joi, martie 28, 2024

Spirala violențelor din Egipt: ultima șansă pentru o implicare a vestului

În ultimele zile, situația din Egipt a alunecat pe o pantă descendentă din ce în ce mai abruptă. Intervențiile în forță ale armatei împotriva susținătorilor fostului președinte Mohamed Morsi au culminat miercuri cu o baie de sânge, soldată cu peste 300 de victime. Violențele din aceste zile fac să pălească, prin amploarea lor, intens mediatizata revoluție din 2011 care a dus la căderea lui Hosni Mubarak, fiind vorba de cele mai grave tulburări de la războiul din 1973 cu Israelul. Ele par să indice că, în lipsa unei poziții tranșante a puterilor occidentale, precum și a unei implicări constructive a statelor din regiune, problemele Egiptului riscă să aibă consecințe ireversibile pe termen mediu și lung, determinând apariția unei perioade prelungite de instabilitate și complicând în mod semnificativ arhitectura de securitate a întregii regiuni.

Filmul eșecului tranziției democratice a Egiptului începe în  ianuarie 2011, când valul primăverii arabe, ajuns la Cairo, declanșează o revoluție pașnică împotriva regimului autoritar al lui Hosni Mubarak. O lună mai târziu, liderul egiptean ceda presiunilor străzii și apelurilor internaționale de a evita un război civil, pentru ca, în noiembrie 2011, partidele islamiste să câștige jumătate din locurile în parlament în urma unor alegeri democratice. În iunie anul trecut, candidatul acestor grupări, Mohamed Morsi, este ales președinte al țării cu o majoritate de puțin peste 51% din voturi. Însă noul lider egiptean promovează în mod agresiv o agendă politică de natură a radicaliza opoziția, slăbind puterile justiției și împingând Egiptul pe drumul către un stat islamist. Protestele din ce în ce mai vocale ale opoziției duc la un impas politic, iar forțele armate speculează momentul și, la începutul lunii iulie 2013, preiau puterea în cadrul unei lovituri de stat desfășurate cu acordul tacit al puterilor occidentale.

Armata, condusă de generalul Al-Sisi, era văzută de mulți, la momentul respectiv, ca un arbitru imparțial cu rolul de a stopa derapajele autoritare ale unor lideri politici necopți și de a ghida, după modelul turc, statul egiptean, pe un traseu moderat-secular care să conducă la termen la o democrație stabilă. Din nefericire, la mai bine de două luni de la preluarea puterii, acțiunile armatei egiptene par să probeze eșecul acestor supoziții.

Nici armata nici forțele islamiste nu par astăzi interesate de un dialog real sau de negocierea vreunui compromis. Dimpotrivă, ambele tabere văd actualele confruntări ca pe o luptă existențială, pentru supraviețuire. Pe de o parte, Frăția Musulmană, câștigătoare de drept a unor alegeri democratice, se simte trădată atât din interior cât și din exterior. Însă forțele islamiste din Egipt nu au internalizat una din lecțiile fundamentale ale democrației: aceea că legitimitatea politică câștigată la urne se poate eroda sau pierde în cazul în care segmente importante ale societății sunt alienate de o tiranie a majorității. În egală măsură, forțele armate par să nu fi înțeles că abuzul poziției absolute de forță duce și el la erodarea sau pierderea susținerii, atât din rândurile populației, cât și din cel al partenerilor externi.

Este foarte adevărat că legitimitatea noii puteri de la Cairo a fost grav erodată de ultimele violențe. Demisia vicepreședintelui Mohamed Al-Baradei, garantul liberal al bunelor intenții nutrite de liderii militari, constituie doar cea mai vizibilă ilustrare a opțiunilor fundamental alarmante făcute de aceștia din urmă. Însă a vedea confruntările din Egipt doar în alb și negru ar fi o greșeală majoră. Dacă există o lecție pe care comunitatea internațională ar fi bine să o învețe de pe urma evenimentelor din Egipt, este aceea că exploatarea perceptelor religioase pentru interese politice trebuie dezavuată în aceeași măsură în care nu poate fi tolerat nici abuzul de forța brută și refuzul unui dialog real cu forțele de opoziției. Cele două erori reprezintă fețe ale aceleiași monede și, împreună, prescriu o rețetă otrăvită care duce la instabilitate structurală, subdezvoltare și izolare internațională.

Consecințele ultimului val de violențe riscă din nefericire să fie severe. Fiecare mort sau rănit contribuie la o la polarizare socială extremă, adâncește răni greu de vindecat și afectează în mod fundamental țesutul social al țării. Departe de a elimina un real sau imaginar pericol al islamului radical, acțiunea în forță împotriva Frăției Musulmane anihilează, amuțește sau radicalizează elementele moderate ale grupării, întărind în mod exponențial legitimitatea ultra-conservatorilor și oportuniștilor din interiorul acesteia. Firul narativ care poate fi generat de recentele mișcări – acela al unei mișcări islamiste zdrobite de bocancul unui regim secular-militar opresiv – creează o breșă prin care se pot infiltra elemente ale rețelei teroriste Al-Qaeda, putând genera, la termen, o resurgență a terorismului organizat într-un focar periculos de apropiat geografic de Europa și de aliații acesteia.

Ceea ce nu înseamnă, însă, că violențele din Egipt se vor transforma peste noapte într-un război civil. Este greu de crezut că Frăția Musulmană poate dobândi, pe termen scurt, resursele militare pentru a putea face față armatei egiptene. Este însă în egală măsură adevărat că în lipsa unei schimbări a atitudinii celor doi protagoniști, evoluția graduală spre un conflict asimetric pare a se contura ca scenariu prevalent.  Mai mult, instabilitatea din Egipt riscă să aibă un impact major asupra echilibrului de putere regional, transformând Peninsula Sinai într-o falie periculoasă și afectând în mod dramatic securitatea Israelului.

Argumentele expuse mai sus constituie tot atâtea motive pentru care comunitatea internațională trebuie să ia o atitudine tranșantă, trăgând o linie roșie dincolo de care continuarea actualului model de violență, intoleranță și lipsă de dialog, va genera în mod automat consecințe. O continuare a actualei abordări precaute a SUA și Uniunii Europene ar putea într-adevăr aduce câștiguri tactice imediate, însă pe termen lung nu ar face decât să încurajeze escaladarea actualei spirale de violență, erodând totodată legitimitatea vestului în ochii opiniei publice din Orientul Mijlociu. În schimb, expunerea unui cadru limpede care să includă atât posibile sancțiuni – dintre care cea mai evidentă ar putea fi întreruperea ajutorului militar american, în valoare de 1,5 miliarde de dolari anual – cât și stimulente pentru implicarea într-un dialog real și renunțarea la violență, ar putea motiva părțile să modereze ritmul confruntărilor. Implicarea actorilor regionali, în special Consiliul de Cooperare al Golfului, într-un cadru de mediere comun, ar potența în mod vădit influența vestului. Toate aceste demersuri trebuie însă efectuate cu celeritate: nimeni nu are interesul ca Egiptul să devină un nou Irak, Yemen sau Afganistan.

Pe termen lung, însă, cheia soluționării problemelor Egiptului se găsește la cetățenii acestei țări și la liderii care îi reprezintă. Ei trebuie să înțeleagă că democrația, demnitatea individuală și respectul față de drepturile omului, ca și echitatea și dezvoltarea durabilă, sunt obiective care se ating pe parcursul a multor ani, uneori generații. Drumul către o democrație consolidată arareori are scurtături, însă el este fără excepție cimentat de valorile dialogului, pluralismului și incluziunii, ca piloni către un consens societal fără de care nicio tranziție democratică nu poate fi completă.

Dincolo de ororile recentelor violențe din Egipt, poate cel mai mare câștig al primăverii arabe rămâne cel al conștientizării de către cetățenii acestei țări a faptului că expresia vocii lor poate defini destinul național. În cuvintele lui Mohamed Al-Sabri, unul din liderii opoziției yemenite: „În orice societate, elitele și liderii oricărei societăți, fie ea revoluționară sau nu, pot oricând demisiona, încheindu-și mandatul. Însă cetățenii nu pot niciodată să abdice de la datoria lor civică.”

În ultimele zile, situația din Egipt a alunecat pe o pantă descendentă din ce în ce mai abruptă. Intervențiile în forță ale armatei împotriva susținătorilor fostului președinte Mohamed Morsi au culminat ieri cu o baie de sânge, soldată cu peste 300 de victime. Violențele din aceste zile fac să pălească, prin amploarea lor, intens mediatizata revoluție din 2011 care a dus la căderea lui Hosni Mubarak, fiind vorba de cele mai grave tulburări de la războiul din 1973 cu Israelul. Ele par să indice că, în lipsa unei poziții tranșante a puterilor occidentale, precum și a unei implicări constructive a statelor din regiune, problemele Egiptului riscă să aibă consecințe ireversibile pe termen mediu și lung, determinând apariția unei perioade prelungite de instabilitate și complicând în mod semnificativ arhitectura de securitate a întregii regiuni.

Filmul eșecului tranziției democratice a Egiptului începe în ianuarie 2011, când valul primăverii arabe, ajuns la Cairo, declanșează o revoluție pașnică împotriva regimului autoritar al lui Hosni Mubarak. O lună mai târziu, liderul egiptean ceda presiunilor străzii și apelurilor internaționale de a evita un război civil, pentru ca, în noiembrie 2011, partidele islamiste să câștige jumătate din locurile în parlament în urma unor alegeri democratice. În iunie anul trecut, candidatul acestor grupări, Mohamed Morsi, este ales președinte al țării cu o majoritate de puțin peste 51% din voturi. Însă noul lider egiptean promovează în mod agresiv o agendă politică de natură a radicaliza opoziția, slăbind puterile justiției și împingând Egiptul pe drumul către un stat islamist. Protestele din ce în ce mai vocale ale opoziției duc la un impas politic, iar forțele armate speculează momentul și, la începutul lunii iulie 2013, preiau puterea în cadrul unei lovituri de stat desfășurate cu acordul tacit al puterilor occidentale.

Armata, condusă de generalul Al-Sisi, era văzută de mulți, la momentul respectiv, ca un arbitru imparțial cu rolul de a stopa derapajele autoritare ale unor lideri politici necopți și de a ghida, după modelul turc, statul egiptean, pe un traseu moderat-secular care să conducă la termen la o democrație stabilă. Din nefericire, la mai bine de două luni de la preluarea puterii, acțiunile armatei egiptene par să probeze eșecul acestor supoziții.

Nici armata nici forțele islamiste nu par astăzi interesate de un dialog real sau de negocierea vreunui compromis. Dimpotrivă, ambele tabere văd actualele confruntări ca pe o luptă existențială, pentru supraviețuire. Pe de o parte, Frăția Musulmană, câștigătoare de drept a unor alegeri democratice, se simte trădată atât din interior cât și din exterior. Însă forțele islamiste din Egipt nu au internalizat una din lecțiile fundamentale ale democrației: aceea că legitimitatea politică câștigată la urne se poate eroda sau pierde în cazul în care segmente importante ale societății sunt alienate de o tiranie a majorității. În egală măsură, forțele armate par să nu fi înțeles că abuzul poziției absolute de forță duce și el la erodarea sau pierderea susținerii, atât din rândurile populației, cât și din cel al partenerilor externi.

Este foarte adevărat că legitimitatea noii puteri de la Cairo a fost grav erodată de ultimele violențe. Demisia vicepreședintelui Mohamed Al-Baradei, garantul liberal al bunelor intenții nutrite de liderii militari, constituie doar cea mai vizibilă ilustrare a opțiunilor fundamental alarmante făcute de aceștia din urmă. Însă a vedea confruntările din Egipt doar în alb și negru ar fi o greșeală majoră. Dacă există o lecție pe care comunitatea internațională ar fi bine să o învețe de pe urma evenimentelor din Egipt, este aceea că exploatarea perceptelor religioase pentru interese politice trebuie dezavuată în aceeași măsură în care nu poate fi tolerat nici abuzul de forța brută și refuzul unui dialog real cu forțele de opoziției. Cele două erori reprezintă fețe ale aceleiași monede și, împreună, prescriu o rețetă otrăvită care duce la instabilitate structurală, subdezvoltare și izolare internațională.

Consecințele ultimului val de violențe riscă din nefericire să fie severe. Fiecare mort sau rănit contribuie la o la polarizare socială extremă, adâncește răni greu de vindecat și afectează în mod fundamental țesutul social al țării. Departe de a elimina un real sau imaginar pericol al islamului radical, acțiunea în forță împotriva Frăției Musulmane anihilează, amuțește sau radicalizează elementele moderate ale grupării, întărind în mod exponențial legitimitatea ultra-conservatorilor și oportuniștilor din interiorul acesteia. Firul narativ care poate fi generat de recentele mișcări – acela al unei mișcări islamiste zdrobite de bocancul unui regim secular-militar opresiv – creează o breșă prin care se pot infiltra elemente ale rețelei teroriste Al-Qaeda, putând genera, la termen, o resurgență a terorismului organizat într-un focar periculos de apropiat geografic de Europa și de aliații acesteia.

Ceea ce nu înseamnă, însă, că violențele din Egipt se vor transforma peste noapte într-un război civil. Este greu de crezut că Frăția Musulmană poate dobândi, pe termen scurt, resursele militare pentru a putea face față armatei egiptene. Este însă în egală măsură adevărat că în lipsa unei schimbări a atitudinii celor doi protagoniști, evoluția graduală spre un conflict asimetric pare a se contura ca scenariu prevalent. Mai mult, instabilitatea din Egipt riscă să aibă un impact major asupra echilibrului de putere regional, transformând Peninsula Sinai într-o falie periculoasă și afectând în mod dramatic securitatea Israelului.

Argumentele expuse mai sus constituie tot atâtea motive pentru care comunitatea internațională trebuie să ia o atitudine tranșantă, trăgând o linie roșie dincolo de care continuarea actualului model de violență, intoleranță și lipsă de dialog, va genera în mod automat consecințe. O continuare a actualei abordări precaute a SUA și Uniunii Europene ar putea într-adevăr aduce câștiguri tactice imediate, însă pe termen lung nu ar face decât să încurajeze escaladarea actualei spirale de violență, erodând totodată legitimitatea vestului în ochii opiniei publice din Orientul Mijlociu. În schimb, expunerea unui cadru limpede care să includă atât posibile sancțiuni – dintre care cea mai evidentă ar putea fi întreruperea ajutorului militar american, în valoare de 1,5 miliarde de dolari anual – cât și stimulente pentru implicarea într-un dialog real și renunțarea la violență, ar putea motiva părțile să modereze ritmul confruntărilor. Implicarea actorilor regionali, în special Consiliul de Cooperare al Golfului, într-un cadru de mediere comun, ar potența în mod vădit influența vestului. Toate aceste demersuri trebuie însă efectuate cu celeritate: nimeni nu are interesul ca Egiptul să devină un nou Irak, Yemen sau Afganistan.

Pe termen lung, însă, cheia soluționării problemelor Egiptului se găsește la cetățenii acestei țări și la liderii care îi reprezintă. Ei trebuie să înțeleagă că democrația, demnitatea individuală și respectul față de drepturile omului, ca și echitatea și dezvoltarea durabilă, sunt obiective care se ating pe parcursul a multor ani, uneori generații. Drumul către o democrație consolidată arareori are scurtături, însă el este fără excepție cimentat de valorile dialogului, pluralismului și incluziunii, ca piloni către un consens societal fără de care nicio tranziție democratică nu poate fi completă.

Dincolo de ororile recentelor violențe din Egipt, poate cel mai mare câștig al primăverii arabe rămâne cel al conștientizării de către cetățenii acestei țări a faptului că expresia vocii lor poate defini destinul național. În cuvintele lui Mohamed Al-Sabri, unul din liderii opoziției yemenite: „În orice societate, elitele și liderii oricărei societăți, fie ea revoluționară sau nu, pot oricând demisiona, încheindu-și mandatul. Însă cetățenii nu pot niciodată să abdice de la datoria lor civică.”



În ultimele zile, situația din Egipt a alunecat pe o pantă descendentă din  ce în ce mai abruptă. Intervențiile în forță ale armatei împotriva susținătorilor fostului președinte Mohamed Morsi au culminat ieri cu o baie de sânge, soldată cu peste 300 de victime. Violențele din aceste zile fac să pălească, prin amploarea lor, intens mediatizata revoluție din 2011 care a dus la căderea lui Hosni Mubarak, fiind vorba de cele mai grave tulburări de la războiul din 1973 cu Israelul. Ele par să indice că, în lipsa unei poziții tranșante a puterilor occidentale, precum și a unei implicări constructive a statelor din regiune, problemele Egiptului riscă să aibă consecințe ireversibile pe termen mediu și lung, determinând apariția unei perioade prelungite de instabilitate și complicând în mod semnificativ arhitectura de securitate a întregii regiuni.

Filmul eșecului tranziției democratice a Egiptului începe în  ianuarie 2011, când valul primăverii arabe, ajuns la Cairo, declanșează o revoluție pașnică împotriva regimului autoritar al lui Hosni Mubarak. O lună mai târziu, liderul egiptean ceda presiunilor străzii și apelurilor internaționale de a evita un război civil, pentru ca, în noiembrie 2011, partidele islamiste să câștige jumătate din locurile în parlament în urma unor alegeri democratice. În iunie anul trecut, candidatul acestor grupări, Mohamed Morsi, este ales președinte al țării cu o majoritate de puțin peste 51% din voturi. Însă noul lider egiptean promovează în mod agresiv o agendă politică de natură a radicaliza opoziția, slăbind puterile justiției și împingând Egiptul pe drumul către un stat islamist. Protestele din ce în ce mai vocale ale opoziției duc la un impas politic, iar forțele armate speculează momentul și, la începutul lunii iulie 2013, preiau puterea în cadrul unei lovituri de stat desfășurate cu acordul tacit al puterilor occidentale.

Armata, condusă de generalul Al-Sisi, era văzută de mulți, la momentul respectiv, ca un arbitru imparțial cu rolul de a stopa derapajele autoritare ale unor lideri politici necopți și de a ghida, după modelul turc, statul egiptean, pe un traseu moderat-secular care să conducă la termen la o democrație stabilă. Din nefericire, la mai bine de două luni de la preluarea puterii, acțiunile armatei egiptene par să probeze eșecul acestor supoziții.

Nici armata nici forțele islamiste nu par astăzi interesate de un dialog real sau de negocierea vreunui compromis. Dimpotrivă, ambele tabere văd actualele confruntări ca pe o luptă existențială, pentru supraviețuire. Pe de o parte, Frăția Musulmană, câștigătoare de drept a unor alegeri democratice, se simte trădată atât din interior cât și din exterior. Însă forțele islamiste din Egipt nu au internalizat una din lecțiile fundamentale ale democrației: aceea că legitimitatea politică câștigată la urne se poate eroda sau pierde în cazul în care segmente importante ale societății sunt alienate de o tiranie a majorității. În egală măsură, forțele armate par să nu fi înțeles că abuzul poziției absolute de forță duce și el la erodarea sau pierderea susținerii, atât din rândurile populației, cât și din cel al partenerilor externi.

Este foarte adevărat că legitimitatea noii puteri de la Cairo a fost grav erodată de ultimele violențe. Demisia vicepreședintelui Mohamed Al-Baradei, garantul liberal al bunelor intenții nutrite de liderii militari, constituie doar cea mai vizibilă ilustrare a opțiunilor fundamental alarmante făcute de aceștia din urmă. Însă a vedea confruntările din Egipt doar în alb și negru ar fi o greșeală majoră. Dacă există o lecție pe care comunitatea internațională ar fi bine să o învețe de pe urma evenimentelor din Egipt, este aceea că exploatarea perceptelor religioase pentru interese politice trebuie dezavuată în aceeași măsură în care nu poate fi tolerat nici abuzul de forța brută și refuzul unui dialog real cu forțele de opoziției. Cele două erori reprezintă fețe ale aceleiași monede și, împreună, prescriu o rețetă otrăvită care duce la instabilitate structurală, subdezvoltare și izolare internațională.

Consecințele ultimului val de violențe riscă din nefericire să fie severe. Fiecare mort sau rănit contribuie la o la polarizare socială extremă, adâncește răni greu de vindecat și afectează în mod fundamental țesutul social al țării. Departe de a elimina un real sau imaginar pericol al islamului radical, acțiunea în forță împotriva Frăției Musulmane anihilează, amuțește sau radicalizează elementele moderate ale grupării, întărind în mod exponențial legitimitatea ultra-conservatorilor și oportuniștilor din interiorul acesteia. Firul narativ care poate fi generat de recentele mișcări – acela al unei mișcări islamiste zdrobite de bocancul unui regim secular-militar opresiv – creează o breșă prin care se pot infiltra elemente ale rețelei teroriste Al-Qaeda, putând genera, la termen, o resurgență a terorismului organizat într-un focar periculos de apropiat geografic de Europa și de aliații acesteia.

Ceea ce nu înseamnă, însă, că violențele din Egipt se vor transforma peste noapte într-un război civil. Este greu de crezut că Frăția Musulmană poate dobândi, pe termen scurt, resursele militare pentru a putea face față armatei egiptene. Este însă în egală măsură adevărat că în lipsa unei schimbări a atitudinii celor doi protagoniști, evoluția graduală spre un conflict asimetric pare a se contura ca scenariu prevalent.  Mai mult, instabilitatea din Egipt riscă să aibă un impact major asupra echilibrului de putere regional, transformând Peninsula Sinai într-o falie periculoasă și afectând în mod dramatic securitatea Israelului.

Argumentele expuse mai sus constituie tot atâtea motive pentru care comunitatea internațională trebuie să ia o atitudine tranșantă, trăgând o linie roșie dincolo de care continuarea actualului model de violență, intoleranță și lipsă de dialog, va genera în mod automat consecințe. O continuare a actualei abordări precaute a SUA și Uniunii Europene ar putea într-adevăr aduce câștiguri tactice imediate, însă pe termen lung nu ar face decât să încurajeze escaladarea actualei spirale de violență, erodând totodată legitimitatea vestului în ochii opiniei publice din Orientul Mijlociu. În schimb, expunerea unui cadru limpede care să includă atât posibile sancțiuni – dintre care cea mai evidentă ar putea fi întreruperea ajutorului militar american, în valoare de 1,5 miliarde de dolari anual – cât și stimulente pentru implicarea într-un dialog real și renunțarea la violență, ar putea motiva părțile să modereze ritmul confruntărilor. Implicarea actorilor regionali, în special Consiliul de Cooperare al Golfului, într-un cadru de mediere comun, ar potența în mod vădit influența vestului. Toate aceste demersuri trebuie însă efectuate cu celeritate: nimeni nu are interesul ca Egiptul să devină un nou Irak, Yemen sau Afganistan.

Pe termen lung, însă, cheia soluționării problemelor Egiptului se găsește la cetățenii acestei țări și la liderii care îi reprezintă. Ei trebuie să înțeleagă că democrația, demnitatea individuală și respectul față de drepturile omului, ca și echitatea și dezvoltarea durabilă, sunt obiective care se ating pe parcursul a multor ani, uneori generații. Drumul către o democrație consolidată arareori are scurtături, însă el este fără excepție cimentat de valorile dialogului, pluralismului și incluziunii, ca piloni către un consens societal fără de care nicio tranziție democratică nu poate fi completă.

Dincolo de ororile recentelor violențe din Egipt, poate cel mai mare câștig al primăverii arabe rămâne cel al conștientizării de către cetățenii acestei țări a faptului că expresia vocii lor poate defini destinul național. În cuvintele lui Mohamed Al-Sabri, unul din liderii opoziției yemenite: „În orice societate, elitele și liderii oricărei societăți, fie ea revoluționară sau nu, pot oricând demisiona, încheindu-și mandatul. Însă cetățenii nu pot niciodată să abdice de la datoria lor civică.”

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Intradevar, situatia este grea in Egipt si analiza dvs este corecta dar ati omis un aspect foarte important si anume, deceniile de campanie cvasupermanenta prin Mass-Madia care propaga ura impotriva israelienilor.
    Aceasta ura s-a acumulat in tinerele generatii si acum a erupt, lovind chiar in cei care au propagat-o.
    Indemnul dvs la dialog si toleranta este de bun simt dar fara ecou in acea parte de lume in care pana si emisiunile tv pentru copii erau inundate de indemnuri la ura.
    Aceleasi fapte s-au intamplat si in Libia si in Siria iar realitatile de la fata locului demonstreaza ca odata creat mediul ostil, indiferent impotriva cui, ura va erupe la un moment dat, indiferent daca actiunea este indreptata conform propagandei respecive sau catre oricine altcineva.

    Se va pune capat situatiei actuale doar prin forta armata sub un comandament unit, altfel se vor repeta ororile din Libia iar populatia va intra intr-un lung si sangeros razboi civil in care toti lupta impotriva tuturor.

  2. Rationalul nu mai functioneaza in Egipt. Este ca o disputa a surzilor. Fiecare isi urla dreptatea lui si nu accepta parerea celuilalt. La o tara de 80 de milioane de oameni numai armata mai poate face ordine. In rest sa avem rabdare.

  3. Cu islamistii nu se poate ajunge la un consens. Au incercat si altii, dar singura solutie o reprezinta scoaterea lor in afara legitimitatii politice. Se pare ca unii uita ce a insemnat regimul Morsi in perioada cat a detinut puterea: desfiintarea opozitiei, islamizarea tuturor institutiilor tarii, atacuri nemiloase impotriva crestinilor, masacrarea acestora in aplauzele fratilor musulmani, apropierea periculoasa de Iranul ayatollahilor, inarmarea fatisa a Hamasului din Gaza etc. E clar ca razboiul civil era de neevitat, asa armata a reactionat in ceasul 12. Sigur ca imaginile cu morti si sange din Egipt socheaza efeminatul Occident, dar armata e singurul factor de stabilitate in tarile musulmane. Exemplul Turciei e evident, de cum armata a abandonat garantarea laicitatii kemaliste islamistul Erdogan si-a aratat coltii. Iar Turcia nu e totusi o tara din lumea a treia.

  4. Trebuie luptat prin orice mijloace impotriva islamizarii unei tari indeferent care este ea. Pentru ca altfel acea tara devine generatoare de terorism.

  5. Personal cred ca armata este o alternative mai buna pentru poporul Egiptean decat Sharia care incearca sa schimbe o societate relative laica si westernizata de cel putin 220 de ani intr-una demna de evul mediu. Si da, Fratia reprezinta un risc major pentru Israel fapt pentru care acesta a si sprijinit Armata , impotriva masinatiilor obscure ale Ambasadorului SUA.
    Acum, despre interventie mi se pare putin sidereal. Egyptul nu este Lybia sa o trimiti in Evul Mediu cu 500 – 1000 forte specale. Si care ar fi motivatia morala sau legala de a intervene intr-un stat suveran neinvitat ? Ati sustinut cumva interventia cand 800,000 de copti au fost obligati sa fuga ? Sau cand un terrorist a fost numit Guvernator de Luxor ? Singurul lucru care il au in comun modernistii si islamistii este neincrederea in intentiile SUA. Altfel, cine poate trimite 100-200,000 de soldati in operatiuni terestre ? Cam atat a fost necesar pentru Iraq, cu o populatie de 20% din cea Egypteana. Si a fost un esec major, oferind Iranului Islamist o tara relative moderna si laica. Credeti ca economia USA sau UK de astazi pot sustine cheltuieli de 4-5 miliarde pe luna ? Germania nu vrea sa aiba de a face cu politica USA in Orient iar Franta, in afara de relative bunele trupe special nu prea are nimic altceva. Care este efectul inchiderii/sabotarii Suezului asupra economiei Europene ? Vedeti soldati Romani in Egypt cand nu e clar ce am cautat in Afganistan ? V-ati oferi voluntar ?

  6. . Singura fraza care are cu adevarat sens in articolul de mai sus este,citez:

    „Dacă există o lecție pe care comunitatea internațională ar fi bine să o învețe de pe urma evenimentelor din Egipt, este aceea că exploatarea perceptelor religioase pentru interese politice trebuie dezavuată ……

    Ce e de comentat insa e faptul ca,pana la aceasta data,comunitatea internationala a avut ocazia sa o invete in Libia,Siria,Irak,Yemen dar n-a facut-o.

    O concluzie se desprinde,lectiile istoriei se invata greu si se uita repede !!

    Cat despre afirmatia : „nimeni nu are interesul ca Egiptul să devină un nou Irak, Yemen sau Afganistan” am oarecare indoieli ca e pe deplin adevarata .

  7. Este secretul lui Polichinelle ca obiectivul strategic nr. 1 al USA in Orientul Mijlociu si chiar in lume este protejarea Israelului, depasind in importanta acordata chiar si controlul resurselor de hidrocarburi ale zonei. In acest scop, americanii au cumparat pur si simplu ofiterimea egipteana prin „ajutorul’ militar acordat – Sisi insusi este „antrenat” in intelligence-ul american. Ofiterimea egipteana, corupta pana-n maduva oaselor, a declansat masacrul la indemnul USA dar si pentru a-si proteja propriile-i privilegii. Dar sa nu uitam ca pe Sadat l-au lichidat tot ofiteri, e drept de rang inferior si tineri. E razboi pe viata si pe moarte intre privilegiatii regimului Mubarak (si Sadat) – ofiterimea si uriasa birocratie egipteana la fel de corupta si ineficienta, plus aliati de conjunctura coptii, din randul carora face parte o importanta elita economica la fel de corupta ca si „liberalii” musulmani, si saracimea majoritara care s-a regasit in FRATZIA musulmana – nu degeaba fratzia pune mare accent pe social, ca si Hezbollah in Liban. Din pacate, lobbyul israelian e din ce in ce mai orb si va impinge USA si o data cu aceasta si EU intr-un razboi sangeros cu Islamul. „Cheia” pacii o stie oricine din zona sau care ajunge in zona: rezolvarea echitabila a problemei palestiniene. Ori Tel-Avivul tocmai a suflat in panzele islamistilor decizand construirea a altor catorva mii de locuinte in Cisiordania de peste o mie cinci sute de ani araba. Se doreste confruntarea totala, asa ca va curge mult sange nevinovat si nu numai in zona.
    Pun pariu ca nu ai curaj sa-mi publici comentariul. Dar te inteleg – sira spinarii nu exista in vocabularul politic din rrrominica.

    • Wow, maestre, m-ai facut praf. Asta va invata la Princeton si pe Wall Street? Vreau si eu niste bibliografie pentru afirmatiile facute (coptii sunt corupti, fratia este sociala, s.a.m.d., asa ca intre matematicieni, daca restul oricum nu conteaza pentru matale.

  8. Este o eroare afirmatia dvs d-le Alexandru despre „Intervențiile în forță ale armatei” soldate cu 300 de morti. „Fortele Speciale” ale Egyptului sunt cele care au condus interventia. Planul a fost aplicat de Ministerul de Interne si nu de armata, iar la sfarsitul interventiei au fost 153 de morti (dintre care 43 au fost din politie) si nu 300 cum ati afirmat. Interventia a inceput la 6 am si s-a incheiat la 8 pm iar politia nu a folosit decat gaz lacrimogen (ceea ce explica numarul mic de casualties). Cifrele au fost date de Ministerul Sanatatii (singura sursa oficiala de unde Ambasadele pot avea detalii in situatii de acest gen).
    Sa nu uitam ca la ambele locatii „Nahda” Square si „Rabaa El Adawya” au fost gasite cantitati enorme de arme si chiar cadavre a celor decedati in urma torturilor practicate de MB. Numarul aproximativ al celor aflati acolo era de 250 000 incluzand femei si copii adusi din orfelinatele din imprejurimi. Locuitorii blocurilor invecinate si-au parasit apartamentele din cauza mizeriei si mirosului de nesuportat. Zeci de km de pavaj distrus ptr a crea baricade, pomi rari au fost arsi, magazine sparte etc. Ce guvern ar fi acceptat acest lucru?
    D-aia pe 26 iulie au iesit in strada 40 milioane de oameni (ceea ce reprezinta aprox jumatate din populatia Egyptului) cerand politiei si armatei sa puna sfarsit teroarei practicata de MB.
    „Ori conducem, ori ardem tara”…este fraza care inspaimanta orice egyptean, si cu toate astea s-au decis sa nu se lase intimidati de MB… chiar cu pretul ca tara lor sa fie arsa au refuzat sa fie guvernati de ei.
    Daca aveti posibilitatea va rog sa vizionati cum au fost stinse demonstratiile din Wall Street, Londra 2012, Taksim 2013 etc si veti realiza ca egyptenii nu au avut o alta alternativa chiar daca a fost atat de dureroasa.

  9. Despre „Primava araba” am un sentiment de déja vu, comparind cu anul 1989 in Europa.
    Personal nu cred in spontaneitatea acestor miscari…
    In Egipt au fost alegeri acceptate de toti si considerate corecte. (N-am citit nici un articol cum ca nu ar fi fost). Un presedinte ales democratic este dat la o parte de armata (care de multa vreme-peste 40 de ani, este conducatorul tarii). Si nimeni nu pronunta cuvintul si termenul adevarat: LOVITURA DE STAT.
    Ca este o lovitura ce convine Occidentului…
    Occidentul s-a implicat in Primavara araba si uite ce a iesit in zona!!!!!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Alexandru Coita
Alexandru Coita
Alexandru Coita este antreprenor și specalist in politică externă și securitate. A fost secretar de stat (tehnocrat) în guvernul Ungureanu și reprezentant al Camerei Deputaților pe lângă Uniunea Europeană. A susținut cu succes în 2015 teza doctorală cu tema riscurilor politice la adresa securității energetice a UE.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro