Ne interesează practic, concret, susţinerea persoanelor izolate instruite care au dificultăţi de adaptare. Termenii izolare şi autoizolare au conotaţii instituţionale medicale fireşti, însă mai profund persoana se află în urma acestei acţiuni într-o stare de solitudine, nu de izolare. Izolarea este asemena unui ambalaj instituţional al unui fruct. Ambalajul nu trebuie îndepărtat, ci acceptat, dar atenţia trebuie să fie la fruct, la starea solitară, sau limitată la câteva alte persoane apropiate.
Viaţa solitară are nevoie de un reper care să îi asigure stabilitatea, de o direcţie care să îi dea o dinamică nehaotică, de disponibilitatea la unitate cu alţi oameni printr-o slujire a lor şi prietenie, de efort susţinut asemenea pedalatului pe o bicicletă, de alegerea unor acţiuni concrete în fiecare context nou apărut, neprevăzut, de hotărârea să acţionezi efectiv fără să te mai întrebi dacă e bine sau nu până vezi rezultatul şi de răbdarea de a aştepta rezultatul. Toate aceste elemente pot fi specificate mai concrete pentru diferitele moduri de viaţă solitară, am încercat asta în tabelul de mai jos.
Într-o lume cu resurse rezonabil de limitate persoanele care privilegiază unul din modurile mai specializate viaţă sunt în competiţie şi încearcă să le recomande ca legitime în faţa altora. Într-o lume cu resurse mai puţine şi perspectiva absenţei resurselor (de timp, de spaţiu, economice) modurile tind să se restrângă spre trunchiul comun al vieţii obişnuite. Modurile specializate de viaţă tind spre instituţionalizare, iar instituţionalizarea duce la concentrarea strategică a unor resurse cheie care în condiţii de izolare nu vor mai fi disponibile (acces la spaţii cu anumite funcţii, relaţie directă prin proceduri formalizate cu oameni care joacă anumite roluri, etc). O persoană obişnuită îşi va ajusta instinctiv alegerile concrete la ce este rezonabil să facă.
Un prim lucru pe care cineva îl poate face cineva în condiţii de izolare este să restrângă anvelopa instituţionalizată păstrând-o la ce este practicabil dincolo de niveluri resursele din organizaţiile care controlează acel mod de viaţă şi să păstreze nucleul, fără să contamineze nucleul cu valori specifice anvelopei de care este ataşat. Dacă nuclueul a fost obturat de roluri sociale, el poate fi acum mai bine conştientizat şi pus în valoare.
Frica, teama, vin din dispariţia temeiului, care este periclitat acum în toate modurile de viaţă cu excepţia celui spiritual şi a celui filosofic. Temeiul simplităţii vieţii obişnuite, personale, fără nici o implicaţie instituţională poate fi de folos. De altfel şi în condiţii obişnuite performanţa organizaţională este mai bună dacă persoanele nu se identifică total cu organizaţiile din care fac parte, deşi acest lucru poate fi cerut de unele organizaţii. Plictisul vine din absenţa alegerilor concrete. Dacă toate alegerile concrete dorite sunt de scară mare, dependente de resurse acum indisponibile, plictisul va fi inevitabil.
Aş încheia cu observaţia că situaţia de izolare şi solitudine este cea mai confortabilă în condiţiile date. Astfel de persoane nu sunt nici decidenţi, nici în spitale, acolo unde este cel mai dificil acum din punctul de vedere al consecinţelor faptelor personale.
Trebuie spus un adevar pe atit de simplu ,dar tot atit de dureros . Omenirea ultimilor cinzeci de de ani nu s-a confruntatat cu o astfel de pandemie . Ne aflam in fata unei decizii majore (poate corecta poate nu )ce ne impune ca necesar o perioada de izolare si solitudine ce nu este fara de sfirsit . Aceste masuri se vor intinde pe o perioada doar de citeva luni . Materialiceste aceasta perioda nu poate dura la nesfirsit . Daca pandemia continua ,nu putem face decit sa acceptam ultimile cuvinte din media ale presedintelui american D.T. ce redeschid toate caile de la comunicare – la transport , stiute de noi toti , indiferent de costurile umane ce deriva de aici . Aceasta perioada poate avea si un caracter benefic fiintei umane , ne aduce, cu alte cuvinte ,pe toti la realitate .
like.
Prin anii ’50 – ’60 încă erau ierni adevărate și prin ’90 am avut ocazia să discut cu ceferiști care spărgeau cu topoarele gheața de pe bielele locomotivelor cu abur, ca să le poată porni. După care nu le mai opreau cu săptămânile, ca să nu înghețe din nou. Erau destui oameni care nu ieșeau cu săptămânile din curte din cauza zăpezii, dar aveau tot ce le trebuie în gospodărie, nu mergeau oamenii la Alimentara pe vremea aceea.
Intreprinderea de Antibiotice era mult în afara orașului pe vremea lui Dej și se povestea că unul dintre schimburi a rămas 3 zile în fabrică, fiindcă era de neconceput oprirea producției. Au primit apă și alimente aduse cu tancurile, pe vremea aceea se pare că armata era mai a poporului decât azi.