vineri, martie 29, 2024

Ştiinţa a fost aservită lumii politice

Evenimentul care a putut şoca întreaga noastră comunitate academică în ultimele zile se rezumă la faptul că puterea actuală a reformat o bună parte a consiliilor ministeriale aferente învăţământului şi cercetării: lista noilor componenţi ale acestora exclude marile universităţi sau le reprezintă nesemnificativ, indică o prezenţă masivă a persoanelor implicate politic sau doar clientelar în raport cu puterea, iar programul anunţat pentru activitatea viitoarelor consilii este decis să rupă firava tradiţie a evaluărilor internaţionale, subordonând cercetarea ştiinţifică lumii politice şi criteriilor identităţii naţionale. Bineînţeles, acest fapt este contrar statutului cunoaşterii umane în general, care nu poate avea alt obiect decât cele universale, iar acest lucru nu a putut fi contrazis de nimeni de la Platon încoace. Bineînţeles că evenimentul este revoltător şi frustrant în raport cu idealurile de performanţă internaţională care au fost cultivate în câteva institute onorabile de cercetare din România, împotriva cărora este acum dirijată suma organismelor care vor finanţa, juriza, monitoriza în viitorul apropiat cercetarea românească (şi, poate, o vor reprezenta în organismele internaţionale de profil, dacă vor dori şi vor avea, desigur, membri care să vorbească o limbă de circulaţie internaţională). Dacă ţinem cont de faptul că o asemenea deturnare de direcţie a evoluţiei valorilor (măcar) declarate de România în ultimele decenii este în contradicţie cu practica internaţională (nici o agenţie de finanţare nu selectează pe criterii etnice evaluatori, iar dintre cei disponibili, îi invită pe cei mai performanţi să evalueze performanţa, iar nu pe politicieni sau pe clienţii lor), atunci putem liniştiţi să conchidem: nu trebuie să medităm la furia şi frustrarea de moment, ci să încercăm să înţelegem cu răbdare următoarele lucruri: 1. cum a fost posibilă o asemenea situaţie, 2. care sunt situaţiile recente cele mai înrudite. 3. care sunt efectele pe termen mediu şi lung ale unei asemenea măsuri. 4. care sunt lucrurile pozitive, cu adevărat excepţionale, care ni se mai pot petrece sub un asemenea regim. Voi încerca un răspuns, mai degrabă meditativ şi principial decât ancorat într-un prezent imediat, rugându-mi cititorul să admită faptul că a medita la lucrurile care ni se petrec zi de zi privindu-le doar cu lupa contextelor particulare înseamnă a nu le înţelege deloc dincolo de urgenţa lor trepidantă şi a le consuma exclusiv în umorile vieţii cotidiene.

1. Cei din urmă 27 de ani au fost, pentru România, teatrul supravieţuirii cu succes a nomenclaturii comuniste, care şi-a conservat membrii atât cât biologia le-a permis, care şi-a proliferat metodele, şi-a transmis instrumentele şi învăţăturile şi a pierdut de câteva ori puterea în faţa unor grupuri insuficient închegate politic pentru a o putea păstra pe lungă durată. Vechea nomenclatură comunistă a devenit treptat, prin exerciţiul puterii, o oligarhie structurată pe criterii de clanuri, preocupată permanent să se instituie ca un concurent economic al statului însuşi şi permanent la limita legii (prin corupţie în general, prin plagiate în lumea academică). Acest grup a dat tonul, uneori şi oponenţii l-au imitat. Cu toţii au constituit o clasă de mică boierime locală, (li s-a dat adesea numele de „baroni”), iar în mediul universitar lor le-au corespuns figuri cu putere instituţională din deceniul trecut şi, bineînţeles, pletora micilor universităţi de provincie care dau balastul învăţământului şi cercetării actuale, dar şi titluri universitare care sună bine pentru clasa politică (a fost deja comentat în presă faptul că în actualul parlament majoritatea membrilor este absolventă de asemenea mici universităţi). Prin contradicţia sa cu statul de drept (corupţie, mită, plagiat, clientelism, etc.) această clasă deţine practici despre care ne putem închipui că au proliferat anterior primelor voievodate, în absenţa unor legi universale. Este posibil ca înainte de Negru Vodă să fi mers lucrurile oarecum analogic. Absenţa unui cult al legii universale ne pune însă, într-o situaţie stranie: absenţa, din perspectiva legii pe care o instituie, a statului ca obiect pe care ne pregătim să îl aniversăm anul viitor. Prin urmare, sunt de părere că motivul care a generat schimbările recente şi orientarea cercetării ştiinţifice spre clientelism politic trebuie căutat în strategia de supravieţuire şi procurare de avantaje proprii a acestui grup. Duşmanul lui este tot ceea ce e universal: legea, practica internaţională, tendinţa cercetării spre performanţă neimplicată local, universitatea şi, în general, intelectualul. Ura sau, măcar, dispreţul faţă de profesionistul ideilor universale este motivul cu care îmi explic absenţa din noul CNCS a umaniştilor. Este un semn că noua putere nu dă importanţă cercetării umaniste. Ea uită astfel că centenarul la care am făcut aluzie anterior nu a devenit posibil datorită industriei româneşti, nici datorită unei politici la fel de perverse acum o sută de ani ca şi acum, ci unei persuasiuni intelectuale şi a argumentului unei continuităţi umaniste: identitatea pe care ne pregătim să o serbăm este construcţia umaniştilor, întinsă pe multe generaţii. Noi vom serba centenarul, probabil, cu o piuliţă şi un şurub, dacă finanţarea de stat a cercetării nu mai este interesată de lumea umaniştilor. Însă ura şi spaima faţă de universalitate este mult prea caracteristică grupului uman care dirijează viaţa politică a României pentru ca dezbaterea critică şi profesionistă asupra adevărului să mai aibă parte de elogii, finanţare, sprijin şi reprezentare.

