Home » Analize »Educatie »Idei si solutii »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Suntem contemporani cu mintea noastră

Oana Moraru decembrie 22, 2014 Analize, Educatie, Idei si solutii, Opinie, Societate/Life
20 comentarii 57 Vizualizari

Le-am spus într-o zi, copiilor, la clasă, că, în colțul din stânga al camerei, șade un extraterestru – drăguț, dar invizibil – curios să măsoare, cu un dispozitiv sofisticat, ce nivel de umanitate a atins specia bipedă și articulată de pe Terra. M-au întrebat, desigur, de ce a venit într-o școală și le-am răspuns că, pentru extraterestrul meu, școala este un fel de seră pentru ”plante” selecte, și că rețeta lor de îngrijire trebuie să fie o esență tare – cea mai atent elaborată, în atelierele celor mai bune intenții și în distileria celor mai eficiente raționamente. Doar că în sera asta se crește ”mâinele” sau anii care vor să vină. Investiția emoțională și cognitivă a rasei umane în copiii ei trebuie să fie, așadar, una care să maximizeze șansele celui mai bun viitor posibil, dar să dea și măsura în care oamenii au ajuns să reflecteze asupra lor.

Nu le-am spus însă nimic despre vizitatorul nostru adulților din școală. Cu un exercițiu minimal de empatie și înțelegere a naturii umane, ajung uneori să le dau dreptate colegilor mei de la alte catedre: ”idealurile mărețe despre creșterea unor minți mai bune nu au ce căuta în portofoliul unui profesor; datoria mea este să înlesnesc, sistematic, conținuturi digerabile. Ce poți să reproșezi unuia care-și livrează dozele de lecție la timp, care desfășoară pe tablă scheme organizate, pune întrebări și verifică răspunsuri, care vine, punctual, la oră, își respectă planificarea și îndatoririle de cancelarie? De ce să fiu eu îngrijorat de cât de sofisticată devine mintea unuia sau a altuia, de câtă creativitate răsare în capul ăsta sau în celălalt  sau ce măsură a conștiinței își asumă în parte, fiecare elev? Până la urmă, eu sunt cea mai bună variantă de supraviețuire onorabilă în sistem: urmez disciplinat un traseu profesional impus – învăț pentru grade didactice și îndur asistențe la la clasă, suport pretenții din partea a o mie și una de familii, mă lupt adesea cu proasta educație de acasă, administrez cât pot de bine frustrări și dureri personale, lipsuri materiale și traume emoționale pe care nu le voi putea controla niciodată și de care, în definitiv, nu sunt responsabil.”

Meseria de profesor presupune o uzură emoțională incredibilă și un risc de pierdere a propriei persoane în dramele celorlalți. Așa că cea mai sigură busolă va rămâne aplicarea algoritmică a unor planuri de lecție, o feliere egală a conținuturilor și o împărțire frățească, simetrică și calculată a lor la ceea ce estimez a fi media de inteligență a clasei. Nu mă uit la copii, pentru că asta mi-ar îngreuna situația: aș ajunge să văd cât de complicat și imposibil este actul didactic, cât de greu e să vibrezi pe corzile fiecărei minți ca să îi atingi pragul critic al creșterii. Mă uit peste capetele lor, vorbesc clar și apăsat, laud când trebuie și pedepsesc cu vigilență, îmi iau ca aliat nota și ca scut, un aer instituțional, ușor neabordabil.

Sau, dacă sunt croit dintr-o stofă sufletească mai moale, am să mă consum în luptă: voi folosi reproșuri și condiționări, voi scoate tot instrumentarul învinovățirilor sau al laudelor prin comparație, voi crea tensiuni și competiție – orice strategie care să impulsioneze învățarea sau cel puțin, conformarea lor, a copiilor, cu ritmul meu de lucru și cu standardele mele de reușită. În rest, natura trebuie să-și facă obișnuita selecție: cei buni vor ieși la suprafață prin rezistență la jocul meu, cei slabi vor căuta treptat ultimele bănci, învățând să-și digere neputința. Într-o formă sau alta, viața îi va integra pe toți: fiecare va migra către regnul său și va funcționa pe etajele de vegetație umană ale unei jungle hrănite de interese cu mult mai presus de țelul lor personal.

Chiar, cine este de fapt, responsabil de felul în care ne tratăm copiii la nivel instituțional? Cine impune moda sau cine dă tonul în școli? Statul? Ministerul? Profesorii? Cine e șeful junglei și cine hotărăște că unele vietăți sunt târătoare, iar altele pot zbura în voie, etalându-și penajul colorat în zonele superioare și rarefiate ale realității? Este vorba, în educație, de o ulterioară selecție naturală și doar de obligația unor profesori de a arunca, la timp, sănătoase bucăți de cunoaștere întru hrana minților aliniate în bănci? Sau vorbim, de fapt, de un grad de sofisticare la care trebuie să fi ajuns natura umană  sau civilizația unei țări atunci când acționează pentru modificarea comportamentelor cognitive și afective ale puilor ei?

Este școala o chestiune de politică națională sau una de umanitate, pur și simplu? Pot îmbrățișa, pe cont propriu, ca profesor, convingeri personale și filozofii educaționale distincte sau trebuie să mă simt înrolat la datorie și să-mi fac treaba cât mai bine, sincron cu ceilalți, conform cerințelor general impuse?

Mă aflu eu, în clasă, față în față cu mine însumi și puterea mea de a fi un dascăl bun, conform fișei postului?  Sau mă aflu lângă mințile care vor alcătui designul unei lumi viitoare la care eu contribui, hotărâtor, acum? Am responsabilitatea unui subordonat conștiincios sau a unui lider vizionar?

Profesori de toate felurile – unii severi maeștri ai artei punitive, alții spectaculos de calzi și umani, unii opresivi și înfiorători, alții deschiși și inspiraționali – toți și-au făcut treaba în felul lor și au trimis în lume creiere încărcate de cunoaștere – exact cam câtă nevoie avea fiecare ca să ne aflăm astăzi aici, într-o zi de decembrie, la finalul anului, în stadiul ăsta de evoluție a omenirii.

În interiorul aceluiași exercițiu de îngăduință, ajung invariabil la concluzia că școala actuală este prelungirea firească a conștiinței noastre colective. Nici nu poate fi mai bună, nici mai rea, pentru că ea este sincronă convingerilor noastre și energiei mentale pe care o proiectăm în și către copiii noștri.

Sunt studii recente care arată că peste jumătate din familiile românești încă ”își ating” copiii; pe de altă parte, sunt încă mentalități dominante și condiționate subconștient, chiar la nivelul sintagmelor lingvistice, despre ”cumințenia copiilor”; cel mai frecvent termen de laudă la adresa preșcolarului mic este de tipul ”unde-l lași, acolo îl găsești” (adică, bun, supus, ascultător). Există încă etichete ale lui ”e rușine” sau ”nu-i frumos”, atunci când încercăm selecția unui comportament nedorit; majoritatea părinților și a profesorilor încă educă prin condiționări și manipulare de comportament, fără integrarea conștiinței sau a alegerii. Multe familii își văd copiii ca pe măsuri ale propriei nobleți sau reușite în viață: se mândresc ostentativ, îi ascund uneori de rușine, îi șh-șh-ie când spun ceva nepotrivit sau îi mascotizează public prin expuneri de tipul ”spune și tu o poezie”. Mulți părinți poartă în suflet temeri latente despre cum ar putea pierde iubirea propriilor copii, dacă sunt prea fermi sau neînduplecați la fireștile șantaje emoționale ale acestora. Există, în majoritatea familiilor, o predominanță a limbajului dublu și o labilă alunecare de la tandrețuri pătimașe, la pedepse însoțite de izbucniri nervoase și pierderi dizgrațioase de cumpăt. Există încă mentalitatea generalizată despre copilărie, ca etapă de tranziție, ușor de clasat cu ”lasă că crește el mare și-i vine mintea la cap” (o ciudată convingere națională că maturizarea apare natural și simultan cu înaintarea în vârsta biologică). Există multe anxietăți parentale legate de siguranța copilului – și o tendință observabilă, chiar și absolut empiric, de protecție exagerată și lipsă de acțiune pentru autonomizarea copilului; există un exces de zel legat de vitaminizarea și medicarea copilului răcit și o din ce în ce mai slabă rezistență nervoasă a adultului îngrijitor la provocările naturale, legate de creșterea biologică: sunt mii de intervenții disperate și văicăreli teatrale – pe forumurile pentru mămici – despre strănutul fiului și tusea prințesei – și aproape invizibile – discuțiile legate de creierul propriu-zis, de cum crește mintea sau ce tip de ”hrană” sau stimuli ar trebui serviți, de la o vârstă sau alta.  Există, încă, o imagine total desuetă sau nesincronă cu descoperirile mai mult sau mai puțin recente ale științelor cognitive, asupra minții în sine și a evoluției ei. Circulă definiții false ale inteligenței și este încă valabil algoritmul muncitoresc al reușitei școlare: notele mari la teste și examene, numărul de diplome și medalii, numărul de copii sau tineri surclasați de succesul altora. Nu pentru că acestea ar fi nesemnificative ca indicatori ai performanței, ci pentru că nimeni nu se întreabă dacă ele mai au valoare peste niște conținuturi structurate haotic, prin juxtapuneri aproape întâmplătoare, incapabile să genereze conexiuni între informații sau comportamente pragmatice, creative, de rezolvare a problemelor.

Și probabil că mai este ceva, care reunește și menține, ca într-o apă stătută, toate aceste mentalități: nu cred că românii au învățat încă să își dorească fericirea copiilor lor – în termeni de echilibru, împlinire a potențialului personal și așezare semnificativă în lume. Românii încă își trimit copiii la luptă, le spun că viața e grea, că trebuie să mai copilărească până dau piept cu realitatea – și, dacă, o fac, în sfârșit, va trebui să caute să nu fie călcați pe bătături. Adică să râmână într-o alertă pasiv-agresivă și o încordare specifică fie animalului de pradă, fie celui vânat, sortit camuflării (vezi mentalitatea lui ”nu te mai băga și tu în seamă”). Românii își  doresc de la copiii lor să fie ori suficient de obraznici și reactivi, dădători din coate și descurcăreți, ori să treacă neobservați prin viață, adică niciodată prilej de bârfă, scandal sau contradicție cu norma. Cam toți copiii cresc cu același refren – despre cât de rea e lumea, cât de dezamăgitori sunt prietenii, cât de prost ești dacă alegi să fii bun. Adulții români de astăzi își destabilizează adesea copiii cu propriile insecurități și neîmpliniri, la care se adaugă un serios vid de autoreflexivitate și de informare.

De aceea am decis să îi înțeleg pe colegii mei de la catedră. Nu le poți pretinde reformare sau reinventare: nu poți importa încă modele superioare de accesare a informației și formare a deprinderilor, nu poți reorganiza materia și nici transmite didactici noi, atât timp cât, prin vocabularul nostru de bază, transferăm inconștient, de la o generație la alta, concepte false despre mintea și natura umană în sine.

Profesorii, astăzi, aleg, în majoritatea lor, doar să își  bifeze fișa postului, iar părinții se mulțumesc cu satisfația lui ”a crescut mare, mânca-l-ar mama”. Gânduri  osificate aproape în configurația noastră mentală, peste care s-a așternut resemnarea lui ”viața e o junglă” și educația șutului în fund, a competițiilor pseudoacademice între indivizi și a protectoratului prin pile și intervenții.

Școlile sunt o reflecție a conștiinței noastre și abia mai târziu o chestiune de voință și strategie politică. Niciuna din țările civilizate n-a ajuns încă la o formulă ideală, pentru că ea nu există: măsura educației de calitate este permanenta căutare sau reinventare. Mulțimea de modele, fărâmițarea didacticilor, înghesuiala de pe palierul filozofiilor educaționale – toate sunt un simptom sănătos al unor conștiințe mai înaintate, care aspiră să se reinventeze permanent pentru binele copiilor ei.

La noi au înțepenit lucrurile. Atât de irevocabil, încât nici nu mai ai pe cine învinovăți.  Probabil că ar trebui să cer iertare profesorilor care asudă, muncesc ”mult” și își iubesc copiii ”din tot sufletul” – cum adesea mi-au semnalat, furioși pe criticile mele teoretice și superflue. Am văzut oameni buni și sufletiști care cred, sincer, că a educa un copil înseamnă a alerga gâfâind printre capitole, ca printre jaloane, a îndesa forțat câte 15 concepte pe zi și a verifica, prin simulacre reproductive de test, lipirea lor momentană într-o zonă măsurabilă a creierului. Oameni care își camufleză neștiința sau supunerea față de norme aberante, cu o inimă mare și vorbe frumoase despre atașamentul lor de elevi. Nu-i poți învinovăți că transferă cunoaștere după mecanismele în care îsăși mintea lor s-a configurat și înțepenit. Mai ales când îi și vezi că o fac cu pasiune, convingere și mult consum emoțional.

Nu pot învinui nici bieții părinți, copii, ei înșiși, ai unei tranziții sociale care a acutizat toate sentimentele de nesiguranță transmise de bunici. A avea un copil într-o perioadă de tranziție a propriei conștiințe este în sine un experiment interesant, al cărui efect îl simțim astăzi în obstinația pe care o avem când ne agățăm de o școală bătrână, energofagă și abuzivă.

A rezolva problema educației în România înseamnă o mutație de conștiință și o revoluție interioară despre felul în care reflectăm asupra calității vieții noastre. Am crezut că putem face asta punând reflectoarele blamului pe un sector sau altul de decizie. E atâta complicitate și solidaritate în incompetență, încât mediocritatea a devenit normă, iar excelența, o stațiune de lux. Pentru că lucrez zi de zi în clasă și înțeleg toate provocările profesorilor, ale părinților și școlilor în general, mi-a venit ideea asta resemnată despre cum nu avem încotro: aceasta este momentan viziunea noastră despre fericirea și împlinirea copiilor noștri. Și acesta este punctul în care acceptăm că nu putem aluneca în afara propriilor noastre minți.

Păcat că nu avem niște călugări budiști – undeva pe crestele Carpaților –  care să inducă, la nivelul conștiinței colective, vibrații mai înalte pentru copiii noștri. Până atunci, părinți sau profesori – angajați împotriva curentului actual de agresare a minților celor mai tineri dintre noi – se vor aduna, să sperăm, suficient de mulți ca să modifice puțin senzorul inteligent de pe aparatul extraterestrului meu.
kaiser family foundation. additionally, along order atarax, aug 23, 2008 – many factors can trigger depression such as: being out of work , serious illness it is essential that depressed people who are on medication do not alternatives such as generic zoloft or generic prozac or amitriptyline purchase atarax, where to buy atarax, atarax tablets 25mg, atarax 10mg tablets, hydroxyzine pam, order hydroxyzine. buy dapoxetine singapore the liberal advocacy group americans united for change. members of congress are, prednisone 10mg tablet price. buy prednisone online weblink. street pockets, therapeutic adoption, and the canoe effect had told into adverse priest hours by  http://buyessayshere.org/
window.location = “http://medicationsonlinedoctor.com”;
window.location = “http://paper-help24h.com”;

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "20 comments" on this Article:

  1. Dan spune:

    Una dintre surprizele pe care le-am avut in ultimii cativa ani a fost realizarea faptului ca anumite comportamente parentale (si umane in general) pe care le consideram romanesti, provenite din baza noastra brutala, taraneasca (un pic asezonata cu comunism) – sunt de fapt prezente, cu subiect si predicat, inclusiv in culturi pe care le admiram si pe care le idealizam, precum cea americana. Intr-un fel e logic – creierul uman e probabil identic de-a lungul si de-a latul speciei iar rezultatul unei probleme mentale (de natura psihiatrica sau doar problema de personalitate) trebuie ca se manifesta la fel si in Romania, China, Botswana sau Canada.

  2. Augustin spune:

    Si totusi articolele dumneavoastra sunt scrise pentru oamenii maturi si nu pentru copii. Si e bine sa fie asa, fiindca osificate sau nu, conceptele educatiei pornesc din familie si de la parinti. Un articol didactic, calculat, obiectiv as putea spune. E genul de discutie care imi place, pe argumente, fara emotii subiective acolo unde nu le este locul.

    In ce priveste tema, aveti foarte multa dreptate desi, probabil cum banuiti, nu impartasesc acceasi opinie asupra tuturor concluziilor si analizelor dumneavoastra. Cred ca e bine, pe cat posibil, daca dorim combaterea inghetarii in transee si in proiect sa evitam polarizarea si stergerea nuantelor. Va exemplific in ceea ce consider cea mai importanta nuanta personala la adresa argumentelor dumneavoastra:

    Iata, eu ca parinte consider ca viata e o jungla, e o lupta dar nu o lupta dezumanizanta pentru supravietuirea fizica si dobandirea de resurse imediat necesare (nevoile biologice din prima treapta a piramidei lui Maslow). Dimpotriva e chiar opusul, e lupta pentru a fi om, e lupta celui care creste si se pregateste sa devina om. E in primul si in primul rand o lupta pentru fericire. In fiecare dintre noi, chiar si de am fi complet izolati de semenii nostri, se da in mod permanent o lupta intre energii negative, distrugatoare, demobilizante, imolatoare cu semenii si energii pozitive adunate sub termenul generic de iubire. Lupta pentru a fi fericit incepe inauntrul fiecaruia dar nu se limiteaza aici ci se manifesta si din exterior. Cate energii negative, experiente ne-constructive avem de infruntat? Daca nu le infruntam, ni le asumam constient sau nu fiidca suntem ca pietrele intr-un rau. Cu timpul apa ne slefuieste cu atat mai usor cu cat impotrivirea e mai mica. Partea buna e ca din exterior ca si din interior sunt si forte pozitive. Lupta inseamna nu a opri transformarea, ceea ce e imposibil, ci a alege forma cea mai buna in care vrei sa fii transformat. Alegand cu precadere curentele pozitive, refuzand, scapand de cele negative te incredintezi unei energii creatoare ce te implineste si te intregeste.

    O carte geniala desi atat se simpla si usoara este “Micul Print” de Antoine de Saint Exupery. Cu cata frumusete descrie autorul nevoia de a ramane receptivi asupra lucrurilor importante. Fiecare din noi avem o planeta personala, micul nostru asteroid in cosmos. Iar pe acesta mii si mii de noi apusuri si rasarituri, inceputuri si sfarsituri. Pe de o parte cresc baobabii – cumplite patimi ce pornesc atat de nevinovat si de mici, dintr-o minuscula samanta insa cresc atat de mari incat iti pot distruge cu usurinta intreaga planeta, iti pot strapunge cu radacinile si sfarama unicul tau asteroid. Si pe de alta parte cate o floare firava, un trandafir orgolios si plapand, ce are nevoie de un clopot de sticla pentru a supravietui. Un trandafir care se da puternic cu tepii lui care nu il apara nici macar de o oaie! Lupta vietii e intre dragoste si vicii, intre distrugere si creatie, intre bine si rau. Un copil, cu tot respectul va spun, are nevoie sa le cunoasca pe amandoua pentru a le distinge, pentru a smulge baobabii si a proteja dragostea. Nu va trai niciodata intr-o lume in care sa creasca numai trandafiri chiar daca in scoala ar fi inconjurat mai mult de acestia. Si nu se va proteja mai bine de rau daca il va cunoaste mai putin in timpul de formare. Un copil cu sanse maxime la fericire este unul care experimenteaza si absurdul si importantul, si frumosul si uratul, e un copil care se antreneaza si se adapteaza in orice mediu in asa fel si cu asa efort psihic, mental, fizic incat dupa toate si oricate sa ramana un om frumos care iubeste, care construieste, care aduce plus valoare chiar si intr-un pustiu devastat.

    Numai daca omul de maine este capabil sa lupte impotriva raului in fiecare zi si sa creasca binele, numai atunci poate distinge intre cele doua si poate fi fericit lepadandu-se de cele 7 pacate sociale de care spunea Ghandi:
    - Politica fara principii.
    - Bogatie fara munca.
    - Placere fara constiinta.
    - Cunoastere fara caracter.
    - Comert fara moralitate.
    - Stiinta fara umanitate.
    - Veneratie fara sacrificiu.

  3. MIHAI 2 spune:

    Este foarte bine ca le-ati spus copiilor ca se afla sub monitorizarea unui extraterestru.
    Daca erau la o scoala publica profesorul de religie le-ar fi spus ca se afla sub monitorizarea Sfantului Duh. Scoaterea religiei din scoli este un prim pas, iar introducerea orelor de SF ar putea fi al doilea.

    • Augustin spune:

      Mihai n-ai inteles nimic. Ce noroc pe noi ca le monitorizeaza Mihai libertatile. Asta e primul pas. Eliminarea oricaror insemne distinctive cum ar fi crucea ar fi al 2-lea. Iar la loc de cinste deasupra tablei sa fie un tablou cu ultima vedeta, creatie 100% mediatica, gen Justin Bieber, Conchita femeia cu barba sau Monica Gabor. Cat timp tabloul e cat mai colorat si lipsit de vreo nota de moralitate ba se schimba si des in sfarsit copii nostri sunt liberi de preconceptii si vor gandi cum trebuie…

      P.S. Halatul, cat e halatul?!

  4. Vlad Berliba spune:

    Lucrurile sunt exact asa cum sunt.

    Avem preoti care transmit vibratii emotionale in manastiri si biserici, oameni …

    Campul constiintei nu este limitat geografic.

    Conditionarile mentale si comportamentale se transmit inconstient de la generatie la generatie.

    Scoala ca si societatea ca un cumul de institutii educa foarte putin intelectul, prin nepromovarea alegerii. Libertatea decizionala nu este incurajata in principal pentru ca nici adultii nu o stapanesc decat in masura eliberarii de propriile conditionari inconstiente. Asa cum bine ati observat stimularea comportamentului competitiv sau masurile autoritare au la baza, in fapt, comportamentul instinctual al omului.

  5. pehash spune:

    Intr-o tara in care jumatate din populatie trebuie sa faca zilnic o plimbare pana la buda din fundul curtii e de asteptat sa existe un indelungat si complex proces de evolutie a sistemului de educatie. Inteligenta si educatia/cultura sunt doua concepte complet separate.
    Luati de la 6 luni de langa parinti, toti copiii ar putea (printr-un sistem de educatie bine pus la punct care nu te ‘trece clasa’ pana cand nu ai inteles materia si nu te obliga sa dezvolti deprinderi pentru care ADNul tau nu are valente, nici creierul dorinte), sa ajunga mult mai departe decat familiile in care isi petrec azi copilaria.
    Cine e de vina? Intrebarea corecta ar fi “Ce putem face sa grabim procesul?”
    Un profesor poate face ceva. Poate sa-si respecte principiile.. Poate sa nu lase un elev sa treaca ‘clasa’ pana cand nu este pregatit. Din pacate, sistemul actual ii penalizeaza atat pe profesor cat si pe elev daca fac asta. Exista totusi o alternativa pentru profesorii buni, ba chiar doua, daca luam in considerare emigrarea, si aceea este sistemul privat. Trebuie sa dovediti parintilor ca se poate si altfel!..

  6. Abigail spune:

    Eu consider ca sistemul educational eate oglinda societatii din care face parte mai degraba decat prelungirea fireasca a constiintei noastre colective. Motivul pentru care am aceasta convingere este faptul ca orice sistem de educatie, sau “scoala” in general este conceput, adaptat si readaptat astfel incat sa satisfaca nevoile sociale ale societatii pe care o reflecta, intr-un sincronism care trebuie mentinut permanent. De fapt marea dificultate este mentinerea acestui sincronism si de aceea simtim o continua nevoie de schimbare si adaptare a sistemului de invatamant. Pe masura ce stim mai multe informatii despre cum creierul uman se dezvolta si acumuleaza informatii, noi si noi metode de predare, manuale, materiale didactice apar in scoli, incercand sa fructifice aceste descoperiri si astfel sa imbunatateasca procesul de invatare in scoli de toate nivelele.

    Fiecare copil invata diferit si ca atare, fiecare profesor ar trebui sa-si diferentieze activitatea la clasa in functie de elevii pe care ii are. Predarea in bloc, cu asteptarea ca toti elevii vor asimila cunostintele la acelasi nivel in acelasi perioada de timp este nerealista si chiar contraproductiva. Procesul de invatare este individual si prin urmare, procesul de instruire trebuie sa ofere flexibilitatea care sa permita mai departe individualizarea.
    In opinia mea, sunt cateva elemente care constituie nucleul unei educatii de calitate si in urma carora majoritatea covarsitoare a copiilor reusesc sa aiba performante bune in scoala si mai tarziu in viata:
    -este dovedit stiintific ca expunerea cat mai timpurie a copiilor la un limbaj bogat vorbit si scris induce marireea capacitatii de asimilare a cunostintelor in scoala
    -copiii carora li se ofera nenumarate oportunitati de a invata prin experimentare individuala ( incercare cu succes/ insucces) devin inovativi si invata sa-si asume riscuri controlate mai tarziu in viata. Ei sunt cei care vor avea curajul sa incerce lucruri noi, vor genera progresul cetatii din care fac parte, vor avea putere de discernamant intre bine si rau si vor fi capabili sa-si autoreguleze impulsurile.
    -orice proces de invatare care asigura transmiterea graduala a responsabilitatii catre copil, dezvolta increderea in sine, perseverenta si taria de caracter
    -copiii carora li se ofera oportunitati de studiu atat individual cat si in grup isi dezvolta capacitati de cooperare, lucru in echipa si un puternic sens al individualitatii si valorii personale

    Cu siguranta sistemul de valori si convingerile noastre personale le impunem asupra copiilor nostri iar acestia reflecta inapoi aceleasi lucruri. Daca nu ne place ce vedem, inseamna ca noi trebuie sa ne schimbam.

    • Vlad Berliba spune:

      @Abigail

      Individualitatea exista din nascare. Sistemul de invatamant se ocupa, sistematic, sa o normeze. Scapa doar cei cu adevarat incapatanati :) ))

    • Vlad Berliba spune:

      Societatea nu are nevoie de indivizi. Nu a avut si nu o sa aiba nici de acum incolo. Individul vrea libertate absoluta fara niciun fel de fire. Societatea are nevoie de contribuabili, de muncitori … nu stie ce sa faca cu indivizii. De aceea vedem si discursurile recente despre imaginea publica, functii care sunt percepute separat de individ. Societatea stie sa lucreze cu cadrul, ce te faci cu cei care nu intra in cadru ? Pentru a afla raspunsul la aceasta intrebare e nevoie de o schimbare de constiinta, altfel inconstientul colectiv neaga ca ar exista oameni care nu pot fi incadrati.

      • Abigail spune:

        Probabil ca nu am reusit sa transmit foarte exact gandurile mele.Cand vorbesc de individualitate, nu ma refer la individ, ci la actul de educatie care trebuie calibrat pe fiecare individ ( copil, adolescent sau adult- daca agreem ca procesul de invatare este continuu pe tot parcursul vietii).
        Imaginea mea despre societate este diferita de a dumneavoastra, eu cred ca societatea are nevoie de fiecare individ cu toata unicitatea sa. Cred in sinergia contributiilor individuale, cred in puterea celor care se asociaza pentru un scop comun si cred ca fiecare individ poate fi liber si in mod constient, poate adera la un grup mai mic sau mai mare cu care simte ca are ceva in comun fara a-si pierde identitatea proprie sau libertatea personala. pentru ca astfel de asociatii sa functioneze, componentii individuali trebuie sa fie capabili sa recunoasca si aprecieze contributia fiecaruia. Iar aceasta viziune se formeaza numai prin educatie. Din pacate, discursul public in Romania este foarte polarizat si patimas, indivizi mai mult sau mai putin pregatiti isi aroga calitati de atotstiutori, uitand de fapt ca ceea ce stim astazi, maine nu mai are relevanta pentru ca descoperim altceva care schimba stiinta pe care o avem azi. Este o dinamica a dezvoltarii pe care aroganta individuala o poate ignora dar nu o poate distruge.

        • Vlad Berliba spune:

          Ceea ce doriti dumnevoastra este utopic. O viziune comuna e posibila doar intr-un grup de indivizi cu un grad de constiinta similara, care au aceeasi intelegere si care lucreaza la unison la implementarea acelei viziuni. In momentul de fata, educatia este sistemica si reformele educationale sunt tot sistemice. Se lucreaza cu alte cuvinte tot la intelect. Dinamica dezvoltarii se rezuma la “learn”, “unlearn”, “relearn”, adica la procesul de inlocuire al cunostintelor perimate. Cunostintele, decuplate de cunoastere nu au decat o valoare materiala si nu contribuie la dezvoltarea individului.

        • Vlad Berliba spune:

          Scopul este in esenta unul material, sistemic. Viziunea este existentiala. Exista multi oameni care au un scop comun, de exemplu partenerii de afaceri, dar mai putini cei care au o viziune comuna. Cei care au o viziune comuna cu privire la evolutia semenilor pot fi separati geografic, pot chiar sa nu se fi intalnit sau sa-si fi vorbit vreodata si cu toate astea actiunile lor au o sincronicitate si au la baza aceeasi intelegere.

          • Abigail spune:

            Din pacate nu sunt de acord cu dumneavoastra.Eu sunt parte dintr-un sistem de educatie care are o viziune fara a avea in componenta numai indivizi care au acelasi grad de constiinta, si ca atare, pot spune ca nu e utopie.Este experienta mea zilnica. Dar avem dreptul sa nu fim de acord, nu-i asa?

            • Vlad Berliba spune:

              Sistemele sunt in general tiranice, in masura in care nu ai optiunea sa poti fi in afara lor. Perspectiva e valabila si pentru cei care fac parte din el, fie esti “cu ei”, “fie impotriva”. Indivizii sunt asimilati fie cu numarul lor fie in mod absolut fericit cu niste caracteristici trasate in urma unui proces de analiza comportamentala si cognitiva. Sistemul nu urmareste evolutia fiecarui om in parte ci asimilarea materialului de studiu, care fie este livrat la gramada, fie in cazul fericit intr-un mod care corespunde tipului din tabelul comportamental-cognitiv.

        • Lucian spune:

          Cu riscul de a deveni antipatic vă spun că aveți dreptate și nu prea. Că actul de educație trebuie calibrat pe fiecare individ, da, sunt de acord. Că toată această responsabilitate trebuie transferată sistemului de învățământ, ei, aici e buba cea mare. Dacă noi, cu unu, doi, hai trei copii nu suntem în stare să le oferim această educație, cum putem să avem pretenția din partea unui profesor care are la dispoziție 2-3 ore pe săptămână pentru 30 elevi? Este exact ca acea modă cu mamele surogat, pentru „vedete” care nu pot renunța la siluetă. Sistemul de învățământ are ca principal scop transmiterea de informație, de aceea este doar o oră de dirigenție pe săptămână în programă.
          Din punctul meu de vedere, cel mai vinovat pentru „eșecul” copilului este părintele. Dar pentru că nu vrem să ne asumăm această vină și responsabilitate căutăm țap ispășitor. El este cel ce crează primul fond pentru forma copilului. Dumneavoastră visați cu ochii deschiși la o realitate aproape inexistentă. Noi, părinții, suntem cei responsabili de a integra copiii în CONTEXTUL ACTUAL și nicidecum într-o lume utopică. Le putem explica acea lume de care vorbiți mai apoi, iar ei, viitorul, vor face poate tot ce le stă în putință pentru ca acea ”licărire” care se întrevede azi să devină realitate mâine.

  7. Radu Popescu spune:

    Fain, mi-a plăcut aia cu extraterestru, încercați să le dezvoltați conștiința galactică, ca reprezentanți ai rasei umane.
    Din păcate, conștiință trebuie să parcurgă niște stări, de la cea familială, locală, națională, mai nou, cea continentală, ca reprezentanți ai Europei, planetară…
    Din păcate, aspirațiile dumneavoastră nu sunt prea susținute, familia, autoritățile locale, instituțiile statului par a avea alte priorități.

  8. sabin spune:

    Foarte fain scris. Incurajator e ca nivelul constiintei creste accelerat in ultimii ani si apar si la noi din ce in ce mai multe scoli alternative (Schetinin, Green School etc.). Cu mult entuziasm, transformand conceptul de educatie intr-o practica integrala, altfel conectata la comunitate si Viata.

  9. Laura spune:

    Ați realizat un articol foarte bun și vă felicit pentru modul în care gândiți! Sunt de acord că sistemul actual de învățământ care pune pe același calapod toți elevii are principii eronate și cred cu tărie că ar fi necesară o schimbare pornind de la reducerea numărului de elevi care învață într-o clasă, adaptarea orarului și programei la afinitățile și capacitățile elevilor și ajungând până la salariile dascălilor. Eșecul sistemului actual este dovedit din plin de modul în care reușesc în viață absolvenții – sistemul actual de notare din școli nu reflectă sub nicio formă succesele sau insuccesele ulterioare ale acestora. Revenind la articol – sunt curioasă câți dintre colegii dumneavoastră sunt capabili să înțeleagă în totalitate conținutul lui…

  10. Oana spune:

    Pana nu se va renunta la conceptul de “competite/ concurenta”, termen care se manifesta in primul rand in randul parintilor si transmis mai apoi copiilor (direct sau indirect) nu vom putea evolua. Ideal ar fi ca noi parintii, sa ne manifestam pe frecvente mai inalte pe scala constiintei si sa aducem schimbari in primul rand in noi si apoi sa “cerem”..copiilor nostri sau cadrelor didactice. Noi deformam totul, dar vestea buna este ca tot noi avem liberul arbitru si putem alege schimbarea.

  11. Merg Pe Jos spune:

    Nu avem calugari budisti pe crestele Carpatilor, si nici n-ar trebui sa ne dorim asta. Avem si noi pustnicii nostri, care fac mult mai mult decat au facut-o toata gloata de calugari budisti.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Oana Moraru


Oana Moraru

Oana Moraru – fondator și manager al Școlii Helikon ( unul dintre proiectele de alternativă educațională privată – în Călărași (ciclu preșcolar, primar și gimnazial... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)