artistica, etc. Pentru fiecare tip este necesar un traseu educational distinct. Geaba pui un elev fara resurse intelectuale de natura conceptual-teoretica sa invete ecuatii, integrale, derivate, fizica cuantica, critica literara, va esua lamentabil”.
                    Deci, „formarea unei baze specifice solide” pentru un viitor scriitor nu inseamna „sa invete ecuatii, integrale, derivate”. La varsta de 14 (poate chiar mai devreme) este deja clar daca elevul are sau nu are „inteligenta de tip comceptual-teoretic”. Daca nu o are, atunci aprofundarea matematicii nu va face parte din „baza specifica” de care vorbeam mai sus.

                    P.S. Nu cunosc bine sistemul de educatie din Suedia, asa ca nu voi comenta afirmatiile tale. Totusi, dupa cate am auzit, acesta nu se bazeaza pe memorarea de informatii, asa cum se intampla (din pacate) in Romania.

                    P.P.S. „Cum merge sistemul de educatie FINLANDEZ, cel mai bun din lume”.

                    – „Noi, in Finlanda, am inceput reforma educationala acum 40 de ani, dar mereu cautam metode sa imbunatatim sistemul educational. O imbunatatire a sistemului educational este un castig pentru toata lumea, afirma in februarie ambasadorul Finlandei Ulla Vaisto”.

                    – „Memorat inutil nu exista in Finlanda”.

                    – „Profesorul Ion Petre mentioneaza ca Finlanda apare in topul majoritatii clasamentelor sistemelor nationale de educatie preuniversitara si datorita calitatii programelor de invatamant”.

                    – „Programele de invatamant sunt excelente, atat prin prisma continutului pe care il ofera, prin relevanta lor pentru viata moderna, cat si prin integrarea predarii dincolo de granitele diverselor materii”.

                    – „Profesorul Ion Petre, care conduce propriul grup de cercetare, pe care l-a fondat la doar 28 de ani la Abo Akademi University din Turku, atrage insa atentia asupra diferentelor in studierea matematecii, o materie globala, in cele doua tari. «Aici comparatia cu sistemul romanesc este frapanta: accentul cade pe rationament, pe analogii, pe exemple din viata de zi cu zi a elevilor (internet, bani de buzunar, trafic rutier, relatii cu alti copii, etc)»”.

                    – „Materii optionale, in functie de interesul elevilor, inca din clasa a III-a”

                    – „Curriculum flexibil ii determina pe elevi sa isi aleaga materiile optionale in functie de interesele lor viitoare, chiar si la nivelul invatamantului de baza. Din clasa a III-a, elevii finlandezi pot opta pentru materii optionale sau extra-curiculare precum ore de teatru, de limbi straine suplimentare, de arta, de informatica, de auto-aparare sau de fotografie. «Rezultatul este cel al unui curiculum flexibil, ce este personalizat de catre fiecare elev in parte. Mai mult, scolile au autonomie si pot influenta oferta curiculara», mai spune profesorul Ion Petre, care scoate an de an noi generatii de doctori in matematica, biologie si informatica”.

                    – „Liceul este bazat, in mare parte, pe materii optionale – pana si matematica poate fi aleasa in sistemul ”elementar” sau ”avansat” – in functie de preferintele tanarului”.

                    – „Teme putine, fara controale la scoli”

                    – „In Romania, foarte multi parinti se plang ca copiii lor, preocupati de scoala, sunt bombardati cu foarte multe teme acasa. In Finlanda, temele de acasa nu iau mai mult elevilor de 30 de minute pe zi”.

                    – „Profesorul Ion Petre atrage atentia ca un sistem de educatie nu isi poate regasi calitatea doar in rezultatele la olimpiade internationale, ci si in abilitatea viitorilor adulti de a functiona in societate, de a interactiona unii cu altii, de a-si construi o cariera de-a lungul a 40-50 ani si a o adapta la schimbarile de tehnologie. «Tebuie sa fim atenti cum definim performanta unui sistem de invatamant. Invatamantul romanesc are intr-adevar traditii solide de performante la nivel de olimpiade (centrat pe identificarea si antrenarea talentelor), dar sufera de multa vreme la nivelul performantelor elevului obisnuit, asa cum este ea reflectata in testele internationale de tip PISA.»”

                    – „La ultimele teste PISA, Finlanda era pe locul 3 din 65 de tari, iar Romania pe locul 46. Indicele european de invatare pe parcursul vietii (European Lifelong Learning Indicators – ELLI) punea Romania, in 2010, pe locul 27 din 27 de tari analizate. Pe primul loc se afla Finlanda”.

                    http://tinyurl.com/pul9asd

                    • Pai tocmai asta am incercat sa explic, ca nici la 5 ani, nici la 15 si nici la 20 ani nu e nimic clar cu privire la vocatia unei persoane, si a constrange pe cineva intr-o directie sau alta este fascism. Nemtii fac asta pt ca asta au facut din totdeauna.. nu inteleg de ce trebuie sa le urmam modelele proaste, de ce nu putem copia cultul protestant al muncii de pilda? Modelul de educatie german face putini someri, dar RO are putini someri din capul locului, undeva la 10% procent considerat absolut normal pt o economie sanatoasa. Prea putinii someri ar insemna rigiditate macroeconomica. In RO ar trebui stimulata creativitatea in educatie si reformat mediul academic/cercetarea de acord, pt ca tot ce vindem in occident e materie prima si suflete, pe ultimele le dam gratis. O cercetare sanatoasa atrage microclimat economic si se imbunatateste tehnologia si am reusi sa vindem si chestii mai tzapene.. „noi” fiind voi de fapt, ca eu as fi doar un martor tacut. treaba voastra..

                      • @dum

                        Repet, poate nu ai citit atent comentariul meu: „Mai spui ca: «a spune ca un copil de 5 ani nu are stofa de matematician e absolut ridicol». Unde am afirmat eu ca descoperirea vocatiei se face pana la varsta de 5 ani? (exista, evident, si exceptii)”.
                        Totusi, daca „nici la 15 si nici la 20 ani nu e nimic clar cu privire la vocatia unei persoane”, atunci „probabil ca vor exista necazuri cu atatia profesionisti fara vocatie …” (afirmatia iti apartine).

                        P.S. Se pare ca ai un fix cu nemtii. Daca citeai atent ultimul meu comentariu, vedeai ca cea mai mare parte a acestuia era despre „Cum merge sistemul de educatie FINLANDEZ, cel mai bun din lume”.

                        P.P.S. „The Global Competitiveness Report – World Economic Forum, 2013–2014”:

                        – Produsul intern brut pe cap de locuitor (in Dolari):

                        15. Finlanda – 46.098
                        21. Germania – 41.513
                        69. Romania – 7.935

                        – Speranta de viata (in ani):

                        22 Germania – 80,7
                        26 Finlanda – 80,5
                        60. Romania – 74,5

                        „Raportul Fericirii in Lume 2013” („World Happiness Report 2013”), publicat de „Earth Institute” din cadrul Universitatii Columbia (New York, SUA):

                        7. Finlanda
                        26. Germania
                        90. Romania

                        http://tinyurl.com/olywf78

                • Invatamantul romanesc avea la sfarsitul anilor „70 repere bune.Orientarea profesionala a copiilor incepea in jurul varstei de 15 ani.eu cred cu tarie ca acum poate incepe la 10 ani

              15. Stimata doamna, aticolul dvs instructiv mi-a amintit de o fraza care, dupa ce am avut sansa sa mi-o insusesc (adica, mai mult decat sa o pricep!), mi-a schimbat viata!
                O impartasesc deci, cu cine doreste :
                In viata, este important sa accepti ceea ce nu se poate schimba, este de dorit sa schimbi ceea ce te deranjeaza, si este esential sa faci diferenta dintre cele doua categorii!

              16. Doamnă Profesor, un articol deosebit. Care evidenţiază multe din problemele cu care se confruntă relaţia părinte-copil. Relaţie ce se proiectează, cu siguranţă, in performanţele şcolare. Este un material conceput şi scris la un nivel ce reflectă o experienţă de dascăl de o anume calitate.
                Personal, mă tem că va fi de neînţeles pentru mare parte din părinţii români. Unii dintre ei sunt analfabeţi la modul propriu. Şi numărul lor nu este chiar mic, din păcate. Alţii nu-l vor înţelege din alte motive.
                După părerea mea, cea mai mare problemă este că în mare parte a României nu există o ”cultură a părintelui în raport cu copilul”. Este şi o chestiune istorică. Secolele de existenţă sub suzeranitatea Înaltei Porţi, la răscrucea drumurilor şi în calea furtunilor de tot felul au lăsat urme adânci. Balcanismul nu este o vorbă goală. Înseamnă şi un anume tip de familie, de tip patriarhal, unde părinţii – mai ales taţii si bunicii – sunt Dumnezei, iar copiii sunt ”bunuri”. ”Eu te-am făcut, eu te omor!” este o expresie (prea) des auzită. Încă există ”părinţi” care-şi retrag oraslele de la şcoală ca să-i exploateze ca mână de lucru în gospodărie, ca să aibă grijă de fraţii mai mici, ca să cerşească…Iar o parte din cei care au un grad de educaţie mai ridicat au aşteptări mult prea mari de la copii, pe motiv că le-au asigurat toate condiţiile.
                Una peste alta, există în continuare mari probleme în relaţia dintre părinţii şi urmaşii lor. Ştiu din proprie experienţă câte ceva. Nu îmi ridic osanale, însă am încercat să schimb ”stilul” părinţilor mei. Am acordat copiilor mei multă libertate în alegerile lor, i-am înţeles când au spus că un obiect nu le place, când un profesor nu le place – asta s-ar putea să supere… Asta mi-a creat un câmp de luptă nedorit. Am avut bătălii verbale serioase cu ai mei. Care au fost totdeauna împotrivă, mi-au pus mereu la îndoială deciziile, pe motiv că aşa nu e bine, că ei m-au crescut altfel etc. Şi au rămas până la capăt la ideea patriarhală că părintele ştie mai bine decât copilul ce i se potriveşte. Nu am regretat niciodată ce am făcut, însă copiii mei, deşi sunt adulţi, tot se mai întreabă şi azi de unde atâta încrâncenare, de ce bunicii nu au crezut în ei, în mine…Au plecat de lângă noi (şi) din cauza asta şi jură că ei vor fi altfel. Să sperăm.
                Pe de altă parte, şi când e vorba de pregătire privată, tot părinţii aleg profesorii. Şi se ajunge în acelaşi punct. Dacă nu este consultat şi copilul, se prea poate ca decizia meditaţiilor sau a şcolilor private să nu dea randament. Deci e o întreagă problematică şi aici.
                Chiar mi-a plăcut materialul scris de Dvs., dar nu pot să nu observ că are o anume adresabilitate. Este destinat părinţilor care sunt sau pot fi prieteni cu copiii lor. Dar aceasta categorie este încă restrânsă în România…

              17. frumos… e un poem ?

                Greu de crezut ca parintii cu copii prescolari citesc asa ceva.
                Ei asculta Itsy Bitsy si sfaturile pseodo-psihologilor despre cresterea copiilor.
                Apoi majoritatea lor au fost si ei crescuti la fel.

                Si daca stau si ma gandesc… pe vremea cand lumea facea cele mai spectaculoase salturi… educatia se facea cu nuiaua. Pedagogic, fara ura si partinire. Dar sunt vremuri apuse. Femeile s-au emancipat de atunci si o data cu ele si copiii (nu mai este nimeni acasa care sa stea cu ei). Acum intalnesti copii in mall, la restaurant, la teatru, la film, &c. Li se fac toate placerile pentru a sta linistiti. Sau dimpotriva, se urla la ei ca la animale. Rezultatul e firesc. Autoritatea paterna este o amintire. Acum vorbim de parteneriat, colaborare, &c. Si cu cat vorbim mai mult cu atat lumea arata mai rau.

                De ce ? Pentru simplu motiv ca ne mintim pe noi insine spunand ca suntem homo sapiens.
                Nu suntem. Sarguinta si harnicia, invatatul si cititul, nu sunt stari naturale ale omului.
                Daca am avea toti asigurat un minim necesar subzistentei nu cred ca s’ar mai da cineva jos din pat dimineata. Poate e o impresie falsa cauzata de lumea din jur… exista insa o literatura bogata pe tema bogatiei care sminteste.
                Acum mii de ani exista o lume in care erau culegatori, cultivatori si vanatori. Astazi sunt tot mai putin cultivatori, multi culegatori si ceva vanatori. Traim mai bine si de aceea munca s’a depreciat. Oamenii nu mai au nevoie de sprijin si pot supravietui singuri. Asa se face ca oamenii nu mai au nevoie de familie. Nevoie in sens imediat. Au o nevoie culturala pentru ca asa am fost invatati dar orice invat are si dezvat.

                Problema provine din faptul ca educatia e devenit universala. Toata lumea este bagata in acelasi malaxor… e un drept obligatoriu. Si asa totul se dilueaza. Nu mai exista diferente. Si fara diferente oamenii devin indolenti. Exista de fapt diferente dar nu scoala le produce. In tara asta daca esti silitor si harnic esti batjocura tuturor celorlalti. Si acesti ceilalti au si ei copii si iti trimiti copilul la scoala impreuna cu copiii lor… si batjocoresc munca si silinta pentru ca ei asta vad acasa.

                Acum un secol invatatorii erau in majoritatea cazurilor pe o pozitie sociala mai buna decat majoritatea parintilor si se bucurau de o anume autoritate sociala. Azi… orice comentariu este inutil. Or, atitudinea sociala fata de educatie, atutidinea oamenilor fata de profesori se simte. Elevul simte imediat unde este centrul de autoritate. E suficient sa vezi tinuta, atitudinea, comportamentul, vocabularul, &c. Si apoi profesorii sunt intr’o pozitie in care ar trebui sa fie un model pentru semenii lor. Uuuuh. Adevarul este ca ei sunt exact la fel de buni cat si parintii elevilor lor. Unora, putini, le pasa. Altora… defel.

                In fine, ideea e ca nu pare a fi asa de simplu….

              18. Am un copil mic, mai sunt vreo 4-5 ani pana la scoala, si probabil ca va face scoala in afara tarii, unde face si gradinita. Cand apuc, mai citesc teorii si carti despre educatia moderna, inceputa de Montesori si continuata de altii. Cred ca avem aceleasi probleme, si dvs ca dascal (si eu am pregatire pedagogica, desi nu am practicat prea mult) si eu ca parinte. In lumea dezvoltata oamenii nu sunt foarte ambitiosi cu copii lor. Tot ce vor e ca acestia sa fie fericiti, echilibrati. Coincidenta face ca teoriile pedagogice sa fie elaborate in lumea dezvoltata. Am citit toate articolele dvs si cred ca in fond aveti simptomul dascalului de Romania: vreti sa ii ‘ajungeti’ pe copii, sa ii ‘pregatiti’ pt viitor. Cred ca e normal pt o tara inapoiata ca RO, si cartile scrise pt lumea lor nu se potrivesc cum trebuie la noi si in multe parti din lume, ba chiar si in Occident. Un copil de emigrant de pilda nu poate sa ramana doar fericit, pt ca originea il va minimiza in ochii celorlalti. Un copil din RO nu poate fi echilibrat, pt ca va trai intr-o lume de dezechilibru si disarmonie, fie ca ramane in RO sau iese si intra in infernul emigrarii. Cred ca se scriu putine carti pentru acesti 80% din pamanteni, care nu au norocul sa se nasca in locul potrivit din oamenii locului potrivit.

                Eu incerc sa ii dezvolt independenta si simtul libertatii pt ca mi-a fost castrat toata viata, intai de parinti si profesori, apoi de colegi si ‘prieteni’ iar acum de catre straini. Nevasta-mea, tot romanca, e invers: punitiva si autoritara. Aceeiasi teama insa. vom vedea..

                • @dum

                  Spui ca: „Am citit toate articolele dvs si cred ca in fond aveti simptomul dascalului de Romania: vreti sa ii ‘ajungeti’ pe copii, sa ii ‘pregatiti’ pt viitor. Cred ca e normal pt o tara inapoiata ca RO …”

                  Sa vedem ce spune Presedintele SUA, Barack Obama: „In SUA, o provocare majora o reprezinta revitalizarea abilitatilor si interesului studentilor pentru matematica si stiinta.” … „Studentii americani ocupa locul 21 in lume la pregatirea stiintifica si locul 25 la matematica, punand astfel SUA in dezavantaj in sectoare vitale precum cel medical, energetic si de securitate”.

                  http://edition.cnn.com/2009/POLITICS/11/23/obama.science/

                  „SUA a devenit un lider global, in mare parte, datorita geniului si muncii sustinute a oamenilor ei de stiinta, a inginerilor si a inventatorilor. Totusi, astazi aceasta pozitie este amenintata deoarece putini studenti americani isi doresc sa devina experti in domeniul stiintei, tehnologiei, ingineriei si matematicii (abreviat STEM in engleza) – si datorita putinilor profesori care se specializeaza in aceste domenii. Presedntele Obama a facut o prioritate din cresterea numarului studentilor si profesorilor competenti in aceste domenii vitale”.

                  http://www.ed.gov/stem

                • Puteti sa imi numiti un stat dezvoltat care a devenit subdezvoltat in ultimii 200 de ani? Faptul ca unul din primele 30 de state din lume pierde 2-3 puncte in fata altuia nu inseamna nimic. Educatia americana este exceptionala, universitatile americane fac cel mai mare import de creiere din lume. Sigur ca americanii sunt si ultraliberali, iar educatia are de suferit la fel ca orisice alta institutie, pt ca statul insusi este foarte slab. Pt ca americanii nu sufera sa plateasca taxe si il citeaza mereu pe Tocqueville „To loose a little liberty and gain a little security is to deserve neither and lose both”. Si sa ne uitam chiar la starea natiunii, pe care o citati: SUA a iesit din criza, chiar de mult timp. Europa nu. Divagam..

                  • @dum

                    Citatele nu erau din „starea natiunii” (vezi link-urile).

                    Faptul ca astazi „universitatile americane fac cel mai mare import de creiere din lume” nu inseamna ca situatia nu poate sa se schimbe in viitor. Au existat in istorie multe mari civilizatii (la vremea lor) care „au apus”. Eu totusi cred ca SUA vor ramane mult timp in pozitia de „lider global”, insa acest lucru se va datora TOCMAI faptului ca si-au dat seama ca au o problema si ca au inceput sa caute solutii pentru rezolvarea ei. Faptul ca „presedntele Obama a facut o prioritate din cresterea numarului studentilor si profesorilor competenti in aceste domenii vitale (STEM)” ne arata ca liderii SUA vor ca cetatenii lor sa fie „pregatiti pt viitor”, pentru a putea pastra pozitia de „lider global”, pozitie care asigura prosperitate pentru cetateni americani.

                    • Dar până atunci, vor continua să importe materie cenușie est europeană. Medalia de aur pentru România la matematică, la robotică pe 2014. Problema e că ei își permit să importe, iar noi nu ne permitem să-i pierdem, dar momentan nu avem ce face.

              19. FOARTE BUN ARTICOL.
                Surprinde cu talent disfunctionalitatile perdante in relatia parinte-copil. Felicitari autoarei!

              20. Vis-a-vis de textul d-voastra (remarcabil, din toate punctele de vedere) mi-as ingadui o observatie: in momentul in care ajung la scoala (5 – 6 – 7 ani) copiii sunt deja „formatati”, si nu doar (si – vai! – poate nu in primul rand) de mediul familiar. Majoritatea copiilor urbani traverseaza gradinita, o multime cresa si, din ce in ce mai multi, cresc cu bone. Sigur ca legatura cu parintele ramane cea mai importanta, dar ea e parazitata de multe alte „comenzi sociale”. Cred ca, tot mai mult, socializarea de baza (cu toate mecanismele supunerii si adaptarii fortate la grup) se invata in gradinita, la o varsta la care copilul o recepteaza nu sub specia invatarii, ci sub aceea a dresajului. De unde si reactivitatea lui, defulata sau refulata, pe care „sistemul” o potenteaza mereu. Problema scolii elementare actuale mi se pare a fi, in buna masura, aceea a faptului ca familia se estompeaza din viata copilului si trece in seama scolii o functie afectiva pe care aceasta (ca institutie) nu are cum s-o valorizeze. Ne place sau nu, o educatoare sau o invatatoare lucreaza cu cate 30 de copii (grupele mici, pe model finlandez – de circa 10 copii – nu sunt de actualitate la noi, dat fiind ca ar presupune cheltuieli cu personalul pe care bugetul educatiei nu le poate sustine). Si, inevitabil, tentatia e aceea de a-i reduce la un numitor comun pentru desfasurarea activitatilor prevazute de programa. Numai ca, asa cum bine stim, acest numitor comun nu numeste experienta concreta a nici unuia dintre copii. Familia nu are timp de copii, scoala trebuie sa-si desfasoare programa si copiii raman undeva intre ele, suspendati intre o carenta de afectivitate si o inadecvare la niste cerinte generice. Cred ca lucrurile acestea se „internalizeaza” deja la varste foarte mici si raman definitiv in acel „program” launtric al omului la care educatia ulterioara (daca mai are o bataie launtrica) ajunge foarte greu. Poate ar mai trebui adaugate si desenele animate carora, deja, copiii le sunt abandonati deja de la nastere in mediul domestic. Intr-o alta lume copilul crestea – cel putin pana la varsta scolarizarii – in familie, deschizandu-se pas cu pas lumii exterioare; in cea actuala, copilul vine practic de la inceput in contact cu „lumea larga”, cu normele ei, cu „trebuie”-le vietii cotidiene, cu grupurile mari, cu media, etc. Si, poate, vazand esecul copiilor de a se adecva tuturor acestora ni se arata, in fapt, esecul nostru – al adultilor – de a face o lume in care sa ne regasim ca oameni.

                Cu toata consideratia,

                Mihai Maci

                • Multe s-ar rezolva daca parintii, scoala si gradinita ar fi ceva mai relaxate in asteptari. Ma astept ca multe institutii sa dispara in viitor: religia, scoala, cercetarea si sanatatea in primul rand. In locul lor vor fi mii de secte, scoli alternative sau/si in familie sau/si in locul de munca al parintilor, laburi private sau grupuri de cercetare hobbystice, medicina privata si alternativa.