2. Faptul de a reforma Consiliul de Etică, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, a forţa prin mijloace necolegiale schimbări în Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (care mai rezistă, deocamdată, probabil datorită spaimei pe care o inspiră prin expertizele pronunţate asupra plagiatelor), reprezintă fapte înrudite cu altele pe care puterea le-a comis, şi la care reacţia publică a fost diferită. Dar ele stau într-un gen comun. Modificarea codului penal pentru a scoate infractorii din puşcării pentru a salva colegii de partid şi rezumarea dreptului de a evalua şcoli doctorale exclusiv pentru un consiliu clientelar puterii sunt fenomene înrudite: astfel, baronii locali vor avea în continuare mici universităţi la dispoziţie, prin toate târgurile, pentru a-şi acoperi blazonul cu titluri râvnite iresponsabil. A bloca expertizele internaţionale ale proiectelor de cercetare şi a supranumi ministerul culturii drept unul al „identităţii naţionale” înseamnă acelaşi lucru: a agita o retorică identitară acolo unde preocuparea faţă de universalitate trebuie să aibă un loc decent. A separa cercetarea de învăţământ, prin două ministere diferite, înseamnă a bloca transmiterea inovatoare a oricărei tradiţii. (Căci e fals să presupui că unii transmit cunoaşterea, pe când alţii o inovează. Un bun coleg ne atrăgea atenţia asupra absenţei, din lista unităţilor de cercetare enumerată pe site-ul noului minister, tocmai a universităţilor, deşi angajaţii lor au în mod legal cercetarea drept o secvenţă a normei lor. Cum să construieşti, apoi, în marile universităţi, motivaţia membrilor ei de  a determina urcarea în clasamentele internaţionale a universităţii, dacă statul nu duce o politică de sprijinire a performanţei?). Separarea ministerelor este o absurditate în orice practică internaţională, dar este consonantă vechiului sistem sovietic al vieţii academice separate de universitate şi, probabil, mai uşor controlabile politic.

3. Consecinţele pe termen mediu şi lung sunt evidente: o descurajare a cercetării ştiinţifice de performanţă, o discreditare socială a învăţământului şi cercetării umaniste, o deconectare de la valorile şi practicile europene, o lume aservită politicului şi asigurarea unei populaţii tot mai puţin elevate, aşadar tot mai uşor de manipulat electoral, fericită cu o creştere salarială, dar oarbă şi candidă în faţa inflaţiei pe care această creştere o anunţă drept iminentă.

4. Există, în mijlocul acestui spectacol sumbru, câteva fericiri care ne aşteaptă şi nu este exclus să ni se întâmple. Una dintre ele este o coeziune a lumii intelectuale în faţa neîncrederii în stat şi în interesul acestuia de a o sprijini. Adică va reapărea un consens asupra ideii că orice cercetare serioasă, orice performanţă umanistă notabilă se va face de acum încolo aşa cum se făcea şi mai demult, adică fără sprijinul statului, ci doar prin sacrificii personale, mereu contra instituţiilor şi din pură pasiune. Într-o lume care finanţează intelectualii, aceste stări de spirit sunt adesea puse în pericol. Într-o lume care îi marginalizează, ele înfloresc. Îmi aduc aminte cu nostalgie de anii în care, din dorinţa de a face să înflorească studiile de filosofie medievală în România treceam, căram prin gări, vămi, aeropoarte şi parcări cu mâini zgâriate de greutatea geamantanelor, fotocopii care îmi alcătuiesc azi o parte din biblioteca. (Era pe vremea când filosofia, gramatica şi logica dispăreau treptat din licee, sub presiunea nesăbuită a unui pretins reformist.) Toţi cei care făceam acel efort aveam o sursă de motivaţie pe care mi-e foarte greu să le-o mai explic celor care fac azi – ca în orice lume normală – doar un referat de necesitate pentru a obţine o carte. Să revenim, aşadar, la lumea anormală, poate ne va întări motivaţia de grup.

O a doua mare fericire care s-ar putea produce: avem şansa ca valul de nemulţumiri al celor prostiţi de regim să intre într-o profundă criză valorică, eventual combinată cu sărăcia unei inflaţii pe care un asemenea tip de putere îl poate produce. O asemenea criză poate fi mediul în care intelectualul ar putea recâştiga, măcar pentru o perioadă, locul de formator de opinie pe care l-a pierdut constant în ultimele două decenii în raport cu tabloidul sau cântăreţul de manele. Un câştig în care un nou apel către lichele să se vândă în mai multe zeci de mii de exemplare, hrănind o sete de gândire critică, în definitiv inerentă maturităţii valorosului nostru electorat.

Distribuie acest articol

20 COMENTARII

  1. Felicitări colegului meu de generaţie şi de universitate de la Cluj pentru articol şi pentru atitudine! Dreptate 100%.
    Înseamnă că, pe termen mediu şi lung, încă mai sunt speranţe să schimbăm ceva în esenţa politicilor de finanţare a cercetării şi învăţământului superior, respectiv a exercitării puterii în lumea academică românească. Poate, în sens mai larg, şi pe alte planuri decizionale din societatea noastră.
    Şi nu e vorba aici, evident, numai de statutul cercetării umaniste.
    Oare de ce refuză constant guvernele PSD ideea ierarhizării universităţilor, încercată prin 2010-2011, după criterii clare de performanţe naţionale şi internaţionale?
    Nu e tot o formă de corupţie să te ascunzi în spatele unor titluri şi majorităţi în Consilii academice, obţinute pe seama unor pseudo-universităţi clientelare, fără nicio relevanţă ştiinţifică? Ce nevoie mai are România reală, nu clientela politică, de o asemenea falsă legitimare academică?

    Valentin Naumescu

  2. Din ciclul „Cum sa facem sa dispara o tara?”, azi episodul comisii pentru invatamint si cercetare. As intreba de ce nu ies profesorii in strada acum, de ce nu indeamna studentii la proteste, dar stiu raspunsul: pentru ca pot sa ia un salariu usor (marit acum), fara sa transpire. Zile si nopti in biblioteci, pe teren sau laboratoare? Double-blind peer review? Sa fim seriosi!…

    Ne mintim ca stim si ca educam, luind-o la vale cu fiecare zi. Noroc ca (inca) se mai poate iesi din tara si ca universitatile straine mai primesc romani.

    Trist…

  3. Dreptul de a avea drepturi.

    Eliberarea 1989 după 50 de ani de dictatură autohtonă 1939- 1989 şi aderarea 2007 la principiile AQUIS COMMUNAUTAIRE ale UE28 (prin voinţa majoritară a societăţii civice reinstalată în spaţiul public românesc 1990) a dezlănţuit setea de ştiinţă, dorinţa de a reconecta cunoaşterea, cercetarea şi inovaţia din ţară la patrimoniul universal. Limbajul ştiinţific a sărăcit mult 1939 -1989 în sfera publică. Lipsa de dezbateri ştiinţifice reale 1949- 1989 în spaţiul public românesc a mărit decalajul faţă de patrimoniul universal. Dacă privim numai calculatoarele, internetul, GPS, fibrele de sticlă şi ce se produce în ramurile de vîrf în ţară rămîn întrebări. Generaţia de elevi, studenţi şi absolvenţi de azi în ţară are foarte puţin comun cu generaţia părinţilor, al bunicilor şi a generaţiilor anterioare. Altfel e situaţia cu casta politico- administrativă 1990- 2017 de la Bucureşti. De ce? Consecinţele, riscurile?

    … „ … subordonând cercetarea ştiinţifică lumii politice şi criteriilor identităţii naţionale. Bineînţeles, acest fapt este contrar statutului cunoaşterii umane în general, care nu poate avea alt obiect decât cele universale, iar acest lucru nu a putut fi contrazis de nimeni de la Platon încoace. Bineînţeles că evenimentul este revoltător şi frustrant în raport cu idealurile de performanţă internaţională care au fost cultivate în câteva institute onorabile de cercetare din România, împotriva cărora este acum dirijată suma organismelor care vor finanţa, juriza, monitoriza în viitorul apropiat cercetarea românească (şi, poate, o vor reprezenta în organismele internaţionale de profil, dacă vor dori şi vor avea, desigur, membri care să vorbească o limbă de circulaţie internaţională). Dacă ţinem cont de faptul că o asemenea deturnare de direcţie a evoluţiei valorilor (măcar) declarate de România în ultimele decenii este în contradicţie cu practica internaţională……”…..

    Recomand cunoaşterea, citirea, studierea şi traducerea : Chaos şi ordine. Structura complexă a viului. DVA 1988. Friedrich Cramer a fost la Cambridge coleg cu James Watson şi Francis Crick. Inovaţia lor / DNS a creat o ramură de vîrf. Cercetarea, predarea în ţară în acest domeniu? Cine e UP TO DATE în limba română, cu predare JUST IN TIME în universităţi. centre de cercetare? Manual?

    Termenii, de exemplu:
    -structura compexa a viului (compelxitatea viului e o limitare a cunoaşterii)
    -ce putem cunoaşte
    -autoorganizarea ca principiu fizical (Selbstorganisation als physikalisches Prinzip)
    -termenul/ conceptul de materie trebuie revizuit (Der Materiebegriff muß revidiert werden), etc.

    ( ……… Die Komplexität des LEBENDIGEN stellt eine Begrenzung unserer Wissensmöglichkeiten dar./… compelxitatea viului e o limitare a cunoaşterii….
    Chaos und Ordnung. Die komplexe Struktur des Lebendigen. Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart 1988. Friedrich Cramer (1923- 2003, ehemals Direktor des Max Planck Institutes, Im gleichen Jahr arbeitete er an der Universität Cambridge bei James Watson und Francis Crick, den Entdeckern der Doppelhelixstruktur der DNA. Von 1962 bis 1991 forschte Cramer als Direktor am Max-Planck-Institut für experimentelle Medizin in Göttingen.)
    Die drei Keplerschen Gesetze. Auch für die Entdeckung dieser Gesetze muß man als erstaunliche intuitive „Harmonisierungsleistung ansehen: Fast nüberschaubar komplexe Daten lassen sich ohne ein übergeordnetes Gesetz in die genannten Regelmäßigkeiten einordnen (Elipsen, gleich Flächen, Quadrate der Umlaufzeiten). Denn viel mehr als Regelmäßigkeiten sind die Keplerschen Gesetze nicht. Zu Gesetzen werden sie erst durch die übergeordneten Newtonschen Bewegungsggesetze, sie gehen in Newtons Gravitationstheorie auf.

    In diesem Sinne kann man diese und jede neue naturwissenschaftliche Theori als einen Erfolg auf dem Wege zum Verständnis der HARMONIE der Welt auffassen. Sind nicht alle usnere physikalischen Gesetze so zu verstehen? Auch diejenigen, die die Welt scheinbar komplizierter machen? Ist die Struktur unseres GEISTES so beschaffen, daß wir immer nur die Harmonien im Weltgeschehen aufzuspüren suchen und die Disharmonien unberücksichtigt lassen, welche im Weltganzen den Harmonien die Waage halten? Oder ist die WELT von ihrer inhaltlichen Struktur her harmonsich, so daß wir nicht anders können, als Harmonien zu entdecken, da unser Geist ebenfalls ein Teil der Welt ist und unsere Erkenntnisweisen der struktur der Wrlt entsprechen? Oder anders ausgedrückt: Ist ERKENNEN ein spezifisches Herausfiltern der (vieleicht nur wenigen) Harmonien oder ein der Struktur der Welt korrespondierender Akt?

    Diese Frage der TRANSZENDENTALPHILOSOPHIE wird sich nicht objektiv lösen lassen. Aber wenn wir uns ernst nehmen und wenn wir die WELT renst nehmen, müssen wir sagen: Je tiefer wir in die Zusammenhänge ……

    Wir haben in Kapitel 1 gesehen, daß Leben ein dynamisches Glkeichgewicht zwischen Ordnung und Zerfall ist. Mit seiner Historisierung der Naturgeschichte hat Darwin einen Paradigmenwechsel herbeigeführt, der eine „wissenschaftliche Revolution” im Sinne von Thmas Kuhn bedeutet.
    Evolutionäre Erkenntnistheorie- Was können wir wissen?.. ce puteam cunoaşte?…
    Wenn in der Evolution Lebewesen entstanden sind, so müssen auch dreren Organe in der Evolution entstanden sein. Das muß auch für die Sinnesorgane gelten. Was wir hören, sehen, fühlen können, das hat sich im Laufe der Evolution für höhere Lebenwesen als zweckmäßig herausgestellt.

    Auf der Welt gibt es zur Zeit etwa 5 Millionen Arten. Aber insgesamt hat es in der Geschichte der Erde 500 Millionen Arten gegeben, daß heißt: was wir jetzt sehen, ist nur 1 Prozent dessen, was einmal existiert hat. Die Evolution frißt ihre Kinder.

    Die Komplexität des Lebendigen… complexitatea viului …..
    Was hat das für Konsequenzen für unser Denken? Voraussagbarkeit ist kein Kriterium für Wissenschaft mehr. … Man muß sich freilich dafor hüten, hier einen möglichen Ansatz für einen Gottesbeweis zu sehen, als ob Gott die Möglichjkeit hätte an den Fulgurationspunkten lenkend einzugreifen. Daß wissenschaftliche Gottesbeweise nicht möglich sind, kann man bei kant nachlesen, und im übrigen hat es sich bisher immer las fatal erwiesen, den LIEBEN GOTT las Lückenbüßer für Wissenslücken zu benützen.
    Selbstorganisation als physikalisches Prinzip /.. autoorganizarea ca principiu fizical…
    Ich meine, mann kann nach dem bisher Dargestellten die Selbstorganisation der Materie zu Leben als ein physikalisches Prinzip verstehen. Selbstorganisation ist seit dem Urknall ein physikalisches Attribut von Materie, genauso wie Schwere ein physikalisches Attribut von Materie ist und Elektrizität ein physikalisches Attribut von Elektronen. Warum aber und wozu der Materie diese physikalischen Prinzipien und Attribute beigegeben sind, darauf kann und darf man keine naturwissenschaftliche Antwort geben.
    Mit der Einführung der Selbstorganisation als Grundeigenschaft der Materie ist aber auch gesagt, daß jede Materie a priori ideenträchtigist. Sie hat die IDEE ihrer Selbstorganisation, ihrer Entfaltung, aller Baupläne und Aus- Formungen in sich. Danach war beim Urknall die Idee des menschlichen Bewußtseins als Möglichkeit schon vorhanden, samt all seinen möglichen Ausprägungen. Zwischen Geist und Materie besteht so gesehen kein Gegensatz. Jedenfalls kann der Geist nicht aus Materie als Überbau entstanden sein. Eher ist es umgekehrt: Eine ideenlose Materie ohne die Idee ihrer Selbstorganisation gibt es nicht, genausowenig wie es schwerelose Materie gibt. Wohl aber können Ideen (im Platonschen Sinne) ohne Materie existieren, sie brauchen zu ihrer Manifestation (das ist etwas anderes als stille Existenz) nur die Gegenwart von Materie.

    SELBSTORGANISATION ist eine stark verkürzte Ausdrucksweise für eine Grundeigenschaft von Materie: Selbstorganisation (Formenbildung) im Evolutionsfeld. Selbstorganisation ist daher nicht ein bloßes Akzidens on Materie, sondren eine untrennbare Eigenschaft und ein Attribut der materiellen Substanz. Selbstorganisation ist das Schöpfungspotential der evolvierenden Materie, und das gilt für die gesamte Materie.
    Die Grundthemen sind überall dieselben. Sie lassen sich in Begriffen wie Selbstbestimmung, Selbstorganisation und Selbsterneuerung zusammenfassen, in der Erkenntnis einer systemhaften Verbundenheit aller natürlichen Dynamik über Raum und Zeit, im logischen Primat von Prozessen über Strukturen, in der Rolle von Fluktuationen, die das Gesetz der Masse aufheben und dem Einzelnen und seinem schöpferischen Einfall eine Chance geben, in der Offenheit und Kreativität einer Evolution schließlich, die weder in ihren entstehenden und vergehenden Strukturen noch im Endeffekt vorherbestimmt ist. Die Wissenschaft ist im Begriff, diese Prinzipien als allgemeine Gesetze einer natürlichen Dynamik zu erkennen. Auf den Menschen und seine Systeme des Lebens angewandt, sind sie damit Ausdruck eines im tiefsten Sinnen natürlichen Lebens. Die dualistische Aufspaltung in Natur und Kultur wird damit aufgehoben. Im Ausgreifen, in der Selbstüberschreitung natürlicher Prozesse liegt eine Freude, die die Freude des Lebens ist. In ihrer Verbundenheit mit anderen Prozessen innerhalb einer umfassenden Evolution liegt der Sinn, der der Sinn des Lebens ist. Wir sind nicht der Evolution ausgeliefert – wir sind Evolution.Indem die Wissenschaft, wie so viele andere Aspekte menschlichen Lebens, von dieser vielschichtigen Metafluktuation mit erfaßt wird, überwindet sie ihre Entfremdung vom Menschen und trägt bei zur Freude und zum Sinn des LEBENS.

    Der Materiebegriff muß revidiert werden /… termenul/ conceptul de materie trebuie revizuit ….
    Was ist eigentlich Materie, die beim Urknall sich zu entfalten begonnen hat und die alle Formen hervorgebracht hat, die sich als Gestirn im Weltraum und als Mensch auf zwei Beinen bewegt, Materie, die uns berühren und beschädigen kann, die wir essen und wieder ausscheiden, aus der Kunstwerke und Misthaufen gebildet werden, diese Unzahl von Objekten, die uns in den Weg geschleudert werden.
    Die Komplexität des LEBENDIGEN stellt eine Begrenzung unserer Wissensmöglichkeiten dar…. ).

    Am încredere în tineri, elevi, studenţi şi absolvenţi de azi în ţară. Ei sunt conectaţi în era digitală la patrimoniul universal fără cenzură. Rămîne de realizat actualizarea cunoştinţelor, a termenilor ştiinţifice& filozofice UP TO DATE şi JUST IN TIME în limba româna & al materiei predate în învăţămînt, cercetare. Am avut profesori excelenţi in Timişoara (domnul Josef Appeltauer a fost înlăturat de la catedră,dat afara ca 1974, expulsat, trăieşte azi la Ingolstadt, în amintirea lui scriu în publicaţia de faţă). Am ascultat un curs Chaos und Ordnung. Die komplexe Struktur des Lebendigen al lui Friedrich Cramer ca. 1998. E mult de discutat. E mult de tradus. E mult de realizat. Decalajul?

    Sa începem azi. Spor la treabă…. Brain drain…. ?….

    • Va rugam publicati si traducerea. Eu unul, cu bruma de l. germana, invatata in liceu acum multi-multi ani, nu ma descurc…

  4. Citesc in aceste zile despre noile schimbari in domeniul cercetarii, fel de fel de jelanii, plangeri lamentatii si eseuri intregi ca acesta.
    Si ma mir. Cum dupa 27 de ani va mirati ca toate astea se intampla cand vine PSD-ul la putere?
    La ce va asteptati? Urmeaza ani grei, nici sub Victoras Ponta n-a fost simplu cand a taiat fondurile de cercetare destinate proiectelor in curs cu 50 % /an. Atunci nu s-a plans mai nimeni…
    Acum ca cercetorii straini au fost scosi de consilii pare o catastrofa. Unii, putini, erau chiar foarte buni, restul ,niste romanasi plini de ei pentru ca lucreaza la o universitate din Vest. Am lucrat 15 ani la mari universitati din Franta, Italia si Germania si n-am cerut cand m-am intors, nici sa fac parte din consilii, nici sa mi se intinda un covor rosu. A fost optiunea mea sa plec si sa revin. Si acolo si aici e plin de belferi, mafioti ai cercetarii, influente si telefoane de tot felul. E stiinta aservita lumii politice? E o noutate ? E aservita politicului de mult timp, si nu numai aici, ci in tot Vestul.Sigur, aici lucrurile sunt mai rudimentare, mai din topor, dar se petrec cam la fel. Nu ma astept la nimic bun de la PSD, de la doamne care vorbesc prost,penibil, engleza ,franceza, de la domni corupti, tupeisti, obraznici.

  5. doctori in informatii ? doctori in stiinte politice ? doctori in mass media ? doctori in inovatia si cultura bancara ? si lista poate continua ! nu s ar intoarce n mormint newton sau edison ? n ar fi mai benefic un doctorat in orwell ? poti sa ti iei doctoratul si n mulsul vacii, nu ma deranjeaza, dar nu mi pune un astfel de ins sa mi faca legile si sa mi traseze conduita!

  6. Va multumesc pentru acest articol, domnule Baumgarten!
    Toate geamantanele pline de carti pe care le-am carat prin lume construiesc aripi care, daruite generatiilor mai tinere, le ajuta pe acestea sa capete incredere ca procesul de desprindere de trecut devine ireversibil.

  7. De acord cu autorul articolului.
    Cred că lucrurile vor merge din ce în ce mai rău cu Educația și Cercetarea românească. Azi conjurația impostorilor nu se mai ascunde – acționează pe față. Cred că universitarii de bună credință ar trebui să se unească și să ia o atitudine fermă și, de ce nu, radicală.
    Din experiența mea însă știu că asta nu se va întâmpla curând.
    În ceea ce mă privește am ales ca după 15 ani de carieră și atingerea criteriilor de profesor universitar să mă angajez în sistemul privat pentru că sila mea față de ”sistem” a depășit nivelul critic iar speranțele mele că ar putea fi mai bine nu se mai pot baza pe nimic.
    Succes celor care încă rezistă curentului!

  8. Stiinta nu poate fi aservita lumii politice, n-a fost nici macar in vremurile cele mai tulburi. Universalul nu poate fi aservit. Aservite sint insa popoarele cu politicieni incompetenti. Si nu-i deloc de mirare ca incompetentii propaga incompetenta: ce altceva ar putea ei sa propage in societate?
    Publicati ca si pina acum in revistele care conteaza, lucrati mai departe doar la ceea ce conteaza cu-adevarat si fiti fara grija, se va alege praful de tot ceea ce fac ei zilele astea: caci numai incompetentii isi imagineaza ca se poate cistiga o lupta impotriva universalului.
    Rodul politicii lor este acesta: de-acum incolo, aproape orice politician cu doctorat va fi descalificat ca si orice om cu doctorat dat prin targuri, chiar daca asta se va intimpla uneori si pe nedrept: poate ca e revoltator, dar daca lucrurile continua asa, perspectiva e aceea ca orice doctorat dat in tara va fi considerat dubios.
    Cu cit se straduiesc mai mult pentru a bloca competenta, cu atit mai rau va fi pentru ei, caci vor pierde orice urma de credibilitate. Iar credibilitatea nu e ceva ce se poate recupera peste noapte – cei mai multi dintre ei si-au pierdut-o deja definitiv dar betia nationalista le joaca feste lor si celor care-i asculta fermecati. Iar cind se vor trezi – daca se vor trezi –, va fi deja prea tirziu. Se spune ca niciodata nu e prea tirziu, insa daca ai pornit sa lupti impotriva celor competenti, ai luat-o deja pe o cale fara intoarcere, fiindca nu poti duce o asemenea lupta fara a fi tu insuti, sufleteste, grav malformat.

  9. Toata lumea blameaza pesedismul.
    Pe buna dreptate.
    Marea problema nu e impostura, incompetenta pesedista.
    Adevarata problema e lipsa alternativei politice serioase.

    • Corect. Imi pare ca autorii din presa au ochelari de cal: vad doar ca PSD-ul este un partid mafiot, insa nu pot sa-si aminteasca alianta intre PSD si PNL ce a mers ceas ani buni de zile (intre 2007 si 2015). Si ca UDMR este partidul-curva ce s-a inteles bine la furat cu orice guvernare. Vorbim asadar de peste 80% din Parlament. Ce mai ramane ca sa conteze cu adevarat la votul din Parlament?

      • Vorbind strict de PSD, acesta nu cred ca reprezintă mai mult de 30-35% din numarul total de alegători. Unde sunt restul procentelor? Lipsă personalități, mancatorie, trădare, invidie, nepasare, indiferență, etc…

  10. Candoarea umanista in fata junglei lui Meinong

    „ Evenimentul care a putut şoca (s.n.) întreaga noastră comunitate academică în ultimele zile se rezumă la faptul că puterea actuală a reformat o bună parte a consiliilor ministeriale aferente învăţământului şi cercetării: lista noilor componenţi ale acestora exclude marile universităţi sau le reprezintă nesemnificativ, indică o prezenţă masivă a persoanelor implicate politic sau doar clientelar în raport cu puterea, iar programul anunţat pentru activitatea viitoarelor consilii este decis să rupă firava tradiţie a evaluărilor internaţionale, subordonând cercetarea ştiinţifică lumii politice şi criteriilor identităţii naţionale. Bineînţeles, acest fapt este contrar statutului cunoaşterii umane în general, care nu poate avea alt obiect decât cele universale, iar acest lucru nu a putut fi contrazis de nimeni de la Platon încoace.”

    Asa incepe un articol despre situatia stiintei romanesti care , in esenta, descopera abia acum ca apa este lichida. Dupa 27 de ani de tranzitie, democratie sau ceea ce exista de fapt la noi in locul ei , candoarea autorului care ne scrie oarecum din turnul de fildes al filozofului este de-a dreptul impresionanta daca ne gandim ca vorbim de fapt despre un secret al lui Polichinelle , dar pe care autorul il descopera abia acum.
    In esenta , cataclismul reclamat de autor nu mai tine de valorile, dilemele si problemele umaniste sau stiintifice ci de foarte pragmaticul acces la resurse si la decizie :

    „ Bineînţeles că evenimentul este revoltător şi frustrant în raport cu idealurile de performanţă internaţională care au fost cultivate în câteva institute onorabile de cercetare din România, împotriva cărora este acum dirijată suma organismelor care vor finanţa, juriza, monitoriza în viitorul apropiat cercetarea românească (şi, poate, o vor reprezenta în organismele internaţionale de profil, dacă vor dori şi vor avea, desigur, membri care să vorbească o limbă de circulaţie internaţională.”

    Dupa autor, vina pentru aceasta situatie ar apartine in exclusivitate clasei politice :

    „Acest grup a dat tonul, uneori şi oponenţii l-au imitat. Cu toţii au constituit o clasă de mică boierime locală, (li s-a dat adesea numele de “baroni”), iar în mediul universitar lor le-au corespuns figuri cu putere instituţională din deceniul trecut şi, bineînţeles, pletora micilor universităţi de provincie care dau balastul învăţământului şi cercetării actuale, dar şi titluri universitare care sună bine pentru clasa politică (a fost deja comentat în presă faptul că în actualul parlament majoritatea membrilor este absolventă de asemenea mici universităţi). Prin contradicţia sa cu statul de drept (corupţie, mită, plagiat, clientelism, etc.) această clasă deţine practici despre care ne putem închipui că au proliferat anterior primelor voievodate, în absenţa unor legi universale.”

    Daca accesul la resurse depinde exclusiv de bunavointa puterii respectiv a clasei politice , calitatea universitatilor romanesti ar depinde in primul rand de politica de sprijinire ( sau nu ) a performantei de catre stat :

    „ Cum să construieşti, apoi, în marile universităţi, motivaţia membrilor ei de a determina urcarea în clasamentele internaţionale a universităţii, dacă statul nu duce o politică de sprijinire a performanţei ?”

    Cauzele decaderii invatamantului, stiintei si cercetarii ar fi deci exclusiv de ordin politic , adminstrativ si institutional ( blocarea expertizelor internationale ale proiectelor de cercetare , separarea cercetarii de invatamant in ministere diferite , absenta din Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice a umanistilor, etc.).
    In urma acestei analize pentru care nu exista trecut deoarece in acest caz totul pare sa porneasca doar de la prezent , autorul prognozeaza cu optimism o coeziune utopica a lumii intelectuale „în faţa neîncrederii în stat şi în interesul acestuia de a o sprijini”, teza de baza fiind aceea ca in aceasta situatie :

    „ …va reapărea un consens asupra ideii că orice cercetare serioasă, orice performanţă umanistă notabilă se va face de acum încolo aşa cum se făcea şi mai demult, adică fără sprijinul statului, ci doar prin sacrificii personale, mereu contra instituţiilor şi din pură pasiune.”

    Aceasta utopie este secondata de o alta prognozata in care nemultumirile „celor prostiti de regim” , criza valorilor si saracia produse de acest tip de putere ar putea deveni mediul in care :

    „… intelectualul ar putea recâştiga, măcar pentru o perioadă (s.n.), locul de formator de opinie pe care l-a pierdut constant în ultimele două decenii în raport cu tabloidul sau cântăreţul de manele”.

    Din nefericire, intre romantismul filozofic al autorului care lasa impresia ca nu cunoaste un trecut social de aproape 3 decenii si complicata realitate si societate romaneasca nu prea exista multe puncte de contact in primul rand pentru ca ceea ce prezuma drept viitoare consecinte :

    „…o descurajare a cercetării ştiinţifice de performanţă, o discreditare socială a învăţământului şi cercetării umaniste, o deconectare de la valorile şi practicile europene, o lume aservită politicului şi asigurarea unei populaţii tot mai puţin elevate, aşadar tot mai uşor de manipulat electoral ”.

    sunt mai degraba caracteristicile prezentului decat ale unui viitor care nu a inceput inca.
    Altfel spus, revolta filozofica este una corecta in sine , dar in acelasi timp doar emotionala si inadecvata prin abordare si metodele aplicate .
    Prima eroare fundamentala este aceea ca face abstractie de trecut . Problemele „umanioarelor” si ale cercetarii stiintifice nu sunt de azi , de ieri , ci sunt unele cronice , dar de care autorul nu aminteste deloc.
    A doua eroare fundamentala este aceea ca pentru toate problemele domeniului umanist invinovateste doar clasa politica si nomenklatura comunista ca si cum mediul universitar si academic nu ar avea si problemele sale specifice.
    In sfarsit , a treia eroare de proportii este aceea ca pur si simplu ocoleste realitatea sociala pe care o vede doar de la distanta si dintr-un turn de fildes.
    In esenta, subfinantarea invatamantului si cercetarii stiintifice prin intersectarea deciziilor politice, administrative si profesionale este o realitate care dureaza de ani de zile , dar care nu poate explica adevaratele probleme ale invatamantului si cercetarii , in general ale intelectualilor si „formatorilor de opinie” care sunt de cu totul alta natura decat cele strict financiare.
    Autorul deplange faptul ca locul de formator de opinie a fost ocupat de „tabloid si de cântăreţul de manele” , dar fara sa explice si de ce s-a intamplat asa.
    Aici avem o mare surpriza. Contrar opiniilor curente , nu decizia politica si financiara a adus tabloidul si cantaretul de manele in prim plan, ci chiar domeniul care ar fi trebuit sa le respinga.
    Dupa profesorul Peter Gross, marea problema a societatii romanesti este cultura (si implicit educatia) , degradarea generala societatii romanesti din ultimele decenii fiind o cruda realitate .
    Cultura este o variabila cheie deoarece defineste modul in care lucreaza sistemul politic sau alte sisteme și instituții ale unei societăți :

    „ … nu politica, nu economia, nu alte lucruri care de obicei definesc un sistem sunt principalii vinovaţi de starea mass-media, ci cultura, valorile, atitudinile, pentru că asta se traduce în practici și aici e problema cea mai mare.”

    ( Peter Gross – Intoarcere in laboratorul romanesc . Mass-media dupa 1989 , Editura Nemira, Bucuresti , 2016 )

    Revenind la subiect, cercetarea stiintifica, invatamantul, mediul universitar si academic ar fi trebuit sa-si rezolve singure propriile lor probleme , mai putin finantarea ( au avut suficient timp aproape trei decenii ) si sa lupte pentru autonomia propriului domeniu , dar corifeii lor au avut cu totul alte prioritati si aici avem adevarata explicatie a starii de fapt. Altfel spus , comportamentul cinic al puterii politice nu s-ar fi putut manifesta fara concursul tacit sau explicit al altor instante care isi incalca in mod evident normele deontologice :

    „ Modificarea codului penal pentru a scoate infractorii din puşcării pentru a salva colegii de partid şi rezumarea dreptului de a evalua şcoli doctorale exclusiv (s.n.)pentru un consiliu clientelar puterii sunt fenomene înrudite: astfel, baronii locali vor avea în continuare mici universităţi la dispoziţie (s.n.), prin toate târgurile, pentru a-şi acoperi blazonul cu titluri râvnite iresponsabil.”

    Sigur ca politicienii sunt principalii vinovati , dar pana la urma diplomele era emise totusi de universitati , nu ?
    Daca privim lucrurile mai de aproape observam in mediul academic si universitar acelasi decalaj intre declaratii si intentii , intre vorbe si fapte pe care il observam si la politicieni.
    In esenta , revolta umanistilor are loc abia acum cand a ajuns cutitul la os , respectiv la finantare si putere :

    „… pe termen mediu şi lung, încă mai sunt speranţe să schimbăm ceva în esenţa politicilor de finanţare a cercetării şi învăţământului superior, respectiv a exercitării puterii (s.n.) în lumea academică românească.”
    Valentin Naumescu

    Slava Domnului ca s-a intamplat chiar si in ultimul ceas , dar aceasta este povestea cu mintea de pe urma a romanului pentru ca barbarii sunt deja in cetate si nu poti inca sa-i arunci afara pentru ca odata cu apa din copaie arunci si copilul.
    Daca ar fi existat si interesul necesar, o privire lucida asupra mediului universitar si academic ar fi observat de multa vreme primele semnele ale cancerului care a infestat societatea romaneasca si poate s-ar fi evitat metastaza de acum daca mediul universitar si academic si-ar fi facut ordine in propria ograda si ar fi eliminat pionii otraviti ai sistemului, dar se pare ca erau prea multi si prea bine infipti.
    Probabil ca multi dintre absolventii Facultatii de Filozofie au fost socati acum si s-au simtit ultragiati sa afle ca marele lor profesor Mircea Flonta a fost de fapt un informator al Securitatii sub numele de cod „Albu ” inca din timpul liceului (http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/academia-romana–cerul-patat-al-culturii-noastre–apel-la-patriotism–initiat-de-un-utecist-si-semnat-de-cativa-comunisti-si-securisti–opinie-440610 ) dar fi o mare naivitate sa crezi ca Securitatea nu si-a plantat colaborataori de nadejde exact la varful facultatilor de stiinte sociale care erau indispensabile pentru obtinerea controlului social si in formarea mentalitatilor.
    Primul simptom al cancerului social a fost reabilitarea si recuperarea rapida a profesorilor de la Academia „Stefan Gheorghiu” si replantarea lor in universitati.
    Al doilea a fost ceea ce nici Ceausescu nu a indraznit sa faca in vremea sa , respectiv militarizarea mascata a domeniului psihologic si sociologic.
    A aparut din neant ( ?) specializarea de „ psiholog in domeniul securitatii nationale” iar Facultatea de Psihologie a inceput sa gazduiasca workshop-uri tematice de genul „Evaluarea psihologică pentru permisul de port-armă: prevederi legale, cerinţe metodologice şi promovarea de bune practici ”, psihologii civili obtinand dreptul de a elibera avize de port-arma ( nici o reactie a mediului unieversitar si academic ! )
    Nici Facultatea de Sociologie nu s-a lasat mai prejos. A devenit Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala in care se organizeaza masterate de securitate si cursuri de psihologia intelligence-ului ( nici o reactie a mediului universitar si academic ! ) .
    Dupa facultati , s-au molipsit imediat si universitatile romanesti inclusiv cele care se declara crestine. Universitatea Crestina „Dimitrie Cantemir” este atat de crestina incat a devenit brusc interesata de studiile de securitate (http://iss.ucdc.ro/revista-pdf/us4.pdf ).
    De aici si pana la Academia Romana nu a mai fost decat un pas si povestea a mers mai departe . Stafeta a fost preluata si ridicata la un nivel calitativ superior , aceasta onorabila institutie fiind foarte interesata de un simpozion stiintific de genul :

    „SECURITATEA NAŢIONALĂ ÎN SOCIETATEA BAZATĂ PE CUNOAŞTERE. INTELLIGENCE (s.n.) , CUNOAŞTERE STRATEGICĂ ŞI DECIZIE”.
    (http://militar.infomondo.ro/actualitate/conferinta-securitatea-nationala-in-societatea-bazata-pe-cunoastere-intelligencecunoastere-strategica-si-decizie.html ),

    simpozion pe care l-a si gazuit de altfel ( nici o reactie a mediului universitar si academic ! ).
    Toate acestea nu au existat nici pentru autorul articolului , nici pentru ceilalti autori de pe Contributors.ro oripilati abia acum ( adica dupa mai mult de doua decenii !) de ceea ce se intampla cu domeniile umaniste , mediul universitar si academic in care prioritatile nu sunt stabilite in interiorul fiecarui domeniului si de catre cei indreptatiti , ci de catre cei care au ( sau si-au dat ) dreptul de a lua decizii in locul si in numele lor.
    In aceste conditii nici nu ar fi putut fi altfel . Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti.

    https://sergiusimion.blogspot.ro/2017/05/candoarea-umanista-in-fata-junglei-lui.html

    • Stimate domnule Simion,
      Am citit cu plăcere observațiile dumneavoastră și îmi permit să demontez câteva. Mă bucur că ați creditat de la început umaniștii ca posesori ai unei anumite candori. Totuși n-aș vrea să credeți că au rămas ca într-o celebră reclamă „precum cârtița lovită de sapa rotativă” la auzul veștii că „marele lor profesor Mircea Flonta a fost informator al Securității” . Vă asigur că toți filosofii știu ce a fost facultatea lor înainte de 1989. Spuneți ca:
      „Prima eroare fundamentala este aceea ca face abstractie de trecut”
      Citatul de mai jos cred că e relevant :

      „Va trebui ca facultatea de filozofie să fie sub conducerea Comitetului Central, rămânând în universitate, urmând ca recrutarea să se facă pe alte baze de partid. Aceasta este facultatea noastră de filozofie, că nu putem avea două filozofii. Avem o singură filozofie. Aci trebuie să recrutăm într-un anumit fel numai oameni recomandaţi de partid, rămânând facultatea în cadrul universităţii, dar sub conducerea partidului.”Stenograma şedinţei Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 6 iulie 1971 (am citat dintr-un articol din 24.10. 2016 de pe „contributors” al domnului PETRE OPRIS)

      Tocmai de aceea cred că poziția autorului este corectă, raportarea la trecut de care vorbiți este inexistentă pentru că acel trecut nu există! Ieșirea din jungla lui Meinong și plasarea obiectului deocamdată destul de rar, care este umanistul român autentic,în propria sa lume posibilă este utopică, dar ce putem face altceva decât să sperăm că ea se va întâmpla, chiar și fără ajutorul statului?

      Mai spuneți că ” revolta filozofica este una corecta in sine , dar in acelasi timp doar emotionala si inadecvata prin abordare si metodele aplicate”

      Câte divizii are filosoful?

      Cu stimă,
      Lucian Cosma

      • Interesanta „demontare” a unor argumente si fapte sociale. In primul rand , este surprinzator ca dvs stiti sigur ce stiau toti filozofii, dar nu au spus niciodata in mod public de zeci de ani , iar societatea a aflat cu certitudine dupa aproape trei decenii de la Revolutia din 1989 .
        In al doilea rand, discutia nu era despre partid si influenţa sa declarata , ci despre plantarea oamenilor Securitatii exact la varful facultatilor de stiinte sociale.
        In aceasta chestiune foarte spinoasa , in loc sa invocati opinia vreunui filozof despre situatia propriului domeniu , dvs invocati intr-o discutie despre soarta domeniilor umaniste, argumentele unui militar de cariera convertit in istoric ( http://www.contributors.ro/author/petre-opris/?bio ) .
        De fapt , dupa acesta ( si aici opiniile sunt foarte interesante, nu persoana ) , ofiterii Securitatii erau doar militari care si-au facut datoria , chiar si atunci cand era vorba despre urmarirea unor oameni nevinovati cum a fost Corneliu Coposu care a avut pe urmele sale peste 100 (! ) de ofiteri de Securitate bine hraniti si bine platiti :

        „Pot menţiona doar faptul că ofiţerii de Securitate au primit o retribuţie pentru munca prestată (bună, rea, plăcută, oribilă sau sadică – spuneţi cum doriţi) şi au fost avansaţi la termen, înainte de termen sau la excepţional deoarece acestea sunt regulile militare. Oamenii respectivi şi-au făcut datoria fără a întreba pe şefii lor dacă datoria respectivă înseamnă şi mutilarea conştiinţelor celor urmăriţi sau, mai rău, maltratarea fizică a acestora.”
        http://www.contributors.ro/societatelife/refacerea-din-temelii-a-statului-roman-si-a-structurilor-sale-pariul-urmatorilor-10-ani-1/#comment-196361

        In ceea ce priveste trecutul , este dreptul dvs sa-l negati si sa puneti batista pe ţambal , dar faptul ca aplicati politica strutului si inchideti ochii in fata lui, nu inseamna ca acesta nu a existat sau ca ii anulati efectele prelungite pana in prezent.
        In sfarsit , ati trecut prin textul comentariului pe care vreti sa-l demonati exact cum trece un trenul accelerat printr-o gara unde nu opreaste .
        Atunci cand psihologii civili au juns sa dea avize de port-arma , cand sociologii se ocupa de securitate si intelligence , iar unii din profesorii de la Facultatea de Filozofie din Bucuresti ( deocamdata s-a aflat doar de unul ) au fost dovediti drept oameni ai Securitatii, dvs demonstrati o remarcabila cecitate sociala , respectiv nu vedeti nimic din toate acestea si persistati in aceeasi eroare intrebandu-va cate divizii are filozoful .
        Raspunsul l-a dat chiar autorul articolului. Una, dar care a ramas in aceeasi bucla temporala din anii `90 si care viseaza si in 2017 un nou si utopic apel către lichele ( oamenii onesti nu au beneficiat nici atunci si nici acum de o asemenea atentie ) care „ să se vândă în mai multe zeci de mii de exemplare, hrănind o sete de gândire critică, în definitiv inerentă maturităţii valorosului nostru electorat.” , ca si cum primul care ruga lichelele sa nu mai fie lichele, ba le mai promitea si iubirea poporului , ar fi avut vreun efect.

        • Mă tem că ați înțeles greșit…citasem din articolul domnului Opriș doar pentru că acolo găsisem textul și așa e corect. Nu mă interesează polemica dvs. cu militarii.
          1. Partidul și Securitatea erau totuna.
          2. Faptul că dumneavoastră cunoașteți doar un filosof dovedit colaborator e strict din nou o problemă personală. Eu îi bănuiesc pe toți cei peste o anumită vârstă dar formația mea juridică nu-mi permite să dau nume aiurea.
          3. Am spus că trecutul nu există. Înseamnă asta că am pus batista pe țambal? Înseamnă că majoritatea umaniștilor de dinainte de 89 nu-și merită numele și că abia generația actuală, cu studii în facultăți occidentale merită luată în seamă, pentru că efectiv încearcă să facă ceva. Cui îi mai pasă de posesorii limbii de lemn?
          4. Da…aceasta e întrebarea, câte divizii are filosoful?…spre deosebire de dumneavoastră eu vorbesc de cel onest. Ceilalți nu mă interesează.
          O seară plăcută!

          • p.s.
            Ați preluat comentariul meu pe blogul dumneavoastră personal, ceea ce consider că este un abuz. O să vă rog să-l ștergeți. Pe blogul dumneavoastră nu aș fi scris niciodată un rând. Vă mulțumesc!

            • L-am preluat pentru ca l-ati scris pe o platforma publica ( si nu pe blogul dvs ) unde aproape 80% din comentarii apartin unor pseudonime . In plus , imi pare rau sa o spun , nu l-am preluat pentru calitatea lui :)) , ci exact pentru mentalitatea si logica istorica pe care o dovediti ( ex: „partidul si securitatea erau totuna”,etc.) Aici v-ati putea clarifica singur nelamuririle consultand un document oficial despre aceste probleme (https://archive.org/details/ComisiaPrezidentialaPentruAnalizaDictaturiiComunisteDinRomania-Raport ) . In acest context, formatia dvs juridica nu este o surpriza inclusiv in comentariile si raspunsurile dvs la care mai vreti sa cereti si drept de autor :)) .
              In privinta comentariului la care in mod firesc tineti atat fiind creatia dvs , nu va faceti griji , il sterg cu cea mai mare placere ( si asa va ramane pe acest forum ! ) , iar ca sa nu aveti niciun dubiu si sa stati linistit, va asigur ca pe blog-ul meu personal ( care nu este forum public ) nu au acces niciodata persoane cu mentalitatea dvs.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Alexander Baumgarten
Alexander Baumgartenhttp://hiphi.ubbcluj.ro/fam
Conferentiar universitar doctor, Catedra de Istoria Filosofiei Antice si Medievale Universitatea "Babes-Bolyai", Cluj. A publicat 6 volume de studii şi exegeză a filosofiei medievale si 13 volume conţinând tratate ale filosofiei antice şi medievale. Membru corespondent al Academiei “Pontificia Academia Sancti Thomae Aquinatis” din Vatican (din 2004), vicepreşedinte al Societăţii Române de Studii Clasice, filiala din Cluj (din 2003), membru al Societé Internationale pour l’Etude de la Philosophie Médiévale (din 2007).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro