Home » Global / Europa »Opinie »Politica & Doctrine »Sinteze » Citesti:

Taramuri si aliante imaginare

Mihai Maci decembrie 5, 2016 Global / Europa, Opinie, Politica & Doctrine, Sinteze
9 comentarii 2,834 Vizualizari

Arădean ce-şi făcea Facultatea la Cluj (pe urma părinţilor), mi-am petrecut multe week-end-uri ale studenţiei la Timişoara, alături de foşti colegi de gimnaziu şi de liceu. Poate că am uitat acest lucru, dar – pe vremea aceea (la începutul anilor ’90) – distanţa dintre Timişoara şi Cluj era aceea dintre două lumi diferite. Spre deosebire de Clujul imobil al lui Gheorghe Funar, cu aer de oraş muncitoresc (şi – în timpul Caritas-ului – semirural), Timişoara păstra amprenta primului “oraş liber de comunism” şi se mişca cu o dinamică surprinzătoare pentru acele vremuri. Ei bine, în acest mediu mi-a fost dat a auzi prima dată sintagma “a treia Europă”. La început nu am înţeles despre ce anume era vorba, dar am fost repede lămurit: între cele două Europe separate de Cortina de Fier reînvia, după căderea graniţelor şi a ideologiilor, o Europă uitată, care fusese vreme de decenii (dacă nu de veacuri) modelul nostru – Europa imperială a Habsburgilor. Că o asemenea Europă existase, venea să ne-o dovedească o întreagă literatură care trecea – pe atunci – de la o editură la alta: Joseph Roth, Robert Musil, Hermann Broch şi, deasupra tuturor, Kafka şi Wittgenstein. N-am băgat (în acel timp) de seamă faptul că operele majore ale autorilor citaţi erau scrise după căderea Imperiului şi erau impregnate de nostalgia apăsătoare a celor cărora le-a fost dat a parcurge drumul de la monarhia milenară a Habsburgilor la “revoluţia nihilismului” nazist. Oamenii aceştia (risipiţi în exil) – să nu-l uităm pe Stefan Zweig cu a sa “Lume de ieri”, apărută la noi încă pe vremea comunismului – aveau sentimentul acut al sfârşitului unei lumi pe care o celebrau asemeni Paradisului pierdut. Dar, pentru noi, lumea lor nu părea trecută, ci o vedeam renăscând într-un culoar mito-poetic ce lega – asemeni Dunării (evocate de Claudio Magris) Timişoara şi Viena. Ce-a rămas din toate acestea? Un vis frumos, care a durat ceva timp în mediile literare bănăţene şi le-a adus aminte câtorva tineri calofili de epoca străbunicilor “cu joben” “ce ieşeau la Mon Jardin”. Dincolo de asemenea utopii nostalgice, era “a treia Europă” un proiect viabil? Categoric nu. În ciuda fascinaţiei faţă de “Imperiul defunct” (cu Împăratul lui burghez şi cu Împăratesa lunatică; cu revoluţionarii de berărie şi savanţii cu barbişon), acesta pierise demult şi cioburile lui nu mai reflectau întregul. Pierduţi în acest vis, uitam cu toţii ca Monarhia bicefală se descompusese de la sine la finele Primului Război Mondial şi că, atunci, niciuna din naţiile Coroanei nu mai vrusese să facă parte din Imperiu şi nici să aibă un Împărat (ne amintim de formula hilară, de “Regent”, a Amiralului Horthy, care-l alungase pe Împăratul al cărui locum tenens se pretindea a fi). La 70 de ani de la dispariţie, Imperiul Habsburgic revenea doar în actualitatea imaginaţiei, supus acelei mişcări de “corsi e ricorsi” care antrenează modele şi media. Mai înainte de toate a fost apariţia Bătrânei Doamne, a ultimei Împărătese a Europei – Zita de Habsburg – care li s-a adresat, la televiziune, austriecilor cu formula “subiecţii mei”. Austriecii au zâmbit: Împărăteasa era nonagenară şi preţul întoarcerii şi al discursului ei fusese renunţarea fiului ei cel mare, Arhiducele Otto de Habsburg, la orice pretenţii asupra Coroanei Austriei. La începutul lui 1989 Împărăteasa Zita, aproape centenară, se retrage de pe scena istoriei şi intră, cu un fast imperial reconstituit, în Cripta Capucinilor. E primul membru al Familiei Imperiale care-şi găseşte odihna în necropola imperială de la Franz Joseph încoace şi, pentru o clipă, cei 73 de ani par aboliţi şi lumea aristocratică, cea burgheză şi Biserica se reunesc pentru a aduce un ultim omagiu “suveranului (în) negru”. Imaginile, transmise de toate televiziunile europene – inclusiv de cea maghiară (dar nu de cea română, aflată încă sub controlul strict al lui Ceauşescu) – avuseseră, cum se spune azi, “un puternic impact emoţional” şi fastul funerariilor trezise memoria unui trecut mult timp blamat, dar care redevenea trendy. Câteva luni mai târziu, Otto de Habsburg iniţia prima demantelare efectivă a Cortinei de Fier, la graniţa dintre Ungaria şi Austria, determinând “exodul Trabanturilor” şi căderea regimului comunist în Germania de Est. Nu după mult timp începea “criza iugoslavă”: “butoiul cu pulbere al Balcanilor” trimitea – peste timp – la ceea ce pusese în mişcare mecanismul fatal al Primului Război Mondial şi la lumea care se sfârşise odată cu acesta. Statele occidentale ale Federaţiei Iugoslave (Slovenia şi Croaţia) îşi aminteau de trecutul lor vestic şi aşteptau – nu în zadar – de la ţările germanofone recunoaşterea independenţei lor. Nu în ultimul rând, noul curent al filosofiei analitice ce venea de peste Ocean – tocmai la timp pentru a înlocui “materialismul dialectic” sclerozat în formule goale de sens – se revendica deschis de la figura mitică a lui Ludwig Wittgenstein şi de la activitatea Cercului de la Viena; iar noi descopeream fascinaţi teoriile psihanalitice ale celui mai celebru vienez interbelic: doctorul Sigmund Freud. Toată această conjuncţie de factori au făcut ca mitul Vienei (şi al Imperiului Habsburgic) să se actualizeze într-un mod neaşteptat la această cumpănă a istoriei. Şi, dacă mai era nevoie de un argument în plus, Viena era cea mai estică – şi, implicit, cea mai la-ndemână – capitală a Occidentului şi, în acelaşi timp, un termen mediu între oraşele Estului şi metropolele Apusului. Dar, încă odată, ce era dincolo de fascinaţie? Relaţiile noastre cu lumea habsburgică n-au fost tocmai bune. În Transilvania, unde dependenţa de Regatul maghiar (cu obsesia lui medievală şi aristocratică) a păstrat într-o condiţie subalternă populaţia românească şi a dus la multe (şi violente) fricţiuni, s-a cultivat “mitul bunului Împărat”, ţinut a ne face dreptate peste capul grofilor unguri. Ştim bine că n-a fost aşa: nici la 1784, nici la 1848, cu atât mai puţin după 1867. Povestea Memorandumului nedeschis de Împărăt (reală sau nu) e mai aproape de adevăr decât mitul Habsburgului iubitor al românilor nevoiaşi. În fine, influenţa pe care a(r fi) avut-o Aurel C. Popovici – cu planurile sale de federalizare a Imperiului – asupra Moştenitorului tronului are două vicii: alunecă uşor în ipoteze generale (ce s-ar fi întâmplat dacă…?) şi se raportează la un mal aimé al Casei (şi al societăţii) austriece. Onest vorbind, pentru Habsburgi nu am fost decât o naţie subalternă a Imperiului, un popor de producători (în sens platonic), administrat de nobilimea ungară. Toate înţelegerile Habsburgilor se făceau, peste capul nostru, cu aristocraţia maghiară. Nici relaţiile Ţărilor (şi apoi Principatelor Unite) Române cu Austria n-au fost tocmai bune. În secolul XVIII austriecii au încercat mai întâi ocuparea (în siajul victoriilor prinţului Eugeniu de Savoya), apoi crearea unei forme de “zonă de influenţă” în teritoriile româneşti (să nu uităm: supuse Porţii Otomane). Au ocupat efectiv un timp Oltenia şi nu s-ar putea spune că administraţia lor a avut doar efecte civilizatorii, apoi au încercat să impună monopoluri economice şi, finalmente, s-au dedat la tot soiul de şicane asupra comerţului cu Ţările Române. Din raţiuni uşor de înţeles – pentru a nu electriza românii supuşi coroanei lor și pentru că Regele României era un Hohenzollern (ceea ce, după Sadowa, nu suna prea bine la Viena) – relaţiile austro-române au fost mai curând reci. Iar rolul contelui Ottokar Czernin (de “anchetator bun”) în negocierea Păcii de la Buftea pare menit mai curânt a întregi tabloul unei istorii făcute din animozităţi catifelate. Da, e adevărat, în zonele dependente direct de Coroana Habsurgică – în speţă în Bucovina şi Banat s-a dezvoltat o burghezie locală, însă – la fel ca în Transilvania – ea era alcătuită din patriciatul german (pe care îl descrie atât de bine Gregor von Rezzori), din elita antreprenorilor iudeo-maghiari şi din clerul catolic sau luteran, adică nu din populaţia majoritară. Aceasta din urmă, în proporţie de peste 90 % (potrivit recensământului din 1910) era rurală şi trăia în condiţii mai apropiate de neolitic decât de secolul XX (bine descrise, chiar câteva decenii mai târziu, de şcoala lui Grofşoreanu). Burghezia urbană pe care o viza nostalgia Imperiului era reală, dar era doar cea la care strămoşii noştri priveau de departe, stând umili, la distanţă, cu căciula în mână. Faptul de-a ne fi imaginat că putem recrea – măcar la scara Banatului – o Mică Vienă de bürger-i rotofei, cu favoriţi şi monoclu, savurându-şi berea şi Zeitung-ul pe floaştăr, între bursă şi teatru (plin de doamne în crinolină), n-a fost nimic altceva decât o iluzie de acelaşi gen cu visul de a câştiga milioane la loterie. Austria Felix nu s-a-ntrupat în Banat şi nici n-a creat “coridoare dunărene” ale prosperităţii. În timp am (re)descoperit faptul că Timişoara e mai puţin un oraş central-european şi mai mult unul românesc. Cu ce-am rămas din această pasiune? Cu o întreagă literatură tradusă temeinic, care-şi aşteaptă ricorsi-ul şi visătorii.

Mitul Habsburgilor era unul paseist şi local (flatând specificul “bănăţean”), dar cel european putea deveni “un proiect la scară naţională”. Şi chiar aşa şi e: după 1993 ne descoperim cu toţii (în frunte cu vechii aparatcici) “vocaţia europeană”. În fapt, descopeream atunci, noi am făcut dintotdeauna parte din Europa şi doar tancurile lui Stalin şi demenţa “celui mai iubit fiu al poporului” ne-au împins într-un nedrept exil. Acum reveneam – ca eroi şi martiri – în “casa noastră comună”. Sigur, în subsidiar, nu ne doream doar vorbele de complezenţă ale oficialilor occidentali, ci voiam o viaţă “ca afară” (să nu uităm că, în 1990, salariul mediu al unui bugetar – şi toţi eram bugetari pe vremea aceea – era cam cât un burger şi o Cola pe o terasă din oricare dintre capitalului Vestului). Ca mai mereu, prinşi în efuziunea noastră, nu ne-am întrebat cum văd ceilalţi – în speță occidentalii – situaţia. Onest vorbind, pentru ei Ţările (şi apoi Principatele Unite) Române n-au prea aparţinut istoriei europene. Oricine răsfoieşte o carte de istorie a Europei apărută acolo – de la Charles Seignobos la Norman Davies – va fi surprins de puţinul (adesea doar ca note sau trimiteri) alocat României. Paradoxal, doar în istoriile fostelor “democraţii populare” avem un loc bine individualizat. Oricine ia un atlas istoric apărut în Vest va vedea că până la jumătatea secolului XIX teritoriile locuite de români (cu excepţia Transilvaniei trecută pe seama Regatului Maghiar sau a posesiunilor habsburgice) sunt incluse în Imperiul Otoman. Ne place sau nu, aceasta e percepţia Occidentului cu privire la lungul nostru Ev Mediu (care, în ochii lor durează dacă nu până la 1859, măcar pâna la 1848): de provincii otomane. Sigur, noi am putea invoca statutul special al Valahiei şi al Munteniei (cu un Domnitor creştin), însă mă tem că ni s-ar aduce aminte că acest Domnitor era asimilat ierarhiei administrative a Imperiului ca paşă cu două tuiuri. Iar administraţia, cu grecii ei, era oricum, numai românească nu. Poate necunoaşterea limbilor (turcă, greacă, armeană etc.), poate puţina frecventare a arhivelor Răsăritului să fie de vină, însă e cert că istoriografia noastră a pus accentul pe ceea ce ne individualizează la frontiera europeană a Imperiului Otoman, în vreme ce Vesticii – privind la scară mare – sunt tentaţi să vadă mai curând ceea ce ne identifică cu el. Un lucru e cert: din momentul în care devenim conştienţi că mai există şi o altă lume decât cea a Ţarigradului (cu Fanarul său) şi decât Polonia marilor pani (mai orientali şi ei decât ar vrea să creadă), din acel moment europenitatea a devenit pentru noi un ideal. Numai că, dintru început, acest ideal a luat forma unui paradox: pe de o parte ne doream a deveni asemeni celorlalţi (adică părtaşi la o prosperitate pe care Revoluţia Tehnologică începea s-o disemineze la scara tuturor cetăţenilor), pe de alta ne clamam apartenenţa (geografică şi istorică – dacă suntem de acord să coborâm până la Traian) la această Europă visată. Să ne amintim că, la început, pe vremea “risipitorului logofăt Dudescu”, nici măcar n-am fost luaţi în serios; abia romanticii (exaltaţi, cum îi ştim) au văzut în noi o specie de bons sauvages, ţinuţi a ajunge la modernitate fără handicapurile unui trecut monarhist şi absolutist. Totuşi, de fiecare dată când s-a pus problema noastră (a Unirii celei mici – la Congresul de la Paris şi a Independenţei – la cel de la Berlin), diplomaţii, ceva mai lucizi, s-au întrebat dacă vom fi capabili să ne guvernăm, odată ce suntem lăsaţi de capul nostru. Căci, dacă e să recunoaştem onest, aceasta e adevărata problemă: ce facem după ce s-a terminat marea fiesta a sărbătorii naţionale? S-a întâmplat ca politica echilibrată a Regelui Carol I şi, apoi, aceea a lui Ionel Brătianu să ne scoată din optica aceasta de “copii ai naturii” pe care o au marile ţări despre tot ceea ce e la Est de Viena. Însă din 1930 până astăzi – cu mici episoade de prezenţă decentă – am rămas aproape tot aşa cum ne vedeau diplomaţii secolului XIX: o țară periferică, pitorescă (dar pitorescul acesta are și o cotă de macabru – ce merge de la Țepeș la Ceaușescu) și mai curând orientală (turcă și rusă depotrivă) în delăsarea ei. Pentru noi, Europa se înfăţişează ca o realitate geografică (şi, prin urmare, anistorică) ce se întinde – cum a spus-o de Gaulle – “de la Atlantic la Urali” şi în care ne revendicăm o centralitate pe care nici o (în)făptuire istorică nu o justifică. Pentru cei din Vest, Europa e un spaţiu al bunăstării şi al funcţionării instituţiilor în beneficiul cetăţeanului. Ne place sau nu ne place, aceasta e realitatea Europei pentru cei care au făurit-o. Dar, la urma urmei, de ce ne-am dorit noi înşine atât “integrarea în Europa”? Nu pentru a beneficia de viaţa umană pe care o fac cu putinţă prosperitatea şi funcţionarea instituţiilor? Oricât de “mândri” de autohtonismul nostru am fi, ştim cu toţii că ceea ce ne desparte de “lumea dezvoltată” e sărăcia. Şi că oricât de mult am vrea să punem această sărăcie pe seama altora (a “exploatatorilor străini”), ea se datorează mult mai mult corupţiei noastre endemice şi ineficienţei instituţionale. Prin diverse mecanisme – ultimul dintrte ele fiind integrarea din 2007 – Occidentul a încercat să ne “restarteze” în logica lui. A funcţionat această reorientare? Da şi ba. S-au schimbat multe în lumea românească, însă nu suficiente pentru a marca un point de non-retour. Din punct de vedere economic am rămas săraci (cei mai săraci din Uniune), din punct de vedere instituţional, foarte fragili (după cum o arată numeroasele “zile negre” din Parlament şi corupţia ce pare a fi generalizată la vârful societăţii). În ciuda a ceea ce am vrea să credem, semănăm mai puţin cu comercianţii de la Anvers şi Hamburg, sau cu funţionarii de la Frankfurt ori Lyon şi mai mult cu “oamenii şefului” de la Minsk sau de la Rostov ori cu “băieţii” ce se descurcă de la Sofia ori de la Belgrad. În ciuda europenităţii pe care o revendicăm mereu, am rămas ancoraţi în Estul post-bizantin, cu Sultanul şi cu Ţarul lui. În realitate, istoric vorbind, de beneficiile unei “vieţi europene” a profitat întotdeauna doar o mică parte – prea puţin reprezentativă – a societăţii noastre. Şi, în mod paradoxal, a profitat tocmai exploatând – foarte oriental – masa indistinctă a unei populaţii care supravieţuia sub pragul istoriei. Transformarea majorităţii compatrioţilor noştri în cetăţeni – printr-o reală conectare (a drumurilor, a căilor ferate, a rețelei de gaz, a canalizării, a cablului optic şi a reţelelor de telefonie mobilă), printr-o educaţie performantă, o economie dinamică la scară locală, un sistem de sănătate performant, instituţii focalizate pe probleme şi o justiţie vrednică de respect – sunt încă deziderate pioase în lumea noastră. În 2007, Europa trăia încă în siajul entuziasmului de după 1990; din 2008 s-a văzut confruntată cu propriile ei probleme şi – ca atare – ne-a acordat mai puţină atenţie. Problema viitorului s-ar putea să fie nu aceea a integrării noastre – la capitolele menţionate – în logica de funcţionare a Uniunii, ci aceea a ritmului acestei integrări. N-ar fi exlus ca un ritm prea lent să ne ducă cu un pas dincolo de periferia Uniunii la care ne aflăm acum. Pentru că, da, Europa Unită are multe probleme şi, neîndoielnic, tratarea lor îi va lua mult timp şi multe resurse. Dar – să nu uităm acest lucru – noi suntem destul de puţin capabili să ne asumăm problemele Europei (ăi să contribuim la rezolvarea lor), căci am rămas prizonierii vechilor noastre probleme. Iar acestea sunt cele ale primei modernităţi europene, cea de secol XIX. Cu o jumătate de populaţie în rural, trăind mult sub pragul european al sărăciei, fără nici o autostradă, cu căi ferate demne de vremea lui Carol I, cu sistemul educativ şi cel de sănătate pe butuci, în aşteptarea colapsului sistemului de pensii, cu feudalizarea progresivă a instituţiilor, România e orice, numai o ţară europeană a începutului de secol XXI nu. Dacă am avea onestitate, ne-am pune “indicatorii socio-economici” în paralel cu cei ai altor ţări din întreaga lume şi am vedea – cu surprindere – că, în fapt, semănăm mai mult cu o ţară africană aflată pe drumul decolonizării. Un lucru e cert: am intrat în Europa nu pentru că eram pregătiţi pentru aceasta, ci pentru că forurile decizionale europene ne-au acceptat, în ciuda problemelor noastre. Şi la fel de adevărat e şi faptul că orice restructurare şi regândire a Europei ne va lăsa pe dinafară. Dacă europenitatea se defineşte ca prosperitate şi ca funcţionalitate instituţională, atunci integrarea noastră în Europa e la fel de departe ca oricând în istoria noastră modernă şi contemporană. Suntem indignaţi când vedem, ocazional, felul în care diverse televiziuni britanice prezintă aspecte din lumea noastră şi căutăm să demonstrăm frauda pe care se bazează aceste “documentare”. Însă  ar merita să mai medităm asupra unui lucru: dincolo de trucaj, aceste secvenţe cad în orizontul de aşteptare al britanicilor cu privire la noi. Să nu uităm că, potrivit moralei puritane, într-un stat care garanteză drepturile cetăţenilor săi, sărăcia e o culpă. Iar cel sărac – în speţă cel ce refuză munca – nu se gândeşte decât la furt şi profit necinstit. Nu trebuie să le dăm dreptate întrutotul britanicilor, dar se cuvine să înţelegem că – din păcate prea adesea – aşa ne văd ei.

Un moment am vrut să privim şi mai departe şi am vorbit de axa “Bucureşti – Londra Washington”. Suna frumos, dar puţin realist. E tot aşa cum, oricare dintre noi, întâlnindu-se contextual cu o fată frumoasă sau cu un domn bogat ar pretinde că aceea/acela e prietena/prietenul lui. Ca prietenia aceasta să fie reală, ea trebuie să fie cel puţin acceptată, dacă nu şi dorită (și) de celălalt. Or Londra şi Washingtonul – care au fost mereu legate şi care, inevitabil, vor constitui în curând o alianţă – nu prea s-au simţit obligate de stăruinţele româneşti. Să fim serioşi: ce am putea aduce noi – în termeni de resurse sau de forţă militară – binomului americano-englez? Evident că noi ne doream o asemenea alianţă pentru a obţine garanţii ferme cu privire la securitatea noastră în faţa unor posibile ameninţări, însă nimic nu-i obligă nici pe americani, nici pe englezi să dea asemenea garanţii României. Şi apoi, da, asta ne învaţă istoria: cei mari se înţeleg peste capul celor mici. Ca atare o înţelegere America – Anglia – Rusia (chiar dacă nu va ajunge la “axă” – cuvânt cu conotaţii mai curând negative) e mai probabilă decât una a primelor două mari puteri cu România.

Poate nu întru totul convinşi de pretenţia noastră de a fi membri ai acestei axe, am mărit puţin cadrul şi, în loc de a vorbi doar despre noi, am indicat drept terminus al “implicării atlantice” “zona extinsă a Mării Negre”. Dar ce e aceasta de fapt? O mare închisă – cu ieşirea reglementată de Convenţia de la Montreux (dar la discreţia Turciei) – stăpânită practic în condominiu de Rusia şi Turcia. Nici România, nici Bulgaria şi nici Georgia nu au flote demne de acest nume. Ca atare, interesul militar al Mării Negre e destul de redus pentru Occident: dacă Turcia îşi ia în serios rolul de ţară NATO, poate – cu ajutor aliat – ţine în şah (mai ales controlând strâmtorile) flota rusă. Dacă Rusia şi Turcia se aliază, din punctul de vedere al planificatorilor occidentali, Marea Neagră devine un lac rusesc. Chiar şi aşa, având în vedere slaba capacitate a de afecta alte mări, Marea Neagră nu poate fi decât un teatru de operaţiuni secundar (dacă nu cumva terţ) în logica unor viitoare confruntări. Prin urmare, importanţa pe care i-o acordăm noi e mare doar pentru că ne priveşte direct; privită din afară e destul de neînsemnată. Economic vorbind, hidrocarburile Mării Negre sunt, deocamdată, ipotetice. În măsura în care se vor dovedi reale, oricine le va exploata va trebui să facă un parteneriat cu Rusia: nu doar pentru că aceasta nu ar accepta ca altcineva să-i ia resursele de sub nas, ci şi fiindcă orice exploatare pe teritoriul Mării Negre s-ar afla în bătaia tunurilor canonierelor ruseşti. Asta e: deocamdată se mai găsesc hidrocarburi – pentru aliaţii anglo-americani – şi prin alte părţi ale lumii. Pe cele de aici va trebui să le negociem cu ruşii, cu turcii şi – poate – cu chinezii. Oricât de paradoxal ar părea, noi am ieşi mai bine dacă s-ar dovedi că aceste zăcăminte sunt iluzorii. “Zona extinsă a Mării Negre” suferă nu din cauza diversităţii – pe care ne-o descriu, atât de frumos, Gheorghe I. Brătianu sau Charles King – ci mai curând din cauza monotoniei pe care o induce tandemul ruso-turc. Oricum, această mare închisă şi orientală – un fel de Caspică mai vestică – are puţine şanse de focaliza interesul Occidentului. Odată şi odată va trebui să admitem şi noi lecţia lui Fernand Braudel: că, după căderea Constantinopolelui, axa comerţului mondial s-a mutat din Mediterana de Est (cu prelungirea ei Pontică) în Atlantic. Iar acum, după cum vedem, basculează în Pacific. Într-un asemenea context, Marea Neagră – cu “regiunea ei extinsă” – poate avea cel mult o importanţă regională: aceea de a menţine deschise nişte canale de comunicare pe care alte contexte le pot actualiza. Şi, evident, aceea de a (re)scrie istoria sciţilor.

Ocuparea Crimeei a făcut puţin caducă problematica Mării Negre, dar a deschis un alt front: “Intermarium” – un “cordon” care să lege Ţările Baltice, Polonia, Ucraina (cea naţionalistă, nu cea a Doneţkului) şi România, ca o “linie de apărare” în faţa unei posibile agresiuni ruseşti. Treaba aceasta e simpatică doar pentru cine nu are cunoştinţe militare. Ce strateg ar gândi susţinerea unui front de peste 1000 de kilometri cu oameni şi tehnică militară? Să fim serioşi! Oricare ar fi planurile operaţionale ale armatelor NATO (căci “Intermarium” se vrea o alianţă în primul rând militară – în speţă defensivă), nu cred că cineva ia în serios posibilitatea de a susţine un front mai mare decât cel al invaziei lui Hitler din 1941. Şi asta din mai multe motive: mai întâi totala neomogenitate a acestui front – cu ţări membre NATO, dar şi CSI, apoi datorită dispersiei de forţe pe care el o presupune, după aceea datorită preeminenţei operaţiunilor de la sol (care angajează mai curând oameni decât tehnologii). Cred că asemenea lucruri nu sunt luate în calcul nici măcar ca ipoteze de strategii militari. E mult mai probabil ca în problemele acestei zone decizia care contează să fie aceea a oamenilor politici. Iar aceştia să judece raţional: o înţelegere cu Rusia – atâta timp cât de dovedeşte un partener raţional – e reciproc avantajoasă. Nimeni nu se va supăra prea mult în marile capitale dacă această înţelegere presupune şi “mici” rectificări teritoriale sau (şi mai bine) “acorduri de procentaj” ale condominiului Est-Vest. Nici America, nici Europa nu sunt doritoare în acest moment să escaladeze relaţiile cu Rusia sau cele cu Turcia. Dimpotrivă, tonul moderat, negocierile şi acceptarea unor mici “semne de bunăvoinţă” sunt de actualitate. Cel mai bun gaj al unei ţări este coerenţa ei internă: faptul că oamenii se regăsesc în instituţii, că au ce apăra şi că dau un sens codian solidarităţii. Experienţa le-a arătat occidentalilor că faptul de-a se implica pentru înjgjebări precare sfârşeşte în istorii ce nu se mai termină (şi consumă sume şi resurse enorme).

Unde ne aflăm noi la ora actuală? De bine, de rău, suntem membri ai NATO şi ai Uniunii Europene. Această dublă apartenenţă ne apără de riscul căderii în zona gri a statelor de frontieră care sunt cu atât mai eficiente în confruntări, cu cât sunt mai instabile. În rest, suntem o ţară medie, cu resurse – dar nu atât de hiperbolice pe cum le-am vrea, săracă (la nivelul mediei “ţărilor lumii a treia”), lipsită de infrastructură (materială şi instituţională), stabilă politic, dar prost condusă, cu o populaţie – în bună măsură rurală – în scădere, îmbătrânită, cu o şcolarizare tot mai precară, cu o sănătate problematică şi cu un sistem de pensii în pragul colapsului. O ţară care nu e capabilă să-şi valorifice singură resursele, în care corupţia înghite o parte semnificativă a PIB-ului, din care se fuge ca-n vreme de război şi în care productivitatea muncii şi competitivitatea economică sunt cele mai slabe din Europa. Suntem o ţară adolescentină, ce trece periodic prin crize identitare, care vrea şi Nobelul, şi trecutul voievodal (şi care, negăsindu-le, îşi crează trecuturi imaginare), o ţară în care sintagma “turism ecologic” maschează o înapoiere ruşinoasă, o ţară ce trăieşte încă în logica culturii orale, în care televizorul a înlocuit “gura satului”, în care urbanitatea e precară, în care lucrul cel mai important e faptul de-a te “descurca” şi şansa acestuia ţine de “cunoştinţele” ce te ajută.

O ţară care visează încă la Viena Habsburgilor, la prosperitatea europeană şi la fascinaţia unei Mări fără flotile de război.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "9 comments" on this Article:

  1. joenegut spune:

    O analiză extrem de realistă a situaţiei României în contextul est european, dar cu accente cam defetiste pe alocuri.
    Există o masă critică de români care nu mai au nostalgii şi care vor la fel ca paşoptiştii să fim europeni.

  2. Kurt spune:

    Istoria e istorie. Trecutul e trecut.

    TM2021 e în primul îind oraşul locuitorilor, de ieri, de azi şi de mîine. Locuitorii de azi sunt cei care în timp de patru ani îşi reconectează relaţiile cu cei din Novi Sad şi UE.
    Citoyenii de ieri, cei mai în vîrstă mai cunosc limba română, cei tineri mai deloc (e altfel decît cele scrise de Andrei Plesu în „ Sentimentul apartenentei- Sachsentreffen Dinkelsbühl- nici un tînăr sas/şvab, absolvent /Gymansium sau Universität 2016 în Bundesrepublik D., nu mai cunoaşte limba română… nu mai devine traducător de excelentă …… vezi E. Wichner, Aescht, Gerhardt Csejka, Johann Lippet…. ).

    Să ne amintim de Declaraţia de la Alba Iulia 1918, cu o cu totul altă viziune despre stat / naţiune decît cea din constituţia 1923 (stat naţional UNITAR (entnic?) centralizat, cu o singură limbă oficială…) şi mai ales cu cele întîmplate în ţară 1916- 1918- 1939 -1944- 1989. Eliminarea a 1,5 milione de cetăţeni 1941-1989 din economia, ştiinţa, tehnica, cultura, arta si administraţia ţării a avut consecinţe. Care?

    … „ ….. Da, e adevărat, în zonele dependente direct de Coroana Habsurgică – în speţă în Bucovina şi Banat s-a dezvoltat o burghezie locală, însă – la fel ca în Transilvania – ea era alcătuită din patriciatul german (pe care îl descrie atât de bine Gregor von Rezzori), din elita antreprenorilor iudeo-maghiari şi din clerul catolic sau luteran, adică nu din populaţia majoritară. Aceasta din urmă, în proporţie de peste 90 % (potrivit recensământului din 1910) era rurală şi trăia în condiţii mai apropiate de neolitic decât de secolul XX (bine descrise, chiar câteva decenii mai târziu, de şcoala lui Grofşoreanu). Burghezia urbană pe care o viza nostalgia Imperiului era reală, dar era doar cea la care strămoşii noştri priveau de departe, stând umili, la distanţă, cu căciula în mână. Faptul de-a ne fi imaginat că putem recrea – măcar la scara Banatului – o Mică Vienă de bürger-i rotofei, cu favoriţi şi monoclu, savurându-şi berea şi Zeitung-ul pe floaştăr, între bursă şi teatru (plin de doamne în crinolină), n-a fost nimic altceva decât o iluzie de acelaşi gen cu visul de a câştiga milioane la loterie. Austria Felix nu s-a-ntrupat în Banat şi nici n-a creat “coridoare dunărene” ale prosperităţii. În timp am (re)descoperit faptul că Timişoara e mai puţin un oraş central-european şi mai mult unul românesc. Cu ce-am rămas din această pasiune? Cu o întreagă literatură tradusă temeinic, care-şi aşteaptă ricorsi-ul şi visătorii… „…

    Victor Neumann (Banatul .. multicultural..) descrie Kulturgeschichte, e focusat asupra aspectelor cultural-artistice în Banat, evită probelmatica economică. Care e situaţia la căile ferate în Banat/ Timisoara 2016? Patrimoniul economic, administrativ şi infrastructura (industrie, meştesuguri, agricultura, căi ferate, electricitate, drumuri, spitale, învăţămînt, etc.) preluate 1919 a fost tranferat în mîna unei administraţii cu o singură limbă, fără tradiţia şi mentalitatea vechii administraţii orăşeneşti/ regionale din Timişoara/ Banat. De la început 1919 s-a practicat eliminarea: eliminarea personalului administrativ, eliminarea limbilor adminstrative, eliminarea codului civil (Mitteleuropa- Zivilrecht). S-a facut „românizarea”, de fapt regăţenizarea Banatului …. Scolile au rămas/s-au redechis după 1919 în limba maternă, aşa cum a fost pînă 1867 (maghiarizarea … a avut succes.. ?… ). Scolile în limba maternă sunt un brand Timişorean pînă azi. Lenau Lyceum …. Herta Müller 2009, Stefan Hell 2014 (în licee predarea de literatură universală, conectarea la un patrimoniu cultural literar universal….ceva de adăugat 2016-2021?.. idei mai sunt…). S-au sărbătorit 60 de ani catedra de germanistică 2016 la Universitatea de Vest….fără profesori „autohtoni” cu cunoştiinţe de limbă germană adecvate…

    … „…. Unde ne aflăm noi la ora actuală? De bine, de rău, suntem membri ai NATO şi ai Uniunii Europene. Această dublă apartenenţă ne apără de riscul căderii în zona gri a statelor de frontieră care sunt cu atât mai eficiente în confruntări, cu cât sunt mai instabile. În rest, suntem o ţară medie, cu resurse – dar nu atât de hiperbolice pe cum le-am vrea, săracă (la nivelul mediei “ţărilor lumii a treia”), lipsită de infrastructură (materială şi instituţională), stabilă politic, dar prost condusă, cu o populaţie – în bună măsură rurală – în scădere, îmbătrânită, cu o şcolarizare tot mai precară, cu o sănătate problematică şi cu un sistem de pensii în pragul colapsului. O ţară care nu e capabilă să-şi valorifice singură resursele, în care corupţia înghite o parte semnificativă a PIB-ului, din care se fuge ca-n vreme de război şi în care productivitatea muncii şi competitivitatea economică sunt cele mai slabe din Europa… „ …

    Forma fără fond 2016?
    Problemele sunt de natură interioară. Graniţele sunt sigure (nimeni nu poate schimba violent arbitrar ceva în UE…), subvenţiile nerambusabile, miliardele de Euro s-au „evaporat” la Bucureşti. Ce e de făcut? Se poate adăuga ceva la patrimoniul „naţional” ?…. Ce e de evitat? Politica de eliminare a castei politico- administrative de la Bucureşti 1919-1939-1989 – 2016 .. brain drain .. pînă cînd? Sezonierii pe toate părţile continentului 1990-2007-2016?
    Solutţii? Incercări? Erori?

    România are de ales 2016. O nouă încercare 2016-2018-20121 cu Declaraţia de la Alba Iulia 1918?

    Schimbarea unei administraţii / guvern oferă şansa de restructurare, de încercare cu alti actori în unele funcţii publice „budgetare”. O reforma administrativă ( 8 regiuni mai mari în sens de descentralizare.. ca în ?… Elveţia / cantoane, Bundesrepublik D. Landuri, în loc de 40 de judeţe după modelul francez „centralizat”) poate reloca fondurile înspre învăţămînt, cercetare, inovaţie, sănătate, infrastructură şi o reducere treptată a numărului „budgetarilor” în modelul excesiv centralizat, birocratic, autohton, specific. Deci medici, cercetători, dascăli mai multi şi mai bine plătiţi. Regiunile sunt o parte a structurii în UE. O nouă încercare? In România … cînd?

    In era digitală tinerii români sunt conectaţi la un patrimoniu stiinţific, tehnic, cultural, artistic universal, cu un clic. Timişorenii 2016 nu se îmbată cu apă rece, cum scrie Daniel Vighi.

    TM2021 luminează.

    • victor L spune:

      @ Kurt,
      ai un umor nebun :P
      “. Ce e de evitat? Politica de eliminare a castei politico- administrative de la Bucureşti 1919-1939-1989 – 2016 .. brain drain .. pînă cînd? Sezonierii pe toate părţile continentului 1990-2007-2016?
      Solutţii? Incercări? Erori?

      România are de ales 2016. O nouă încercare 2016-2018-20121 cu Declaraţia de la Alba Iulia 1918?”
      Sigur nu esti oratorul din clip?
      https://www.youtube.com/watch?v=TRJZW8dlSwI

  3. ion adrian spune:

    Nu discut textul in general caci este foarte bun dar ca amanunt istoric cauza reala a rascoalei din 1907 si mai ales a inabusirii ei in sange de autoritati o cunoasteti? Stiti ce a scris Nicolae Iorga despre asta intrun text mai de nimeni inteles ?

  4. dusu spune:

    literatura autorule si slaba calitate pe partea politica; inteleg, opinii personale a unuia ce se prezinta aradean, dar e doar un romin de bine

  5. Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

    Din nou un text de mare calitate și relevanță al acestui autor: transportată de o scriitură solidă, de o stilistică măsurată, de factură clasică, caracterizarea societății românești actuale este fără cusur și exagerări, lucidă, pertinentă, impecabilă.

    Poate că fragmentul geo-politic, ceva mai tehnic și contingent, nu se integrează atât de bine într-un text eseistic de adâncă pătrundere și excelentă ținută teoretică – el a fost judecat probabil necesar pentru a crea cadrul de comprehensiune al concluziilor finale.

    Și momentul publicării, la câteva zile înaintea alegerilor, este bine ales.
    Interesant cum, la celălalt capăt al discursului public, apare aproape concomitent poemul pop al lui Adrian Văncică, care – formidabil de interesant – se bucură de o împărtășire fabuloasă.
    Ceva, în conștiința colectivă, pare a se apropia de punctul critic.
    Oricum, acum zece ani un asemenea text ar fi stârnit mai multă indignare patriotică, decât va cauza acum: aducătorul de vești proaste nu mai riscă lapidarea, lumea a-nceput a trage cu urechea la baladele lui ”Celentano”.

    • UnOarecare spune:

      Subscriu cometariului dvs. Foarte pertinent ca si articolul.
      Pana nu ne apucam sa facem degeaba potentialul. Mi-e frica sa gandesc ca parca ne trebuie o nenorocire ca sa ne trezeasca.

  6. victor L spune:

    Articol laborios.
    Doar o vorba vreau sa spun: “A Treia Europa” era un proiect literar.
    Pus in pagini de niste ingeniosi fictionari.
    Nu aveau pretentia unor reforme in Romania.
    Era o privire nostalgica aruncata peste umar :P
    Felicitari autorului ca, pornind de la niste “fantasme” a unor fictionari, a scris un asemenea articol.

  7. Constantin spune:

    Este foarte posibil ca locul în care mă aflu astăzi, România, să fi avut în anul 100 o importanță majoră pentru întregul continent. Habar n-am cum va fi peste alte două mii de ani. Sunt însă câteva lucruri pe care experiența de până acum ni le-a arătat. Războaiele au cauze economice, cunoașterea este un factor determinant al dezvoltării, iar la sfârșitul războiului rece statele CAER atinseseră un nivel ridicat de convergență economică. În România chiar existau câteva sectoare economice competitive la nivel mondial.

    „Eliberarea de comunism” în patria noastră este iluzorie dacă averea publică este transferată în proprietatea privată a înalților funcționari comuniști. W J Baumoll, trece în revistă în „Capitalismul bun, capitalismul rău și economia dezvoltării și a prosperității” o serie de factori care, conform mentalului colectiv și a opiniei diverșilor specialiști, pot influența dezvoltarea economică: istoria, geografia, cultura, psihologia șamd. Pentru niciunul nu s-au găsit suficiente argumente încât sa fie considerat determinant, dimpotrivă, cu cât căutăm mai mult, cu atât se adeverește că au avut roluri secundare în dezvoltarea popoarelor. D Acemoglu, în „De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei” concluzionează că de fapt niciunul dintre acești factori nu este cu adevărat important pentru dezvoltare. Prin urmare, apartenența la Imperiul Habsburgic, ori la o confesiune protestantă, cu atât mai puțin. Importante sunt instituțiile. Iar esențiale sunt deciziile politice. Asta, pentru că tot sunt alegeri în patria noastră peste câteva zile.

    Privind realist, suntem nevoiți să recunoaștem că romanii nu au decis încă să se elibereze de comunism; fantoma lui ne bântuie atât timp cât nu aflăm adevărul faptelor petrecute cu 25, ori 50 de ani în urmă. Spre deosebire de Croați, ori Sloveni, care mai întâi au făcut curățenie cu trecutul, chiar dacă cu prețul sângelui. De asemenea, nu putem duce în derizoriu opțiunile cetățenilor, ei aleg întotdeauna conform intereselor proprii (așa cum le percep și cel mai adesea pe termen scurt). Asta se întâmplă peste tot în lume, de la J Haider la D Trump. Dar, deciziile lor sunt cele care ulterior conduc țara către prosperitate, ori către sărăcie, nu habsburgii.

    În anul 2000, pentru prima oară în istoria UE au fost adoptate sancțiuni diplomatice împotriva unui stat membru, Austria. Lucrurile se schimbă în timp și depinde de noi cum anume. La Gurile Dunării se intersectează aceleași drumuri ca în urmă cu 2000 de ani (indiferent de ce anume mărfuri, ori mijloace de transport, circulă pe ele), iar România are cele mai rapide conexiuni la Internet din Europa. Cu numai câteva decenii în urmă se râdea de italieni cam cum se râde astăzi de noi în Europa. Cei aproape 4 milioane de români aflați în și dincolo de spațiul habsburgic schimbă Europa și România totodată. Nu a reînviat „Europa uitată”, lucrurile au evoluat în timp, este o nouă Europă, ce se reînnoiește permanent. Depinde de noi ce loc ne alegem în ea.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


E randul tau

Dear Radu, Thanks for your interesting comment but who are you? I am quite open about who I am, ...

de: Rupert Wolfe Murray

la "Happy New Year ROMANIA"

Cauta articole

ianuarie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Dec    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)