                  Vreo 50 de ani de stagnare in lume ar schimba optica: oamenii si-ar dori sa devina mai fericiti decat mai evoluati. Educatia va fi obsedata de cum sa traim in armonie cu lumea si societatea, nu de supravietuire si competitivitate. Eforturile noastre sunt destul de zadarnice, pt ca nu stim sa ii invatam pe copii sa fie fericiti.

              21. Iata un text frumos scris. Adica un eseu bun … dar cu valoare empirica neglijabila. Daca se dorea un eseu, e foarte bine asa, cu metafore, presupuneri si indoieli; nu trebuie schimbat nimic. Daca se vroia un articol, mergea rezumat la structura pe care e construit textul: o presupozitie si 2 idei care decurg din ea:

                PRESUPOZITIE: Sa admitem, de dragul discutiei, ca un martor empiric al disponibilitatii copilului pentru succes educational ar putea fi o anumita stare de bine sau echilibru emotional dobandit in perioada pre-scolara.

                (Presupozitia nu se bazeaza pe niciun fapt verificabil, ci doar pe “Un al șaselea simț (care) îmi permite să depistez rapid, în clasă, copiii care vor ”învăța bine”. Cum? Nu știu […]” Cum dealtfel nici “starea de bine” sau “echilibrul emotional” nu prea e masurabil. “Cele mai recente studii”(necitate insa!), par a arata o corelatie intre aceasta “stare de bine” si succesul educational. )

                IDEE 1: Trebuie sa-i respecti copilului demnitatea proprie (sa-l consideri o persoana!), nu sa-l tratezi ca pe o proprietate a ta. In orice actiune, inca din prima zi.

                IDEE 2: Trebuie sa nu faci pentru un copil ceva ce poate sa faca singur; altfel ii distrugi autonomia si ii intaresti ideea propriei neputinte, care se va auto-alimenta.

              22. Minunat pedagog, adorat de copii, înzestrat cu darul de a pătrunde sufletul omului. Cum îi cunoştea pe copii! Cum ştia să se poarte cu ei! Nu era ştrengar care, făcând vreo ispravă, să nu se ducă să i-o mărturisească. Ba mai mult, chiar dacă ştrengarul primea o aspră dojană, nu pleca de la el cu ochii în pământ, ci, dimpotrivă, cu capul sus. Avea ceva care te îmbărbăta şi care parcă-ţi spunea:„Înainte!… Ridică-te! Ce dacă ai căzut? Căderea ta să te ajute să te ridici mai sus!” Nu-i pisa pe şcolari cu predici despre buna purtare. „Căci, avea el obiceiul să spună, eu le cer să aibă doar minte!… Cine vrea să ajungă om deştept, nu mai are timp de şotii”. Fragment din „Suflete moarte” de Gogol

              23. Un articol excelent! Multumim ca exista si astfel de persoane!
                Mi-a dat puterea sa inteleg ca merg pe calea cea buna si ca cineva apreciaza aceleasi valori ca si mine.

              24. Multumim pentru cuvintele pline de adevar pe care ni le daruiti!Sunt parinte , dar si profesor inv.primar (specializare psihologie).Imi pun aceste intrebari cu fiecare serie pe care o iau.Incerc sa ma fac inteleasa de parintii elevilor mei ,parinti care puteau sa-mi fie proprii copii.Este greu ,asa cum bine spuneti sa faci conexiunea ,deoarece ,, firul „care îl leagă pe copil de Parinte ,are împământare la EL(parinte), acasă, în lumea propriei familii. Ma straduiesc sa-i inteleg pe fiecare dintre elevii mei si in acelasi timp sa -i fac sa se inteleaga pe ei insisi.
                Cu respect,Georgeta Apopei

              25. Cu regret ma recunosc atat pe mine ca si parinte care a gresit cat si pe copilul meu.Nu am luat lectii inainte de a fi fost parinte, doar am facut alegeri gresite ?.Am o sansa sa repar ceva?
                Sa fac din copilul istet si creativ care-l am si care e aproape ultimul din clasa ca si rezultate, care alege sa devina invizibil in pauze pentru a nu fi luat peste picior de copii inteligenti , cu rezultate minunate d.p.d.v. al sistemului , dar care striga la el zilnic: prostule? Care refuza sistematic sa raspunda cu injurii la glumele deocheate ale colegilor pentru ca vrea sa foloseasca numai cuvinte frumoase, asa cum l-am invatat eu? Care aplauda cand colegii lui cand iau 10 si suspina cand e aratat cu degetul de copii parintilor care au insuflat comportamentul de a fi continuu inr-o competitie si de a castiga orice ,ca a luat cel mai mic punctaj la engleza? Care nu a primit niciodata de la invatatoare bulina alba si nu a fost cooptat in nicio echipa pentru ca eu , mama idioata am refuzat efectiv sa dau plocoane si in afara unui ghiocel simbolic de 1 martie nu am oferit latisoare de aur, cafele, wisky sau bani si am refuzat sa contribui la cadourile extravagante : laptop, haina de blana pentru invatatoare, bitele de excursii in strainatate pentru diriginta? In clasele primare 4 parinti erau lipiti zilnic de usa clasei si pe rand, acesti parinti duceau geanta invatatoarei pana acasa , care sta la 500 de metri de scoala.Copii acestor parinti sunt olimpicii din gimnaziu.Stiu ca sunt si copii cu inteligenta nativa si sete de carte, dar daca ar fi sa facem o statistica……Mai are sanse copilul meu sa devina un student bun in viitor, un atreprenor care sa-si asigure un trai decent sau un angajat intr-o companie buna?

                • Poate. Poate să fie fericit, dacă vă are alături şi îl ajutaţi să ajungă la el însuşi, să afle cine este el şi ce îl face cu adevărat să cânte. Poate, pentru că se simte în cuvintele dumneavoastră că nu vreţi să renunţaţi.

                • De fapt acesta este adevarul crud din scolile romanesti unde copilul iti este tratat in functie de cat de bine te intelegi cu „Doamna”! Copilul meu invata bine, deocamdata este in clasa a-I-a. Acasa nu o ajut la teme, nu este necesar, dar i le verific la final. Citeste ce i se da si chiar mai mult si o face frumos si cu intonatie pentru ca ii place. La matematica socoteste fara greseala, intelege usor o problema, cu alte cuvinte iubeste scoala mult. Chiar si cand era la pat, bolnava cerea sa mearga la scoala pentru ca „rateaza” nu stiu care activitate. Cu toate acestea simte deseori diferenta pe care „Doamna” o face intre ea si copiii celor privilegiati. Asezarea in banci se face preferential la clasa ei si ea cu durere mi-a spus acasa. Copiii cunostintelor si a lingailor sunt asezati in fata, rar li se schimba colegii de banca si asta numai intre ei. Ceilalti stau in spatele clasei, cand reusesc si ei sa se inteleaga cu un coleg de banca doamna li-l schimba cu altul din acelasi grup { mai modest imbracati, fara parinti cu fite}, niciodat un copil din primul grup nu va sta cu unul din al doilea grup. De exemplu fata doctoritei x mereu va sta in banca cu baiatul manichiuristei „Doamnei” sau cu fetita celei mai bune prietene a „Doamnei”. Sunt sigura ca discriminarile de genul acesta sunt ceva obisnuit in scolile primare! La cei din primul grup li se pune la citit, scris si socotit numai foarte bine {copii care au deja impliniti 8 ani, unii chiar noua si dupa parerea mea ar fi trebuit sa fie deja in clasa a -II-a}, iar fetita mea mai ia uneori si cate un minus foarte bine. Acel minus pe ea o zgandare foarte mult , mai ales cand ii este pus fara argumente, fara sa fi gresit undeva. La matematica, doi-trei elevi sunt ridicati in picioare de fiecare data sa spuna rezultatele corecte la exercitiile avute pentru acasa si ceilalti trebuie sa se corecteze dupa ei. Si fetita mea isi face temele la matematica corect ,cu toate acestea ea n-a fost ridicata niciodata in picioare ca exemplu! Daca n-as fi eu umarul pe care sa planga ar claca! Scoala romaneasca musteste de astfel de cazuri! Cu discriminari din acestea ce par insignifiante, dar in ochii copiilor par uriase, reusim sa le taiem aripile elevilor ca fetia mea, copii de oameni modesti, crescuti cu bun-simt care invata de placere.

              26. Si mie mi-a placut foarte mult acest articol, chiar daca e scris un pic prea metaforic pentru gustul meu si mi-e teama ca parintii care nu aplica deja ideile enuntate nu au mari sanse sa se schimbe macar putin dupa lecturarea lui.

                Imi permit sa fac o sugesie pentru viitor: cred ca ar fi benefica o serie de articole care sa vorbeasca despre cum se poate creste, concret, un copil autonom/liber, cu stima de sine si care sa doreasca sa ia decizii singur, fie bune sau proaste.

                Dau un singur exemplu: locurile de joaca de la noi sunt pline de copii tinuti de mana in continuu, copii care nu sunt lasati sa zburde, sa decida unde si cum vor sa se joaca, care nu sunt lasati sa se impiedice, sa cada si sa se ridice singuri de jos etc – practic, copii care nu sunt lasati de parintii lor sa creasca.

              27. superb, dar prin multe locuri prea subtil. mesajul ar trebui rescris in cheia celor care alcatuiesc masa critica a parintilor „buni” formatori de inertie.
                Nu pot scrie cate reprosuri imi iau din partea acestei mase critice pentru felul in care imi cresc copilul, si mai rau pentru felul in care le cer lor sa respecte niste principii simple in relatia lor cu copilul meu, sau sa isi asume nerespectarea lor.
                Daca ai intrebat un copil ce doreste, trebuie sa fii pregatit sa dai curs raspunsului, sau sa iti asumi dezamagirea pe care i-o produci, in caz de refuz, si sa i-o explici. Le cer sa nu faca lucruri pe care copilul le poate face singur, ci doar sa urmareasca, sa ofere verbal sa ajute si sa dea feedback. absolut imposibil: toti se reped sa faca in locul copilului si sa ma critice ca am inima de piatra ca ma uit la copil cu ridica, aseaza, mananca sau se incalta. si tot asa.
                Mesajul trebuie „tradus” in modele repetabile, ca sa aiba vreun efect.

              28. Respect, doamna profesor!. Multe adevaruri, multe lucruri de invatat in articolul dumneavoastra… Nu stiu daca am fost un parinte bun sau nu, nu stiu daca copiilor mei le-am acordat spatiul necesar pentru a face greseli si pentru a invata apoi din ele. Consider insa ca nu i-am invata inertia, ca nu i-am lasat sa faca lucrurile doar pe jumatate sau deloc sau alta data. Insa pana a ajunge pe bancile scolii acesti copii au trecut si printr-o alta forma de invatamant – gradinita, care este si nu este un loc unde copiii invata o forma de responsabilitate. Acolo copiii mei au invatat sintagma „merge si asa” pentru ca cei care trebuiau sa cizeleze ceea ce noi ca parinti facem in mod intuitiv, tinand cont de faptul ca au studii de psiho-pedagogie si psihologie, au considerat ca este mai usor sa treaca cu vederea un lucru facut pe jumatate sau lasat de izbeliste, lucru pe care copilul l-ar fi terminat daca ar fi existat putina rabdare.
                In educatia pe care m-am straduit sa le-o dau copiilor mei am luat exemplu de la pasari. Ce poate fi mai dureros pentru o mama decat sa-si impinga puii afara din cuib? Dar acea mama stie ca altfel, fara acest lucru (care nu stii cum se va termina – puiul va zbura sau va muri izbit de pamant), puii nu au nici un fel de viitor. Inca o data spun – nu stiu daca am fost sau nu un parinte bun facand acest lucru in mod intuitiv. Fiind obligata de situatie, copiii mei au luat viata in piept inca de la 5 ani, cand au ramas singuri acasa, au mers singuri la gradinita, si-au incalzit singuri mancarea, deci au avut responsabilitati.
                Acum, la cei 14 si 15 ani ai copiilor mei, nu reusesc sa vad decat frustrarea cu care vin acasa cu intrebarea: „De ce pentru profesorul x sunt un nimic? De ce nu are rabdare cu mine cu mine cum are cu altii? De ce mi s-a lipit o eticheta in frunte si nimeni nu vrea sa vada dincolo de ea?”
                Si vin si eu cu intrebarea: de ce trebuie sa ma lupt in fiecare zi sa-i recladesc stima de sine pe care cineva din sistemul de invatamant i-o neaga in fiecare zi? Si inca un lucru – sa nu credeti ca am ceva cu profesorii, departe de mine acest gand atata timp cat mama mea a facut parte din sistem, a fost profesor si chiar stiu toate detaliile unei vieti de profesor din Romania.
                Cu mult respect si consideratie,
                Andreea Andrei

                • Cu aceasta stima de sine scazuta ma confrunt si eu. Orice om are limite, nu toate domeniile ii sunt accesibile spre perfectiune. Dar consider ca ar trebui ca profesorii sa incurajeze plusurile, nu sa evidentieze minusurile. Nu am auzit profesorul de chimie spunandu-i copilului meu: „foarte bine, ai reusit sa intelegi orbitalii, dar mai ai mici probleme cu incadrarea pe grupe si perioade a elementelor chimice. Pentru asta meriti un 7 cu plus, si cu un pic de atentie si exercitiu vei reusi spre un 10!” Ci reactiile sunt mereu negative, de descurajare: „treci in banca imbecilule, nu stii nimic, esti un cretin daca poti intelege de ce elementele sunt grupate astfel etc”
                  Dar na, scoala traditionala romaneasca este una specific negativista. :|

              29. Excelent articol. Totusi remarc undeva existenta unei separari fine (in subtext) intre profesor si parinte. Din fericire, in articol, dovada a dedicatiei autoarei pentru o relatie buna parinte-profesor care sta la baza unei educatii eficiente pentru copil, aceasta separare, desi subinteleasa, este valorizata in sens pozitiv.
                Nu acelasi lucru se intampla in viata reala. In scoli inca persista la nivel aproape brutal separarea parinte – profesor in mindset-ul scolii. Spre exemplu, intr-un regulament al unei scoli importante din Bucuresti (!) se prevede ca accesul persoanelor straine in incinta scolii este interzis, detaliind ca persoane straine parintii, bunicii etc. Sigur ca pot fi formulari mai flexibile, care sa nu jigneasca parintii, dar….
                Zilele trecute o profesoara, dupa ce m-a criticat pentru ceva in legatura cu care nu ar fi trebuit sa se exprime, a tinut sa imi spuna pe ton sa ies afara din clasa „ei”. Din pacate pentru noi toti, abordarea asta e paguboasa: clasa nu era a ei sau a scolii etc, ci era clasa noastra, a tuturor: copii, profesori, parinti etc.

                In masura in care in mintea unora persista aceasta separare noi-ei, copii vor fi primii dezavantajati.

              30. Dar un copil trebuie neaparat sa performeze la scoala? Si daca nu o face, trebuie neaparat gasit si vinovatul pentru asta? Cum adica ne scapa printre degete copilul? Parca ziceam ca nu ne apartine. Sunt idei contradictorii in articol. O vad aievea pe d-na profesoara intreband: „Cine e de vina?”

                • Exact la asta ma gandeam si eu. Prea ne-am fixat, cu totii, in paradigma performantei, a copilului-performer, a copilului-ce trebuie-sa-dobandeasca-competente, a copilului-viitor om de succes. Mi se pare atat de saracacioasa si de trista aceasta abordare a noastra ca societate in care se regasesc toate spaimele si angoasele noastre de parinti care se tem de un singur lucru, de fapt, legat de copiii lor – ca nu vor „reusi in viata”, cu alte cuvinte, ca nu vor reusi sa preia si sa duca pe noi culmi modelul NOSTRU de succes. Iar acest model inseamna sa lucreze intr-o companie mare, sa fie antreprenori de succes, sa aiba bani, sa functioneze ca o rotita bine unsa a sistemului.

                  Pentru asta haituim copiii din cresa pana la bacalaureat cu meditatii, cursuri, concursuri, ne umilim in fata invatatorilor, a profesorilor, suntem gata sa cumparam note, calificari, sa ne ploconim, toate astea cu scopul nobil de a „ajuta” copilul sa” razbeasca in viata”. Iar daca copilul nu face fata, nu ne indeplineste astaptarile, nu vrea sa colaboreze – tragedie si dezastru!

                  Sunt profesor la un liceu bun dintr-un oras transilvan. Am intrebat odata o clasa cati au ascultat in copilarie povesti citite de parinti. Din 28 de elevi, doar doi au ridicat mana. Restul au raspuns „parintii mei nu aveau timp”.

                  Astea sunt intrebarile pe care le am eu, ca dascal, pentru parinti: cati dintre dumneavoastra le-ati citit copiilor povesti, seara de seara? Cati ati facucu t ei drumetii sa le explicati natura? Cate mame ati gatit impreuna cu copiii dumneavoastra? Cati tati ati mesterit cu ei prin garaj sau curte? Cati ati avut timp, realmente timp, sa stati cu ei, sa-i ascultati, sa descoperiti PERSOANA din fiinta aia mica ce trebuie dresata ca sa fie competitiva?

                  • Timpul se face …

                    In esenta nu prea e timp. Ziua de munca se lungeste, weekend-urile se ocupa. Eu constat ca nu am timp nici de mine. Creierul incearca sa gaseasca solutii la lipsa de timp. Ideea este ca banii compenseaza lipsa de timp. Daca investesti timpul in asa fel incat sa castigi suficient de mult, atunci cu banii castigati poti cumpara timp. De exemplu scurtezi drumul de acasa si pana la serviciu, mergand cu taxiul. Mananci numai in oras si salvezi timp cu facutul mancarii, curatului, samd. Platesti pe cineva sa-ti faca curat in casa si castigi timp si cu asta. Timpul castigat il investesti in evolutie profesionala. In felul asta ajungi la un moment dat sa ai weekend-uri libere in care ai si bani. Profiti de ocazie pentru a petrece timp cu cei dragi.

                  • Multumesc pentru raspuns, ma bucur ca mesajul meu a fost inteles. Fetita mea are 4 ani si ma gandesc cu putina teama la momentul inceperii scolii. Daca ea va fi in jumatatea „gresita”, a copiilor care nu performeaza? Voi putea sa accept ca fetita mea este minunata si „negresita” chiar si asa, voi putea sa nu ma culpabilizez pentru asta (contrar a celor sugerate de acest articol)?

                    • Stela, nu te mai gandi la performante si jumatati bune versus jumatati proaste. Bucura-te de fiecare minut cu fetita ta si las-o sa se dezvolte in ritmul ei. Nu exista „jumtatea proasta” a clasei, nu exista decat profesori si parinti indoctrinati, fie-mi iertata exprimarea cam dura. aun copil nu e un proiect de management pe care la sfarsit sa-l bifezi ca fiind unul de succes.

                      Vlad, a fi parinte nu mi se pare o ocupatie de week end. Cand te hotarasti sa faci un copil ar trebui ca macar unul din parinti sa lase pe planul doi dezvoltarea profesionala proprie si sa se ocupe cativa ani full time de copil. Cel putin asta e parerea mea si mi se confirma tot timpul de elevii care-mi trec prin fata ochilor – de la generatie la generatie parintii sunt tot mai putin prezenti in viata lor. Cresc cu bone, in cazurile fericite cu bunici. Isi incep viata de copil in cresa cu program de la 7 la 18. Urmeaza gradinita cu program prelungit, scoala primara cu after school pana la cinci, ore de engleza, de germana, de pian, balet, tenis, inot, gimnaziul cu ore dupa amiaza, dimineata sunt la before school sau la meditatii …Iar in week end au parte de parinti obositi care isi imagineaza ca isi fac datoria daca ii piseaza la cap cu temele, cu notele, cu „performantele”.

                      Ne-am construit o societate nebuna in care normal e sa te dedici jobului de dimineata pana seara, nu familiei. Si in loc sa ne oprim si sa ne dam jos de pe roata, facem tot ce putem ca sa-i suim si pe copii pe ea si sa-i intoarcem cu cheia sa fie la fel ca noi – adica idioti.

                      • @Ioana
                        Exact asta am gandit si eu, sper sa reusesc sa o sustin pe fetita mea cu relaxare si incredere prin testul dificil al scolii.

                      • Ioana draga, de acord ca nu poti sa te dedici doar in weekend … da asta e realitatea. Societatea e asa pentru ca oamenii trag in directia asta …

                        Adevarul trist este ca piata dicteaza … Ca parinti ne iubim copiii si le intelegem ritmul, preferintele, piata in schimb nu. Pentru piata oamenii sunt doar o suma de statistici si cei care nu se incadreaza, e treaba lor …

                        Piata nu iubeste oamenii … ci doar aportul lor productiv.

                • @Stela

                  Scoala este doar inceputul, un copil in situatia descrisa in articol, obisnuit sa functioneze doar in limitele unui anumit confort, va functiona la fel in toate aspectele vietii sale, incepand cu slujba, unde va avea dificultati sa performeze si terminand cu lucrurile marunte, de zi cu zi. Deveniti adulti, in planul relatiilor cu sexul opus, acestia se asteapta ca partenerul sa preia responsabilitatile indeplinite pana atunci de mama (parinti), motiv de frustrare pentru partener si de tensiune in relatie. Impactul educatiei de acasa depaseste cu mult limitele anilor de scoala.
                  Articolul nu e contradictoriu, insa simplificarea ideilor continute pana la extrem, asa cum ati facut in comentariu, poate crea aceasta falsa impresie.

                  • @Christian
                    Mutumesc pentru raspuns. Ideile generale ale articolului sunt frumoase, insa dincolo de ele eu una am vazut aceeasi impartire a copiilor in buni (cu note mari) si mai putin buni (cu note mici). Imi doresc ca eu sa nu imi judec copilul atunci cand va deveni elev in baza acestei impartiri, sa il pot accepta oricum, cu performante bune sau nu. Parintii se culpabilizeaza oricum excesiv in legatura cu copiii lor, pana la urma e dreptul copilului (ca tot vorbim de libertatea lui) sa nu performeze, nu stiu daca e sanatos ca parintele sa isi asume rezultatele scolare ale copilului. Ce incerc sa spun este ca refuz sa cred ca toti acei copiii fara performante scolare nu au fost crescuti in baza unor principiii sanatoase, descrise in articol.

              31. Este un articol care da de gandit, puncteaza cateva aspecte foarte importante pe termen lung, mai ales in perioada scolara.

                Am totusi un comentariu referitor la modalitatatile prin care poate fi stimulat interesul manifestat de copil fata de scoala, curiozitatea pt descoperire si invatare, perseverenta si ambitia de a se auto-depasi. Evident, bagajul emotional acumulat pana in acel moment ajuta.

                Cred insa ca sunt mai multe lucruri care pot influenta, noi inca le decoperim (avem la activ doar 3 ani de scoala), suntem neplacut surprinsi de nivelul scazut de implcare al celor care ar putea sa schimbe ceva in bine. Avem o programa noua, din pacate, schimbarile sunt mai mult de forma decat de continut. Copiii sunt bombardarti cu definitii si exprimari rigide, se pune in continuare prea mult accent pe teoretic, se folosesc tehnici de predare in care nu se regasesc mai deloc metode despre care auzim / citim ca s-ar aplica in alte lumi (mai avansate ca noi in ceea ce priveste aceste aspecte). Copiii sunt prea putin incurajati sa gandeasca logic, majoritatea rationamentelor se predau algoritmic, scriem si memoram mai mult decat ar fi cazul.

                Este adevarat, invatarea inseamna conflict interior – disonanță cognitivă, problematizare, luptă interioară pentru autolămurire. Am experimentat-o in primii 6-7 ani alaturi de un copil cu o impresionanta sete de cunoastere. Asta s-a intamplat in colaborare cu gradinita pe care a frecventat-o, a fost un lucru mai mult decat benefic. Din pacate, in postura de scolar, nu reusim sa ne acomodam cu sistemul, desi ne straduim cat putem. Avem noroc sa gasim intelegere si sustinere la scoala, insa asta nu rezolva decat partial ceea ce ar trebui sa treaca printr-o schimbare radicala de structura si mentalitate.

                • Sistemul trebuie sa se acomodeze cu copiii … nu invers. Sistemul e ceva mort. Daca pacientul cedeaza, nu e vina sistemului …

              32. Ma intreb acum daca nu cumva in acea clasa vor fi dezavantajati in apreciere acei copii care nu promiteau „din prima” cu al 6-lea simt activat. Adica sa fie bun la invatatura desi nu parea si sa nu fie in final „de 10”!
                Si eu, carcotas :))

                • Eu am luat de multe ori note bune sau proaste nu in functie de performanta, ci de imaginea pe care profesorii o aveau despre mine. Mai mult, un copil are tendinta sa evolueze dupa asteptari. Daca te astepti sa fie dintre aceia cu rezultate slabe, el va recepta acest mesaj (nerostit) si va performa in consecinta.

              33. Caragiale, despre şcoală:

                O fi amară orice pâine câştigată cu necaz, dar greu se poate găsi una mai puţin dulce decât a dascălului de la noi, unde familia nu dă nici un ajutor şcoalei, unde lumea crede că şcoala este un aparat fabulos, care poate turna prin procedeu mecanic toată ştiinţa omenirii în capul oricărui copil – indiferent de capacitatea lui intelectuală şi de puterea lui de voinţă – fără nicio osteneală ori tragere de inimă din partea acestuia.
                Afară de asta, lumea noastră, în genere, mai crede că învăţătura are asupra omului o putere fără margini; că prin şcoală, omul poate căpăta ceea ce nu s-au îndurat ursitoarele să-i ursească – inteligenţă, judecată, voinţă – ba chiar talente, şi încă nu numai atâta! că, prin învăţătură de carte ar putea dobândi omul însuşiri sufleteşti cu cari din naştere nu a fost dăruit – acele daruri multe, ce nu-i nevoie să le mai numărăm câte unul, fiindcă avem în limba noastră un cuvânt însumându-le minunat pe toate: omenie.
                Cum am zice, ne-nchipuim că, prin farmecul buchiilor, o creatură ursită a fi în toate privinţele mediocră poate deveni o persoană de înaltă notorietate, iar un născut fără suflet nici obraz poate ajunge pildă de omenie pentru vremea lui. (…) N-ar trebui să se convingă odată lumea noastră că-n adevăr şcoala poate face mult, dar nu mai mult decât poate? Că şcoala e absolut necesară, însă numai pentru ce ne poate da, iar nu pentru îndeplinirea unor dorinţe absurde.
                Fragment dintr-o scrisoare adresată lui Vlahuţă

                • Caragiale, mereu actual! Cel mai bun si cel mai realist comentariu despre scoala. Multumiri @Cameliei pentru ca a scos la lumina acest mini text al lui Caragiale, pe care orice parinte si profesor (dar in primul rand parintii) trebuie sa-l citeasca, sa-l inteleaga si mai ales sa-l accepte.

              34. Frumoase randuri draga doamna dascal, vad in aceste randuri cuvintele unui adevarat leader/formator de opinie, si le recunosc in alte cuvinte apartinand unui alt dascal din propria familie. Generatia noastra a crescut intr-un sistem de valori, insa, nu cred ca mai sunt de actualitate. Intr-un sistem in care trebuie sa te concentrezi in special asupra celui care te „sapa” pe la spate, atunci cand nu esti de acord cu unele lucruri , care contravin propriilor tale valori, credeti ca mai e valabil ceea ce spuneti dumneavoastra?

              35. Excepțional articol!!!!! Să-l citească părinții, să-l studieze și să reflecteze!!!! Sper să și înțeleagă și să nu înceapă să dea vina, ca de obicei, pe te miri ce cauze (persoane) pentru comportamentul, atitudinea copilului lor. Iar în privița rolului părintelui: e de a nu le arăta calea de urmat ci de a-i ajuta să-și găsească singuri calea în viață!

              36. Bă, câte clișee. Unde, acum 100 de ani circulau cliseele educatiei „burgheze” făcute cu cureaua, acum e la moda culpabilizarea adulților ca metoda de educatie.
                Adultul trebuie sa se coboare la nivelul unei ființe de 3, 4, 5 ani, care judeca totul instinctual, si sa ii comunice ce vrea el sa audă, ca sa nu il „afecteze” peste ani si sa aibă note bune la o instituție neperformanta, cum e scoala romaneasca.
                De parca, să-i impui reguli, acolo unde el nu are cum sa decidă, a devenit brusc un abuz.

                • ori nu aveti copii, ori nu intelegeti exact despre ce este vorba in articol, dar probabil ca o sa vedeti ce si cum atunci cand veti ajunge sa depindeti de munca lor – daca vor munci.pe aici, printara… educatia cu cureaua a facut posibile atatea atrocitati precum comunismul romanesc… ca au fost comunisti si altii, dar aia mai studiau psihologie din cand in cand. sper ca nu sunteti profesor si ca lucrati maxim cu niste motoare, piese, ceva…

              37. Felicitari pentru acest articol remarcabil. Cu delicatete atrageti atentia asupra relatiei dintre familie/scoala si implicatiile acestei relatii asupra copilului. Parintele este primul invatator al copilului si de aceea este important ca scoala sa fie articulata cu familia. Aceasta continuitate este atat de importanta pentru copil, asigura o tranzitie lina intre cerintele din familie si cele din sala de clasa astfel incat copilul nu devine dezorientat sau duplicitar, alegand intre ceea ce le place parintilor sau ce le place profesorilor.
                Din pacate, putini parinti au cunostintele necesare despre cum sa-si creasca si educe copiii. Marea majoritate imita stilul propriilor parinti, fara sa se gandeasca prea mult la consecinte sau daca metodele respective au o finalitate dorita. Exista fara echivoc o nevoie acuta de cursuri de parenting care sa ofere parintilor cunostinte si strategii de parenting pentru varste diferite.

                Unul din cursurile cele mai edificatoare in pregatirea mea ca profesor a fost „Familia si Sociietatea” . Am invatat ca parintii in California doresc sa creasca copiii independenti, responsabili, iubitori si buni la suflet. Toate practicile din scoli, gradinite, sunt aliniate cu aceste valori ale familiilor. Ma intreb ce fel de copiii vor parintii din Romania sa creasca? Care sunt valorile morale pe care vor sa le insufle copiilor lor?

              38. bagajul genetic al individului echivaleaza cu inteligenta
                interdictia creaza comportamentul
                copii sint inegali emotional si motivational
                fluxul de informatie cit si modalitate de accesare si invatare este diferit fata de timpul trecut
                copii sint mai destepti datorita accesului la informatie dar,agresivi ,violenti fara empatie ,incapabili de a comunica cu alti copii
                inclusin inteligenta emotionala se mosteneste
                copii nu mai rid,nu sint veseli ,nu se mai joaca,sint dezordonati,scriu urit,nu citesc ,limbaj sarac ,
                20% au tulburari de comportament ,tare psihicemostenite.
                scoala romaneasca este inca buna dar poate fi si mai buna.
                avem copii capabili de performante superioare cel putin 20%
                abilitati importante in utilizarea calc
                parintii trebuie sa si sustina copii pe tot parcursul vieti neconditionat emotional
                piata munci trebuie sincronizata cu nevoile indivizilor dintr un grup social sau comunitate
                indivizi dintr o comunitate trebuie sa colaboreze
                familia trebuie respectata/mama si tata au un rol decisiv in maturizarea copiilor.

              39. Foarte frumos redactata scrisoarea…jos palaria! Dar…….eu pot spune ca am incercat ambele metode vis-a-vis de copilul meu. Pana la urma trebuie gasita intr-adevar o solutie de mijloc care sa constituie un echilibru intre cele doua mai sus mentionate. Ideea este ca nu putem fi nici foarte, blanzi toleranti, intelegatori pana la absurd ptr ca scopul nostru, al parintilor este sa-i pregatim pe acestia ptr viata si ptr „jungla’ din afara casei sau a zonei de confort creata de parinti si persoanele care-l iubesc. Ei vor trebui pregatiti atat pentru succesele din viata lor si-n egala masura si ptr esecuri. In viata nu toata lumea se va comporta cu blandete, toleranta si spirit negociator cu ei. Vor intalni oameni rauvoitori, hoti, mincinosi care-i vor dezamagi si nu vor intelege de ce exista si alte tipuri de indivizi. Asta-i lumea si trebui luata ca atare atat de noi cat si de ei.Pana la urma trebuie sa-i invatam sa discearna ei insisi intre bine si rau, sa respecte anumite principii de viata si sa le dam aripi sa-si ia zborul atunci cand momentul oportun isi va fac aparitia. Restul nu va mai depinde de noi, din pacate.
                Sunt de acord de asemeanea cu faptul ca nu este indicat sa le impunem convingerile noastre , ci din contra sa le infatisam toate aspectele problemei urmand ca dupa sa-l lasam singur sa-si traga concluziile. Eu am mers pe ideea de „sugerare” tocmai din acest motiv. Copiii sunt niste indivizi/entitati separati/separate de noi si vor trebui lasati, la randul lor sa aiba propriile ganduri, mentalitati, convingeri in urma carora vor face alegerile. E greu de acceptat din partea noastra, a parintilor, dar se pare ca aceasta este unica modalitate de invata cum stau lucrurile cu adevarat.

              40. ca de obicei, asa cum ne-ai obisnuit,un articol excelent ! Am o recomandare de facut ; cu cîtiva ani în urma am decis sa accept înregistrarea într-un proiect finaciar dar care are la baza un sistem de educatie extraordinar.Lunar aveam o carte recomandata pentru dezvoltarea noastra personala, am citit mult, mi-au schimbat mult gîndirea, atitudinea, printre primele citite a fost „Secretele succesului” de dale carnegie.Recomand tuturor celor care sînt interesati sa faca schimbari în viata lor s-o citeasca ! Pentru cei interesati de relatia parinte-copil, recomand capitolul prim, „Cum sa va comportati în lume-tehnici fundamentale, subtitlul „Daca vreti sa scoateti mierea, nu rasturnati stupul” ! E în acest subcapitol o scrisoare emotionanta a unui parinte catre fiul lui si sînt convinsa ca multi veti gasi „cheia” unei bune relatii ! Succes !

                • Ioana, cartile de care spui au mereu ceva atragator in ele. Totusi un sentiment de neincredere ma incearca de fiecare data cand le rasfoiesc, ceva suna a gol, ceva nu se potriveste. Multe tind sa devina nici mai mult nici mai putin decat manuale de manipulare a celorlalti. Stiu ca sunt foarte la moda in cultura americana si asta se vede in relatiile dintre oameni. Sa stii insa ca europenii care ajung acolo au mereu sentimentul ca totul e fals si ca e o lume in care nu ar vrea sa traiasca.

                  Iti dau cateva mici exemple din dorinta sincera de a dezbate substanta si a colabora.

                  – „Respectă părerile interlocutorului tău. Evită să-i spui că părerile sale sunt greșite.”
                  – „Dacă ai greșit, recunoaște-o de îndată și susține-ți vina în mod convingător.”

                  Ideile de mai sus de exemplu mi se pare ca impun un dublu standard. In relatie cu ceilalti sa nu o oferi nimic, decat zambet si armonie, sa nu il ajuti sa se inteleaga mai bine riscand antipatia. Pe de alta parte sa profiti la maxim de feedback-ul altora fortand limitele sinceritatii.

                  Pe alocuri ideile se si contrazic:
                  – „Atrage atenția celorlalți asupra greșelilor făcute, într-un mod indirect.” – Bun aici dai un feedback dar in acelasi timp oamenii prin astfel de atitudini devin tot mai iresponsabili. Li se pare normal sa isi asume merite pe care nu le au si sa se delimiteze de propriile greseli. Cand colaborezi cu oameni avand astfel de convingeri ideea de mai sus in care iti recunosti si iti sustii vina este pura sinucidere.
                  – „Pune întrebări în loc să dai ordine directe.” – Am vazut stilul asta de nenumarate ori. Si de nenumarate ori raspunsul clasic al tuturor a fost tacerea. Cum e sa pui intrebari si sa nu se bage nimeni sa raspunda fiindca stie, da, nu e prost, stie ca asta inseamna asumarea unui raspuns. Si uite asa ajungem la fenomene penibile de voluntariat obligatoriu. Alternativa ar fi recunoasterea unor merite profesionale prin atribuirea unor sarcini in functie de capacitati si nu de „disponibilitate”. Investirea in mod public a unei increderi prin delegarea de responsabilitati, mare termen asta „responsabilitati”, si nu prin chestionarea respectivului, luarea unor decizii slab informate si atribuirea eventualelor daune celui ce a dat un raspuns.

                  E mult de discutat, si e mult de inteles. Suntem departe de un sistem in care sa lucram eficient in echipa. Una din cele mai mari probleme romanesti, nu fara contribuita importului de sisteme artificiale din exterior.

                  • poti sa ai dreptate, nu combatem aici, eu pot sa-ti spun ca pe mine aceste carti m-au facut un om mai bun, sînt profesor, cartile m-au ajutat sa-i înteleg mai mult pe elevii mei, sa am o relatie excelenta cu ei, chiar dupa ce au terminat scoala. In cartea de care vorbeam, „Secretele succesului” am gasit o formula magica : cînd ai nevoie de ajutor, spune, chiar si celei mai acre persoane :”am mare nevoie de ajutorul dvs. !” Te asigur ca functioneaza. Recomand cu toata deschiderea cartea !Pe curînd !

              41. Foarte adevarat, foarte complet! Traiesc din plin experienta parintelui ,,indiferent”. Prinsi in vartejul social , am lasat parca totul la intamplare. Am considerat ca totul va veni de la sine, ca daca noi am avut interes pentru cunoastere, copiii ne vor semana. Consider extrem de importanta pregatirea inainte de a deveni parinti, nu numai din punct de vedere material, asa cum multi cred. Este important sa recunoastem ca avem nevoie sa crestem si sa evoluam impreuna.
                Multumesc Oana! Multumesc lui Dumnezeu ca te avem aici, in orasul nostru! Mult succes!

                • Multumesc Bogdan. Acum am inteles mult mai multe. Inca un fenomen global de innoire a caracterului. Sa vedem ce o sa iasa.

              42. Deci ? :)))

                Schimbam ceva ?

                Concluzia e ca invatam ca sa muncim si muncim ca sa invatam.

                Asta este cazul tipic de munca in zadar.

                Cand te gandesti cat de simplu s-ar putea produce case, haine, mancare pentru toti oamenii de pe planeta si am sta si ne-am distra, ne-am uita la soare, la animale.

                Da n-ar mai fi de lucru … De neconceput :))

              43. Vă sunt recunoscător pentru faptul că împărtășiți cele de mai sus.
                Apreciez contribuția Dvs.
                Vă rog, continuați!

                Cu stimă,
                Cristian

              44. Dap. Partial de acord. Intai ca sunt multi parinti (foarte mandrii de altfel) care nu isi educa/ invata/ sprijina mental si emotional copiii ci ii arunca in lume, asa…. copilul trebuind sa deduca din gesturi, din eter, din „stele” ce se intampla in jurul lor. Apoi ca nu exista legatura de comunicare intre parinte si profesor. Oricat de „prost’ ar fi un educator, invatator sau profesor este obiectiv, a trecut prin ceva psihologie, a trecut prin mai multe metode pedagogice, deci cu putina rabdare devine o mina de aur in devenirea puilor de om si poate sa dea niste sfaturi parintelui. Ca sistemul romanesc este schimbator, deja e partea a 3-a si, de fapt, eu n-am vazut roman sa plece in lumea larga si sa nu se descurce oriunde. Chiar si din comentarii: voi, care aveti copiii in alte tari, recunoasteti ca nu s-ar descurca aici deloc, pt ca aici nu e joaca de-a scoala. Dar nici viata nu e joaca de-a viata, nu te joci traversand pe rosu, nu? Gandirea critica si abilitatea (desi eu as numi libertatea) de a alege se capata in familie, nu la scoala! Cineva zicea de adaptare: accepti ce nu poate fi schimbat, schimbi ce poti. In capul meu ca parinte s-au urcat multi; ca prea explic multe (ce poate intelege fii-mea?) ca prea ii dau responsabilitati ( nu mai e cazul, dar vin din generatia „cu cheia de gat” si n-am lesinat de foame ca am stat singura in casa 2 ore, n-am facut inundatii si n-am provocat incendii dar nici pe mine nu m-am pus in pericol- de ce ii cocolosim atat in zilele noastre? De ce nu pot sta copiii nostrii singuri o ora si le trebuie bone si bunici care sa le aminteasca „fa-ti tema”?!). Prin etapele de crestere si crizele varstelor colaborez cu profesorii, pte ca stiu ca orice schimbare acasa inseamna schimbare si in comportamentul scolar si daca o afecteaza ceva pe fii-mea, merg si discut. Profesorul trebuie sa stie ca din 30 de elevi, X-ulica are o problema si trebuie putin incurajat, Dar reciproca e valabila. Daca atentia la scoala e distrasa, trebuie sa stiu, pt a discuta acasa ce naiba ii munceste nervii copilului. Cat despre 7 cursuri si meditatii, eu nu inteleg parintii!
                Acum o spun ca profesor. M-a sunat cineva sa ma intrebe daca vreau sa predau copilului, ca vrea sa-i puna meditatii la engleza. Am intrebat varsta. Clasa a 2-a! I-am spus prieteneste parintelui sa lase naibii copilul in pace. Nu, ca face 2 sporturi si ca ar fi cazul sa se ocupe si de intelect! Am intrebat: bine-bine, dar fii-tu cand mai sta si el cu el insusi? A ramas fara replica…. Aaaaa, stai sa veeezi, ca are nevoie si de timp pt sine… La fel, am o eleva geniala- si- a inventat singura o metoda de a invata, metoda care ii ajuta acum si pe ceilalti. O vad intr-o zi cu ochii rosii, trista din cale-afara. Probleme intre parinti. Am intrebat-o daca a avut vreo „sedinta”, daca au luat-o sa ii explice ce se intampla, de ce, cu ce consecinte. Raspuns; Nu. Ca profesor sunt momente cand ai da parintii cap in cap: bai, ce dracu faci cu copilul asta pe care l-ai facut?! Lasa curatenia si serviciul o zi, ca nu moare nimeni, ia-ti un liber si vorbeste cu el, ajuta-l sa inteleaga! Nu. Bine, lasa ca fac eu lectie de explicatii despre relatiile adulti-adulti si parinti- copii, pt ca altfel nici invatatul nu o sa stea pe roze iar eu stiu asta. N-am avut in viata mea copil sa imi pice examenele! Si ma enerveaza cand am atatia copiii care vorbesc cu mine in loc sa vorbeasca cu parintii lor. Nu copiii ma enerveaza, ci parintii. Care nu ies din cutia preocuparilor lor….
                Nu incurajez stilul de parinte-prieten care se maimutareste aiurea si nici stilul parintelui despot serios non-stop, dar cred ca un parinte este exeplul suprem; din integritatea parintelui vine autoritatea pe care o are si culmea, tot de aici si increderea copilului de a veni si a spune tot ce-l macina (dar tre sa aibe cui; daca parintele este absent sau prezent doar fizic… ce sa faca copilul? cu cine sa vorbeasca, la cine sa se duca?).

              45. Felicitari pentru articol!
                Este adevarat ca multi parinti considera ca proprii copii le apartin („copilul meu”). E greu sa accepti ca micutul apartine lumii lui dar daca intelegem asta, totul va decurge altfel.
                Orice parinte este insa, responsabil de „bagajul” copilul (sindromul „d-l Goe” este ffff des intalnit; a fi parinte nu inseamna insa doar a-ti reproduce specia).
                Scoala ar trebui sa fie „sculptorul” dar, din nefericire, exista si sculptori mai putin priceputi…

              46. Educatia te tampeste si te face dependent de altii. Ma uit la un copil de 7 ani trecut prin gradinita particulara si crescut de mama si bunici care nu stie sa faca NIMIC. Nu stie sa se imbrace, nu cunoaste orasul in care traieste, nu stie sa manance singur. E ca o planta …

              47. Wow, iti multumesc foarte mult pentru perspectiva, cred ca e una din cele mai frumoase si concise lectii primite. Si ma bucur la modul cel mai sincer si profund ca mai exista macar un dascal cu un nivel atat de
                ridicat al cunoasterii psihologiei umane. Locurile unde avem de luptat noi parintii tin de setarea
                asteptarilor, iubirea neconditionata si evadarea din modelul setat de catre parintii nostri. Modelul educational parental romanesc mi se pare total gresit si ce ma indurereaza cel mai tare este ca nu buseste doar o generatie, a nostra ci cel putin inca una, a copiilor nostri. Nu e o scuza, o spun mai degraba ca pe un semnal de alarma interioara pe care ar trebui sa ne-o setam.

              48. Buna ziua stimata doamna.

                Sunt fiica de dascali si spun aceasta cu intentia de a preintampina interpretari tendentioase. Doresc sa va amintesc urmatoarele: parinti sunt niste oameni care de regula nu au pregatire pedagogica. Ei isi educa copiii mai mult sau mai putin bazandu-se pe sentimente, propriile cunostinte si bun simt. Ei isi trimit copiii la scoala pentru ca acolo predau alti oameni care au studii pedagogice, altfel i-ar invata ei acasa lucrurile esentiale (scris, citit, socotit, cel putin) in loc sa-i dea pe mana unei invatatoare care din prima zi ii invata ce e nedreptatea. Invatatoarea care ii cearta daca ei intreaba lucruri care „nu se cer” (nu sunt in programa), distrugand tendinta fireasca de a pune intrebari, de a cunoaste, a copiilor. Simultan ii invata ce e ipocrizia, deoarece sub acest „nu se cere” d-na invatatoare isi ascunde neputinta de a le raspunde intrebarilor. Sa nu mai discutam aici de fenomenul „ploconiada” si modul cum se reflecta aceasta in rezultatele copiilor de la sfarsitul anului.
                Urmeaza apoi ciclul 2, unde spre marea stupefactie a copiilor, unii profesori se asteapta ca elevii sa stie ceea „nu se cerea” in ciclul primar. Aici au de-a face cu n+1 ploconiade (cate una de profesor + director cel putin). Ei vad si simt ce sanse ai sa obtii rezultate bune daca nu esti pe lista profesorului X sau Y.
                A, mai exista cate un profesor „bun”, care vrea sa faca, sa stimuleze, sa aiba copiii rezultate. CATI? Cam cati ar fi aceia, procentual? Peste 10%? Sub 10%? Cum ar putea acestia sa anuleze efectul asupra psihicului, vointei, intelegerii (etc) copilului, efect negativ produs de ceilalti 90%, care… trebuie s-o spun: pentru propriul lor esec pedagogic dau vina tot pe saracii parinti. In concluzie, stimata doamna, presupunand ca faceti parte din cei 10% si vreti bine, va rog sa fiti obiectiva si sa analizati putin raul pe care il fac colegii dvs de breasla prin lipsa lor de pregatire, de onestitate, de cinste, de cultura, si nu in ultimul rand, de VOCATIE. Din punctul meu de vedere persoanele fara vocatie pentru invatamant, oricat de bine pregatite ar fi, sa-si caute o alta profesie.

              49. Un articol care te „urca” si „te coboara” care nu iti da solutii practice, ci doar te face sa simti despre tine ca parinte. Daca nu are ceva comercial in el, atunci este admirabil. Dar ca un cumparator bun, pot sa „ghicesc” ca are…. In rest, idei nobile si logice. De multe ori mi-as dori sa vad ca dam mai mult, asa „pe gratis”, daca intradevar ne pasa.

              50. Felicitari pentru frumoasa expunere!

                Ma regasesc si ma bucur ca e asa! Nu vreau sa cresc un robotel, pe care d-na invatatoare, diriginta il conduce(din telecomanda) incotro vrea d-sa.
                Am incredere in copiii mei, ambii au avut”probleme” ca cele mai sus relatate, dar ca mama nu mi-am pierdut niciodata incredrea ca EI vor gasi calea de deveni mai puternici si dea razbate prin scoala. Citind atatea marturisiri, simt ca de fapt e o realitate a copiilor si parintilor unei Romanii care a uitat sa mai iasa din TRANZITIE!
                Iubirea e cea care le va da copiilor nostri incredere si putere sa invinga greutatile.In rest, e doar fum…
                Probabil ca ne vom trezi cu totii, copii, parinti, profesori si conducatorii si vom recunoaste ca fiecare mai avem de invatat!

              51. Un articol in care doar parintii sunt vinovati pentru toate iar profesorii sunt niste zei care le fac pe toate perfect. Ce facem atunci cand avem un copil echilibrat si fericit si care atunci cand vine de la scoala si il intrebi ce a facut azi iti spune: mate. Bun si la celelalte materii: pai la sport a intarziat profu’ jumatate de ora, la religie: nu am facut nimic, ne-a lasat sa invatam la alte materii, la romana am facut un comentariu retardat si la fizica ne-am plictisit. Si toate astea de la un copil care an de an e premiant, la cel mai bun liceu din oras. Daca el se plictiseste, oare ceilalti copii ce fac? Asa ca dragi profesori uitati-va mai mult la voi si la colegii vostri, ganditi-va ce ati putea face voi, mai mult pentru copii si lasati cei 7 ani de acasa care nu mai exista de mult. Majoritatea copiiilor de azi petrec inca de la 3 ani 8-9 ore/zi la gradinita. In clasele primare, chiar daca copilul isi face temele acasa, timpul petrecut cu parintele e mai scurt decat cel alocat invatatului. Parinte fiind, m-am saturat sa merg la sedinte unde profesorii se plang ca materia e aiurea, ca sunt prea multi copii in clasa sau ca X a venit intr-o zi fara vesta, etc. Si ma intreb: de ce dragi profesori, daca nu sunteti fericiti, practicati aceasta meserie in continuare? Aud la televizor de licee unde nici un copil nu a luat bacalaureatul, dar nu aud ca profesorii de acolo si-au dat demisia. :(

              52. Sunt un profesor care va iesi la pensie framantand in minte, de la inceputul carierei si pana acum, aceleasi si aceleasi nemultumiri(adica cele semnalate de textulet). In ’89 eram convinsa ca zarile se vor limpezi. Aiurea, negura a coborat definitiv. OSANDA se numeste aceasta si ce e cel mai trist este ca nu se intrevede nici o schimbare de continut , ci doar de forma. Felicitari autorului pentru straiul inedit in care a imbracat nemultumoirile noastre, ale multora!

              53. În luna mai 2013, Rita Pierson este invitată la TED pentru a vorbi lumii despre vocația de a fi profesor/educator şi grija pe care acesta o are față de copiii noştri. În luna ianuarie 2015, Oana Moraru semnează pe contributors.ro un articol denumit sugestiv – scrisoare de la un profesor bun către un „părinte bun”. Două sisteme, două puncte de vedere diametral opuse.

                Poate vă întrebați de ce acest articol. Cum adică „copiii nimănui”. Acest articol s-a născut, fără pretenția de a fi corect gramatical, din „frustrarea” pe care o simt în calitatea de părinte. Ştiu, o să spuneți că nu trebuie să mă las dominat de sentimente, dar ce este viața fără sentimente? Asistăm în zilele noastre la o ruptură imensă în parteneriatul ce trebuie să existe între părinte, profesor şi sistemul de educație. Parteneriat dominat de orgolii, interese individuale, contre şi rupturi irevocabile, unde unii „dau pe dinafară de propria importanță considerându-se atât de buni încât nimeni în afara lor nu au dreptul să vorbească despre şcoală”, altora nu le pasă luându-şi concediu medical în situație de criză, iar altora respectul de sine se impune prin importanță, stare financiară şi relații. Nu încerc să fiu tendențios dar nici nebăgător de seamă. O să spuneți „fugi dom’le, parteneriatul există”. Poate că da, dar nu este clădit pe adevăratele valori. Interesul, promiscuitatea, indiferența, nepotismul, căratul, duplicitatea, eticheta, minciuna, dat vina pe copiii, respectarea regulilor doar de către unii creează un parteneriat fantomă ce nu produce decât adulți „sprijiniți cu proptele”. Unde ajungem?

                Această triadă ar trebui să aibă în interior grija față de copiii noştri care altfel, devin copiii nimănui, trecând de la „lasă-mă tati că nu am timp” la culpabilizarea părinților „responsabili sunt părinții, eu nu pot să te iubesc”. Vina se aruncă unii pe alții. Ne întrebăm, de ce sunt îngăduite lucrurile acestea! Ştim noi ce este hărăzit fiecăruia? După faptă şi răsplată, adunând ce ai semănat. Da, trebuie să recunoaştem că adevărata personalitate a copilului se construieşte în cei şapte ani de acasă. Şcoala devine un test dificil.

                Consider că trebuie să luăm atitudine şi să ne asumăm adevăratele responsabilități. Iar dacă, vorba unui educator „tata e la şurubelniță, mama e la cratiță, aici asculți numai de mine”, e timpul să ne facem propria analiză, să tragem linie şi să luăm decizia cea bună. Rita Pierson ne arată adevărata vocație făcută cu onestitate, cinste, modestie şi cultură. Dacă vrei să câştigi bani nu te faci dascăl, medic, sau preot. Ai greşit, nu te regăseşti în sistem, e timpul să te gândeşti să pleci. Nu e timpul pierdut, urmele adânci ale cuielor bătute vor fi acoperite cu timpul, oricum vei sfârşi singur. Vrei să rămâi, schimbă-te, învață, iartă, conştientizează că şi tu poți greşi, dedică-te sau cel puțin …nu mai arunca cu pietre. Nu uita, şi tu ai fost copil. Copiii noştri au nevoie de modele şi aripi nu de etichete şi temeri.

                Eşti părinte, ia atitudine împotriva unui sistem care îți plasează copilul în afara porților vieții. Eşti profesor înnoieşteți caracterul, fii deschis spre schimbare şi comunicare. Eu unul am să-mi ridic ochii din „grija zilei de mâine” conştient fiind că pot fi de folos generației tinere. Soluțiile sunt la noi!

                Mai departe supun atenției, în comparație, articolul semnat de Rita Pierson. O încercare şi o atitudine, o zonă de confort şi un vulcan de emoție, despre copilul tău şi despre copii noştri, academic şi cu suflet, copilul ca obiect şi copilul privit ca un campion, aripi tăiate şi aripi lăsate, critică şi gândire pozitivă, etichetă, negare şi ridicarea stimei de sine, descurajare şi încurajare, cerințe şi afectivitate, eseu şi dăruire de sine, aş vrea şi sigur se poate, profesor bun şi adevărata vocație etc. etc. etc.

                Copilul meu e bun, copilul meu ştie să se descurce singur, copilul meu este responsabil, iubitor şi bun la suflet, copilul meu are potențial şi ştie ce vrea de la viața. Nu am pretenția de a mi se răspunde!

                TED | Fiecare copil are nevoie de un campion | Rita Pierson

                „Mi-am petrecut întreaga viață fie la școală, fie pe drumul către școală, fie vorbind despre ce se întâmplă la școală. Ambii mei părinți au fost educatori, bunicii mei materni au fost educatori, iar în ultimii 40 ani am făcut și eu același lucru. Așa că, evident, de-a lungul acelor ani am avut ocazia de a observa reforma educațională din multe perspective. Unele reforme au fost bune. Altele nu prea. Și știm de ce copiii se lasă de școală. Știm de ce copiii nu învață. Cauzele sunt sărăcia, frecvența scăzută, influența negativă a colegilor. Știm de ce. Dar un lucru despre care nu vorbim sau vorbim foarte rar e valoarea și importanța legăturilor umane, a relațiilor.

                James Comer spune că o educație solidă nu are loc fără o relație solidă.George Washington Carver spune că educația e înțelegerea relațiilor. Toți cei din această sală au fost influențați de către un profesor sau un adult. Ani întregi am observat oameni predând. I-am văzut pe cei mai buni, dar și pe cei mai slabi.

                O colegă mi-a spus odată: „Nu mă plătesc ca să îmi placă de copii. Mă plătesc ca să predau o lecție. Copiii ar trebui să o învețe. Eu ar trebui să o predau. Ei ar trebui să o învețe. Și atât.”

                Ei bine, i-am spus: „Știi, copiii nu învață de la oamenii care nu îi plac.”

                A răspuns: „Astea-s prostii.”

                Și i-am spus: „Vei avea un an lung și dificil, draga mea.”

                Cum de altfel a și avut. Unii cred că ori știi intrinsec să construiești o relație ori nu știi. Eu cred că Stephen Covey avea dreptate. El a spus că trebuie doar să faci câteva lucruri simple, cum ar fi să cauți întâi să înțelegi, în loc să fii înțeles, lucruri simple precum a-ți cere scuze. V-ați gândit vreodată la asta? Îi ceri scuze unui copil și intră în șoc. Am predat odată o lecție despre fracții. Nu mă prea pricep la mate, dar mă pregătisem. După lecție m-am uitat la manualul profesorului. Predasem toată ora greșit. A doua zi m-am dus în clasă și am zis „Copii, trebuie să-mi cer scuze. Am predat toată lecția greșit. Îmi pare foarte rău.” Și ei au spus: „Nu-i nimic, Dnă. Pierson. Erați așa de entuziasmată că v-am lăsat să continuați.”

                Am avut elevi atât de dificili, atât de înapoiați academic, încât am plâns. M-am întrebat, cum să aduc grupul în nouă luni de unde erau până la punctul necesar? Și a fost dificil. A fost extrem de greu. Cum să cresc încrederea unui copil și în același timp și nivelul său academic? Într-un an am avut o idee excelentă. Le-am spus elevilor mei: „Ați fost aleși special pentru clasa mea pentru că sunt cea mai bună profesoară și voi sunteți cei mai buni elevi, ne-au pus împreună ca să le arătăm celorlalți cum se face.” Unul dintre elevi a spus: „Serios?” Am răspuns: „Serios. Trebuie să le arătăm celorlalte clase cum se face, așa că pe hol nu puteți face zgomot, pentru că ne vor observa. Trebuie doar să mergeți mândri.” Și le-am dat și o maximă: „Eu sunt cineva. Am fost cineva când am venit. O să fiu cineva mai bun când voi pleca. Sunt puternic și sunt tare. Merit educația pe care o primesc aici. Am lucruri de făcut, oameni de impresionat, și locuri unde să ajung.” Și ei au zis: „Da!” Dacă o spui de suficiente ori, începe să facă parte din tine. Și așa – Am dat o lucrare, 20 de întrebări. Un elev a greșit 18. I-am pus „+2″ pe lucrare și o față zâmbitoare. Mi-a spus: „Dnă. Pierson, am picat?” I-am răspuns: „Da.” A zis: „Atunci de ce ați pus o față zâmbitoare?” Am zis: „Pentru că te descurci. Ai nimerit două. Nu le-ai greșit pe toate.” I-am zis: „Și după ce revizuim lucrarea, nu o să te descurci mai bine?” A zis: „Da, doamnă, pot mai bine.” Vedeți, „-18″ suge toată viața din tine. „+2″ zice „Nu-i totul rău.”

                Ani întregi mi-am privit mama făcându-și timp în pauze să corecteze, mergând în vizite după-masa, cumpărând pieptăne și perii și unt de arahide și biscuiți să le pună în sertarul său pentru copiii înfometați, și un prosop și săpun pentru cei care nu miroseau prea bine. E greu să le predai copiilor care miros urât. Și copiii pot fi cruzi. Așa că ținea mereu acele lucruri în catedră, și ani mai târziu, după ce s-a pensionat, am văzut cum unii dintre acei copii veneau și îi spuneau: „Știți, Dnă. Walker, mi-ați schimbat viața. M-ați ajutat să răzbesc. M-ați făcut să simt că eram cineva, când știam, în fundul inimii, că nu eram. Și vreau doar să vedeți ce am devenit.” Acum doi ani, când mama mea a murit, la 92 de ani, erau așa de mulți foști elevi la înmormântare, că mi-au dat lacrimile, nu pentru că a dispărut, ci pentru că a lăsat o moștenire prin relațiile care nu vor dispărea niciodată.

                Putem susține mai multe relații? Absolut. O să vă placă toți elevii? Bineînțeles că nu. Și știți că cei mai dificili copii nu lipsesc niciodată. Niciodată. Nu o să vă placă de toți, iar cei mai duri vin dintr-un motiv. E legătura. Sunt relațiile. Și, deși nu vă va place de toți,¤important e ca ei să nu o știe niciodată. Așa că profesorii devin mari actori și actrițe, și venim la muncă atunci când nu avem chef, și ascultăm de reguli care nu au sens, și oricum predăm. Oricum predăm, pentru că noi asta facem.Predatul și învățatul ar trebui să aducă bucurie. Cât de puternică ar fi lumea noastră dacă am avea copii fără frică de a lua riscuri, cărora nu le e frică să gândească, și care ar avea un campion? Fiecare copil merită un campion, un adult care nu o să renunțe niciodată la el, care înțelege puterea legăturilor, și insistă ca el să fie cât de bun poate să fie. Să fie oare o slujbă grea? Poți fi sigur de asta. Dar nu este imposibilă. O putem face. Suntem educatori. Ne-am născut să schimbăm vieți. Vă mulțumesc foarte mult.”

              54. as scrie multe ,dar din pacate mi-e frica inca de cei care citesc!…
                As face muuuulte, dar trebuie sa dovedesc cu hartii!!! si nu am timpul necesar pt. maculatura…

              55. Prin acest articol vad cat drum are de facut Romania! Fiecare se naste cu un factor intelectiv, dar totul se bazeaza in siguranta si increderea in sine insusi obtinuta si nutrita de catre persoanele responsabile PARINTI. INVATATORII sunt cei ce doar modeleaza,asembleaza in mod corect aceste baze cu care un copil i se prezinta inainte. Poate ca a-r fi necesar ca scoala sa faca un curs de orientament si cu parintii, acolobunde este nevoie. Ii o parere ca multe altele si sper ca, articole asa sa fie citite nu numai de cei care au o viziune ampla.

              56. Din pacate aveti atat de mare dreptate!
                Ce e de facut daca tu esti un parinte care ai avut grija sa i dai copilului aripi sa zboare si ochi sa priveasca lumea dar in toti anii de scoala o armata de profesori s au luptat sa i infranga personalitatea si sa i spuna ca a gandi liber este gresit ?? Cum poti motiva un copil sa invete daca primeste un 2 la Limba Romana pentru ca nu a invatat pe de rost numele capitolelor unei carti?????sau a luat un 3 la o materie pentru ca a intarziat 2 minute dupa profesor si acesta i a aratat cine este seful in clasa ???Cum ii potii explica faptul ca este obligat sa invete ceva ce in clasa nu intelege si ii este frica sa intrebe inca o data pentru ca a trecut prin experienta unui 2 primit atunci cand a rugat sa i se explice inca o data si a primit raspunsul ,,Stai jos nesimtitule ,,2,daca ai fi ost mai atent ai fi inteles!
                Si toate astea suprapuse peste marea de hormoni care scalda mintile unui adolescent care se straduieste asa cum se pricepe el mai bine sa faca fata exigentelor scolare ….si schimbarilor din corpul sau!
                Nu ar fi rau sa citim si o scrisoare de la un parinte care se straduieste catre un profesor fara vocatie !

              57. Felicitari pentru un articol intelept, dar si intelegator fata de suisurile si coborasurile vocatiilor de parinte si profesor. Ca mama si profesoara sunt de acord cu toate observatiile. Dar exista si cativa alti factori: intai, ca profesoara, ma pot retrage, reface, imi pot pastra spatiul propriu, cata vreme, ca mama, nu mai am acest lux: sunt mereu pe baricade. Cel mai interesant este cand parintele se vede din afara facand greseli si nu se poate opri, pentru ca rabdarea umana, puterea si rezistenta sunt limitate. Sigur, te intorci, corectezi si iti spui ca nimeni nu e perfect.
                In al doilea rand, zicala ” You need a village to raise a child” nu este fara noima. Absenta unei familii extinse, sau a unei comunitati care se simte raspunzatoare pentru un copil (cum se intampla in trecut, sau cum mai exista inca in Japonia) are un efect negativ asupra sustinerii parintilor, sau a unui parinte singur si asupra convingerii copilului.
                Si in al treilea rand, mi-as dori ca profesorii sa fie ca Dvs.: din pacate, foarte putini mai sunt.
                Sigur, toate astea le cunoasteti probabil, mai ales daca aveti si copii si sunteti pe aceeasi dubla pozitie pe care ma aflu si eu. :)
                Succes si mai departe in contributiile Dvs. foarte necesare !

              58. Copiii sunt ai lui Dumnezeu, de fapt toti suntem ai lui Dumnezeu.Mantuitorul a spus: Lasati copiii sa vina la Mine! si Fara de Mine nimic nu veti putea face!
                Este o carte a Sfantului Porfirie Kavsocalivitul – Rolul mamei in educatia copilului in care foarte frumos ne spune ca noi mamele ar trebui mai mult sa ne rugam, decat sa cicalim copiii.
                Copiii trebuie iubiti cu dragostea lui Hristos si invatati in poruncile lui Dumnezeu, dar pt. asta noi mai intai dascalii, parintii trebuie sa ne sfintim viata,alta cale nu este, caci Mantuitorul ne spune: Eu sunt Calea, Adevarul si Viata.
                Scopul vieti pamantesti dragi parinti si dascali este Indumnezeirea omului- de a deveni dumnezeu dupa har, aceasta este Maretia la care ne cheama Creatorul.
                Cati dintre noi stim asta, omul este nimic fara Dumnezeu! Doar El poate aducea Bucuria si Lumina pt. ca El este Lumina Lumii care lumineaza tuturor!
                La Multi Ani! in acest inceput de an 2020 si sa pasim impreuna cu Dumnezeu!
                cu drag,

              LĂSAȚI UN MESAJ

              Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
              Introduceți aici numele dvs.

              Autor

              Oana Moraru
              Oana Moraru
              Oana Moraru – fondator și manager al Școlii Helikon ( unul dintre proiectele de alternativă educațională privată – în Călărași (ciclu preșcolar, primar și gimnazial) - absolvent Liceul Pedagogic și Facultatea de Litere, București - consultant educațional în domeniul învățământului privat preuniversitar - 20 de ani experiență la catedră și parteneriate active cu școli și grădinițe în Europa

              Sprijiniți proiectul Contributors.ro

              Pagini

              Carti noi

               

              Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
              Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

              Carti noi

              În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
              Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

               

              Carti

              După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

               
              „Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
              Cumpara cartea

               

               

              Esential HotNews

              contributors.ro

              Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
              Contact: editor[at]contributors.ro