joi, martie 28, 2024

Spre o inevitabilă criză de sistem a Chinei?


Generaţia noastră trăieşte, practic, într-o lume aflată sub semnul creşterii economice continue a Chinei, deşi a avut tot timpul ochii îndreptaţi asupra Americii şi idealului democraţiei liberale. Poate părea paradoxal, dar ultimele decenii au fost marcate, pe scena internaţională, de o stranie combinaţie a hegemoniei politice a Statelor Unite şi a visului american (care a dominat atât de categoric secolul XX), cu folosirea tot mai consistentă şi extinsă de mărfuri produse în China.

Nu întâmplător, cred, noul preşedinte Xi Jinping numeşte „Chinese Dream”[1] drept proiectul politic pe termen lung al regimului de la Beijing: este, în fond, exact ceea ce lipseşte de multă vreme Chinei, un model de viaţă seducător, măcar pentru proprii cetăţeni. Replica imediată şi, poate, uşor maliţioasă a fost că „visul chinezesc” este în prezent emigrarea spre Statele Unite.

Voi contrazice din start pe cei care spun că experimentul mixării comunismului cu economia de piaţă poate continua la nesfârşit, că „este o altă cultură”, „chinezii se mulţumesc cu puţin”, „sunt fericiţi cu un bol de orez” etc. Acestea sunt poveşti de acum cincizeci de ani, din lumi închise. Oamenii vor peste tot acelaşi lucru (cu condiţia să cunoască alternativa), chiar dacă locul în care trăiesc nu a fost generos cu ei. Globalizarea economică, tehnologică şi internetul i-au ajutat în deceniile din urmă să vadă ce e frumos, bine şi plăcut pentru toată lumea. E suficient să-i vezi pe chinezii din America de Nord, de exemplu, cât de mult apreciază luxul, atunci când ajung să şi-l permită, ca să nu mai crezi inepţia că ar exista două categorii de oameni: unii care vor să fie liberi şi bogaţi, şi alţii care vor să fie lipsiţi de libertăţi şi săraci.

Acelaşi adevăr uman e valabil şi în cazul „primăverii arabe” şi, de asemenea, îi contrazice pe toţi cei care afirmă cinic că „democraţia nu e pentru arabi”, că musulmanilor le place dictatura militară, că „le e de ajuns să se roage la Allah”, că femeile musulmane chiar cred că este sfânt să fie discriminate de bărbaţi şi că ce e bun şi corect pentru occidentali „nu se potriveşte, din motive culturale şi religioase, Orientului”. Nimic mai fals şi mai ipocrit. Democraţia, demnitatea şi libertăţile individuale s-ar potrivi peste tot în lume, dacă oamenilor li s-ar oferi oportunitatea de a se deprinde cu ele.

De cel puţin treizeci de ani, în Occident (şi la noi, oricum, din timpul regimului comunist) se vorbeşte la unison despre industrializarea, modernizarea, retehnologizarea şi dezvoltarea rapidă, de oportunităţile de afaceri apărute, într-un cuvânt despre transformarea spectaculoasă a Chinei de la statutul de ţară înapoiată la cel actual, de vedetă a economiei lumii şi de putere globală emergentă. Îmi amintesc că la începutul anilor ’80, când învăţătoarea noastră s-a întors dintr-o excursie de grup în China, poveştile de acolo păreau să ne destăinuie imaginea unei lumi foarte diferite de a noastră, dar (în comparaţie, poate, cu lipsa de speranţă din România lui Ceauşescu) plină de perspectivele modernizării.

Ieşită parcă, în secolul al XIX-lea, din istoria modernă, spre sfârşitul dinastiei Qing, mai ales după înfrângerea în faţa britanicilor, cedarea Hong-Kongului (1842) şi devastatoarea rebeliune Taiping (1851-1864), China îşi face o reintrare triumfală pe scena lumii, după aproape 150 de ani de tăcere umilă. Dar, chiar şi în aceste condiţii ale miracolului statistic, nimeni nu vrea să devină chinez, în timp ce milioane de oameni de pe toate continentele visează în continuare să devină americani, canadieni sau australieni. Realitatea bate cifrele.

În esenţă, trăim încă într-o lume inspirată de visul american, care îşi produce însă bunurile de larg consum în China. Ironic sau nu, steagurile americane care animă paradele de 4th of July sunt, în majoritate, Made in China[2]. Astăzi, Republica Populară are peste 1,35 miliarde de locuitori şi este oficial a doua mare economie a lumii, după cea a Statelor Unite. China are chiar şi în prezent, după mai bine de treizeci de ani de la relansarea din 1978-1980, un ritm de creştere anuală de peste 7%, având în trecut ritmuri de peste 10% (2010) sau chiar 14,2% (2007) [3]. Progresele sunt evidente iar inteligenţa guvernanţilor şi strategilor de la Beijing, de a gândi şi controla lucrurile pe termen lung, trebuie recunoscute.

