Home » Analize »Global / Europa »Opinie »Sinteze » Citesti:

Stratfor, Rusia şi puterea simbolurilor

Valentin Naumescu mai 23, 2013 Analize, Global / Europa, Opinie, Sinteze
7 comentarii 2,066 Vizualizari

Este imposibil, cred, ca celor care citesc regulat analizele de politică internaţională ale Stratfor să le fi scăpat nuanţele eurosceptice, cele având nostalgia unei abordări a relaţiilor internaţionale bazată pe „echilibrul puterii” (în spiritul şcolii realiste, dominantă în perioada Războiului Rece) şi mai ales „tuşele” menajante la adresa puterii şi intereselor strategice ale Rusiei. Când mai discrete, când mai clar exprimate, apropierile şi convergenţele „întâmplătoare” cu tezele din politica externă a Moscovei, care apar periodic în discursul prestigioşilor editorialişti ai agenţiei americane, ar trebui să ne pună pe gânduri. Iar reacţia promptă, principială a secretarului de stat Bogdan Aurescu după dezavuarea participării României la proiectul scutului american anti-rachetă este un semn că lucrurile chiar sunt luate în serios.

Trebuie să ne întrebăm dacă şi ce pregăteşte livrarea unui mesaj de genul celui pe care l-am auzit la Bucureşti din partea lui George Friedman, chiar în condiţiile în care nu putem decât să recunoaştem că spaţiul nostru de manevră în negocierile americano-ruse este realmente foarte mic şi, practic, nu poate fi făcut mult mai mult decât s-a făcut până acum în relaţia politico-militară cu Statele Unite (decât, eventual, să mărim cheltuielile militare şi achiziţiile de armament şi echipamente americane, o altă „sugestie” a lui George Friedman comunicată recent la Bucureşti, măsură probabil incompatibilă cu starea economiei româneşti şi oricum contrară opiniei publice, de la noi şi din Europa, sau să cedăm pe termen lung ultilizarea resurselor, ca să dovedim că avem „ceva de oferit”, după cum spunea strategul american).

Înainte de plecarea în turneul european care a cuprins şi scurta vizită în România, preşedintele Stratfor, reputatul analist George Friedman (născut la Budapesta în 1949 şi emigrat cu familia, înainte de Revoluţia din 1956) scria, în articolul O călătorie geopolitică: Nostalgia pentru NATO[1]: „Voi fi întrebat despre relaţiile americano-europene. Va trebui să le spun europenilor (…) că nu există nicio relaţie a Americii cu Europa pentru că Europa nu mai este o idee, ci un continent alcătuit din state cu interese diverse. Există relaţii americano-franceze, relaţii americano-ruse, şi aşa mai departe” . În acelaşi articol, Friedman notează: „am fost întotdeauna uimit ce noroc a avut lumea să aibă două superputeri ca Statele Unite şi Uniunea Sovietică, puteri care au administrat Războiul Rece cu o grijă meticuloasă. Imaginaţi-vă diplomaţii europeni din 1914 sau 1938 dotaţi cu arme nucleare. Este uşor să înţelegem că nu ar fi fost la fel de precauţi”. Iar concluziile sunt clare: „Nu ştiu dacă NATO poate exista fără un Război Rece. Probabil că nu. Ce a fost, a fost. Dar ştiu că nostalgia mea pentru Europa nu este doar pentru tinereţea mea: este pentru timpurile în care civilizaţia occidentală era unită. Mă îndoiesc că vom mai vedea asta din nou”.

Pe de altă parte, Stratfor anticipa în prognozele de politică internaţională recente, pentru 2012 şi 2013, o continuare a creşterii influenţei Rusiei în spaţiul care a constituit până nu demult sfera de interese a Uniunii Sovietice. Şi o consolidare a binomului economic Germania-Rusia, în perioada care urmează.

Despre perspectiva dezintegrării ordinii occidentale care a structurat lumea după 1945 am mai scris, relativ recent, accentuând asupra nevoii de a avea relaţii bilaterale puternice (cum presupunem a fi cea cu Statele Unite şi cum am dori să fie cele cu Germania, Franţa sau cu alte puteri economice europene sau non-europene), care să compenseze scăderea influenţei NATO şi a Uniunii Europene ca organizaţii coerente, ambele aflate în evidentă „pierdere de altitudine”. Sunt, în mare parte, de acord cu viziunea lui Friedman conform căreia Alianţa Nord-Atlantică a pierdut mult din relevanţa strategică pe care o avea pentru garantarea securităţii democraţiilor occidentale (înainte de 1991), în particular a celor vest-europene, prin simpla dispariţie a ameninţării împotriva căreia a fost constituită (respectiv, Uniunea Sovietică). În bună măsură, pot înţelege dezamăgirea şi lipsa de interes a Americii pentru o Europă salvată de două ori în secolul XX din propriile-i deliruri ideologice, care refuză acum să asume şi să suporte echitabil costurile securităţii colective. Dar cu atât mai importantă devine relaţia de securitate a României cu Statele Unite (implicit includerea în proiectul scutului anti-rachetă), într-o Europă care are dificultăţi fundamentale în a vorbi şi acţiona, politic şi militar, pe o singură voce, şi de a-şi garanta, practic, propria securitate militară. Aici este, aşadar, contradicţia din discursul lui Friedman: va să zică Occidentul se destramă ca alianţă, Europa este divizată şi vulnerabilă iar nouă nu ne trebuie scutul american anti-rachetă?! În mâinile cui ne-ar lăsa deci strategii de la Stratfor securitatea?

Da, scutul are şi (sau în primul rând) o dimensiune simbolică. Politica utilizează frecvent simboluri pentru a transmite mesaje şi a înlocui ciocnirile directe, fie ele între state, armate sau facţiuni de orice fel. Simbolurile au fost şi sunt esenţiale inclusiv în relaţiile internaţionale. Dar lui George Friedman „nu-i plac simbolurile”, crede că ne-ar trebui mai degrabă „echipament anti-tanc, sprijin logistic” iar „scutul nu ajută la nimic”, „nu protejează de nicio ameninţare anume”. Aici nu are dreptate şi, probabil, ştie că nu are dreptate. Nu trebuie să fii neapărat angajat într-un război ca să ai nevoie de un sistem de apărare credibil. Beneficiile strategice ale unui asemenea sistem acţionează şi pe timp de pace, pe multiple planuri. Americanii şi sovieticii, când fabricau mii de focoase nucleare, ştiau foarte bine că nu vor fi niciodată folosite toate, ştiau că nu era fizic nevoie de atâtea nici dacă şi-ar fi propus distrugerea planetei (ceea ce nu era cazul), dar rachetele erau simboluri calitative şi cantitative care jucau un rol major în ecuaţia complicată a „echilibrului puterii”, atât de regretată astăzi de Moscova.

În lumea contemporană, puterea însăşi este simbolică. Alegerile, de exemplu, sunt confruntări simbolice care tranşează prin vot relaţiile de putere între grupări concurente din societate. Dacă s-ar încăiera pe străzi, tot majoritatea ar birui probabil, dar convenim cu toţii că nu este necesară o astfel de confruntare. Putem, mai simplu, să numărăm voturile. Peste tot în jurul nostru există simboluri ale puterii, care reglementează relaţiile sociale, economice, culturale, spirituale şi mai ales politico-diplomatice. Rareori se mai apelează astăzi la verificarea propriu-zisă, prin confruntare fizică, a raporturilor de forţe între adversari, iar asta se întâmplă atunci când simbolurile puterii nu mai funcţionează sau sunt puse la îndoială. „Bătăliile” pentru diverse cauze se câştigă sau se pierd de regulă pe fronturi simbolice, deşi preşedintele Stratfor s-a străduit să ne convingă că nu este aşa.

Fireşte că am vrea şi ar fi foarte bine să nu aflăm niciodată dacă tehnologia utilizată pentru bateriile de interceptori SM-3 a ajuns sau nu la „maturitate”, după cum sună controversa din Statele Unite (cu alte cuvinte, sperăm să nu trebuiască să testăm dacă ceea ce se va instala la Deveselu ar putea sau nu distruge cu adevărat eventualele rachete inamice aflate în zbor) dar simpla existenţă a componentei scutului pe teritoriul României indică o apartenenţă la un sistem, o trasare politică fermă a unei frontiere de securitate şi de interese comune cu America şi cu lumea occidentală, o legătură şi o solidaritate la care au aspirat cel puţin două generaţii (sacrificate) de români. Surprinzător este faptul că George Friedman nu pare să înţeleagă acest lucru, după ce familia sa a căutat în anii ’50 şi a obţinut (la fel ca zeci sau sute de mii de alte familii din Europa de Est) confortul psihic şi securitatea, evadând practic din constrângerile unei ameninţări permanente…

Desigur, n-ar fi nimic îngrijorător dacă analizele strategilor de la Stratfor ar fi numai ale lor. Dacă numai ei ar susţine ideea că proiectul scutului anti-rachetă în Europa nu mai are rost şi se opreşte. Dar dacă într-o zi am regăsi aceste teze oficializate, total sau parţial, în versiuni viitoare ale doctrinei Statelor Unite? Biografia şi experienţele profesionale ale acestor importanţi analişti ne sugerează să fim atenţi la ce spun. Dar la fel de important este să ne afirmăm cu toată claritatea posibilă, aşa cum a făcut-o recent diplomatul român, în toate situaţiile în care lucrurile sunt puse la îndoială, opţiunile de politică externă şi de securitate esenţiale pe care le-am asumat, prin consens naţional, cu ani în urmă.

_______________


[1] http://www.stratfor.com/weekly/geopolitical-journey-nostalgia-nato

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    „Imaginaţi-vă diplomaţii europeni din 1914 sau 1938 dotaţi cu arme nucleare. Este uşor să înţelegem că nu ar fi fost la fel de precauţi”.

    Pentru anul 1914 nu pot să mă pronunț deoarece clasele conducătoare nu asimilaseră cu adevărat revoluția tehnico-științifică a secolului precedent. Cea mai bună dovadă o reprezintă utilizarea bezmetică a gazelor de luptă (întîia ARMĂ DE NIMICIRE ÎN MASĂ – ANM) în Primul Război Mondial, deși s-a constatat foarte repede că nici o tabără nu cîștigă ceva. Adică, la fel ca în cazul bombei atomice, atacul cu clor sau iperită echivalează cu aruncarea mizeriilor alea în capul propriilor trupe.

    Dar în 1938 LECȚIA FUSESE ÎNVĂȚATĂ ! Fiindcă în al Doilea Război Mondial excesul a fost evitat, deşi Hitler şi Stalin, spre deosebire de generalii anilor 1914-1918, nu se încurcau în scrupule morale, posedînd şi o clară apetenţă pentru crime gigantice.

    Cuvîntul-cheie definind șahul reciproc este, binecunoscut în spațiul anglo-saxon, (și nu numai): DETERRENCE.

    Doar Dl. Friedman se preface a nu fi auzit de el atunci cînd spune ”puteri care au administrat Războiul Rece cu o grijă meticuloasă”. Auzi eufemism: „meticuloasă”. LOL ! Ignorînd cele prezentate mai sus STRATFOR s-a descalificat în (aproape) clasicul stil american al memoriei scurte.

    Dacă însă colaționăm așa-zisa incultură istorică STRATFOR cu repetatele scenarii economico-apocaliptice ale altui refugiat din Ungaria anului 1956 (George Soros) parcă începem să ne întrebăm ale cui interese servesc acești „idioți utili” (nu moderați – este o binecunoscută expresie NKVD-istă). Mai pe șleau: „idioți utili” egal „agenți de influență”. Asta tocmai în momentul în care USA sînt pe punctul de a administra Rusiei o lovitură mortală prin gazele și petrolul de șist.

    • north of 60 spune:

      D-le Paul, afirmati ca “… la fel ca în cazul bombei atomice, atacul cu clor sau iperită echivalează cu aruncarea mizeriilor alea în capul propriilor trupe”. Nu stiu daca decizia presedintelui Truman din Julie 1945 s-a bazat pe analiza frontului de est din 1914-1916 si pe folosirea gazelor toxice. Arma nucleara a fost folosita, chiar de doua ori, din doua considerente:

      1). Strategice: invazia Japoniei de catre trupele americane ar fi dus la pierderea a cel putin 500,000 de soldati americani. Concluzia analiei apartine generalului Douglas McArthur. Astazi, istoricii [americani si japonezi] sustin ca pierderile de fapt ar fi fost mult mai mari.

      2). Financiare: proiectul Mahatan a costat peste doua miliarde de dolari in 1945 [cel putin 20 miliarde astazi]. Ca sa-l citez pe James F. Byrnes (US Secretary of State – 1945) care “justifica” decizia de a ataca Japonia cu arme nucleare: “You don’t spend two billions dollar of public money and then you show your electors…nothing”.

      Dogma militara pe care este construit mecanismul de deterrence se numeste Mutual Assured Destruction (MAD – indeed, that is mad!). Pentru ca acesta sa functioneze (si da, a functionat destul de binisor in timpul a ceea ce s-a numit Cold War, well, cu cateva exceptii) era nevoie de o meticuloziate si o grija vecina cu paranoia. Pentru ca orice greseala sau eroare de comanda, control, coordonare ar fi declansat un cataclism nuclear. Atat americanii cat si rusii si-au luat rolurile foarte in serios si s-au straduit sa nu comita greseli ireparabile. Eu cred ca au reusit.

      Cat despre “lovitura mortala” pe care USA se pregateste sa o dea Rusiei cu gazele de sist nu inteleg la ce va referiti. Shale Gas Fracking technology este inca incipienta (Chevron a tras cateva rateuri ecologice teribile in ultimii doi ani) foarte controversata (cu dovezi clare) ecologic prin contaminari ridicate ale panzei de apa freatica, a solului si a aerului si departe de a deveni noul motor energetic in USA. Mai mult, americanii vor sa o foloseasca pentru a-si reduce si mai mult dependenta de hidrocarburile din Persian Gulf. In curand vor incepe exploatarea petrolului de pe fundul oceanului arctic si a straturilor de methane [inghetate]. Rusii se pare ca au chiar mai multe zacaminte de petrol si gaze naturale in zona arctica decat americanii. Ca sa nu luam in calcul Siberia care este departe de a fi explorata si exploatata.

      Daca va referiti la efectele negative pe care politica USA le poate avea asupra exporturilor energetice ale Rusiei, ma tem ca ingrijorarile sunt nefondate. Europa depinde in proportie de 40% de gazul metan din Rusia, 25% de petrolul din Rusia, asta in conditiile in care transportul de petrol maritim devine tot mai scump si mai primejdios: iesirea din Gulf of Aden se poate bloca atat de usor – asta ar declansa o criza energetica fara precedent. Este unul din motivele pentru care Germania s-a straduit sa-si construiasca o conducta de gaze cu dedicatie care vine direct de la rusi.

      Deci, la ce va referiti exact cand mentinonati ca agentii de influenta [sau ma rog, idioti utili cum ii mia numiti] deservesc anumite interese. Va referiti la USA? Sau poate la Israel? Doriti sa elaborati putin, poate inteleg despre ce este vorba. Multumesc.

  2. eu****** spune:

    Interesant articolul chiar daca in unele puncte nu sunt de acord cu ele.

    Cred in prezent este nevoie de contacte bilaterale si inca nu se poate discuta cu o Europa unita.
    Este de bine, este de rau pentru RO?

    As spune ca ne putem bucura, desi cand doua mari puteri se inteleg – fulgii nostri nici nu o sa mai conteze, nu ii mai numara nimeni.

    Ref. tancuri vs. scut – cred ca se au in vedere amenintari diferite.Una este sa te trezesti cu rusul in batatura – deci nu vine cu racheta – si alta este sa interceptezi intr-o zona posibile amenintari.

  3. Kiril spune:

    Bun articolul! Nu exceptional dar bun. Asta inseamna ca in Romania au inceput sa se inmulteasca vocile normale. Normale si inteligente. De aproape 2 ani Romania face eforturi concrete de a se recupera. Mai bine de 20 de ani a navigat aproape in deriva, oricum fara tinte nuantate, in afara de NATO si UE. Este reconfortant sa vezi ca cineva se straduieste in termeni reali sa desluseasca o problema, pentru ca domnul Fridman este o problema foarte mare, si reuseste sa sa-l ajute pe cititorul avizat sa inteleaga. Numai de bine! Poate abordati problema Turciei contemporane. Ar fi de mare folos pentru intelighentia romaneasca sa inteleaga cu adevarat miracolul turcesc din ultimii ani.

  4. Botez Alexandru spune:

    Domnule Naumescu,
    Fac parte dintre cei care urmăresc cu atenție analizele Stratfor și sunt intrigat de anumite poziții evident pro-moscovite diseminate de agenția americană.
    Un posibil răspuns l-am formulat într-un articol care a apărut în revista Periscop, a Asociației cadrelor militare în rezervă și în retragere provenite din SIE.
    Dacă vă interesează pot să vi-l trimit.
    Cu deosebită stimă,
    A. Botez

  5. north of 60 spune:

    Ca adept si aparator al conceptului european, d-nul Naumescu prefera sa integreze in analiza politica, strategica, economica si sociala globala concepte partinice, in detrimentul unui rationament balansat si echidistant. Firesc, doar de acolo mananca o paine: fara Studii Europene, postul sau de conferentiar nu ar exista.

    George Friedman, evident, reprezinta interesele Statelor Unite si tot evident, adopta aceeasi pozitie partinica pentru ca majoritatea clientilor Stratfor sunt ex-officio US government, Pentagon, CIA, si alte organizatii si think tank-uri nord americane. Tot de pe urma unor analize geo-strategice externe (destul de bine lucrate, dar, cu o tusa puternica in favoarea USA) mananca si d-nul Friedman o paine. La fel ca d-nul Naumescu, d-nul Friedman protejeaza “mana care-l hraneste”.

    Bine, asta am inteles. Inteleg ca si “analistii” de la Vocea Rusiei (uneori sunt surprinzatori de bine informati desi sunt tendentiosi) isi promoveaza si protejeaza “mana care-i finanteaza” (Kremlin).

    Intrebarea la care nu am gasit un raspuns este “cine naiba are grija de romani si de Romania?” Va rog sa nu mentionati guvernul Romaniei (indiferent de culoare politica), sau servicii foarte secrete, sau ceea ce se numeste armata pentru ca nu are rost sa intram in asemenea non-sensuri: ne pierdem timpul, pur si simplu.

    Pentru ca acesta este mesajul “procesat” al d-nului Friedman. NATO devine simbolic (ca forta militara foarte curand nu va mai valora doi bani – atacurile din Lybia au fost relevante – USA, UK si Franta) pentru ca nu mai ofera garantii practice (capacitate de lupta reala) iar relatiile Romaniei cu Rusia nu au fost niciodata bune. Astazi sunt chiar foarte proaste. Ca sa-l citez pe marele Caragiale “noi cu cine votam?” Adica noi ai cui suntem? Pai ai nimanui.

    Gradual, pe masura ce recesiunea economica globala continua, ceea ce se numea Occident isi reajusteaza scara de valori democratice bazat pe considerente economice, politice si sociale. Legi anti-emigrare tot mai dure (nu doar in UK, Franta, Germania dar si in USA, Canada, Australia) tot mai putina toleranta a UE pentru periferia uniunii care se taraste cu viteza a doua si o generozitate extrema in a recomanda si intari programe de austeritate economica si sociala draconice, evident, tot pentru periferia UE (Grecia, Portugalia, Romania, Bulgaria, Ungaria, etc).

    D-nul Friedman nu a facut decat sa creioneze situatia strategica foarte grava in care se afla Romania astazi. Nu a facut decat sa sugereze lipsa totala de viziune a politicului si strategicului romanesc de astazi. Nu a facut decat sa traga un semnal de alarma ca politicul romanesc sa inceapa imediat sa lucreze la o strategie alternativa pentru Romania. Din pacate eu personal nu vad clownii din guvern, parlament, ministerul apararii, etc. capabili sa duca la indeplinire un asemenea proiect.

    Mesajul sau [Friedman] este ca in momentul de fatza suntem ai nimanui: EU se uita stramb la noi, Kremlin-ul ne poarta sambetele si ne-ar sabota prin toate mijloacele si cel mai grav, alianta militara pe care Romania si-a bazat strategia in ultimul deceniu a devenit o papusa de carpa care nu mai face doi bani. Acesta este mesajul d-nului Friedman, si cred ca este unul foarte grav.

    Nu exista nici o contradictie in discursul d-nului Friedman: exista doar adevaruri rostite pe jumatate. Restul a ramas nespus din considerente diplomatice si politice: nu doreste sa-si puna in cap departamentul de stat de la White House. It mai si taie de pe lista de “beneficiari de informatie clasificata” daca-i supara pe aia.

    D-nul Naumescu ar fi trebuit sa fie corect cu conationalii sai [romani] si macar sa fi “codificat” un mesaj adevarat. Inteleg ca nu putea sa-l spuna direct si raspicat din considerentele expuse mai sus. Dar nu a facut-o. Asta nu ma surprinde, in contextul etic existent in Romania de astazi.

  6. Serban F. Cioculescu serban cioculescu spune:

    Mi se pare foarte interesant punctul dv de vedere, dle Naumescu. Nu stiu ce interese mai mult sau mai putin oculte apara dl Friedman, am putea afla daca ne-am intreba ce ONG-uri sau companii economice l-au invitat la Bucuresti. Si din cate stiu a mai fost cel putin odata la noi in tara. De cate ori s-a referit la Romania a facut niste afirmatii socante. Probabil ca sa se asigure ca nu trece neobservat. Pentru ca lumea acestor analisti strategici sau geopoliticieni (meserie cu contururi incerte pentru ca Geopolitica nu e chiar o stiinta sociala (difera clar de Geografia politica) ci un mod de a citi istoria prin prisma geografiei – disciplina academica se cheama Relatii Internationale iar ramura care analizeaza riscurile poarta denumirea “Studii de securitate”).
    Cateva exemple:
    “Provocarea pentru România este sa înveţe sa devină mai periculoasă pentru a exista.”

    Ca să fi o naţiune suverană e nevoie să ai controlul asupra suveranităţii, a viitorului tău naţional, a puterii militare şi economice pe care o ai. Românii – si nu numai ei – şi-au spus că, dacă sunt membri ai UE şi NATO aceste organizaţii vor avea grijă de ea si ea va fi liberă să se ocupe de alte lucruri. Si cred că asta e problema: pentru ca eu nu cred că UE are grijă de voi, în mod cert nu cred că NATO o face, că v-ar proteja dacă s-ar întampla ceva. Trăiţi intr-o parte foarte periculoasă a lumii, in care oricând se poate intampla ceva. Si trebuie să vă dezvoltaţi instituţiile suveranităţii, dar asta se face greu, este scump şi nu e tocmai confortabil. In această fază se află România

    Asadar stimabilul domn sugereaza ca NATO ne va lasa de izbeliste cand ne va fi lumea mai draga, UE oricum ne tine la periferie (ca doar cum poate fi altfel cata vreme nu suntem primiti in Schengen si nu adoptam euro?) si, colac peste pupaza,suntem situati si intr-o zona periculoasa, cu turbulente serioase. Cand spune si ca Rusia si Germania se vor intelege probabil peste capul tarilor est-europene, deja cititorii romani ar trebui sa isi franga mainile de disperare si sa cumpere tot tirajul cartilor dlui Friedman. Incepand cu The next hundert years, o carte de futurologie, complet nestiintifica si cu zero note bibliografice. Presupun ca daca mi-ar fi fost student acest domn la licenta sau master il ,picam cu brio pentru metode nestiitifice de investigare a relatiuilor internationale. Dar acum domnia sa e vedeta si e tratata cu menajamente. La fel ca un alt mare “guru” al geopoliticii pentru marele public, Robert Kaplan. Aceste din urma scrie totusi mult mai interesant si pe alocuri fascinant. In plus are si bibliografie, footnotes, se apropie de o analiza stiintifica.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Valentin Naumescu


Valentin Naumescu

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Intern... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)