Home » Opinie »Societate/Life » Citesti:

Sindromul călătoriei (II). Sus, la Plajă

Adela Toplean martie 4, 2016 Opinie, Societate/Life
16 comentarii 2,207 Vizualizari

Scriam săptămâna trecută că nu suntem niciodată contemporani cu călătoria noastră. Călătorul, precipitându-se, se epuizează, practic, între anticiparea fantasmei Plajei perfecte și angoasa pierderii acesteia.

Acumularea de fotografii pare să fie, în această ecuație, obligatorie.

Experiența  călătoriei este aproape întotdeauna mijlocită de ochiul camerei de filmat sau de fotografiat. Cumva, avem impresia că acea cameră foto are puterea de a intensifica percepția.

În plus, nu ne putem abține să nu punem stăpânire pe ceea ce ne place.

A lăsa ceea ce ne place să ne scape printre degete ar fi cel puțin stânjenitor, dacă nu chiar o dovadă de lipsă de loialitate față de noi înșine și față de grupul nostru de referință, adică față de acel grup de care depinde confirmarea noastră socială (grupul de prieteni de pe Facebook, să zicem).

Nu e de mirare că publicarea online a fotografiilor de vacanță a devenit o normă de comportament. A nu putea face proba lucrului care ne-a produs plăcere e ca și cum lucrul care ne-a produs plăcere nici n-ar fi existat.

Mai mult decât atât, fotografia devine, într-un anumit sens, singurul suport real al călătoriei. Se întâmplă astfel ca un obiectiv turistic să fie văzut prin intermediul camerei smartphone-ului chiar înainte de a fi fost scrutat cu ochiul liber. Experiența spațiului călătoriei și timpului trăit de călător este iremediabil alterată de ochiul camerei care privește – și “capturează” pentru mai târziu! – ceea ce călătorul nu a putut privi și “captura” cu ochiul său de carne și cu memoria inevitabil selectivă.

In extremis, camera înregistrează un timp și un spațiu total necunoscute călătorului. Miile de fotografii care o documentează aruncă, de fapt, experiența călătoriei direct în registrul melancolic: călătoria în care mă aflu acum îmi lipsește deja; ea a devenit obiectul pierdut chiar înainte de a se fi încheiat.

Mă voi întreba în continuare dacă lipsa asumării experienței deplasării și a spațiu-timpului în care are loc experiența propriu-zisă a călătoriei schimbă condițiile de manifestare a stării de călătorie. Altfel spus, din ce mai este, totuși, formată starea de călătorie? În ce măsură călătorul există în călătoria sa, preocupat fiind să devină personaj în povestea călătoriei sale împărtășită pe rețelele de socializare?

Pentru a răspunde la această întrebare e nevoie să introduc în discuție două supra-stări care determină, cred eu, nu doar starea de călătorie ci și atitudinea contemporană față de lume în general. Cele două supra-stări sunt: supra-starea de a fi ocupat și supra-starea de a fi neașezat (adică de ne-apartenență benevolă, de “provizorat programatic”).

S-o analizăm pe prima.

1). Când supra-starea de a fi ocupat devine o valoare în sine dând, de fapt, măsura valorii personale (relevanță existențială, proeminență socială), toate stările subsumate devin niște obligații, niște datorii inconturnabile: a savura experiența deplasării, “a te lungi pe drum”, înseamnă, în această ecuație, a lua în răspăr supra-starea care te califică drept un om modern de succes: sunt prea ocupat, am prea multe obiective de atins pentru a-mi permite să pierd timp “pe drum”. Interstițiul (adică orice distanță dintre “aici” și “acolo”) este anxiogen căci este ilicit, imposibil de legitimat în termenii valorici impuși de lumea în care trăiesc. Doar loserii pierd timp pe drum. Doar loserii cască gura.

Cum vrem întotdeauna să fim siguri că am rămas cu ceva de pe urma călătoriei noastre, decidem, chivernisit și, pe undeva, meschin, că o vom savura când ne vom întoarce acasă.

Conștiința modernă a lumii este strâns legată de un simț al evoluției indefinite a lucrurilor. Tehnologia (mai exact tehnologismul) formează ambianța în care se derulează speranța noastră de mai bine și în care, implicit, au loc escapadele noastre cotidiene de urmărire a Binelui. Înțelegerea (dar mai ales imaginarea) științifică a vastității și a evoluției constante a Universului ajunge și la noi, cei profani fără cunoștințe de astro-fizică, sub forma unui frison fără obiect. E ca o mobilizare nedeslușită, ca un nor negru care ne șuieră în ureche: planifică, altfel te înghite haosul!

Planifică sau mori! Cu toții subscriem la religia planificării. Ne bazăm pe această “religie” atât la nivel de macro-infrastructură, cât și la nivel cotidian, de orânduire eficientă și prudentă a sarcinilor zilei.

Simplu spus, suntem  o societate de “agendari”. Descoperirea unui algoritm eficace de gestionare a riscului a devenit unicul instrument (considerat) pertinent în lupta cu imprevizibilul, cu înspăimântătorul flux de evenimente la care suntem supuși într-o lume globală. Aproape că putem spune – dacă tot am vorbit despre o religie a planificării – că însușirea și practicarea unui algoritm eficace de gestionare a riscului a devenit o mantră a neo-modernității care securizează – practic și simbolic – un anumit interval (de spațiu-timp).

Demersurile de planificare într-o lume complexă devin, însă, cu atât mai complicate cu cât timpul nu se scurge liniar, oră cu oră și minut cu minut. De fapt, orele și minutele trec în în zig-zag, în bucle, vârtejuri, în cohorte. Zilele vin și trec, întocmai ca trenurile și avioanele. Nimic nu se pierde și nimic nu se câștigă pentru totdeauna, experiența este din start otrăvită de perspectiva reversibilității sale; dacă cititorul acestor rânduri va apăsa butonul back pe tastatura computerului, va regăsi – intactă – experiența de acum un minut, experiență pe care o considera consumată, epuizată, pierdută pentru totdeauna.

Nu ne obișnuim niciodată pe deplin cu reversibilitatea timpului. Or tocmai această reversibilitate – sau, mai exact, percepția acestei reversibilități erodează, cred, dintru început, experiența viitoare, de exemplu mult-râvnita călătorie.

Anthony Giddens crede că orice decizie activă pe care o luăm cu privire la evenimentele viitoare mobilizează un simț  al riscului. De fapt, niciun angajament nu poate fi înțeles în afara coordonatelor riscului. De aici și nevoia permanentă de transgresare a ordinii de zi (inevitabil stresante) prin căutarea unui alt tip de convenție care să garanteze o apropiere ne-stânjenită – deci eliberatoare și transfiguratoare – de Plajă.

Numai că și escapismul a devenit, la rândul său, planificat! Sentimentul că am ratat propria călătorie vine și din faptul că, chiar călătorind, reușim arareori să ieșim din termenii propriei agende. Algoritmul planificării este singurul pe care-l cunoaștem și re-cunoaștem.

Aici avem de-a face cu o mișcare paradoxală: “obligăm” escapada să se manifeste în termenii concreți ai agendei noastre, să de-cadă la statutul concret, de sarcină imediată (task), tocmai pentru că e singura modalitate de a controla angoasa riscului; dar în felul ăsta o și ratăm în posibila sa calitate de Plaja, de Bine Absolut.

Simplu spus, atunci când nu suntem ocupați cu planificarea zilei de muncă, suntem ocupați cu planificarea zilei de odihnă. Și asta ne displace. Consecința imediată este o “scădere de sens” a acesteia. Consecința pe termen lung este sabotarea propriul efort de întâlnire cu Fantasma, cu Plaja. Reamintesc motivul: datorită faptului că supra-starea de a fi ocupat a devenit o valoare în sine de la care, pare-se, nu ne putem sustrage și care dictează, astfel, termenii în care se desfășoară călătoria noastră.

2). A doua supra-stare care subminează starea de călătoriei este supra-starea de a fi ne-așezat.

Ne-așeazarea oferă, în mod generic, legitimitate omului de azi care își dorește să poată părăsi oricând orice loc atunci când are chef sau când consideră că nu i se mai potrivește. Plecăm și venim după bunul plac. Mobilitatea este încurajată pe toate căile, din motive notorii, cum ar fi cele legate de corectitudine politică sau de dezvoltare personală.

Și unele și altele fac apel, în ultimă instanță, de vanitatea individului: la vanitatea de a-ți manifesta atât potența financiară cât și impotența financiară prin…mișcare. Avem, atunci, la  extreme, turismul de lux și imigrația.

A aparține unui loc, a rămâne fixat într-o structură spațio-temporală, supus unor legi socio-culturale, unei ambianțe culturale specifice și – în consecință – unor constrângeri comunitare concrete ține, în principiu, de orânduiala oricărei cetăți. Astăzi mai puțin ca altădată. Cu toate acestea, acasă fiind, chiar și cel mai neo-modern dintre neo-moderni se vede nevoit să-și limiteze autonomia. A sta acasă o perioadă lungă de timp reprezintă, cum glumea cândva într-un editorial Leon Wieseltier, un mic act de rezistență culturală. Eu aș adauga: un mic act de curaj existențial.

De ce curaj existențial? Fiindcă a rămâne pe loc într-o lume în care mișcarea este încurajată pe toate căile, înseamnă să reziști tentației de a te antrena în vânătoarea de fantasme. Conform legilor scrise și nescrise ale neo-modernității, am nu doar dreptul ci și obligația de a rămâne ne-așezat, adică de a duce, altundeva, o viață mai bună.

Atât dorința de a duce o viață mai bună cât și dorința de a descoperi lucruri și locuri noi sunt vechi de când lumea. Ele se conturau deja în lumea antică târzie când viața cetății devenea prea complicată și prea stresantă pentru ca omul să nu-și dorească să evadeze.

Dorința de recuperare (periodică) a Arcadiei, dependeța psihologică de existența unui loc liniștit, în natură, departe de agitația cetății, recuperarea sălbăticiei  și călătoria inițiatică își atingeau apogeul spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Sensul moral al Plajei a fost – și este – acela că se oferă ca alternativă ce garantează reconectarea la cele care te depășesc (Univers, Providență) făcând, ulterior, viața de fiecare zi mai suportabilă și oferind, practic, călătoriei o dimensiune axiologică.

Evadarea de weekend din zilele noastre, time-out-ul, citybreak-ul păstrează ceva din solemnitatea intenției iluministe și orientează moral acțiunea de evadare care devine, în mod surprinzător și paradoxal, deopotrivă destindere și penitență, pelerinaj și inițiere, experiență spirituală și chiar mistică, reconstituind astfel legătura crucială dintre cele imediate și cele eterne. De aici prestigiul său.

Tot motivațiile profunde care ne împing să călătorim spre un soi de Referent Absolut au înlesnit astăzi trecerea dorinței de a călători într-un registru pseudo-patologic. Nu ne putem abține să nu călătorim. Și de aici obsesia time-out-ului. Și tot de aici sindromul călătoriei.

Subtextul profund al acestei compulsii este, cred, următorul: nevoia genuină de afundare în timp. Această afundare în timp se conturează atât ca posibilitate obiectivă în acord cu gândirea științifică neo-modernă, cât și ca practică spirituală, fiind perfect compatibilă cu ideea de Necunoscut (transcendent). Dacă am pierdut simțul eternității, abisul timpului devine, crede Charles Taylor, una dintre coordonatele imaginare favorite într-o lume dezvrăjită.

Cu alte cuvinte, orice soi de “ieșire” care aruncă în aer simțul cotidian al timpului încurajând imersiunea în abisul Timpului, devine valoroasă. Ea implică și obținerea unui “gir moral”: semnificația căutării Plajei a fost și rămâne una esențialmente pozitivă. Cufundarea în timp este, deci, atât o manieră de a respira imortalitatea, cât și o cufundare în noi înșine, o recuperare, de fapt o legitimare a naturii noastre profunde.

Starea de călătorie ține, deci, și de un registru supra-cotidian.

De fapt, orice stare de călătorie are, cred, un subtext sacru. Călătorind, trăim cu această convingere “nebună” că locul în care urmează să fim are ceva să ne spună, că înseamnă ceva, că este purtător de semne și simboluri. Este vorba, dacă vreți, aici, de un ultim bastion metafizic.

E drept că oamenii călătoresc din cele mai felurite motive. Masele de oameni, însă, călătoresc din aproximativ aceleași motive. Și unul dintre motivele dominante pare să fie acela de a vizita locuri purtătoare de istorii și de povești alternative, din dorința de a ne familiariza cu civilizații trecute care, culmea, investeau masiv în Transcendență!

E interesant să constantăm că, într-o lume din ce în ce mai lipsită de simțul Transcendenței, ceea ce se caută îndeobște prin călătorie sunt tocmai locurile notorii pentru permeabilitatea lor la Sacru.

Și în acest sens se poate spune că turismul este nostalgic. Starea de călătorie aduce, iată,  la suprafață o presiunea pe care omul neo-modern nu se pricepe s-o gestioneze: aceea de a opta, once for all, între credință și necredință. Această tensiune este exacerbată, deci, în și de călătorie. Cu toate acestea, călătoria nu propune soluții. Sau, mai bine zis, ceea ce propune călătoria nu este recunoscut ca soluție, ci doar ca incitator, ca instigator perpetuu: căutăm răspunsuri “ultime”, dăm peste și mai multe întrebări.

Nu e de mirare că, o dată întors din călătorie, turistul notoriu își pregătește deja strategia de cucerire a următoarei ținte. Plaja care până mai ieri părea destinală, fixă și mântuitoare, este schimbată cu o alta.

Această cădere periodică a Plajei în “disgrație” relativizează căutarea, dar nu de-legitimează efortul. Amânarea recompensei supreme se conturează, treptat, în termenii unei plus-valori. Schimbarea permanentă a țintelor și a perspectivelor, succesiunea trepidantă a acestora rămâne singurul obiectiv turistic invariabil.

Mișcă-te! Mergi mai departe!

În virtutea a ce? În numele căror valori și căror nevoi? În virtutea unui comandament modern sau în virtutea unui ancestral impuls itinerant?

Cred că aici se conjugă fin, discret, două tipuri nevoi: unele profund existențiale, de recuperare a Plajei perfecte și, prin aceasta, a unei desăvârșiri neschimbătoare, iar altele determinate de valori specifice neo-modernității (ne-așezare, angoasă în fața unui interval de timp mort, etc.).

Avem aici oare o corespondență între Arhetipuri și Imediat sau e vorba mai degrabă de una și aceeași nevoie de a domina timpul, de a călca timpul afundându-ne în Timp?

Sincer, nu știu.

Un lucru rămâne, însă, cert: călătoria are o puzderie de efecte paradoxale și, pe ansamblu, stresante.

Situația în care mă aflu – călătorind – s-a petrecut întotdeauna în trecut. Corolarul ar fi acela că nu sunt niciodată contemporan cu călătoria mea, iar abordarea călătoriei de către mine, cel care călătoresc, este esențialmente una pesimistă. A porni într-o călătorie, în virtutea Fantasmei  care se cere priponită, înseamnă, de fapt, a mă angaja direct în post-călătorie; iar a trăi călătoria în vederea sfârșitului său ascunde o paradoxală “gândire escatologică”.

Te apropii de Sfârșit și ți se face frică. La capătul călătoriei călătorul așteaptă, ca orice pământean, mântuirea; căci intuiește, ca orice muritor, moartea. Și iată-ți Plaja.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "16 comments" on this Article:

  1. Ela spune:

    Aristotel spunea ca “pentru a cunoaste, trebuie sa fi vazut deja”.
    Desigur, “vazutul” are alte conotatii astazi decat in urma cu 2300 ani, dar ideea mi se pare neschimbata : cunoasterea implica participarea (stimularea) simturilor noastre!
    Probabil datorita mentalitatii franceze, tributara si filosofilor greci antici, ceasta corelatie a devenit atat de fireasca incat, daca un francofon va intreaba “cunoasteti Japonia?”, asteapta sa afle NUMAI daca ati fost acolo!
    Faptul ca “ati fost in Japonia” va acorda credibilitate suplimentara fata de cei care n-au fost, chiar daca aceia stiu mai multe despre cultura nipona. Altfel spus, ei considera de experienta senzorila primeaza in cunoastre, poate pentru ca este singura autentica…!?
    Altfel spus, orice interpretare fiind posibila si multe intuitii “dirijabile”, decat grija de mantuire sau frica de moartea de la capatul drumului, inevitabile pana la urma si pentru absolut oricine, cred ca e mai placut ca fiecare sa se simta liber sa-si traiasca propria experienta exact cum vrea, chiar privind Taj Mahal doar ca decor la selfie :)
    Ceva, ceva, tot ramane :)

  2. Ontelus DG spune:

    Metafora plajei, scrisă cu majusculă este inspirată, căci implică luminarea trupului și a sufletului, deopotrivă. Mania fotografierii este, într-adevăr, un semn al dificultății, dacă nu chiar al imposibilității de a trăi plenar o experiență. Iluzia imortalizării unui loc și a unui timp în fotografie este înduioșătoare și spune multe despre nevoia de autoamăgire a omului modern. Călătoria ca nostalgie a transcendenței are sens doar dacă admitem ipoteza seducătoare a camuflării sacrului în profan, enunțată de către Mircea Eliade. Dacă însă luăm aminte la generalizarea apostaziei în modernitatea occidentală postcreștină, atunci călătoria devine, mai degrabă, o goană după un minimum de sens al vieții, dincolo de reiterarea exasperantă a unor acte și cuvinte vidate de importanță, în viața cotidiană a agnosticului contemporan. De altminteri, tăria credinței a fost o nebuloasă oricând în istoria ultimelor două milenii, astfel încât mobilitatea fără precedent a omului de astăzi poate fi văzută mai degrabă ca oportunitate oferită de impactul major al tehnicii, decât un sofisticat izvor de spiritualitate, fie și seculară. În fine, gestiunea fricii de moarte, simțită mai ales ca extincție definitivă de către agnostic dă măsura exactă a pregătirii, respectiv a nepregătirii insului modern/postmodern pentru confruntarea cu ceea ce frumos numea Lucian Blaga ,,nepătrunsul ascuns”, adică acea specială călătorie a sufletului după ieșirea din trupul în care a consimțit smerit să stea…

    • ion adrian spune:

      Si Blaise Pascal spunea: Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit! ….

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Cum scriam în prima parte a textului, metafora mi-a fost inspirată din articolul lui Zadie Smith. Eu am schimbat doar sensul :) http://www.nybooks.com/articles/2014/10/23/find-your-beach/

      • ion adrian spune:

        Ceva ciudat sau poate nu tocmai pe care mi l-a reamintit pomenirea plajei, a malului marii,, loc cu care eu am multe legaturi sufletesti.
        Acum niste ani, nu prea multi, cand aveam o anume treaba in Constanta parcurgeam pe jos pe la ora 6-7 dimineata in luna mai deci cand Mamaia nu era inca aglomerata , pe malul marii distanta intre Pescarie(caminele studentesti ale univ Ovidius) si hotelul Rex.Un drum o splendoare.
        Nu era chiar nimeni si am inventat un joc psihic :sa-mi imaginez dar sa reusesc sa ma autosugestionez suficient de puternic ca sunt ultimul traitor al speciei pe aceasta planeta, eu singur cu marea cea frumoasa aproape in jurul meu adica in fata in spate si in dreapta si cu niste blocuri pe care mi le imaginam pustii cu cate un caine ici colo(specia lor nu disparuse).
        Ei bine am trait niste momente groaznice cateva minute, marea nu mai era frumoasa, toata splendoarea disparuse. Eram ca in jocul pe care-l jucam cu mine insumi in copilarie, cand intr-o camera absolut intunecata imi inchipuiam ca am orbit si dupa cateva minute nu mai rezistam si aprindeam sufocat de spaima lumina.

        Mi-am revenit cand din fata venea spre mine o fata tanara , frumoasa care alega cu un caine alaturi.

        Ne-am salutat, lucru foarte normal in situatia aceea de pustietate marina dar am oprit-o si i-am povestit secventa. A ras cu pofta si inainte sa plece a spus ca totusi prezenta ei in acest moment a rezolvat problema omenirii . :)

        PS. De atunci ma intreb :cum as fi reactionat daca alergatorul ar fi fost un baiat, oricat de frumos ar fi fost el.

        • Adela Toplean Adela Toplean spune:

          Excelenta povestea!
          Singuratatea: Bau-Baul pentru adulti. Ma bate gandul sa scriu despre asta in viitor…

  3. mike_the_hunter spune:

    Draga domnisoara Adela…Lasati teoria deoparte, pe Aristotel, si fel de fel de fraza anodine. Calatoriti!
    Mult! Stati la plaje, iubiti, cititi, stati la discutii intr-o carciuma , traiti-va viata si lasati teoriile.
    De exemplu, o calatorie in Italia de 3 saptamani la Roma si in Lazio are o valoare mai mare ca zeci de carti citite despre Imperiull Roman si Renastere. E nevoie doar de o deschide sufleteasca pentru asta si ceva bani. Nimic nu va va schimba in lumea asta mai mult decat o calatorie. Folositi-va cartea de identitate si mergeti la Gibralatar, in sudul Frantei, in Catalunia, la Madrid ,in Toscana, pe valea Loirei, la Paris, la Berlin…Si ce daca facem poze,? Ce om este acela fara amintiri? Deci la drum, si la meditat ce inseamna acesta lume care ne ofere frumuseti nesfarsite.Reveniti dupa aceea cu un eseu, daca mai e cazul.

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Domnule Mike-the-hunter, daca-mi cumparati Dvs. biletele de avion, va promit sa calatoresc unde vreti Dvs si sa scriu apoi ce eseu vreti Dvs. :)

  4. MariS spune:

    M-au încântat articolele. “Plaja” ca loc ideal al trăirii clipelor fericite, ori ca simbol al reunirii celor patru elemente ale filosofiei antice: pământ, apă, aer, foc. Adică tradus: nisip, valuri, briză, soare. Dar nu elementele naturii au rolul cel mai important aici, ci lucrul care le leagă: armonia. Plecăm în călătorie ca să găsim armonia cu noi înşine, armonie pe care nu o regăsim în viaţa trepidantă sau plictisitoare de zi cu zi. Şi exact ca şi rabinul din poveste, armonia pe care o căutăm în afară şi departe, la final vom afla că a stat tot timpul ascunsă şi mult mai aproape de noi: chiar în noi înşine.
    Rabinul visase să găsească o comoară într-un oraş mai îndepărtat şi după o călătorie întâlneşte un soldat care a avut un vis asemănător, în care era îndemnat să caute comoara în casa unui rabin, după sobă. Binenţeles, rabinul se întoarce şi găseşte comoara acasă la el, în locul prezis de soldat. Călătoria, însă, trebuia împlinită pentru ca şi visul rabinului să se realizeze.
    Uneori e nevoie de un luuung ocol ca să ajungem .. la noi înşine ..

    • Adela Toplean Adela Toplean spune:

      Lucru mare armonia asta… Mai ales daca o scriem cu majuscula, devine de-a dreptul intimidanta. Sau un cliseu. Depinde cine scrie, cu ce scop, cu ce umori… :)
      Va multumesc mult pentru comentariu!

  5. un_batrin spune:

    Ceea ce descrieti este mai degraba un turist si calatoria o excursie. Un calator (traveler) nu este un turist si nici invers desi ambii calatoresc!

  6. Sorin Boeangiu spune:

    Articolul dvs. mi-a “elucidat” cateva trairi aparent inexplicabile pana acum pe care le-am avut vara trecuta, cand cutreieram Peloponezul. La o anumita plaja sau Plaja, peisajul mi-a dat acest sentiment de cufundare in abisul temporal. Si mi-am mai dat seama de cate ori am fost in schimb in starea de post-calatorie..

  7. d.p. spune:

    cu mentiunea ca articolul lui Zadie Smith (doar un impuls de…pornire) este muult mai putin interesant decit articolele dvs., m-as bucura sa stiu ce calatorie (plaja) v-a ramas aproape si daca ati revenit in acel loc.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adela Toplean


Adela Toplean

Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia mor... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Legea cererii si ofertei nu poate fi contrazisa de nicio reglementare iar legea celor 51% produse ro...

de: Valentin Mircea

la "Despre timpurile când supermarketurile dominau România"

Cauta articole

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)