Dar dacă acest ciclu economic al creşterii s-ar apropia de sfârşit? Dacă sistemul de management actual al Chinei, care a combinat cu succes creşterea planificată de stat, liberalizarea pieţei interne şi absorbţia investiţiilor externe cu recunoaşterea politică a partidului unic şi regimul de comandă centralizată şi-ar atinge la un moment dat limitele? Ştim, din nenumărate cazuri anterioare ale istoriei, că orice tip de organizare socială, economică şi politică, orice sistem are o creştere, un apogeu şi apoi un declin, urmat de o transformare (restructurare) de tip criză, care dă naştere unui nou sistem. Că se va întâmpla anul viitor, peste cinci sau peste zece ani are mai puţină importanţă. Oricum, timpul are alte dimensiuni în cazul Chinei. Dar momentul schimbării paradigmei sistemice va veni, inevitabil.

Spre deosebire de „încremenirea în proiect” a comunismului, meritul istoric al capitalismului occidental, în ultimii două sute de ani, a fost că a permis fluctuaţii relativ libere ale pieţei, cu suişuri şi coborâşuri uneori dramatice, cu recesiuni şi crize costisitoare având rol de asanare, cu tensiuni care se consumă liber, dând întotdeauna şansa replierii, ajustării şi rebalansărilor structurale apărute în urma unor deficite, într-un cuvânt capacitatea de auto-reglare. Acesta este principalul motiv pentru care capitalismul şi democraţia liberală au supravieţuit provocărilor interne sau confruntărilor cu regimurile totalitare şi au constituit, în epoca modernă şi contemporană, „cea mai bună dintre lumile posibile”.

Are China actuală capacitatea de auto-reglare, poate suporta crize economice majore, şomaj masiv, falimente în lanţ? Mă tem că nu. Fără să fie plătit şi un cost politic, aşa cum plătesc de regulă partidele de guvernământ ale ţărilor libere, care pierd puterea atunci când oamenii nu mai sunt mulţumiţi, sistemul va suferi, mai devreme sau mai târziu, o implozie. Din acest motiv, comunismul este condamnat la creştere economică fără încetare în China, ceea ce la un moment dat numai statisticile oficiale şi forţarea cifrelor mai pot „garanta”.

În ultimii ani, abundă informaţiile privind aeroporturi noi neutilizate şi oraşe de zgârie-nori nou-nouţe nelocuite, mall-uri în care nu s-a vândut niciodată nimic, bani pe care îi pompează companiile controlate de stat pentru a da de lucru oamenilor în construcţii. Se vorbeşte despre mascarea şomajului nascent prin proiecte inutile susţinute de stat, plecarea multor investitori occidentali spre ţări mai ieftine din regiunea Asia-Pacific, Africa sau America Latină, incapacitatea uriaşei pieţe interne de a absorbi bunurile relativ scumpe, având în vedere că nivelul de viaţă al marii majorităţi a localnicilor (în special în China centrală şi de vest, regiuni care nu sunt de obicei în atenţia televiziunilor occidentale) a rămas la un nivel mult inferior celui de pe coasta de est şi din zona economică liberă. China are în prezent, după evaluările internaţionale, aproximativ 900 de milioane de săraci (venituri anuale sub 3000 de dolari) care necesită, într-un fel sau altul, asistenţă socială. Statul chinez are nevoie de resurse uriaşe pentru a funcţiona, pentru a asigura stabilitatea regimului şi a oferi bunăstare unei populaţii ale cărei pretenţii sunt, în mod legitim, în continuă creştere.

Analizele recente ale Stratfor explică pertinent cauzele încetinirii creşterii nebune a PIB-ului din ultimii treizeci de ani şi „sfârşitul miracolului economic”[4] din China comunistă. În principiu, afirmă George Friedman, ineficienţa investiţiilor interne, netrecute periodic prin filtrul unor recesiuni de tipul celor de pe piaţa liberă care se descarcă prin faliment, şomaj sau inflaţie, se acumulează şi cauzează creşterea costurilor de producţie.

Acordarea continuă şi masivă de împrumuturi de către statul chinez propriilor companii, sub forma unei permanente injecţii de capital dinspre guvern spre piaţa internă (pentru că oamenii de rând nu au bani să menţină consumul ridicat) doar pentru a menţine în viaţă afaceri nerentabile (dar care, statistic vorbind, fac „creştere economică”), întreţine acest cerc vicios şi duce la noi scumpiri, pentru acoperirea pierderilor. Scumpirea bunurilor industriale şi creşterea treptată a salariilor conduc la scăderea competitivităţii Chinei (în raport cu alte „centre de creştere economică rapidă cu salarii mici” din zona Asia-Pacific şi a Oceanului Indian), adică exact pierderea argumentului forte pentru care ţara a fost cândva atractivă pentru investitori, atunci când muncitorii chinezii câştigau o sută de dolari pe lună, terenul se atribuia gratuit de către guvern iar facilităţile pentru noii veniţi erau importante. Aceste condiţii sunt irepetabile pentru o economie care a intrat pe drumul dezvoltării iar pretenţiile sunt în creştere şi ele.

Ce ar însemna însă pentru lumea actuală o criză de proporţii a Chinei? Dacă în privinţa analizei privind oprirea creşterii economice spectaculoase şi posibilitatea unui viitor declin al celei de a doua puteri a lumii sunt în mare parte de acord cu perspectiva enunţată de George Friedman, nu la fel stau lucrurile referitor la consecinţele globale ale acestui eventual impas. Analiza prevede doar că alte economii emergente, mai ieftine decât China, se pregătesc să asume rolul de succesori ai „miracolului chinezesc”, să atragă investiţii masive şi relocări ale producţiei industriale. Filipine, Indonezia, Myanmar, Sri Lanka, Vietnam, Kenya sunt doar câteva ţări din „grupul celor 16”[5] care stau la rând şi aşteaptă redirecţionarea cash flow spre pieţele lor atât de tentante. Până aici, raţionamentul este corect.

Stratfor apreciază însă că nu e niciun pericol ca Beijingul să înceapă să-şi răscumpere cantităţile imense de titluri şi obligaţiuni guvernamentale americane sau de pe alte pieţe. Dimpotrivă, eu cred că exact asta se va întâmpla: China îşi va cere banii înapoi iar datoria colosală a Americii ar putea deveni nesustenabilă, în absenţa unui alt investitor de acelaşi calibru. De ce ţi-e frică nu scapi. Repatrierea capitalului chinez investit în străinătate (cam ce au făcut şi economiile occidentale în 2008-2009) va afecta lumea întreagă, din Statele Unite până în Africa. Beijingul a fost principalul finanţator pe multe pieţe în creştere, în ultimii ani. Ca să nu mai vorbim de expunerea multor companii mari şi bănci occidentale pe piaţa Chinei, unde au făcut investiţii importante. O devalorizare bruscă a activelor lor ar produce un taifun pe pieţele globale, mai distrugător decât cel al crizei economiilor est-asiatice din 1997. Cel puţin din acest motiv, ar trebui cu toţii să ne dorim stabilitatea Chinei şi evitarea oricărui şoc, chiar dacă înţelegem că ne apropiem de sfârşitul unei ere economice şi începutul alteia, deocamdată necunoscute.

Dar consecinţe interesante ar putea apărea şi în politica externă a Chinei, până acum calmă, blândă şi neimplicată, pe care am putea s-o vedem mult mai asertivă în viitor, încercând să compenseze pierderile economice cu un plus de autoritate şi de „agresivitate” în promovarea propriilor interese, în regiune (vezi disputele teritoriale din Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud), şi în întreaga lume. Despre noua politică externă a Chinei, într-o discuţie separată.

_____________________________


[1] http://www.nytimes.com/2013/06/05/opinion/global/xi-jinpings-chinese-dream.html?pagewanted=all&_r=0

[2] http://www.ibtimes.com/4th-july-facts-most-us-fireworks-flags-made-china-1334433

[3] http://data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.KD.ZG?page=1

[4] http://www.stratfor.com/weekly/recognizing-end-chinese-economic-miracle?topics=285

[5] http://www.stratfor.com/weekly/pc16-identifying-chinas-successors

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. Singurul lucru comunist din China contemporană este titulatura partidului unic. Nici economia, nici instituţiile, nici măcar Partidul nu mai sunt comuniste. Iată cum arată Congresul lor la capitolul averi:
    „Cei mai bogaţi 70 de membri ai legislativului chinez s-au îmbogăţit anul trecut cu 11,5 miliarde dolari, mai mult decât cei 535 membri ai Congresului american, preşedintele Statelor Unite ale Americii (SUA) plus cabinetul său şi cele nouă Curţi Supreme de Justiţie, care au câştigat doar 7,5 miliarde dolari, potrivit Bloomberg” [ştire preluată de TVR]
    „Averea netă a celor 70 de delegaţi în Congresul Naţional Popular (CNP) al Chinei a crescut la 565 miliarde de yuani (89,8 miliarde dolari) în 2011, un câştig de 11,5 miliarde USD faţă de 2010, potrivit Raportului Hurun, care publică topul bogaţilor ţării.
    Câştigul net pe 2010 al celor 660 de oficiali din cele trei ramuri ale guvernului SUA nu a depăşit suma de 7,5 miliarde dolari.”

    Partidul „comunist” a început chiar să absoarbă oamenii de afaceri şi să-i propulseze in funcţii înalte:
    „Zong Qinghou este membru al congresului şi preşedintele firmei producătoare de băuturi Hangzhou Wahaha Group (HWGZ) . Acesta este pe locul doi în China cu o avere de 68 miliarde de yuani.
    O membră a congresului este Wu Yajun, preşedinta Longfor Properties (LHREZ), o firmă de imobiliare. Averea ei numără 42 miliarde de yuani, potrivit Raportului Hurun.
    Fostul preşedinte Jiang Zemin a forţat includerea antreprenorilor privaţi bogaţi în rândurile Partidului Comunist acum zece ani. Aceştia au acum acces la politicienii de top care sunt şi membri ai congresului. ”

    Raporturile ce se stabilesc între instituţiile statului chinez şi corporaţiile acestuia sau între Stat şi corporaţiile cu capital privat nu pot fi caracterizate drept comuniste, ci, dacă vrem să privim ideologic chestiunea, fasciste. Este vorba de o formă incipientă a fascismului ce s-a manifestat atât in Germania cât şi in Statele Unite după primul război mondial in care marile corporaţii au fost atrase intr-o formă mutantă de cartelizare sub aripa Statului devenind abonaţi la comenzile acestuia şi oferind in schimb sprijinul necondiţionat politicilor progresiste ale momentului. [pentru mai multe detalii recomand volumul lui Jonah Goldberg, Fascismul liberal]

    Clivajul dintre bogaţi şi săraci se adânceşte pe zi ce trece, cu voia partidului, iar asta nu demonstrează mixajul dintre comunism şi economia de piaţă ci pur şi simplu abandonarea tacită a marxism-leninismului.
    „Diferenţa de avere dintre legislaturile chineză şi americană poate fi comparată. Cei mai bogaţi 2% dintre membrii congresului Chinei (60 de persoane) au o avere medie de 1.44 miliarde dolari de persoană.
    Cei mai bogaţi 2% dintre membrii congresului SUA (11 persoane) au, fiecare, o avere medie de 323 milioane dolari.”

    Nu numai politicienii se îmbogăţesc rapid in China, pe seama relaţiilor clientelare cu Statul sau cu Partidul. Există un număr enorm de milionari [deja in China există peste un milion de milionari] ridicaţi din pătura de jos şi, in plus, datorită libertăţilor economice şi facilităţilor speciale pentru immuri, creşte şi firava clasă de mijloc.
    „Numarul real al miliardarilor din China asa-zis “socialista” este de 251, comparativ cu numai 15 in 2006, dintre aceştia cel putin de 5 miliardari au avut statut de delegati la ultimul Congres, al 18-lea.”
    „China will lessen the tax burden on small businesses, the government has announced, as part of a package of measures aimed at boosting the slowing economy.
    Small firms with monthly sales of less than 20,000 yuan (S$4,091) will be exempt from paying turnover tax and value-added tax (VAT) from August 1, the central government said in a statement”

    Prin urmare, da, sunt de acord cu dumneavoastră, experimentul mixării comunismului cu economia de piaţă NU poate continua la nesfârşit, tocmai de aceea statul nostru -unde se întâmplă această mutaţie- trebuie reformat din rădăcini. De asemenea, actuala Uniunea Europeană, unde se mixează de zor la tabloul de comandă al unei economii deja centralizate şi socializate şi implicit paradite, trebuie desfiinţată şi înlocuită cu o structură instituţională elastică de reprezentare politică responsabilă ale cărei puteri să fie limitate drastic din start printr-o nouă şi veritabilă Constituţie a Europei. Altfel, tăvălugul falimentelor statale, bancare şi industriale nu va mai putea fi oprit, iar dezintegrarea UE se va precipita cu violenţă aruncând societatea occidentală, inclusiv pe noi, într-un marasm de neimaginat, in anarhie şi conflicte interetnice, in foamete şi mizerie.

    Europa este cea care trebuie urgent reindustrializată, iar acest fenomen nu poate fi comandat de o autoritate centrală ultrabirocratizată. Investiţiile industriale se întâmplă acolo unde există un mediu prielnic de afaceri, unde opreliştile de ordin normativ sunt mărunte, sustenabile, acolo unde sindicatele sunt parteneri iară nu mafii instituţionalizate sub pulpana statului socialist, acolo unde profitul realizat nu este confiscat de nomenklaturi hulpave prin intermediul unor taxe aberante şi nesimţite, acolo unde libertatea de mişcare a capitalului nu este doar o vorbă-n vânt, un nobil principiu trecut in Tratatele sonore doar pentru a fi obiectul batjocorii unor birocraţi inconştienţi şi iresponsabili, acolo unde capitalul privat -individual sau colectiv- nu poate fi sechestrat in bănci prin decizie administrativă lipsită de temei moral ori de decizie judecătorească, acolo unde capitalul privat nu este fugărit pentru că a fost deja amprentat de prezumţia de vinovăţie -oribila crimă fiind optimizarea fiscală.

    • Sa vedem cata acoperire are in realitate aceasta „viziune”. Sa vedem niste statistici din SUA aparute in articolul din iulie 2010 (dupa administratia de dreapta a lui Bush) intitulat „Clasa mijlocie din America sufera o contractie extrema” (cu date statistice preluate de pe „Business Insider”):

      – 50% dintre americani detin mai putin de 1% (unu) din bogatia natiunii.
      – 83% din capitalul societatilor comerciale din SUA este detinut de 1% din populatie.
      – Mai mult de 40 milioane de americani au nevoie de tichete pentru alimente („food stamps”, asigurate de stat, nu de societati comerciale) pentru a-i ajuta pe oamenii cu venituri mici sa-si cumpere alimente.
      – Aproximativ 21% dintre copiii din USA traiesc SUB LIMITA SARACIEI !
      – 43% dintre americani au contribuit (economisit) cu mai putin de 10.000 dolari pentru pensie (au alt sistem de pensii).
      – In ciuda crizei economice, numarul milionarilor din SUA a crescut cu un „procent enorm” („whopping percent”) de 16%, ajungand la 7.8 milioane (milionarii reprezinta 2,5% din populatia SUA, care este de 308 milioane).

      http://tinyurl.com/cp3yajp

      https://mises.org/Community/forums/t/18470.aspx

      Ce spune CIA:

      „Indexul GINI este folosit pentru a compara inechitatea in diferite tari: Statele Unite au unul dintre nivelurile cele mai ridicate ale inechitatii printre tarile cu dezvoltare similara. SUA se situeaza la acelasi nivel cu Uruguai, Nicaragua si Venezuela, potrivit CIA”.

      http://en.wikipedia.org/wiki/Income_inequality_in_the_United_States#International_comparisons

      Sa comparam SUA cu Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia si Germania. Parametrii de competitivitate, conform „The Global Competitiveness Report – World Economic Forum, 2012–2013”:

      – GDP per capita: SUA – locul 14, dupa Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia.
      – Calitatea sistemului educational: SUA – locul 28, dupa Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Germania.
      – Increderea in profesionalismul managementului: SUA – locul 19, dupa Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Germania.
      – Disponibilitatea noilor tehnologii: SUA – locul 14, dupa Suedia, Finlanda, Norvegia si pe acelasi nivel cu Germania.
      – Utilizatori de Internet: SUA – locul 20, dupa Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Germania.
      – Cooperarea in relatia angajat-angajator: SUA – locul 42, dupa Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Germania.
      – Speranta de viata: SUA – locul 34, dupa Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Germania.

      Ca sa nu mai vorbim despre sistemul de sanatate din SUA care nu se poate compara cu cel din Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia si Germania, unde intr-adevar „conteaza oamenii” si nu interesele firmelor private de asigurari de sanatate.

    • euNuke, nu reusesc sa-ti urmaresc logica. Dupa ce ne dai exemple de capitalism de succes de stat, comandat de la centru de Partidul Comunist Chinez, spui ca:
      „Europa este cea care trebuie urgent reindustrializată, iar acest fenomen nu poate fi comandat de o autoritate centrală ultrabirocratizată”
      adica fara consecventa, sustii exact contrariul. Europa nu trebuie sa fie reindustrializata in trebuie rezolvata cu metode diferite exact de o autoritate centrală ultrabirocratizată, adica UE . Pe de alta parte, taxele mari care se dau in mai toate statele europene asigura acel ‘wellfare state’ de care toti europenii sunt asa de mandrii, fiind un model pentru restul lumii. Prin contrast China, cu economia ei capitalista de comanda, nici n-a auzit de pensii de exemplu, sau de somaj. Ce sa mai vorbim de alte chestii soft ca protectia mediului, cercetare sau cultura.

      • @atraian. Cred că aţi citit altceva, nu interpretările mele şi nici ghilimelele care marcau prezenţa unor opinii străine.

        Nu există capitalism de stat de succes. Nu există nicăieri in comentariul meu vreo astfel de sugestie. Industrializarea recentă a Chinei nu a fost realizată la comanda Partidului-stat, ci a fost efectuată gradual chiar de către marile corporaţii industriale occidentale care au ridicat de la zero fabrici şi ulterior prin efortul unor companii chinezeşti private abia născute care au investit constant in capacităţi de producţie şi care au speculat cererea de contracte lohn din partea companiilor mici şi medii europene care nu-şi puteau permite relocarea producţiei proprii. Singurul aport al conducerii chineze a constat in deschiderea economiei către acest tip de contracte şi politica anti-socială care a permis companiilor să ţină jos costurile de producţie. Sistemele de protecţie socială NU au nimic de-a face cu capitalismul, din contră, ele parazitează întreprinderile şi distrug pieţele şi competiţia, pe lângă faptul că sabotează orice economie naţională încărcînd bugetul public cu cheltuieli aberante.

    • ca intotdeauna, un comentariu foarte bun, poate mai bun decit articolul dlui Naumescu. In rest nu are rost sa raspundeti unor trolli antiamericani ca cetatean si restul, ca sint legiune, orice semidoct frustrat e antiamerican, anticapitalist, anti ”imperialist”, dar musai ”progresist”, adica comunist, deci criminal potential. Lucru mare ”progresul” asta, domnule.

      • Gresesti domnule „bec”. Eu nu sunt anti-american insa imi place mult mai mult sistemul politico-economico-social din tarile nordice si din Germania. Optiunea mea nu este una subiectiva ci este bazata pe date statistice (unele le-am prezentat mai sus). In ceea ce priveste optiunea ta, exista doar doua explicatii: 1. faci parte din categoria celor 1% care detin 83% din capitalul societatilor comerciale, sau 2. esti o persoana egoista care lupta sa ajunga in acea categorie (daca este nevoie, calcand peste cadavre – vezi „criza derivativelor”).

        P.S. Se pare ca si OECD critica sistemele care duc la o inechitate sociala care risca sa distruga coeziunea sociala:

        „Poate fi adevarat ca banii nu aduc fericirea insa acest lucru se aplica doar daca ai destui bani ca sa iti asiguri nevoile de baza: o locuinta, mancare, haine pentru familie, educatie pentru copii.
        Coeziunea sociala a societatilor noastre democratice este construita pe premisa ca exista mecanisme de echilibrare („checks and balances”) care sa previna crearea unei prapastii asa de mari intre cei bogati si cei saraci incat oamenii sa puna la indoiala bazele unui sistem care lasa mari mase de oameni in saracie.
        Un element al cresterii economice sustinute din deceniul pre-criza care a produs surpriza a fost acela ca nu toti oamenii au beneficiat de aceasta crestare: bogatii au devenit si mai bogati decat inainte, comparativ cu cei cu venituri mici si mijlocii”.

        http://tinyurl.com/cydzbe8

        • Acord aproape total, totusi o diferenta de rationament, cred ca are semnificatie: SUA a detinut suprematia mondiala o perioada indelungata datorita sistemului sau cel mai bine adaptat contextului acelor vremuri, de cativa ani a pierdut-o in favoarea altor tari probabil mai bine adaptate acestor ani, pe de o parte precum si disfunctionalitatilor manifestate de catre un sistem american insuficient adaptat. Cert este faptul ca ambele s-au dovedit de succes, atat cel american cat si cel european, pe care foarte corect l-ati invocat. Pentru Romania este cvasiunanim recunoscuta necesitatea reformarii sistemului, dar dupa care model? Cred ca sistemul american ar fi mai potrivit, nu suntem suficient de evoluati pentru a importa modelele europene.

          • as avea o mica precizare la „Cert este faptul ca ambele s-au dovedit de succes, atat cel american cat si cel european, pe care foarte corect l-ati invocat”
            Daca ne uitam putin in istorie vom vedea ca baza succesului modelului europea sta exact in sprijinul oferit dupa WW2 de catre americani si faptului ca modelul european a crescut la umbra umbrelei militare,nucleare si economice a modelului american. Deci modelul EU este un subcapitol al modelului US si putin a lipsit sa nu devina un subcapitol al modelului URSS.

          • Sistemul din SUA a produs o mare inechitate sociala:

            CIA:

            „Indexul GINI este folosit pentru a compara inechitatea in diferite tari: Statele Unite au unul dintre nivelurile cele mai ridicate ale inechitatii printre tarile cu dezvoltare similara. SUA se situeaza la acelasi nivel cu Uruguai, Nicaragua si Venezuela, potrivit CIA”.

            http://en.wikipedia.org/wiki/Income_inequality_in_the_United_States#International_comparisons

            Sistemul american nu este bun pentru Romania deoarece deja avem un coeficient de inegalitate sociala cu 40% mai mare decat media europeana:

            „Faptul ca Romania se afla pe penultimul loc in UE ca nivel de dezvoltare in PIB este binecunoscut. Mai putin cunoscuta este ocuparea aceleiasi pozitii in materie de inegalitate sociala”.

            Iata, intr-o lista a tarilor UE, cat este raportul inegalitatii veniturilor (S80/S20):

            EU27 – 4,95
            EU15 – 4,88
            NMS12 – 5,24
            NMS10 – 4,59
            Belgia – 4,07
            Bulgaria – 6,48
            Cehia – 3,42
            Danemarca – 3,63
            Germania – 4,78
            Estonia – 4,99
            Irlanda – 4,47
            Grecia – 5,89
            Spania – 5,43
            Franta – 4,17
            Italia – 5,13
            Cipru – 4,14
            Letonia – 7,34
            Lituania – 5,90
            Luxemburg – 4,07
            Ungaria – 3,61
            Malta – 4,00
            Olanda – 4,02
            Austria – 3,72
            Polonia – 5,12
            Portugalia – 6,09
            Romania – 7,04
            Slovenia – 3,36
            Slovacia – 3,36
            Finlanda – 3,75
            Suedia – 3,52
            M. Britanie – 5,6

            Sursa: „Conditiile de trai in Europa si agenda 2020” de Anthony B. Atkinson si Eric Marlier.
            Datele prezentate au fost colectate in 2008, prelucrate si date publicitatii la finele lui 2010.

            „Avem un coeficient de inegalitate cu peste 40 la suta mai mare fata de media europeana si dublu fata de tinta formata din statele scandinave, Slovenia si Slovacia. Ceea ce ar impune o dezbatere nationala pentru adoptarea de masuri care sa atenueze inegalitatea, in conformitate atat cu interesul national de coeziune sociala, cat si cu recomandarile UE”.

            http://tinyurl.com/c45vl4x

            Uniunea Europeana (spre deosebire de SUA) duce o politica de reducere a inechitatii sociale.

            Jose Manuel Barroso, presedintele Comisiei Europene :

            „Una din tintele principale ale strategiei Europa 2020 pentru slujbe si dezvoltare este promovarea incluziunii sociale…2010 a fost anul european al combaterii saraciei si a excluderii sociale.Trebuie sa ne asiguram ca cei mai vulnerabili nu vor fi lasati in urma.”

  2. Nimic mai adevarat . Pana cand se crede ca o socetate va putea trai producand bunuri pe care el nu si le permite? Chinezii incep sa vada cum traiesc cei pentru care produc ei.
    Ce va urma nu stiu…dar nu stiu daca va ramane cine sa revendice banii inapoi.

  3. Cea mai importanta constatare, care se desprinde din analiza dvs, este ca
    – „Ştim, din nenumărate cazuri anterioare ale istoriei, că orice tip de organizare socială, economică şi politică, orice sistem are o creştere, un apogeu şi apoi un declin, urmat de o transformare (restructurare) de tip criză, care dă naştere unui nou sistem. Că se va întâmpla anul viitor, peste cinci sau peste zece ani are mai puţină importanţă. Oricum, timpul are alte dimensiuni în cazul Chinei. Dar momentul schimbării paradigmei sistemice va veni, inevitabil.”

    Intradevar, asa este dar ceea ce afirmati dvs, este valabil si pentru sistemele politice occidentale, aflate si ele in mare criza si care si-au epuizat toate resursele.

    Din nefericire, omenirea inca se invarteste besmetica intre aceleasi sisteme politice, fiind incapabila sa caute acel nou sistem de care este nevoie si fara de care viitorul va fi tragic.
    Unde este intelectualitatea care sa conceapa si sa dezbata public noul sistem politic ?
    Lipsa de viziune sau de interes ?

      • Comunismul nu este un sistem nou, deci remarca dvs este pe langa subiect si daca nu observati criza de sistem in care parlamentarismul se zbate, inseamna ca ori faceti parte dintre profitorii sistemului care sunt interesati in mentinerea lui, ori sunteti un tinerel (la minte) naiv.
        Va adresez acelasi indemn – „mai citeste, mai mediteaza, mai compara „!

  4. Se merită să mai adăugăm o dimensiune: Washington Post a scris despre „strategia de ieşire în afară a Chinei care caută să garanteze resursele naturale pentru dezvoltare şi să-şi protejeze întreprinderile de acasă contra unei reduceri a ritmului de creşere”; strategia se realizează prin împrumuturi pentru infrastructură garantate cu ipotecă asupra resurselor. Partea puţin vizibilă este că investiţiile se realizează de companii chineze, cu angajaţi proprii iar procesul în ansamblu implică mişcări de populaţie. Pe termen lung China practică o politică de securizare a resurselor, blocare a pieţei de desfacere, construire de comunităţi chineze autosustenabile capabile să susţină politica exernă şi să absoarbă tensiunea internă a suprapopulaţiei. Concluzia: China face mai mult decât modelare economică.

  5. Din volumul „Ce am fost. Cum au pierdut Statele Unite supremaţia în lumea pe care au inventat-o şi cum o pot redobândi” , de Thomas Fredman şi Michael Mandelbaum: „Datoria SUA, la 15 ianuarie 2011, era de 14.344.566.636.826, 26 dolari.” Ultimele cifre sunt cenţii, pe care, glumeţi, autorii speră ca Beijingul să-i şteargă din datoria imensă!
    Vorba lui Thoreau, acum aproape două sute de ani: „Banca SUA nu face cât costă.”

  6. Nu am pretentia (sunt curios cine o are…) ca inteleg ce se intampla in China. Ceea ce constat, este ca imperiul Chinez are mai mult de 2000 de ani. Daca au reusit sa dainuie atata timp, ce inseamna pentru ei „crizele” sistemului capitalist sau comunist sau al altuia? Ceva ce dainuie de atata timp merita respect si poate ar trebui sa invatam ceva din asta.

  7. Imi place subiectul si de aceea m-am gandit sa si comentez putin.
    China a inceput sa creasca economic datorita facilitatilor oferite si fortei de munca ieftine. Asa, noi europenii si romanii si americanii am ajuns sa ne permitem lucruri care altfel ar fi fost considerate lux si nu ne-am fi putut atinge de ele… pur si simplu viata noastra usoara e cladita pe munca ieftina din China… uitati-va la produsele din jurul vostru, la oboectele din casa, la calculatorul, tableta sau telefonul din mana, toate sunt 90% facute in China. Va garantez ca daca China cu sistemul ei nu exista un calculator ar fi fost extrem de scump si per total nu ne-am fi dezvoltat nici noi la nivelul actual. Cu a.te cuvinte ei si-au sacrificat fericirea pe mai multi ani muncind pe aproape nimic si acum culeg roadele dar in acelasi timp au ajuns si la capatul drumului care i-a adus aici… ei sunt doar forma suprema, apogeul societatii capitaliste… muncitorul, omul de rand este indobitocit si controlat la maxim de sistem dar, din pacate sistemul trebuie sa ii acorde drepturi si libertati acum pentru ca e sistemul e subminat direct de situatia actuala la nivel global. in acest moment nu conteaza cat poate produce China pentru ca nu mai are cine sa cumpere. In consecinta trebuie sa dea drumul la consumul intern si asta se face lasand mai multi bani pe piata interna deci automat vor trebui sa creasca veniturile angajatilor proprii… concluzia e ca isi vor pierde acest avantaj competitiv si in cel mai fericit caz pentru ei se va ajunge la un echilibru intre consum si productie… ar putea sa mai progresezempe modelul vechi doar in zona centrala si de vest a Chinei unde inca exista forta de munca ieftina insa e si prost calificata… vazand si investitiile stupide facute in zgarie nori si orase unde nu locuieste nimeni plus caderea economica globala cred ca implozia sistemului actual e iminenta… implicare factorului economic in guvernare e cu atat mai daunatoare cu cat negocierea de avantaje e mai facila si distorsiuile devin din ce in ce mai mari… in consecinta China are doar 2 posibilitati la acest moment si anume sa genereze consum intern sau sa se prabuseasca… lumea nu mai poate sustine productia Chinei deci ei trebuie sa ia cat mai rapid o decizie pe aceasta tema…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro