joi, martie 28, 2024

This is the end, my friends, the end…

Colegilor mei

Sper să nu mă înşel, parcă în “Hair”-ul Milos Forman era această secvenţă: în anii “ flower power”, o tânără americancă se-ndrăgosteşte de un chitarist hipiot şi, la un moment dat, îl invită acasă să-i cunoască părinţii (aceştia din urmă aparţinând generaţiei Eisenhower). Tatăl fetei, pentru a nu părea obtuz, îl invită pe tânăr la o discuţie “ca-ntre băieţi” şi-l întreabă cu ce se ocupă. “Cânt. Şi compun muzică” – răspunde pletosul. “Ce fel de muzică?” întreabă tatăl. “Împotriva guvernului” – spune băiatul. “Şi merge? Cine te plăteşte pentru asta?” – insistă părintele fetei. “Guvernul” – îi vine răspunsul. “Păi bine – sare tatăl – nu vezi că aici e o contradicţie: tu cânţi impotriva guvernului pe banii guvernului!”. “Nu-i nimic – răspunde imperturbabil hipiotul – eu accept contradicţiile.” Adesea îmi vine în minte acest (oriental) “eu accept contradicţiile”, uitându-mă la felul în care funcţionează lumea noastră: vrem “o lume nouă şi fără păcat”, dar parcă tot pe vremea lui Ceuşescu a fost mai bine; vrem performanţă, dar şi “să se dea la toţi”; vrem egalitate, dar fără “o mână forte” nu se poate; vrem dreptate, dar votăm corupţi; vrem salarii mari, dar şi program de lucru redus; vrem să rămânem în străinate, dar ne considerăm “mândri că suntem români” etc. Contradicţia, şi imposibilitatea logică (şi de multe ori factică) pe care ea o presupune, nu ne ridică nici un fel de probleme. Vrem ceva şi opusul lui, în acelaşi timp şi sub acelaşi aspect. Cum spunea un cântecel al copilăriei: “Vrem ceva rotund, dar şi pătrat/ Bun şi la spart, şi la gustat/ Şi de-o culoare oarecare,/ Dar nu cea pe care o are.” Şi pentru că vrem din tot sufletul, pentru că în partea asta de lume suntem cu toţii copiii oropsiţi ai istoriei şi pentru că fiecare ştie că are dreptate, merităm.

Cu câteva săptămâni în urmă eram la Timişoara, la conferinţa dedicată diasporei, unde Preşedintele şi trei miniştri ne-au vorbit, la unison, de “România Educată”. Iată o iniţiativă bună, mi-am zis, într-o ţară în care analfabetismul efectiv e în continuă creştere, iar cel funcţional tinde să devină normă. Revenirea la o şcoală adevărată, regândirea programelor, trecerea de la mult şi prost la puţin, dar temeinic, învăţarea progresivă, în acord cu dezvoltarea psiho-somatică a copilului, regăsirea în marea cultură şi redescoperiarea bucuriei cunoaşterii nu pot avea ca efect decât formarea unor cetăţeni oneşti şi a unor buni profesionişti. Poate părea straniu că ne-am trezit la această realitate după un sfert de veac de rătăcirie (printre curricule, indicatori, “performanţe”, salarii de merit şi “comisii naţionale”), dar – cum spune (trist-)înţeleptul nostru proverb: mai bine mai târziu decât niciodată. Vocea trăgănată a Preşedintelui, care rostea aproape silabisind: “România educată”, părea a da greutate acestei sintagme şi a o investi cu autoritatea unei hotărâri în care cea mai înaltă autoritate a statului ne cheamă să ne regăsim cu toţii. A trecut abia o lună şi ceva de atunci şi, iată, aflu cu suprindere – la locul de muncă – cum că “România Educată” a devenit caducă. Acum se poartă “România internşipată”; educaţia – vedem cu toţii cum e; studenţii noştri vor practică, dacă se poate  numai practică şi direct pe contract, iar Universitatea e datoare să urmeze trendul şi “să se adapteze la realitate”. Cursuri? Mai puţine şi, pe cât posibil, de după-amiază; un soi de seral la care vine cine vrea şi dacă vrea (de pildă cei plecaţi la lucru in străinătate nu mai vor nimic altceva decât diploma). În rest practică, internship, voluntariat, activităţi comunitare. Studentul nu trebuie să se stea în Universitate, de la cursuri nu mai are ce învăţa – căci teoria e inutilă în lumea de azi – iar biblioteca arată ca un cimitir cu un miros greu. Viaţa palpită pe stradă, în firme (ba chiar mai mult în cafenele şi cluburi – aş fi tentat să spun) – acolo trebuie să fie studentul, acolo sunt adevăratele oportunităţi ale prezentului, acolo e viitorul. Şi profesorii? Potrivit Ministerului, aceştia fac cercetare; deocamdată o publică prin Anale şi în cărţi tipărite din banii proiectelor, dar n-ar fi exclus ca într-o zi Ministerul să stabilească faptul că nu se mai acceptă în universităţi oameni care nu lucrează efectiv în “economia reală” şi că singurul nostru indice de performanţă vor fi brevetele de invenţie puse în practică de mari companii. (Nu pot să nu mă gândesc la perspectiva prietenilor teologi, atunci când li va stabili norma de inovaţie în domeniu şi de “adecvare la cerinţele lumii de azi”!)

Poate că dacă aş fi auzit lucrurile acestea spuse de studenţi, sau de vreun patron de modă nouă aş fi zâmbit şi i-aş fi răspuns că, sigur, adaptarea la cerinţele pieţei e foarte utilă, dar cum piaţa e într-o continuă mişcare, menirea universităţii e aceea de a produce oameni care au deopotrivă un nucleu de cunoştinţe temeinice şi capacitatea de-a lectura (pe baza acestor cunoştinţe) contextul de aşa manieră încât să se poată adecva, eficient, oricărui cadru domenial. Însă, lucru straniu, cele de mai sus erau spuse de colegi de-ai mei! Ce poţi să spui atunci când un universitar declară că a trecut vremea teoriei şi că studenţii învaţă mai mult într-un internship decât la un curs?! Că e vorba de o mauvaise conscience care tinde să vireze în haine de soi! Altminteri, cum poate un profesor (universitar – deci care şi-a ales domeniul şi materiile) să declare că lucrurile pe care le predă sunt literă moartă şi inutilă celor din faţa sa? M-aş opri o clipă asupra acestui lucru. Cu ceva vreme în urmă mă aflam într-un restaurant românesc împreună cu un distins profesor american (de origine română). După studiul meniului, profesorul a întrebat chelnerul ce ne recomandă şi acesta din urmă a început prin a ne atrage atenţia că un produs din listă nu e proaspăt, că altul e făcut pe bază de legume congelate etc. După ce ne-am fixat asupra comenzii şi chelnerul a plecat, profesorul mi-a spus: “Aşa ceva n-o să vezi niciodată în America! Cum poate un angajat să spună că ceva din oferta firmei lui nu e vandabil? În mod normal el ar fi trebuit să laude totul, lăsându-mă pe mine să aleg.” Or dacă noi, profesorii, declarăm că teoria pe care o predăm e inutilă şi dacă, dincolo de asemenea declaraţii, ne comportăm ca şi cum ar fi realmente inutilă, atunci ce poate să (mai) înţeleagă un student? Normal ar fi ca fiecare dintre noi să-şi apere domeniul de specializare, să-l actualizeze – şi să-l reconfigureze – an de an pe măsura lecturilor, a meditaţiei şi a dialogului cu cei din faţa lui pentru a putea transmite fiecărei noi generaţii impresia faptului că acela e lucrul cel mai important din lume, cel căruia merită să-i dedici întreaga viaţă. Poate am început să uităm ceva esenţial: primul lucru pe care noi îl transmitem elevilor/studenţilor nu sunt cunoştinţele, ci pasiunea născută din credinţa în valoarea muncii noastre. Tocmai această pasiune – juvenilă, ca orice pasiune – îl menţine pe cercetător veşnic tânăr şi-l apropie de studenţii săi. Când ea se ofileşte, cursul devine sec şi impersonal, o aglomerare de nume şi date ce se cer debitate mecanic, iar profesorul capătă aerul caricatural al unui conţopist de provincie. Dacă noi credem că lucrurile cu adevărat importante se decid altundeva decât în domeniul nostru de studiu, atunci nu ne rămân decât trei variante: să ne ducem acolo unde se face ceea ce merită a fi făcut (în afaceri, de pildă) şi să ne realizăm în aria respectivă; să amestecăm lucrurile jucând cartea domeniului rentabil în universitate şi a titlului academic în zona de câştig (în acelaşi timp “şi – şi”, dar şi “nici – nici”; un fel de “cel mai bun afacerist dintre profesori şi cel mai bun profesor dintre afacerişti”) şi, în al treilea rând, să ne adâncim tot mai mult în conştiinţa unei ratări destinale (am pierdut trenul cel bun). Ultimele două soluţii costă, ambele, universitatea şi studentul. Un om angajat în afacerea lui – mai ales dacă aceasta e una de succes – îşi va ţine orele fără prea mare interes, venind (şi uitându-se) de departe la lumea străină a amfiteatrelor şi va fi tentat să vadă în studenţi doar nişte clienţi cărora le livrează exact acea marfă pe care ei o pot cumpăra. Sigur, omul acesta poartă cu el magia celeilalte lumi, din care se coboară ocazional pentru a vorbi tinerilor neştiutori. Mult mai trist e cazul celui care şi-a pierdut pasiunea, dar nu (mai) are unde să se ducă. Pentru el orele ajung o corvoadă, cititul ceva obositor, se simte apăsat de obligaţia debitării unor lucruri care nu-i mai spun nimic, vede peste tot aceeaşi ratare şi nu mai cunoaşte altă eliberare decât faptul de-a se răzbuna pe toţi ceilalţi (începând cu studenţii, căci ei sunt cei mai slabi). Îşi va îndeplini formal îndatoririle şi va fi tentat să creadă că totul se reduce doar la corespondenţa formală a obligaţiilor cu rubricile diverselor tabele. În rest, “se va învârti” “să prindă” şi el ceva, câteva fărâmituri de la masa celor mari, o comisie, o tribună, ceva, orice care să-i alimenteze – fie cât de puţin – iluzia că e cineva, că mai contează, că beneficiază de “respectul” celor pe care el însuşi îi priveşte cu frică şi dispreţ. Tot ce rămâne, în absenţa pasiunii, e solemnitatea unei decreptitudini trăită cu o luciditate paroxistică. Asta, evident, dacă omul îşi mai aduce aminte cine a fost odată. Dar, din fericire, în lumea noastră mulţi beneficiază de darul uitării.

Să explice doar piederea pasiunii faţă de opţiunile tinereţii această mitologie a “lumii reale” care nu are nevoie de teorii? Căci nu e doar un act de renunţare la iluziile începuturilor din partea profesorului ce spune aceste lucruri, ci şi unul de atracţie faţă de “cealaltă lume”, pe care studenţii, cu vitalitatea vârstei lor, o întrupează nonşalant. Nu poţi să nu-ţi reprimi senzaţia de a vedea nişte oameni maturi zăbovind în faţa oglinzii şi îmbrăcându-se cât mai trendy pentru a fi primiţi şi integraţi în lumea veselă şi dinamică a celor tineri. Pare că idealul profesorului a devenit faptul de a fi cool, “de gaşcă” (sau “de comitet”), iar cea mai bună formă a predării (atunci când nu se împotmoleşte în grafice şi power-point-uri) ar fi discuţia relaxată, la o bere (sau pe Facebook), despre oportunităţile zilei de azi. Ideea că există o distanţă între profesor şi student a devenit – în aceste vremuri egalitare – una profund reacţionară. În şcoala clasică, profesorul era cel care dădea tonul; nu pentru că era mai în vârstă, ci pentru că era cel care cunoştea direcţia în care studenţii urmau să se formeze. Distanţă dintre profesor şi studenţi le amintea acestora din urmă nu (atât) că profesorul e altfel decât ei, cât că ei înşişi sunt chemaţi să fie, la finele studiilor, altfel decât la începutul lor. De aceea singura colocvialitate îngăduită era aceea de la banchetul ce marca finele anilor universitari. Acum pare că trend-ul s-a inversat: studentul trăieşte în “lumea reală”, el fixează norma universităţii şi spune ce şi cum e de făcut. Şi, mai înainte de toate, studentul nu vrea “teorie”. Vrea practică? Nu sunt aşa de sigur. Dacă-l pui să facă ceva, pur şi simplu ca să deprindă lucrul respectiv, se plictiseşte de el la fel de repede ca de teorie. Cred că mai curând (la fel ca şi profesorul) vrea nişte cash, acum şi în mână. De altminteri modelele lui sunt nişte puşti (sau puştoaice) de la el din sat, sau dintre blocuri, cam de aceeaşi vârstă, care – adesea fără a se mai complica cu Bacalaureatul – au luat calea Angliei, a Germaniei, a Franţei, a Spaniei, nu e clar ce-au făcut acolo (meseria nu se pune pe Facebook) şi apar vara cu maşini ultimul răcnet, cu bani de apartament, iar atunci când nu apar postează poze cu ei la Ibiza şi la Chamonix. La 18 ani fiecare se vrea independent, la casa lui (căci nu-i place ca, atunci când îi vine prietena sau prietenul să stea într-o cameră şi să audă, din cealaltă, tusea – cu subînţeles – a părinţilor), câştigând mai mult decât adulţii (că să vadă ei!), dacă se poate, luându-le locul pretutindeni (pentru a înlocui “generaţia expirată”) şi ajungând “şef”. Şi toate astea rapid, de azi pe mâine. Mă tem că asta vor cei mai mulţi tineri, nu neapărat pentru că aşa e lumea de azi, ci pentru că tinerii dintotdeauna şi-au dorit totul dintr-o dată. A le vorbi de răbdare, de muncă şi de studiu, revine pur şi simplu la a vorbi în gol. Lor le trebuie bani, distracţie şi feeling maxim, nu predici răsuflate (au parte de din astea acasă, şi încă de mai multe ori pe zi).

Acum, poate facultatea să le dea ceea ce-şi doresc? Răspunsul e simplu: nu. Cine vine în facultate, vine să înveţe şi, mai apoi, pe baza cunoştinţelor obţinute (şi certificate) să înceapă o carieră al cărui câştig, real, se vede mai târziu. Faptul de a învăţa nu-ţi aduce bani pe loc (ca-n acele familii în care părinţii îşi plătesc copiii ca să citească o carte). Cred că acest lucru trebuie să li se pună clar studenţilor. Cine vrea să câştige acum, se poate angaja. Poate că în străinătate e şi mai avantajos: un spălător de tejghele din Germania ia o mie de euro în palmă din prima lună. Şi nu trebuie decât să spele tejghele – fapt pentru care, într-adevăr, nici un fel de studii nu-i sunt necesare. (Eu, după 12 ani de studii şi 17 de activitate, câştig exact jumătate din ce câştigă spălătorul de tejghele din Germania. Cine vrea poate considera că aceasta e o dovadă manifestă a inutilităţii studiilor în România.) Ceea ce vreau să spun e faptul că dacă tânărul îşi doreşte să câştige, acest lucru e posibil (în ţară şi, mai ales, în afara ei) şi obţinerea acestui câştig se poate realiza foarte bine şi fără studii universitare. Atunci de ce vin oamenii aceştia în universitate? Răspunsurile pe care eu le-am primit cel mai adesea de la studenţi (dar vă rog să ţineţi cont de faptul că eu predau la o universitate de provincie şi la o secţie umanistă cu multe nume) se referă, în principal, la două lucruri: pe de-o parte la faptul că, la 18 ani, proaspeţii absolvenţi de liceu nu prea au nici o altă perspectivă de angajare decât munca necalificată şi brută, pe de alta că, în România, e bine “să te asiguri” cu o diplomă universitară; chiar dacă acum nu ştii la ce e bună, se poate ca o modificare legislativă sau o şansă aleatorie să te avantajeze ca posesor al ei. Sunt foarte puţini cei care vin din convingere şi din pasiune în universitate; cei mai mulţi sunt împinşi aici de lipsa unei perspective de a face altceva, mai lucrativ, în “realitatea concretă”. Încă ceva: atunci când ajung în facultate, pentru majoritatea studenţilor, toate cunoştinţele lor se reduc la câteva comentarii sterile învăţate pentru Bacalaureat: “basmul cult”, “’Ion’ al lui Rebreanu”, “Unirea ţărilor române sub Mihai Viteazul” etc. (Ca o paranteză: nici unul din anul I n-a ştiut să-mi spună în ce secol a trăit Mihai Viteazul. Nici unuia nu i-a dat prin cap că a fost contemporan cu Elisabeta I-a şi cu Henric al IV-lea.) Aceste cunoştinţe – învăţate mecanic, pe de rost, într-o clasă a XII în care (la fel ca şi-ntr-a VIII-a) nu se mai fac alte materii – nu le sunt folositoare decât strict la examenul de Bacalaureat. Finalitatea liceului (şi a întregului învăţământ preuniversitar) din România e doar examenul de Bacalaureat şi nimic altceva, nici în perspectiva studiilor universitare, nici în aceea a unei alte cariere în societate. Morala acestui dresaj absurd – care nu are alt scop decât faptul de a aduce punctaje şcolilor şi “salarii de merit” directorilor şi inspectorilor – e acela că absolventul urăşte tenace munca cu cartea, pe care o asimilează unei “teorii” inutile care-i e impusă în mod arbitrar. Din păcate, orizontul lui cultural fiind, la intrarea în facultate, aproape nul, orice îi spun profesorii cu privire la domeniul lor (care e, întotdeauna, o parcelă a culturii), pentru el e o “teorie” zadarnică. E un soi de limbă străină, la care nu are cum se raporta, pentru simplul fapt că nu o înţelege. Ca atare, se plictiseşte şi – cum sunt adolescenţii când se plictisesc – vrea altceva. Şi dacă nu i se dă altceva, pleacă. Transformându-şi programa în enertainment, cu activităţi sociale şi pauze de reclamă, universitatea nu face nici ea nimic util pentru aceşti tineri. Nu-i ajutăm flatându-le incultura, nici amestecând totul într-un ghiveci fără noimă, ci îndemnându-i la mai mult. Or, din păcate, tot mai arar sunt îndemnaţi la mai mult; şcoala “s-a adaptat la client”: nivelul cursurilor la prăbuşit în scheme (cu bănuiala că acestea sunt mai uşor de reţinut, dar lipsite de carnaţia poveştii, ele nu sunt decât schelete în cimitirul istoriei gândirii); “evaluarea” a eşuat în “proiecte” trimise pe internet (pe care studentul nu le mai face – ci le copiază cu pagina-sursă cu tot – iar profesorul nu le mai citeşte); orele s-au împuţinat (căci studenţii, văzând ce e facultatea, îşi caută un job, iar profesorii sunt prea prinşi cu granturi şi comisii) etc. Totul a decăzut la un nivel pur formal, în care, atunci când spun ceva, studenţii reclamă de la profesori instrucţiunile pentru kit-ul de instalare a unei maşini de făcut bani, iar profesorii nu le mai cer studenţilor decât plata taxelor pentru a “merge înainte” anii pe baza cărora se fac normele şi se iau indemnizaţiile. Mă tem că, oricum o luăm, asta nu mai e facultate. E doar un jeu de dupes din care pierd atât studenţii, cât şi profesorii.

În primul rând pierd studenţii, pentru că – făcând de toate, de-a valma, şi nimic temeinic – termină facultatea la fel de buimaci şi de nepregătiţi cum au început-o. Degeaba umplu profesorii formulare cu “abilităţile” şi “competenţele” pe care “le formează universitatea”, dacă nu ajung să-i deprindă cu adevărat pe studenţi cu ele. Atenţia, răbdarea, gândirea logică, capacitatea de analiză, discernământul, puterea de a integra amănuntul în context şi cea de a semnifica o situaţie nu sunt lucruri care se învaţă pe power-point-uri, din “suporturi de cursuri” sau la training-uri cu subiecte motivaţionale. Tot aşa cum nici problema siluetei sau cea a vieţii active nu se rezolvă cu o pastilă ori cu un ceai. Dimpotrivă, e vorba de ani de muncă, adesea sterilă, făcută cu tenacitate şi cu rigoare. Abia la capătul ei se maturizează, încet, aceste calităţi. De aceea există facultăţi: pentru ca cel doritor să se încerce, să lupte cu sine însuşi – şi cu toate tentaţiile vârstei – în vederea formării, adică, literal, a faptului de a-şi da formă, de a structura şi a articula într-o direcţie precisă difuzul lumii lui lăuntrice. Abia după ani (uneori decenii) de învăţare, tânărul ajunge să înţeleagă, adică să fie capabil a aduna diversitatea existenţei în categorii de semnificaţie. Iar atunci, înţelegerea aceasta se dispensează de tot formalismul şi devine, pur şi simplu, un mod de a fi. Se spune că marele neurochirurg Constantin Arseni era în măsură a extirpa o tumoare pe creier, fară nici un instrument, introducându-şi degetul şi rotindu-l în masa cerebrală a pacientului. Acelaşi Arseni povestea cum, student la Cluj, profesorul Papilian l-a întrebat de câte ori a făcut anatomia (asta însemna tratat plus sala de disecţie), iar când el i-a raspuns că de 6 sau 7 ori, profesorul l-a apostrofat: “Şi îndrăzneşti să vii la mine în examen?!” A făcut-o apoi de peste 15 ori şi la acest studiu s-a adugat o practică chirurgicală şi o reflecţie academică (a cărei dovadă sunt tratatele ce-i poartă numele) de decenii. Abia la capătul acestora a ajuns să poată opera pe creier cu degetul. Cu toţii înţelegem faptul că, şi astăzi, un chirurg are nevoie de (minimum) 14 ani de formare. În treacăt fie spus, tocmai de aia e bine plătit (şi în ţară, şi în străinătate). Calitatea lui profesională nu e nimic altceva decât expresia concentrată a acestor ani de muncă. Şi atunci crede cineva că se pot forma profesionişti adevăraţi ai Relaţiilor Internaţionale, ai Administraţiei Publice sau ai Sociologiei în trei ani, cu ore la seral, cu “suporturi de cursuri” şi cu pseudo-practica de “introdus date”, cărat hârtii şi făcut cafele?! Să fim serioşi! A-i încuraja pe studenţi să facă toate aceste năzbâtii revine la un singur lucru: a le da de înţeles că se pregătesc pentru o muncă subalternă şi prost plătită. Un om care a făcut orele la seral (cu cât mai puţină “teorie”), practică la locul de muncă şi “referate” on-line pentru examene poate ajunge – în cel mai bun caz – să facă o muncă de secretariat pe lângă unul care a făcut o şcoală adevărată. Nu e nici o problemă, şi munca de secretariat (cu nenumăratele ei variante datorate exploziei tehnice şi urbane) e o muncă la fel de onestă ca oricare alta. Problema e următoarea: de ce să chinuim un copil trei ani în facultate – unde nu învaţă nimic (căci noi înşine îi explicăm inutilitatea “teoriilor”), în loc să-l lăsăm să facă un an – sau un semestru – de cursuri profesionale de secretariat (ori “birotică”, sau cum s-or fi numind) şi apoi să lucreze, dacă tot la locul de muncă învaţă efectiv ce e de învăţat? De ce există facultăţi pentru secretare, paznici, asistente medicale, educatoare etc? Sau, invers, nimeni nu s-a gândit să facă o facultate de săpători de şanţuri, de zidari sau de şoferi? Ce aţi zice de un şofer care are diplomă universitară în şofat?! Teoretic, aceste facultăţi există fie pentru că (fără un motiv clar, doar “pentru că dă bine”) angajatorul îi condiţionează omului angajarea de o diplomă de care nu are nevoie, fie pentru că diplomă aceea îi adaugă omului un procent oarecare la salariul (minim pe economie) cu care e angajat. Ambele nu sunt nimic altceva decât modalităţi de a falsifica deopotrivă universităţile şi piaţa muncii. Căci ideea nu e să facem de toate în universităţi – deoarece astfel doar ne deprofesionalizăm şi studenţii nu se aleg cu nimic – ci să creăm (ca societate) o reală diversificare profesională, pentru ca fiecare să se realizeze în funcţie de aptitudinile lui. Cel ce vrea să facă secretariat, sau să se facă paznic, ar trebui să poată face acest lucru de la 16 ani şi fără nici o facultate. Şi încă ceva: ar trebui să fie plătit după ceea ce face, nu după o diplomă goală. Dar de ce sunt toţi aceşti posibili cetăţeni oneşti împinşi (de o legislaţie făcută de Parlamentul plin de universitari) în facultăţi? Dintr-o raţiune foarte simplă: aceea că universităţile sunt organizate piramidal, asemeni sistemului feudal. Cu cti ai mai mulţi studenţi, cu atât ai multe posturi (şi norme peste posturi), cu cât sunt mai multe posturi, sunt mai multe funcţii şi cu cât sunt mai multe funcţii, cu atât sunt mai multe indemnizaţii şi “salarii de merit”. Din păcate asta e: studenţii contează doar prin număr şi numărul lor se reflectă în salariile altora. De asta nu le cere nimeni nimic, decât să-şi plătească taxele. E adevărat, la capătul studiilor, cu excepţia diplomei (care, de multe ori, nu face nici cât banii de banchet), universitatea nici nu le dă nimic. Dar poate-i perverteşte încă mai rău decât şcoală. Dacă aceasta din urmă i-a dresat să repete lucruri absurde, să nu întrebe nimic, să fie conformişti şi să răspundă la comenzi, universitatea îi învaţă “să se descurce”, să copieze şi să mintă fără nici un scrupul, să “dea la cine trebuie” şi, la sfârşit, să dispreţuiască toate “teoriile” (la fel ca pe profesorii care se vând pe mărunţiş). Cunoştinţe temeinice, ocol prin marea cultură, onestitate umană şi profesională? Le practică cine vrea şi cine poate. Căci, aici, ele nu-ţi aduc nici un beneficiu. Dacă crezi în ele, e mai bine să pleci în Occident. Nu întâmplător, poate, majoritatea universitarilor români îşi îndrumă copiii la şcoală şi la o carieră în alte (vestice) ţări. Ştiu ei ce ştiu! Din experienţă.

Căci, în fapt, dincolo de bonusurile salariale, de comisii şi de tribune, şi profesorii pierd din această stare de lucruri. În primul rând pentru că scăderea nivelului studenţilor are ca efect deprofesionalizarea dascălilor. Dacă omul din faţa ta nu e interesat, dacă nu e în stare să urmărească materia şi bibliografia, dacă nu există feed-back-ul dialogului de la seminarii şi tensiunea creativă ce se naşte din munca solidară, foarte repede profesorul ajunge să se lase în voia amintirilor de pe vremea când citea şi a “teoriilor” prinse, după ureche, pe la diverse conferinţe. Tot ce mai poate el transmite sunt nişte rezumate plate ale unor lucruri care nu mai au căutare. E straniu, dar la noi cursurile încep încă, pedestru, cu importanţa domeniului şi cu istoria lui; rareori am văzut pe cineva capabil să-i pună în contact pe studenţi cu dezbaterea actuală din domeniu, dându-le impresia că ei înşişi participă – pe viu – la modelarea lumii prin actualizarea polemică a marilor idei ale acelui câmp. Da, “teoriile” noastre sunt triste şi prăfuite, căci cel mai adesea sunt culese de prin manuale occidentale ajunse la noi prin hazardul burselor, al granturilor sau al “ajutoarelor”. Mă tem că mulţi dintre profesorii en titre cu greu ar putea numi două-trei teme de dezbatere actuale din domeniul lor de cercetare. De (prea) multe ori lucrurile ajung la noi cu efect de ecou, nu produc decât o fascinaţie de moment şi nu se articulează pe nici o realitate. De aceea “teoriile” nu au prea mult credit în lumea noastră; vin şi trec, neutru, aglutinându-se în cursuri cu mult sub nivelul Wikipediei. Realitatea noastră nu e marcată de dezbateri teoretice, ci de mărunta luptă pentru supravieţuire şi de marea luptă pentru putere. Ieşiţi dintr-o şcoală proastă şi rabotaţi de o media grosieră, oamenii nu sunt atenţi la nuanţe şi nici nu au răbdare faţă de argumente. Discursul public e frust, pendulând între linguşeala scabroasă şi insulta fără perdea. Şi aceasta e o ciudăţenie, dar cel mai adesea când auzi nişte universitari vorbind de “lumea reală”, discursul lor nu le aduce în discuţie formaţia, ci e la fel de comun precum cel al oricăror cetăţeni; faimoasa “expertiză” rămâne a se manifesta doar prin “comitete şi comiţii”. Dar uimirea cea mare – o vădeşte presa – e atunci când descoperim cu toţii că onorabilii universitari sunt mult mai implicaţi (sau, mai corect, “înfipţi”) în “viaţa reală” decât s-ar bănui. Căci, din păcate, doar acolo – la nivelul funcţiei, veniturilor, caselor, călătoriilor – pot dobândi “recunoaşterea” la care aspiră. Mediul academic e anemic, oamenii se cunosc între ei (şi îşi cunosc istoriile), în general se detestă, dat fiind că – în fiecare domeniu, asemeni partidelor politice – au făcut toate alianţele conjucturale posibile şi concurează pentru aceleaşi privilegii, nu se citesc, nu au discuţii profesionale şi, în general, cu excepţia banilor (din “proiecte”) nu fac nimic împreună. Logica instituţională e de aşa manieră încât, indiferent de discursurile patetice despre “performanţă”, singurul lucru realmente răsplătit în societatea noastră e funcţia. Astfel că orizontul fiecărui cadru universitar nu e – inutila – “teorie”, ci “fişa postului” pe baza căreia poate accede la o funcţie superioară. Poate părea ciudat, dar într-un asemenea context însăşi ideea de impostură se uzează. Impostura e un scandal într-o lume de scholars-i (la fel cum blasfemia e enormă doar între credincioşi); dar într-un mediu în care fiecare îşi “completează dosarul” de aşa manieră încât să poată “raporta performanţe” la care un universitar occidental nici nu visează, ce mai înseamnă ea? E o formă “de adaptare” la starea universităţii şi a învăţământului românesc la modul general. Sigur, cu toţii suntem indignaţi când descoperim cum s-a cocoţat câte unul în vârful piramidei. Dar oare nu e amestecată această indignare şi cu invidie? Fie-mi permis să spun un lucru: situaţia mea nu e cu nimic deosebită de cea a unui profesor de liceu. Am acelaşi salariu, pe aceeaşi vechime, ca şi el. Profesorul de liceu face 18 ore pe săptămână, eu fac 16 (prin hotărârea Senatului Universităţii). Instituţional nu ies deloc în străinătate (Erasmus-ul, aşa cum se ştie, e un fond de mobilitate, nu de cercetare), Universitatea nu are bani nici pentru tren în ţară. Cărţile, cele domeniale, mi le cumpăr eu – atât cât pot – din oferta internă; fondurile de achiziţii ale Bibliotecii Universităţii sunt cam ca cele ale unei biblioteci de liceu. Trebuie să fac tot soiul de “dosare”, de “raportări”, să particip la şedinţe – exact ca şi colegul de liceu. Spre deosebire de el, eu mai “beneficiez” de două lucruri: trebuie să fac şi “cercetare” şi, semestrial, sunt ameninţat cu datul afară dacă nu aduc clienţi (plătitori de taxe) Almei Mater. Cam asta e viaţa mea. Dacă citesc sau scriu, sau discut cu un prieten, acestea sunt activităţi la fel de private precum, de pildă, dacă aş practica pescuitul. Relevanţa lor – din perspectiva “sarcinilor” universitare – e practic nulă. Ei bine, e de mirare că în aceste condiţii – studenţi puţini şi dezinteresaţi, lipsa unui mediu academic veritabil şi a posibilităţilor de conectare la sursele domeniale – majoritatea universitarilor (de provincie în orice caz) decad treaptă cu treaptă? Unii devin fantaşti, scriu poezii sau piese de teatru incomprehensibile, ajung grafomani şi inventează ştiinţe fără obiect şi umplu Analele cu o incontinenţă verbală de speriat, alţii ajung sterili, reiau la nesfârşit acelaşi curs şi acelaşi articol şi sfârşesc într-o tipicărie răutăcioasă. E plină curtea universităţilor de personaje cehoviene. Câţiva, mai “şmecheri”, prind ocazia funcţiilor, devin “şefi”, „coordonatori”, „evaluatori” etc., intră “în proiecte” şi în afaceri, construiesc (la propriu, cu mistria) şi călătoresc; într-un cuvânt, trec atât de rar pe la facultăţi că sunt mai mult nişte legende. Iar când omul ocupat şi cu cel ruinat se întâlnesc ce altceva mai au a-şi spune decât să mute cursurile la seral şi să desfiinţeze complet “teoriile”?!

De ceva timp, una din marile fabrici ale oraşului în care stau – ajunsă, după faliment, în paragină – e rasă de excavatoare şi buldozere. I-am trimis câteva imagini cu şantierul acestei descompuneri unui prieten care a lucrat, pe vremuri, în fosta întreprindere. Şi, departe de a fi lovit de melancolie, prietenul mi-a spus, zâmbind: “Acum, în sfârşit, poate vedea toată lumea ce a fost această fabrică dintotdeauna: o ruină.” Mă tem că atunci când noi, profesorii, predicăm inutilitatea teoriilor şi necesitatea practicii în “viaţa reală”, toată lumea poate vedea simplul adevăr că n-am fost nicicând o şcoală în adevăratul sens al cuvântului…

Distribuie acest articol

83 COMENTARII

  1. ..”Sper să nu mă înşel, parcă în “Hair”-ul Milos Forman era această secvenţă”…..este vorba de „taking off” ..1971 primul film al lui forman in america ..

      • Chiar „Taking off” e.

        Am scis si eu odata ceva cu privire la educatia din Romania (de pe vremea mea) comparata cu cea occidentala. Ar fi multe de adaugat insa un aspect mi se pare esential: Avind experienta daneza mi se pare o timpenie sa pui studentii sa invete pe de rost. Prima cerinta ar fi sa ai examene cu cartile pe masa. Mintea studentului roman e educata sa invete pe de rost si sa prezinte teoria in loc sa gindeasca creativ si spre rezolvarea unor probleme concrete.Ma refer in special la stiintele exacte dar e la fel de valabil pentru stiintele umaniste. Cind ai zeci de subiecte posibile si trebuie sa faci un comentariu literar e rezonabil sa pretinzi elevului sa invete pe de rost tone de citate pentru a-si putea sustine pozitia?

        http://www.contributors.ro/administratie/justitieordine-publica/invatamintul-romanesc-in-comunism-%E2%80%93-citeva-reflectii/

        • Dragă domnule Corneliu, mă aflu în postura acelui elev care trebuie să memoreze comentarii peste comentarii, informaţie prefabricată care se presupune că ar trebui să ne trezească gustul literar şi aptitudini critice. Mai mult, sunt absolvent de filologie, şi mai mult decât atât, foştii mei colegii mei nu citesc şi nu au citit literatură în liceu, habar nu au cine sunt Mallarme, Baudelaire (eventual, îşi amintesc, cetos, greoi, de ĂLA LA CARE TREBUIE SĂ FAC TRIMITERE ÎN CAZUL ÎN CARE ÎMI PICĂ SIMBOLISMUL SAU DACĂ TREBUIE SĂ VORBESC DESPRE PARTICULARITĂŢILE MODERNISMULUI- sintagma omniprezentă în comentariile şcolare, ŞI ESTETICA URÂTULUI), Flaubert, Fawlkner sau Celine (numele citate sunt aleatorii). Status quo-ul învăţământului e jalnic, caraghios, o încercare de copiere a modelelor occidentale, o gândire mai mult decât feudală care antrenează vânătoarea de note şi cultul suprafeţelor, al superficialităţii, al crustelor, dacă îmi permiteţi aceaste sintagme..
          Sunt un produs 100% post-decembrist. Regret că am luat parte la această farsă nereuşită… Dacă ar fi fost posibilă opţiunea de ,,home-schooling”, aş fi optat să studiez acasă, singur pentru că studiul (în contextul învăţământului actual) nu poate se poate realiza decât autodidact. Recent, am făcut următoarea constatare: îmi invidiez foştii colegi care au o capacitatea uluitoare de a reţine virgula şi punctul din materialele pentru bacalaureat. Regret că am preferat să citesc în loc să tocesc, regret că nu mi-am antrenat memoria să reţină orice, oricum, oricând (… Regret şi că nu îmi pot inhiba gândul că voi ajunge să uit ceea ce învăţ în perioada următoare, şi că nu există nicio altă metodă disponibilă decât învăţatul mecanic (degeaba, lectura autorilor canonici e inutilă în contextul în care elevul trebuie să îşi însuşească limbajul de lemn al profesoarelor de română). În fine, de la aceste onorate profesoare, posesoare a unei cunoaşteri irefutabile, absolute şi certe, am învăţat că noţiunea ,,interpretare” se declină ÎNTOTDEAUNA la singular.
          Farsa, în cazul meu, a atins în cele din urmă dimensiuni colosale: proaspăt olimpic naţional la filosofie (exemplul nu e o dovadă a lipsei de modestie, ci un exemplu prin care sper să îmi susţin argumentul) am constatat că rezultatele deosebite la diferitele discipline pe care le obţin elevii români nu sunt nicidecum meritul sistemului. Ele sunt rezultatul unui dublu efort: efortul elevului şi al profesorului coordonator… Iar această certitudine am dobândit-o în momentul în care am cunoscut diferiţi olimpici (la filosofie, şi nu numai) naţionali şi internaţionali…
          Trăiesc, totuşi, cu visul că facultatea pe care o voi urma, va fi diferită faţă de liceu, acest liceu care mi-a dovedit propria sa inutilitate, propria sa prostie, propria sa ineficienţă…

  2. Felicitari, un articol foarte bun. Probelema asta nu o au doar studentii/tinerii romani. Site-ul quora e plin de intrebari din categoria „de ce imi mai trebuie educatie formala in CS(computer science)” cand inveti mai multe daca te angajezi? Cu raspunsuri care explica foarte frumos care sunt avantajele.
    Nu stiu daca la dvs sau la altcineva tot pe aici am citit despre inutilitatea unei ore de informatica la gimnaziu. Nu o zic eu, dar algoritmii aia si , in general, teoria, sunt foarte importante si e bine sa fie invatate la o varsta frageda. Chiar daca nu ajungi programator, folosesc in structurarea gandirii cuiva. Pe criteriul asta si sahul e totalmente inutil. Desigur, in orice meserie exista mediocri, ce mai conteaza inca o „breasla” plina de asa ceva. Firmelor mari de IT cu siguranta le convine, mana de lucru din ce in ce mai ieftina.

  3. Un text înspăimântător care m-a înfuriat prin cinismul adevărurilor prezentate.Dacă asta este situația din sistemul universitar românesc,atunci suntem pierduți pentru viitor.Nu mai trebuie discutat cum de s-a ajuns în această tragică situație ci ce trebuie făcut pentru a salva generațiile care urmează.Nu sunt de meserie,dar universitarii,dacă mai au minimă moralitate individuală și socială,ar trebui să simtă responsabilitatea pe care o au(și pentru care sunt plătiți de restul poporului…) și să contribuie la reforma mediului universitar.Iar dacă situația este cea arătată de autor(cu universitarii interesați doar de bani și onoruri,deci iresponsabili) atunci trebuie să intervină statul în forță.Învățământul trebuie decretat ca domeniu de siguranță națională și date legi draconice de reglementare.Inclusiv de diminuare a instituțiilor universitare bugetare,a numărului de universitari,a numărului de doctorate,a numărului de studenți,etc.
    Așa NU se mai poate continua!
    Mulțumesc domnului Mihai Maci pentru acest text.Ar trebui trimis și la Ministerul Învățământului și chiar președintelui Iohannis(fost profesor…) care se pregătesc și ei să dea o nouă (altă) lege a învățământului(…)

    • Sunteti naiv. „Statul trebuie sa ia masuri”. Utopia asta stangist-etatista in care statul e un fel de Serafim cu sabie de foc chemat sa restabileasca puritatea Edenului nu inceteaza sa ma uimeasca. Care stat? Statul suntem noi, din acelasi aluat putred ca si noi, ca universitarii si universitatile noastre. Nu e o entitate planand undeva in eter, chemata a implementa justa masura. Aceeasi oameni si acelasi tip uman ocupa pozitiile de forta si in stat si in universitati. Coopereaza, se cunosc, se protejeaza, isi apara interesele. Asteptati sa le cresca brusc vreun organ al onoarei si sa comita harakiri? Nu se va intampla.

    • „.Nu mai trebuie discutat cum de s-a ajuns în această tragică situație ” ha ha
      rominilor le place sa vorbeasca de maretia si continuitatea lor de amu s 2000 ani, ha ha, dar nu vor sa aduca vorba de trecutul imediat
      cind formarea poporului romin si apoi lupta esploatatilor impotriva esploatatorilor a lovit Ardealul si universitatea a fost vizata.o universitate odata recunoscuta in lume, e azi scoala de maistri si patrioti
      o vorba zice: ca sa cunosti prezentul si sa prevezi viitorul,trebuie sa cunosti trecutul

    • Statul este principalul vinovat de ceea ce se intampla. Ingerinta statului in autonomia universitara este principalul motiv pentru tot ceea ce se intampla.
      Normal ar fi sa existe o piata libera in zona universitara, in profunzime. Reglementarile nu sunt decat forme de a proteja status-quo in fata concurentei.

      • prncipalul vinovat, ii rominu, domnule draga !
        si criteriile valorice folosite ptr a forma acest romin si ierarhizarea comunitati lui

        • Romanul nu este cu nimic diferit sub aspect moral de orice alta natie.
          Valorile morale, sau lipsa lor pleaca de la guvernanti. Indiferent de forma de guvernamant, modelul de succes genereaza contagiune sociala.
          Modelele de succes sunt:
          – Politicianul corupt
          – bishnitz-manul care are succes fara educatie
          – Fica agramata a unui potentat
          – Casatoria cu un bogatan
          – Ministrii, rectori si profesori plagiatori
          Oamenii indiferent de natie vor succes, si urmeaza exemplele prezentate de cei care sunt descrisi ca persoane de succes.
          Sa vedem ce model de viata va prefera un tanar:
          – un doctor in stiinte corect care dupa 20 de ani de studii are un job platit cu 1500 lei pe luna
          – sau un functionar care ia spaga 150.000 lei pe luna?
          -un politician care ia 150.000 euro spaga pe luna

          • total in dezacord cu ceea ce spuneti „Romanul nu este cu nimic diferit sub aspect moral de orice alta natie.”
            nu vreau sa jignesc, nu percep persoana ca grup, fiecare individ e altfel; cultura locului in care traieste spune totusi ceva.
            deci, habar n am cine sinteti, dar poate ati observat ca hotia si jmekeria nu i atit de prezenta in Transilvania ca in vechiul regat.ca in astia aproape o suta de ani s a format si aci poporul romin, ii drept.
            hoti sint peste tot in lume; ca in romania sint cei mai multi !? nu stiu ! da sint tare multi pe metru patrat, mai multi ca in Elvetia

            • Nu mai judecati poporul, e inutil, judecati leaderii. Poporul face ceea ce este indrumat sa faca, si imagina sa despre sine e creeata de proprii leaderi. Daca o turma de oi e costeliva si bolnava, de vina e ciobanul.

            • asa e ; la oi ma gindeam si io !
              si aveti dreptate si referitor la popor ; popor e un concept ! nu poti judeca un popor ; tot asa cum nu poti condamna comunismul ! condamni comunistii ! sigur, daca poti

  4. Cred ca e un moment oportun pentru a explora ofertele educationale on-line: Safari de la O’Reilly, Universitatile din strainatate care au o oferta bogata in aceasta directie.

    Decat tanguiala clasica romaneasca cuplata cu inapetenta, inertie si incompetenta mai bine niste cursuri reale despre ceva ce se cere. Domnul Liiceanu a scris bine despre filosofie, a facut o librarie, s-a implicat in viata cetatii un domeniu al cunoasterii umane a fost acoperit onorabil.

    Domnul Cranganu scrie bine despre geologie si geografie.

    Domnul Lucian Boia si Neagu Djuvara au scris si au vorbit frumos, interesant si original despre istorie.

    Domnul Solomon Marcus si o mana de alti profesori dedicati au vorbit despre directia pe care trebuie sa o ia invatamantul.

    Domnul Pambuccian a vorbit despre provocarile in IT.

    Adica se poate …

    • Da, se poate si nu. Cand a fost vorba de nu stiu ce comisii practice cu domnul Solomon Marcus, doamna Oana Moraru si altii, nu s-a reusit o finalitate. Fiecare a ramas la stadiul teoriilor lui. Probabil ca in patratica lor, fiecare avea dreptate. Dar, scopul final era/parea mai important decat dreptatea/viziunea personala. Avem individualitati, nu echipe de lucru. Si stim, individualitatile nu sunt bune pentru treaba, ci munca in echipa.

      • Ei s-a ajuns la un consens … Nu din cauza participantilor la grupurile de lucru si a rezultatului de altfel foarte bun la care au ajuns cei din comisia in care era si domnul Stefan Vlaston ci din cauza ca oamenii educati, invatati sa gandeasca si degrevati putin de numarul de ore si de balastul educational inutil si-ar da seama ca sunt condusi de incompetenti si in mod evident si-ar lua soarta in propriile maini si s-ar conduce mult mai bine.

        Incompetentilor evident simtind ei in adancul lor ca nu e mare lucru de capul lor, vor sa ii mentina si pe ceilalti la un nivel care sa-i faca sa se simta confortabil.

  5. Articol destul de greu de citit pana la capat. Nu inteleg ce poate insemna ‘internship’-ul in domeniul filosofiei si teologiei dar in domeniul tehnic cu siguranta este ceva pozitiv. Consider ca orice profesor, indiferent de nivel, trebuie sa-si lasa frustrarile salariale acasa daca si-a ales aceasta meserie si sa faca un efort de a se conecta cu studentii sai. Nu este normal ca eu sa petrec 5 ani ca student(absolvent 2000) intr-o facultate tehnica iar principala motivare de a invata sa fie exemplul unui profesor de matematica ca in cativa ani fiecare porc o sa aibe computerul lui. Cum il motivezi pe studentul care vrea sa devina inginer fara sa-i aduci exemple din lumea reala sau sa-l introduci in lumea reala? Studentul trebuie invatat ca profesorul nu este D-zeu, ca exista oameni mult mai inteligenti decat profesorii si ca o singura discutie cu omul potrivit ii poate schimba destinul. Poate ca internship-ul ii ofera sansa de a intalni acele persoane care sa-i marcheze destinul. De ce nu?
    Pasiunea – de acord. Asta este ceea ce trebuie sa descopere studentul, indiferent de meseria pe care si-o alege. Daca nu stie ce sa faca dupa ce termina facultatea atunci sa se faca politician – in tara asta putem spune cu usurinta ca politicienii sunt cei care nu stiu sa faca nimic.

  6. …felicitari pentru curajul onestitatii; dincolo de asta nu este sfarsitul ci temelia unui inceput, atat de adevarat si valoros pe cat doriti sa il faceti.

    Ati vazut un pacient dupa extirparea tumorii (cu bisturiul sau cu degetul)? sau dupa amputatia care i-a salvat viata? pentru fiecare Hawking exista sute de mii care incearca sa-si recladeasca viata si le e enorm de greu; unii din ei ar fi vrut sa retraiasca momentul alegerii care i-a adus acolo, altii accepta ceea ce nu poate fi schimbat si lupta pentru mai bine, inclusiv educarea altora care sunt in situatii similare, iar altii (Pistorius) ating noi culmi numai ca sa ajunga sa cada de mai sus (cum e temelia? care sunt criteriile? poate fi taiat sau adaugat ceva Decalogului in afara lui Isus?).

    Cercetarea si predarea sunt fundamentele oricarei universitati; puteti avea norocul unor studenti buni sau puteti sa faceti cercetare relevanta (inclusiv in directii noi, asa cum reiese din profilul de pe contributors). Faptul ca universitatea e facultativa va da oportunitatea/obligatia sa faceti ceva mai adevarat si mai important decat invatamantul obligatoriu (liceul).
    Dincolo de asta, atat in invatamant cat si in sanatate sunt multi factori pe care un individ nu poate sa ii schimbe decat pornind de la adevar si contribuind cu ceva cu adevarat nou si valoros.

  7. Atat timp cat orizontul societatii se opreste la urmatoarele „alegeri”, perspectiva e plina de „galeti, pixuri si pungi inscriptionate”, iar asta nu aduce evolutie, … pardon vrea cineva evolutie!?

  8. Bun, o radiografie crudă, dar exactă a realităţii. Am un seminar – neplătit – la o Universitate din ţară dar sunt şi tatăl unei adolescente pe care o încurajez să plece la o facultate în străinătate. Dar ce este de făcut, care ar fi primii paşi în remedierea acestei situaţii apocaliptice? Poate primul pas ar fi să se renunţe la această finanţare în funcţie de studenţi. Mai apoi?

    • Și dacă finanțarea nu e în funcie de numărul de studenți atunci e în funcție de ce anume?! În funcție de numărul de profesori care nu reușesc să publice nimic, care nu fac nici un fel de cecetare și care în mult cazuri se vădesc incapabili să poarte o discuție coerenta?! :-D :-D :-D

      P.S.: Oricât de greu v-ar fi, încurajați-o și sprijiniți-o pe fica dumneavoastră să facă o școală adevărată în vest. Șocala românească pare să fi devenit un loc al pierzaniei și speranțelor dșarte. My 2¢…

      • Finantarea oe programe de studiu complete, in functie de cerere si oferta. Ai oameni la admitere, faci programul pana la capat sau iti e finantat un numar limitat de cicluri. Ar fi oricum mai bine decat acum, cand esti finantat anual pe cati studenti ai in prezent, fapt ce le încurajează pe universitati sa ii treaca pe studenti la examene si daca nu stiu sa citeasca.

        Cu putina bunavointa, sigur s-ar gasi metode mai bune decat aberatia din prezent.

        Sistemul de finantare pe cap de student e cel mai mare rau care a putut fi facut invatamantului superior romanesc, iar cei care l-au promovat ar trebui sa plateasca din greu.

        • Finantare sa se faca in functie de cei care isi gasesc de lucru in domeniul respectiv. Ai 100 de stundti, din care 90 raman in domeniu, bun incurajezi acel domeniu si departament. Ai din care numai 10 raman? Pai il desfintezi. In US, este o rusine si considerat esec, sa termini fara sa ai un job la sfarsit.

  9. Stimate domnule Maci, se vede ca v-ati apucat de vol. II al trilogiei (?) Contributors. Felicitari, mai ales pentru predictiile apocaliptice, care v-ar putea creste auditoriul (sau, in fine, cititoriul) („…dar n-ar fi exclus ca într-o zi Ministerul să stabilească faptul că nu se mai acceptă în universităţi oameni care nu lucrează efectiv în “economia reală” şi că singurul nostru indice de performanţă vor fi brevetele de invenţie puse în practică de mari companii”).

    Bun, suntem cu toti de acord ca universitatea (nu doar cea romaneasca, ci Universitatea) este in criza. De fapt, Societatea este in criza. Occidentul apune… Intrebarea este ce oferiti, in fond, nu pe post de diagnostic („Totul este in criza…”), ci ca solutie pentru lumea noastra sublunara si incremental(ist)a. La sentinte stati bine (in functie de gust: „Tot ce rămâne, în absenţa pasiunii, e solemnitatea unei decreptitudini trăită cu o luciditate paroxistică.”). In privinta „politicilor” – dar pesemne ca termenul, un calc din engleza, va irita – nu cred ca fi citit ceva util, in cheie practica, pentru o decizie pe care un ministru (cel mai bine intentionat, sa zicem) si-ar pune semnatura.

    In fine, mi se pare teribil de ironica istorioara cu restaurantul („Un profesor roman si unu’ american merg intr-un restaurant…”). Implicatia ar fi ca, asa cum s-ar dovedi firesc ca un chelner sa laude bucatele din meniu, chit ca sunt expirate, profesorii ar trebui sa ridice in slava teoria (expirata?) pe care o servesc studentilor.

  10. Ceva nu-mi da pace. Si nu inteleg care-i concluzia, lasand la o parte vaicareala” ca lucrurile nu merg cum trebuie in „ïnvatamantul superior”. Probabil ca nu vor merge bine multi ani de-acum incolo..
    E adevarat ce spuneti, o confirma (daca mai era nevoie) un „tata de student”, lipsa de interes, sentimentul de inutilitate al cursurilor, nevoia de bani, multi si acum, de functii cu nume”englezite” , musai cu manager in coada (project manager, sales manager, development manager etc) par sa fie regula si nu exceptia.
    E rau ca e asa? Sunteti sigur? Poate ca discutam de o noua „paradigma”(iertati platitudinea) Poate ca nu-i intelegem noi pe „ei”…poate ca..nu stiu, ar trebui sa vedem ce urmeaza dupa, majoritatea ajung spalatori de vase?
    La concret „studentul meu” s-a descurcat foarte bine, prin forte proprii, trecand ,evident, la inceput, prin cateva joburi prost platite, ba chiar si un faliment. Acum poate alege intre joburi bine platite pentru cunostintele capatate nu in universitate ci in „lumea reala’, aia de dupa…
    „Lumea reala” a contat mai mult si a corectat nespusele si nefacutele din universitate.
    Nu stiu daca lucrurile ar fi mers altfel cu o instructie „perfecta”-ce-o mai fi si aia-dar a bagateliza „lumea reala” este la fel de pagubos ca a preamari un mod de predare aproape utopic. Sau cel putin greu de presupus ca se va materializa curand.
    Si atunci datul cu nasul cat mai devreme de concreteturile „lumii reale” este de preferat, oricat de imperfect, de neinstruit (sau invers) ar fi „subiectul”.

    • Imi pare rau sa o spun dar lucrurile stau un pic diferit dupa parerea mea.

      Am trecut prin „scoala buna” presarata cu examene adevarate si apoi prin o universitate care ne-a dat mie si colegilor un munte de cunostiinte teoretice care nu mi-au folosit vreo data …

      In toata cariera mea de 35 de ani, diplomele nu mi-au folosit decit ca baza pentru a incepe un dialog in care a trebuit sa demostrez practic ce STIU sa fac.

      Un reputat profesor si mai tirziu coleg, George Moisil, fratele academicianului Grigore C. Moisil, imi spunea ca scoala nu trebuie sa te invete meserie, ci sa te invete cum sa inveti o meserie. Restul depinde de tine. Nimic nu poate fi mai adevarat si scoala ca institutie ar trebui sa fie dedicata acestui scop dupa parerea mea.

      Un lucru e sigur. Nu ajungi CEO al unei companii multi-nationale pentru ca te pune cineva acolo in baza unei diplome. Ajungi dupa ce ai demostrat (adesea ani de-a rindul) deprinderi parctice dobindite prin studiu PERSONAL.

      Iar profesorii? Trebuie sa deprinda si ei o meserie, aceea de dascal. Tot prin studiu personal.

      Cei care nu sint dispusi sa faca acest efort, studenti sau profesori, ajung un fel de soferi cu diploma.

      • In opinia mea, aveti amandoi dreptate – si amandoi ignorati, in parte, faptul ca oamenii invata, de-a lungul vietii, din interactiuni diverse. Contactul cu „teoria” si „disciplina efortului intelectual” are rolul sau (pentru unii); la fel si efortul de a face fata „lumii reale” (pentru aceiasi, sau pentru altii); la fel si alte strategii de viata. Nestiute (foarte bine) sunt caile care duc pe unii sau pe altii la implinirea personala sau profesionala (sau ambele), la o existenta „productiva”…

        Si universitatea? Cred ca si aici exista o multime de optiuni si combinatii, unele mai apropiate de „polul contemplativ”, altele de cel „activ”. Nu cred ca echilibrul e absolut necesar, ci doar consecventa (si ea relativa) in a urmari rolul asumat, indiferent de care ar fi acela.

        Daca ar fi, simplificand masiv, sa reduc problema universitatilor romanesti de astazi – si nu numai a lor – la esente, as spune ca sunt institutii care alearga in acelasi timp in prea multe directii. Acestea nu sunt neaparat incompatibile in principiu (desi deseori se afla intr-o oarecare tensiune), ci doar prea multe.

        Eu, unul, as prefera o lume in care forme multiple de invatamant superior – mai „nisate”, mai distincte, mai dedicate unor misiuni deopotriva inguste si diverse – coexista si fiecare-si alege ce i se potriveste mai bine. (Si, uneori, mai sare dintr-o barca in alta.)

      • Mie imi pare bine sa o spun, da, sunt de acord, studiul personal sta la baza reusitei(o reusita onesta vreau sa zic)
        Pe langa curaj, onestitate si, de ce nu, noroc
        Problema este ca acest studiu nu este musai in timpul facultatii, este conectat puternic cu „lumea reala’, de acolo vin indiciile. Am impresia ca se pedaleaza prea mult pe „scoala care scoate tampiti”, asta fiind cauza principala pentru nenorocirile „sistemului”, generatia debusolata care, ah, vrea bani multi si carte putina, alea, alea…
        La concret.
        1. Ma gandeam ca la intalnirile aniversare cu fostii colegi de faculta, cand fiecare povesteste ce a mai facut si prin ce domenii, nu cred ca mai mult de un sfert au practicat meseria de inginer electrotehnist (asta am terminat eu, dar putem sa extrapolam linistiti si la alte meserii). In familie toti suntem acum in alte domenii (sotia inginer mecanic se ocupa de moda, baiatul economist e in IT, eu electro fac agro si piata de capital, desi am profesat vreo 15 ani in domeniu)si majoritatea cunostintelor mele fac altceva. O problema majora, care poate sa fie si una din cauzele nementionate in articol este ca ne alegem facultati pentru care nu avem har sau la intamplare, pe criterii urechiste. Abia apoi vina celelate…
        2. Spunea un coleg intr-un cometariu cat costa un an de studiu in state, stim si prin alte parti ca dai bani buni si in mod normal nu -i irosesti nemuncind…la noi e sub1000 de euro. Am putea spune „atat dai, atat primesti”. Daca nu-ti place ce studiezi poti sa mai faci vreo trei facultati…timpul trece si te trezesti ca …ca ce? Mai faci una, poate pana atunci se va pune si aia la pensie (prima se pune, daca e la zi)
        3.Sa ne uitam ce vor angajatorii, aia de top, care dau salarii bune. Un link, la intamplare
        http://www.hipo.ro/locuri-de-munca/vizualizareArticol/1792/Ce-vor-angajatorii-in-2016-Sfaturi-de-la-210-specialisti-HR
        Am participat si eu in comisii de evaluare, urmaresc ce si cum face fi-miu, sa fiu mai „la zi”. A aplicat de zeci de ori, pana agasit ce voia. Nu foarte usori, la inceput, dar apoi mobilitatea asta formidabila, mai greu de inteles de noi, cei „vechi” a functionat.
        Angajatorii pun accentul pe motivare, pe activitati extarscolare, pe interesul real care-l are viitorul angajat in domeniul in care va lucra, ce a facut altfel fata de restul lumii” care urmeaza doar o facultate si gata.
        Uneori sunt angjati oameni cu studii universitare care nu tin de domeniul respectiv, in baza cunostintelor capatate prin acel studiu individual extracuricular, ba chiar in alt domeniu, dovada a interesului…asta conteaza.
        „Lumea reala” nu are drept criteriu principal cat de stiut esti ( nu ca nu ar conta, dar specializare, de ex, este abia pe locul 3), ci cat de motivat, implicat, dispus la efort esti.
        Spicuiwc un pic din ce spun cei din domeniu.
        „Ce vor angajatorii?
        Profilul candidatului perfect difera, in primul rand, in functie de nivelul de experienta acumulata si de job-ul pentru care aplica. Daca vorbim despre Juniori, angajatorii vor candidati care sa se fi implicat pe perioada anilor de studiu in programe de internship, trainee sau voluntariat, proactivi, care au investit in CV-ul lor. Fata de anul trecut, in 2016 specializarea studiilor urmate la facultate si/sau master a ajuns in top trei preferinte ale companiilor. Acest lucru indica faptul ca angajatorii isi doresc tineri motivati sa lucreze in domeniu, care sa poata sustina aceasta dorinta si prin alegerea studiilor urmate. De asemenea, vor candidati care sa vina cu un background teoretic specific domeniului de lucru, care ii va ajuta sa asimileze mult mai usor cunostintele practice.”
        De notat si asta
        „De evitat:
        – Sa nu-si supraevalueze competentele castigate in timpul anilor de studiu si sa nu le considere suficiente, refuzand alte programe de dezvoltare profesionala;”

        Una nu o exclude pe ceallata, dar „lumea reala” da salarii …studiul individual e la baza, de acord, dar uneori ( de cele mai multe ori as zice) avand alt „obiect al muncii” vis-a-vis de ce inveti in facultate. Asta e…
        P.S. Ca fapt divers si fara nici o urma de malitiozitate ,ma gandeam ca autorul, pe crer-l citesc si-l respect, a ales titlul foarte inspirat. Da, este sfarsitul, sfarsitul unui mod idealiza(n)t de a gandi studiul individual (ca la el faceti si dvs referire) ca o relatie prof cu har student eminent si „ascultator”, Ala care invata cum sa invete in facultate bla, bla. Tinerii sunt mult mai flexibili, mai dezinhibati, mai mobili. Nu se cramponeaza (aici sunt rau) de un job prost platit, intr-un sistem pe care-l detesta, ani si ani…isi cauta alt job, rapid, invata ce e de invatat, chiar daca o iau de la zero. Asta-i lumea reala…

      • @ Mihai (15/06/2016 la 11:17)

        Comentariul dvs. mi-a adus aminte de primul curs de bazele electrotehnicii cu profesorul Remus Radulet (la vremea respectiva presedintele IEC – International Electrotechnical Comission): a intrat in sala de curs si ne-a salutat cu „Buna ziua dragi colegi”; tot amfiteatrul a izbucnit in hohote de ras, noi fiind doar in anul II de stiudiu !

        D-l profesor ne-a explicat ca dumnealui este in primul rand inginer (apoi doctor docent, profesor, academician etc.) si ca noi mai avem (inca) alti 3 ani de studiu si vom deveni si noi ingineri (colegi cu dumnealui) .

        A continuat spunandu-ne ca la cursurile din toti acesti ani de studii vom invata multa teorie care ne va ajuta sa avem un mod de gandire/abordare in „sarcinile ingineresti” viitoare si ca primordial este ca profesorii / facultatea sa ne invete cum sa definim problema (scope of work), unde sa cautam informatii (carti, reviste) si cum sa le legam de experienta anterioara (daca e cazul). Si a conchis: misiunea faculatii este indeplinita daca am invatat toate acestea si le vom aplica.

        Apoi si-a inceput cursul despre „pile si acumulatori” tmp de vreo 10 minute apoi, in restul tmpului pana la 2 ore, ne-a „trecut” prin matematici speciale, vectori si tensori cu exemple din termodinamica si rezistenta materialelor (legea lui Hooke in tensori de ordinul IV).

        Toata lumea asculta si nimeni nu (putea) lua nici o notita. La final ne-a spus sa nu invatam acest curs (dupa ce notite?) pentru ca nu va fi cerut la examen; si nu si-a incalcat promisiunea.

        La intalnirile de peste ani ne-am adus aminte cu placere de aceste sfaturi si de cata dreptate a avut profesorul nostru.

  11. Un articol foarte provocator. Eu cred ca in afara de o privatizare a invatamantului, care sa aduca putina competitie in lumea asta universitara incremenita intr-un proiect expirat, singura alternativa viabila o constituie tot parintii si investitia pe care acestia o fac (timp, bani, etc) in educatia copiilor. Cine asteapta ceva de la sistem, asteapta degeaba. In afara de voci singulare, care nici macar nu sunt in armonie unele cu altele, nu se mai intampla nimic…..

    • Invatamintul universitar dispune de gramada de universitati particulare. Din experienta directa va pot spune ca dezastrul este infinit mai mare in privat decit la stat. La privat toate posturile suprioare sint ocupate exclusiv politic. Aceste universitati private sint niste masini de diplome de licenta pentru platitori si de bani pentru cei din conducere. Absolventii vin apoi la universitatile de stat si fac un masterat formal. In felul acesta se aleg cu o diploma de la o universitate care mai are o bruma de prestigiu dar pregatirea lor este nula pentru ca vin cu zero cunostinte de la licenta.

  12. Aveti perfecta dreptate. Sa nu uitam ca facultatile primesc niste absolventi a 12 clase (in curind12+1) care timp de 12 ani au fost formati in jurul citorva elemente:
    1. Invatatul este pentru a promova (teste, examene, evaluari etc.)
    2. Pentru a indeplini scopul de la punctul 1 trebuie sa inveti niste retete.
    3. Daca nu respecti retetele nu promovezi (orice rezolvare originala nu se puncteaza pentru ca nu este in barem).
    4. Petru orice problema exista undeva o reteta si tot ce ai de facut este sa o afli (de obicei de la un profesor sau alta persoana aparent competenta).
    5. Daca ai de rezolvat o problema tot ce ai de facut este sa incadrezi problema intr-un tip care are o reteta de rezolvare.
    Consecinta este incapacitatea de gindire, de a face legatura intre cunostinte.
    Cind vin la facultate este prea tirziu pentru a le modifica modul de gindire. Orice incercare s-a desumflat la examen unde au solicitat un set de intrebari (probleme) din care sa primeasca subiectele.
    Totul se trage din faptul ca in minister exista o gasca de personaje incapabile de gindire, ajunse acolo prin relatii politice, care nu stiu decit sa inventeze fel de fel de formulare, raportari, statistici fara nici o relevanta. Ce rost are o evaluare nationala la clasa a doua? Copii sint stresati sa ia note bune pentru ca invatatorii sint evaluati dupa rezultatele elevilor. Ca urmare orice initiativa este omorita din fasa.
    Ar mai fi multe de spus referitor la competentele stiintifice ale conducatorilor de universitati dar nu are rost. Incercati sa gasiti opera stiintifica a ministrului pe Scopus si va veti lamuri.

  13. Va multumesc pentru sinceritate.Aproape tot ce semnalati aici mi s-a intamplatmie in cei 68 de ani ai mei. Prin aceasta postare ati contribuit la transparenta impotriva careia autoritatile noastre lupta din rasputeri. Este o mana sincera intinsa catre toti oamenii onesti ai Romaniei.
    deocamdata insa pe „decidenti” nu ii intereseaza aceste aspecte…. Ma surprinde ca acest articol a scapat in piblic.

  14. Excelent articolul. Reflecta realitatea de care ma „lovesc” in fiecare zi cand intalnesc pe „vanatorii de diplome” caracterizati de mediocritate, superficialitate, dornici sa ajunga repede, la titlul de „director”, „manager”, „CEO”, etc.. Intr-o tara in care studiul se bazeaza pe memorare si redare mecanica a unor informatii netrecute prin niciun filtru logic, implicarea creativa este zero atat din partea studentului cat si din partea profesorului (Sunt convins ca ati citit/auzit de cartea „Civilizatia analfabetismului” scrisa de Mihai Nadin!). Dupa ani de studii in Romania si strainatate, ajungi sa fii pe acelasi plan cu cei care plagiaza lucrari de diploma, doctorat si care iti arata, cu un rictus in coltul gurii, ca drumul cel mai scurt catre succesul profesional-financiar are „scurtaturi” si ca valorile , gen „meritocratie”, nu reprezinta nimic pentru cei ce ajung „sefi” doar prin concursuri… de imprejurari.
    Va doresc succes in a va face auzit urechilor care pot schimba ceva!

  15. Ca intotdeauna am citit cu placere articolul dvs. Si ca de obicei i-am admirat curajul descrierii realitati in care traiti/traim, acuitatea observatiei si calitatea scriitoriceasca.

    Poate ar trebui sa sublimati intrebarile si constatarile ce va framanta pe taram literar? Nu ma gandesc neaparat la Rebreanu dar de un Cezar Petrescu contemporan eu zic ca tot ar iesi ;)

    Va multumesc si va doresc numai bine.

    PS: Spun literar pt ca rasunetul si schimbarea rezultata ar fi mult mai larga si benefica societatii decat sa spunem o carte de eseuri a caror langaj nu multi l-ar pricepe 100% si care ar fi mult mai putin de interes pt atat de ilustru descrisi de dvs „`telectuali” contemporani…

  16. Pai in privinta remarcilor dvs. despre contradictie, aceasta este in firea umana in general, si in natura romanilor in special: de aici si cunoscuta zicatoare: „si cu slanina-n pod, si cu matza satula”.
    Tot ce spuneti dvs. despre educatie ma duce cu gandul la cartile lui Toffler – el vorbea inca din 1985 despre societatea post-industriala in care traim noi acum. Doua lucruri mi-au ramas in minte: unul despre educatie – el spunea ca educatia necesara societatii industriale nu are cum sa satisfaca societatea post-industriala. Cel de-al doilea nu are legatura cu subiectul. Este vorba despre revolutia manageriala care a inlaturat, datorita calculatorului si retelei, middle-managementul. El spunea ca este nevoie de o revolutie similara, cu scop de eficientizare, si in domeniul administratiei publice si de stat (iar actualul sef al Senatului a facut exact opusul, incarcand administratia cu un numar sporit de angajati).

  17. Excelenta radiografie a scolii! Acestea sunt realitatile pentru care se lupta in rasputeri pana si autoritatile responsabile in domeniu. Si alaturi de autoritati o pleiada intreaga de (semi) docti care apar prin emisiuni si explica de ce nu mai trebuie sa invatam. Era unul ieri (dumineca 12 iunie 2016) de-a dreptul oripilat ca elevii din clasa a II – a trebuie sa invete tabla inmultirii! „La ce bun cand are calculatorul la indemana” se intreba retoric individul. Concluzia: urmeaza generatii intregi cu dizabilitati de gandire, de logica. Robotei care sa execute cu maiestrie spalatul tejghelei.

  18. Partea amuzantă în toată fresca asta infernală e că autorul procedează exact ca și chelnerul din povestioara sa :-D făcand contrareclamă cârciumii în care lucrează. Nu neg (Doamne feresște!) autenticitatea și acuratețea celor spuse, însă se naște întrebarea: Bun dar atunci care e sensul existenței și finanțării puzderiilor de universități județene?! Cui prodest? Mai ales că și univeritățile mari și „consacrate” gen București, Cluj, Iași, Timișoara, etc. para fi și ele în cădere liberă.

    În anii ’90 când s-au înființat univeristăți în fiecare haltă CFR (am auzit că ar fi existat chiar și un institut de studii strategice la Buhuși :-D ) motivele erau cât se poate de întemeiate: Pe de o parte loazele ce picau de câtre 5-6 ori admiterea la facultate in epoca de aur își vedeau în sfârșit visul cu ochii ajungând „studenți”. Pe de altă oarte „notabilitățile” locale își găseau o cale facilă de satisfacere a supremei fudulii: titlul de „profesor univeristar”. Nu conta că „univeristatea” era una așa mai de baltă.

    Apoi pe măsură ce economia românească se prabușea tot mai accelerat sub privirea îngăduitoare și zâmbitoare a tătucului Ion Ilici Iliescu univeristățile județene au îmceput să aibă oarecum rost dându-le posibilitatea celor ce nu erau neapărat tâmpiți să facă studii univeristare fără a îndura povara insuportabilă a vieții departe de casă într-un oraș univeristar. Ăla a fost probabil momentul de maximă glorie a acestor univerități.

    Acum însă se pare că declinul demografic în conjuncție cu defectul fundamental al oricarei școli românești (ea e desitnată asigurării normelor didactice și nicidecum să ofere educație elevilor/studenților) și cu libera circulație în lume a românilor (studenții capabili ajung relativ ușor la univeristăți adevărate din vest) pulveriează orice rațiune de existență a acestor universități. Oare cat va mai dura agonia?!

    • Deloc surprinzător, autorul și chelnerul din povestirea sa au ceva în comun: stima de sine autentică. Asta îi face pe amândoi să fie sinceri cu privire la ce oferă în realitate clientului firma / instituția care îi plătește. Iar stima de sine și competența se regăsesc de cele mai multe ori împreună la aceeași persoană.

      • Nu e deloc așa. Chelnerul e întrebat ce anume recomandă din meniu. În loc să recomnde ce i se pare lui mai bun se apucă să le spună unor necunoscuți că o anume chestie din meniu e scoasă din conserve, să se ferească de ea etc. etc. Asta nu e stimă de sine asta e degradare în ultimul hal. Adică își urăște locul de muncă, e complice în mod voluntar (nimeni nu l-a adus legat la lucru) la o înșelătorie dar totuși zace acolo ca mucegaiul. Puteți să-mi expicați unde anume e stima de sine în povestea asa?! :-D

  19. Cred ca mai rau decat politicienii incompetenti si puturosi fac articolele care se plang perpetuu si tanguitor ca lucrurile nu merg … inganate de spectatori care preiau ca la galerie valul si se tanguie si ei, vai, vai :)))

  20. „Ce poţi să spui atunci când un universitar declară că a trecut vremea teoriei şi că studenţii învaţă mai mult într-un internship decât la un curs?!” Ca are dreptate!?

    „Normal ar fi ca fiecare dintre noi să-şi apere domeniul de specializare, să-l actualizeze … pe măsura lecturilor, a meditaţiei şi a dialogului cu cei din faţa lui…:” Nope! Domeniul de specializare trebuie actualizat pe masura contactului cu lumea reala. A cerintelor actuale din domeniu. Nu, nu pe masura meditatiei sau a lecturii! Meditatia si lectura nu au legatura cu viata reala, cu cerintele pietii! Sunt doua metode inchise, orientate catre interior, nu orientate catre exterior. Domeniul de specializare trebuie updatat prin conectarea la lumea reala.

    „..pentru a putea transmite fiecărei noi generaţii impresia faptului că acela e lucrul cel mai important din lume, cel căruia merită să-i dedici întreaga viaţă.” Nope! Aici gresiti!
    Cu scuzele de rigoare, dar ramaneti un idealist de moda veche daca nu intelegeti si nu admiteti nevoia de schimbare. Traiti intr-un cubicul ideal, izolat de realitate. Nu exista un singur lucru, cel mai important din lume. Tinerii si oamenii din lumea reala stiu asta, ei sunt pragmatici. Puteti pune cata pasiune doriti, dar nu veti reusi decat sa pareti putin ridicol in ochii tinerei generatii pe care nimic nu ii mai pasioneaza.

    Ceea ce nu cred ca ati inteles inca dumneavoastra este ca:
    1. tinerii din ziua de astazi sunt mult mai diferiti decat credeti. Ei sunt: „millenians” si „Y generation”. Exista o multime de studii pentru a reusi intelegerea si conectarea cu ei:
    -cateva linkuri rapide dpdv al unui angajator:
    http://iveybusinessjournal.com/publication/the-millennials-a-new-generation-of-employees-a-new-set-of-engagement-policies/
    http://nextshark.com/new-study-reveals-millennials-most-ridiculous-shocking-job-expectations/
    -cateva linkuri rapide dpdv al invatamantului:
    http://www.niu.edu/facdev/resources/guide/students/millennials_our_newest_generation_in_higher_education.pdf
    https://www.uschamberfoundation.org/reports/millennial-generation-research-review

    2. Da, este normal ca „… trend-ul s-a inversat: studentul trăieşte în “lumea reală”, el fixează norma universităţii şi spune ce şi cum e de făcut. Şi, mai înainte de toate, studentul nu vrea “teorie”…” Pentru ca lumea reala este lumea lor, nu mai este lumea dumneavoastra! Cel care are nevoie sa iasa dintre zidurile Universitatii sunt profesorii, nu studentii.
    (Ca o analogie, chiar si in antichitate, conducatorul cetatii iesea deghizat in oras pentru a luat pulsul cetatii si a ramane mereu conectat cu lumea reala. De cate ori o mai fac actualii profesori universitari, care considera ca doar ei le stiu pe toate cel mai bine? Cat de conectat la viata reala mai este un profesor universitar, altfel decat la nivel de filosofie negativista? )

    3. exista un decalaj imens intre invatamantul idealizat din Ro si joburile aplicate.
    – idea de internship este abia la inceput in Ro si foarte multi profesori universitari nu inteleg rostul acestuia. Nu doresc sa se implice in realizarea de proiecte comune, aplicate. Pentru ca ei nu inteleg finalitatea practica a cursurilor lor. Dar firmele pun tot mai multa presiune pe Universitati (mai ales in domeniul stiintelor reale / politehnica). Aici, se simte o schimbare in bine si o deschidere mult mai mare catre colaborarea universitarilor cu industria.

    Felicitari, frumoasa radiografie a invatamantului Universitar!
    Dar, fara dorinta de a va critica, textele din lumea reala/actuala au anumite cerinte:
    – un numar fix de cuvinte,
    – idei clare prezentate in paragrafe disticte,
    – etapizare a ideilor: stadiu actual, plusuri si minusuri, solutii,
    – imagini, linkuri, grafice, interconexiuni, claritate,
    – concluzii generale.
    Permiteti-mi sa va recomand sa iesiti din „cetate” si sa faceti efortul a va adapta cerintelor actuale. Pentru mai mult success la tineri, desigur. Eu oricum va citesc cu mare placere :)

    • Nu s-a schimbat nimic, decât că toată lumea te încurajează să fii prost ca apoi să te stoarcă mai bine. Am uneori impresia că vor să ne facă pe toții căpșunari în Europa, să nu ne mai trimitem tineri care să aspire la joburi decente. Dacă vă treziți foarte devreme dimineața, veți vedea străzile și metrourile pariziene pline de imigranți care fac treburile mizere și grele (gunoieri, construcții etc). Francezii get-beget nu mai sunt nevoiți să facă asta.
      Natura umană e aceeași, tinerii de azi nu sunt generația lui pește prăjit. Pur și simplu, doar au acces la o tehnică mai avansată. Și dacă nu vor să știe, pot să stea ignoranți, cu atât mai bine. La ce ne folosesc nouă teoremele sau literatura, sau științele? La nimic, jucați counter strike și candy crash saga în continuare.
      Din fericire, în vremea în care unii vorbesc bălării, alții își construiesc cu tenacitate viitorul. Poate nu sunt așa tânără (am 33 de ani), dar am prietene de 24, 26 de ani, care în sesiune nu se mișcă de la masă cu orele, pentru că iau în serios pregătirea de stomatolog sau de medic generalist. Știu cazuri de tineri (foarte tineri) care fac ore serioase de bibliotecă, pe discipline umaniste. Iar mulți provin din familii bogate (vilă în Pipera și pe Valea Prahovei), care nu le-au zis odraslelor „are tata bani, distrează-te”. Pentru că sunt unii care nu pică în plasa asta a manipulării ieftine și a tâmpirii populației.

      • Da, cred ca totul trebuie completat cu educatia de acasa.
        Si da, tara ne vrea prosti si pentru joburi foarte slab platite. Ce pot spune din experienta oamenilor pe care ii cunosc si care au terminat medicina in Ro: cu specializare pe cardiologie in timpul unui rezidentiat facut afara, nu a putu ramane ca specialist acolo, ci doar ca medic de familie. Studiile din timpul facultatii din Ro nu au ajutat, ci din contra, au fost mereu bila neagra in CV. Dar e fericita, are familia alaturi si o decenta a vietii pe care nu si-ar fi putut-o permite in Ro. Da, e nevoie de muuuulta, multa munca. Si chiar si atunci, nu e sufficient. :|

    • Fiecare generatie a considerat ca este unica. Cand insa au trecut de un prag al varstei au ajuns „pensionari”. Millenials este doar o abreviere pentru „cei nascuti in jurul inceputului de mileniu nou”. Generatia Y idem. In urmatoarele voi incerca sa ofer contraargumente comentariului dvs.

      Punctul 1. Referintele pe care le oferiti sunt „rapide”, asta insemnand la o prima cautare pe google. Acest lucru nu spune multe despre calitatea informatiei pe care o referentiati. De aceea argumentul dvs contine in insasi structura lui o problema: generatia este diferita pentru ca eu nu am citit ceea ce va recomand a citi.

      Punctul 2. Intr-adevar studentul traieste in lumea reala, dar in momentul acela nu este student. Este cumparator (cand merge la magazin), este obsedat sexual (cand nu isi poate dezlipi mintea de sex), este pasionat de sah (cand viseaza mutari), este gurmand etc. Este student cand merge la studii, cand studiaza. Examenul de admitere a disparut in mare parte, deci a facut o alegere (sa studieze) si nimeni nu l-a oprit. Lumea lui este cea a studiilor in cadrul universitatii, si atunci lumea este cea din universitate. Cand joaca sah, joaca dupa regulile jocului. Cand merge la cumparaturi, plateste ca altfel incalca o regula si e dus la politie. Nu profesorul trebuie sa iasa din universitate, studentul trebuie sa intre sincer.

      Punctul 3. Intr-adevar profesorii nu inteleg rostul practicii. Firmele, la fel de adevarat, pun presiune. Ceea ce numiti „colaborare cu industria” se traduce insa in „scoala profesionala pe banii statului”. Argumentul este urmatorul: in Romania nu exista industrie de top in multe domenii. Ingineria este in Ro de cele mai multe ori la nivel de frezor CNC, programarea la nivel de arhitect de solutii si implementare, chimia la nivel de ingrasaminte. Ceea ce numiti colaborare este atragere de studenti. Acei studenti atrasi vor fi insa someri in 15 ani. Studiile lor sunt zero, firma era de fapt un subcontractor sau support service. Banii multi de azi, somajul de maine. Dl Maci oricum argumenteaza cu teologia care nu e practica in sensul actual: ce internship acolo?

      Restul comentariului: aveti dreptate, in lumea reala textele au lungime maxima, poze etc. Gresiti insa argumentand ca o forma „din lumea reala” este cea de urmat. Structura pe care o oferiti este una „self-contained”, care nu necesita cunostiinte prealabile. La fel de bine in lumea reala un blog nu este limitat in sirul de litere. Da, exista reguli ale textului, dar puteti oferi o referinta credibila care analizeaza stilul textelor de blog (vezi critica la pct 1)?

      • 1. Admit critica dumneavoastra. Dar, pentru ca lucrez cu persoane tinere/foarte tinere, sunt fortat prin natura meseriei sa le inteleg, pentru a le putea manageria. Ma stradui. Daca nu intelegi ce/cu cine lucrezi, atunci rezultatele muncii pot fi nesatisfacatoare pentru ambele parti. Linkurile au fost rapide, recunosc, dar m-am straduit sa fie reprezentative si concise.
        Am considerat ca domnul Maci lucreaza la randul sau cu persoane tinere/foarte tinere. Cunoscandu-le mai bine poate ajusta materialul livrat dupa client. Dar sigur, eu gandesc pragmatic, dumnealui mai filosofic. Imi cer iertare.

        2. Exact, ganditi pragmatic dpdv al legii cererii si ofertei. Studentul este un consumator de Universitate. El se adapteaza (si isi adapteaza efortul) la ceea ce exista (si la ceea ce se cere). Cunosc „cuie” la Politehnica ce si-au pastrat renumele de acum 20 de ani. Aceleasi examene cu cursurile pe banca. Dar studentii fac efort de intelegere si cei mai multi reusesc. Se poate.
        In oglinda, Universitatea „vinde” produse studentului. Mai subliniez ca oamenii cumpara de regula ceea ce gasesc pe piata (daca gasim doar inghetata „gretisor”, pe aceea o cumparam cand simtim nevoia). Dar, indiferent de ceea ce pot/isi permit sa cumpare, oamenii stiu sa aprecieze calitatea si simt calitatea inferioara.
        Da, tot cred ca adaptarea la realitate trebuie facuta din ambele parti: si dpdv al studentului si dpdv al profesorului/universitatii.

        3. A fost vreodata in Ro industrie de top? Si ce inseamna „industrie de top”? Haideti sa nu fim mereu negativisti! Economia noastra nu a fost cursiva in ultimii 150 de ani. Mereu s-a daramat si a luat-o de la 0. Cam din 40 in 40 de ani. Nu avem nimic „de top” pentru ca lucrurile „de top” au nevoie de viziune, de crestere, de protectie.
        „Scoala profesionala pe banii statului” nu este deloc rea. Oamenii au salar, au asigurari de sanatate si sociale, au rate la case, au copii la scoala. Ce este rau in asta? De ce trebuie blamat chiar si acest lucru?
        Da, programarea este la nivel de architect, chimia la nivel de ingrasaminte si industria auto la nivel de piese. Dar e normal ca „firmele mama” sa ramana cu cercetarea de top in tarile lor protectioniste! Singurul lucru bun, protectionist, a fost protejarea programatorilor. Lucru ce a avut foarte mare efect in timp.
        Dar … sa vorbim de Institutul Cantacuzino? Cand vom vedea din partea statului roman o protejare a cercetarii, de exemplu? O incurajare a proiectelor de cercetare intre institute si productie? Cand se vor termina „favoritismele” din sistem?
        Haideti sa nu fim negativisti si nu mai aruncati cu noroi in oamenii care muncesc! Si daca in 15 ani toti acesti tineri vor fi someri, ei tot vor fi avut 15 ani de bunastare! E plina lumea de profeti negativisti!

        Nu am nici o problema cu textul domnului Maci si nici cu lungimea altor texte/bloguri/eseuri. Doar ca … progamatic vorbind, daca vrei ca produsul tau sa fie consumat de cat mai multi, atunci te adaptezi la cerintele pietii. „Contributors” isi permite sa fie liber de constrangeri din cauza calitatii. Ceea ce este excelent. :)

    • Astea sunt aiureli numa’ BUNE sa transforme oamenii in roboti! Dati dovada de o remarcabila lipsa de gandire strategica.
      Oamenii nu trebuie sa traiasca pentru ca „sa aiba joburi” – joburile sunt doar un instrument pentru a-ti castiga existenta si ATAT! Daca poti pune pasiune in ele, cu atat mai bine – insa ele nu trebuiesc privite ca un scop in sine!
      O Universitate care nu le da studentilor un „cadru general de orientare”, care nu pune destul accent pe „teorie”, nu va face decat sa descurajeze creativitatea si sa-si transforme studentii in viitori capsunari! La viteza cu care evolueaza totul in lumea de azi, meseriile dispar cam la 25 ani! Universitatile NU trebuiesc transformate in „scoli tehnice”!

  21. Inca un articol al dlui Maci radiografie a invatamantului romanesc.
    Dar ce e de facut?
    Concluziile sunt destul de simple dar greu de pus in practica.
    Inavatamantul superior trebuie scos de sanul generos al bugetului de stat. Acolo trebuie taiat orice ban de la buget. Pentru ca avem nevoie de un numar de ingineri si doctori, ca e deficit, statul poate oferi un numar de burse de studiu si stop. Legatura dintre stat si invatamantul superior trebuie sa se opreasca aici. Doar asa lucrurile se vor cerne. Dificultatea: Invatamantul superior se afla intr-o simbioza totala cu corupta clasa politica, fiind unul din canalele esentiale de sifonare a bugetului public si definire a sistemului de putere . Asa ca orice reforma va fi sabotata sistematic de clasa politica actuala.
    Invatamantul preuniversitar trebuie redefinit fundamental. Scopul este de a educa oamenii sa stie ce sa faca cu ei. Iar subsidiar acestui scop este sa lase pe copii sa se bucure ca sunt copii. Reforma si mai grea. Dincolo de dificultatea sesizata mai sus, dar poate mai atenuata, pentru ca varfurile politicii nu sunt implicate in mod direct, este si o imensa rezistenta a opiniei publice. Parintii gandesc in termenii pragmatismului ingust: copilul trebuie, de exemplu, sa invete matematica si informatica pentru ca sa se faca IT-ist slujba sigura si relativ bine platita. Ca in 10-20 de ani scriitorii de cod, care umplu firmele de IT vor dispare (sunt deja programe care se scriu singure, si se perfectioneaza) si vor fi someri ingust specilizati nu intereseaza pe nimeni.
    Realitatea e ca majoritatea copiilor de astazi, vor trai intr-o lume in continua schimbare in care ce stii astazi va fi irelevant maine. 90% dintre ei vor face munci monotone si fara niciun fel de satisfactii. Asa ca cele mai importante valori vor fi cum sa te manageriezi pe tine ca individ intr-o lume in care in fapt existenta ta este irelevanta. In loc de matematica pentru tinerii de astazi e mai important un curs cum sa folosesti social-media. Acela ar trebui sa aiba 5 ore pe saptamana. Matematica poate o ora, optional, pentru cine simte ca are talent. La social media se poate invata si ceva limba romana, pentru ca e frumos sa scriem corect pe Facebook, nu-i asa?

    • „Ca in 10-20 de ani scriitorii de cod, care umplu firmele de IT vor dispare (sunt deja programe care se scriu singure, si se perfectioneaza) si vor fi someri ingust specilizati nu intereseaza pe nimeni.”
      Fara suparare, dar macar acesti „scriitori de cod” vor sti sa programeze masina de spalat, care nu va mai avea rotite sau butoane. Sa isi faca check-in-ul automat in aeroportul din Amsterdam (daca intelegeti despre ce vorbesc). Si vor reusi sa se spele pe maini la mall pentru ca vor intelege pozitionarea senzorilor.
      De ce credeti ca alte meserii vor fi mai interesante peste 20 de ani? Si care credeti ca vor fi acelea?

  22. Domnule Maci,

    Nu stiu daca e vorba de aceeasi intreprindere demolata de care spuneti, dar stiti ca pe vremea „de dinainte” una din marile fabrici oradene exporta masiv masini-unelte cu tehnologie de ultima generatie, avand contracte in toata Europa de Vest? Asa nici invatamantul nostru nu a fost si nici nu este in mod fundamental o ruina, altfel am fi cu totii niste bovine zambitoare, incapabile de a vorbi, rationa, visa. Avem destule probleme, dar sa nu devenim chiar depresivi in privinta asta.

    Dar altceva doream sa va spun. Observ ca va aflati oarecum intr-o pozitie deloc confortabila, oarecum ingrata: refuzati atat cliseele universitare de azi, care propovaduiesc superficialitatea stangista a omului postmodern care nu are nevoie de istorie si rigoare, cat si traditionalismul obtuz, care tine cu dintii de dogme, uitand principiile care au adus valoare sistemului cultural in care oamenii aprofundau, citeau, gandeau.

    Va mirati de spusele colegilor dumneavoastra si de usurinta cu care isi darama propria fundatie. Va mirati ca Bacalaureatul e singurul scop al scolii. Dar nu vedeti ca intreaga societate, inclusiv partea ei declarat „progresista” e croita astfel? Nu vedeti ca toti colegii dumneavoastra au un singur scop in viata, sa mai adauge puncte in acele tabele care le aduc promovarea si recunoasterea? Sa isi numere scrierile, deplasarile la conferinte si sa acumuleze citari cu excavatorul, pentru ca sa indeplineasca „criterii” puse in metodologii de meticulosii contabili moderni ai cunoasterii? Nu vedeti ca, inclusiv pentru cei mai elitisti luptatori antisistem, valoarea intelectuala se cuantifica precis, in coloane de cifre insumate, in grade universitare-trofeu, gravate pe pieptul purtatorilor ca dovada a calitatii care nu poate izvora decat dintr-o singura sursa, perseverența obsesiva de a aduna aceste puncte?

    Pe care dintre ei credeti ca ii aveti aliati, in lumea academica sau a celor care spun ca vor s-o reformeze, cand toti sufera cronic de aceeasi obsesie?

  23. Am citit tot articolul, în ciuda faptului că nu am răbdare să citesc articolele lungi. Se prea poate să fac parte din generația grăbită, care vrea totul rapid, de-a gata. Mesajul articolului m-a mobilizat să citesc până la sfârșit și nu regret. Este grozav că (încă) mai există unii profesori care scriu astfel de articole și care văd situația în acest mod. Felicitări pentru articol ! Într-adevăr, există o mare problemă datorită lipsei profesorilor de calitate. Am resimțit asta, în calitate de elev și ulterior de student, inclusiv în cadrul unor facultăți care se vor a fi cu renume. Mulți profesori au rămas învechiți cu privire la activitatea și rolul lor. Orele au ajuns să nu mai aibă un conținut / o substanță, să nu mai existe o motivație din partea profesorului sau o adaptare a metodelor de predare; de multe ori, pare că lipsește însăși vocația profesorului. Sunt atât de multe de spus cu privire la întreg articolul. Cu privire la fabricile de diplome. Cu privire la meritocrație. Cu privire la copy-paste. Cu privire la încurajarea profesorilor care chiar vor să schimbe lucruri. Cu privire la societatea noastră. În cele din urmă, toate cele scrise în articol duc către noi toți. Și fundamentul, pe care îl consider de bază și primul al societății: Educația – în toate formele ei. Dacă ne gândim în ansamblu, majoritatea lucrurilor rele și prostia, de care suntem înconjurați, de multe ori, își pot găsi ușor rădăcina în educației – mai exact, lipsa ei (educația ca întreg: școală + familie + societate). Așadar, ce ne rămâne de făcut? Fiecare să se străduiască să schimbe cât mai multe mentalități. Fiecare să dorească să schimbe societatea. Fiecare să devină mai bun. Iar autorul articolului, să nu se demotiveze, ci să continue această luptă și să spere că sunt mai mulți, cei din societate, care văd lucrurile la fel și care consideră că așa trebuie să fie. Mult succes !

  24. O chestie pe care am uitat-o in postarea mea initiala:

    Nu in ultimul rand: „This is not the end. It is not even the beginning of the end. But it is, perhaps, the end of the beginning” ca sa-l citez pe mos Winston. Sa nu uitam nici o clipa ca aparatul birocratic romanesc a dovedit o rezistenta legendara la orice incercari de reformare si taiere a risipei. Cu cat universitatile romanesti sunt mai putin productive si performante cu atat sunt mai mari sansele ca ele sa fie aparate de ostea contopistilor cu dintii si ghearele mai ceva ca tanseele de la Marasesti :-D Asa ca nu va faceti probleme…

  25. 1. This is not the end, my friends. This is Blowin’ in the Wind !
    2. Acest articol este introducerea la urmatoarea „anatomie”?
    3. Dupa cum rezulta din text mai trebuiesc vreo 15 carti ca sa puteti „opera pe creier cu degetul” pacientul bolnav numit pretentios Invatamint?
    4. Acum ca sinteti si consilier local puteti fi mult mai eficient , mai ales ca primaria vrea sa fie partener a Universitatii in cresterea calitatii actului educational.( Spuneti primarului ca aducerea la primarie a specialistilor din diferite domenii (cum spunea la TV) nu e o garantie a succesului caci universitatile gem de superspecialisti dar cu toate astea sint slabe rau desi sistemul e gras bine)
    5. Spuneti ca : ” scăderea nivelului studenţilor are ca efect deprofesionalizarea dascălilor.”.Gresiti profund Implicatia logica e inversa: slaba calitate a dascalilor a dus si duce la scaderea nivelului studentilor si elevilor.
    6.” Contradicţia, şi imposibilitatea logică (şi de multe ori factică) pe care ea o presupune, nu ne ridică nici un fel de probleme”.
    Din teza si antiteza ,nu-i asa, rezulta sinteza (stiti mai bine ca mine despre ce este vorba).Din doua propozitii contradictorii, logic poate rezulta orice .De aceea fiecare crede ca merita.

    Si nu uitati .E „Blowin’ in the Wind” (scuze pt micile rautati dar nu pot sa fiu altfel pt succesurile altuia)

  26. Vanatoarea de diplome, balteala si futilitatea invatamantului universitar romanesc e pe cai mari. Nu va mirati de ce tineretul educat pleaca din tara. Chiar recomand tinerilor care sunt pusi pe treaba sa se gandeasca serios la plecare… cu atat mai repede (ideal dupa terminarea liceului) cu atat mai bine. Nu poti avea invatamant serios fara o economie robusta, in crestere, capabila sa absoarba si sa motiveze corespunzator oameni onesti, talentati, cu idei si pusi pe munca.

    Melodia ‘The End’ apartine grupului ‘The Doors’ si este parte din coloana sonora a multor filme cunoscute: Taking Off, Apocalypse Now, etc.

    https://www.youtube.com/watch?v=JSUIQgEVDM4

    • Erata, pentru a evita o taxare din partea corectorilor zelosi… :-)

      „Vanatoarea de diplome, balteala si futilitatea invatamantului universitar romanesc sunt pe cai mari.”

  27. Corect pana la un punct. totusi, realitatea contrazice unele dintre afirmatiile din articol. vedem ca exista si persoane care si-au vazut de studiu in facultate, si-au urmat calea fara sa arda etapele, iar la sfarsitul facultatii si-au dat seama ca nu se pot adapta junglei corporatiste. pe cand colegii lor care au muncit din anul intai de facultate,la absolvire deja aveau salarii de nivel occidental si se „focusau” spre atingerea unor obiective concrete, de tipul „sa ajung manager la multinationala”. de aici si frustrarea studentilor. firmele cauta oameni cu capacitate de adaptare, nu neaparat competenti si avand cunostinte dobandite din facultate. tu poti veni si sa spui „treaba unui inginer este asta, eu asta am invatat sa fac si o fac bine”, dar patronii si managerii de corporatii iti vor cere sa faci cu totul altceva, sa te pliezi pe cerintele lor, pe principiul „my way or the highway”.ce vreau sa spun de fapt este ca foarte multi dintre studentii care au tratat cu superficialitate facultatea, concentrandu-se pe joburile part-time sau internshipuri, nu au fost niste nauci sauniste buimaci, ci au ajuns mult mai bine decat colegii lor care si-au vazut temeinic de studiu. din pacate in romania nu competenta primeaza.

    • Deschideti o discutie care e oarecum in afara sistemului insusi de invatamant. Realitatea este ca in corporatii nu e nevoie de oameni care sa gandeasca, creativi, etc. Chiar daca o sa cititi mult despre cat pretuiesc angajatorii creativitatea etc., etc., realitatea e cu totul alta. Peste 90% dintre angajati au de facut activitati repetitive, un de se aplica niste solutii gandide deja de altii. Un individ creativ si cu o constiinta a valorii sale este de cele mai multe ori o problema pentru o angajator. Si asta nu e valabil doar in Romania ci oriunde in lume. In Romania situatia e agravata de subdezvoltare, pentru ca o tara cu cat e mai slab dezvoltata cu atat va avea mai putine oferte de job pentru persoane creative, grosul mergand spre munci repetitive. In plus este si cultura locala a „descurcatului”. Fara gluma, exista o conspiratie a prostilor care s-au ajuns si care vor ejecta rapid pe oricine le pune in pericol pozitia cu pregatirea sa.
      Situatia este in aceeasi masura si la stat. Pentru a creste artificial numarul de studenti s-au cerut studii superioare pentru orice functionar de stat practic, desi 90% fac munci care nu cer nicio pregatire speciala, invart, in cel mai bun caz ca fac ceva, doua hartii.
      In general vorbind inflatia de universitati din tara nu are nicio acoperire in cererea reala de forta de munca care chiar sa fie calificata la nivel superior. Structura universitara mostenita de la Ceasca cu trei universitati mari, si inca cateva institute de invatamant superior prin cateva orase mari tintind niste nevoi specifice zonei, era OK pentru nivelul de dezvoltare al Romaniei.
      Intr-o lume normala, de exemplu, dl. Maci nu ar fi cadru universitar, pentru că o Universitate la Oradea nu prea are vreo justificare. Dl. Maci are meritul sa recunoasca acest trist adevar.

      • @fefe: De ce la Oradea o universitate nu are justificare? Sunt oradenii sau ardelenii din imprejurimi inferiori intelectual, sau exista un destin stabilit de la Centru care trebuie urmat orbeste? Nu va dati seama ca mentalitatea centralista de tipul celei pe care o afisati e exact frana cea mai serioasa pusa dezvoltarii naturale si normale a Romaniei?

        Exista zeci de facultati de stat din Bucuresti, Cluj, Timisoara, Iasi, care sunt inferioare unora din facultatile sau programele de studii din orasele „mai mici” sau cel putin se scalda in aceleasi ape tulburi. De ce faptul ca fabrica diplome in București sau Timisoara e mai de soi decat faptul de a emite diplome in Oradea sau Arad sau Constanta? Pentru ca nenea Ceasca si centralismul sau democratic au desemnat 4 centre universitare care in prezent sug bani de la buget fiind hranite cu prioritate doar pentru ca, geografic, sunt acolo?

        Sistemul universitar trebuie supus si el regulilor concurentei si trebuie sa deserveasca inclusiv cererile locale. A desemna arbitrar centre universitare privilegiate e egal cu a ucide concurenta si a favoriza un status-quo care s-a dovedit dezastruos pana acum. Prejudecatile si mentalitatea centralista, rigida, hranesc privilegii nemeritate si anihileaza potentialul celor neprivilegiati. Statul ar trebui sa puna reguli simple si clare la acreditarea programelor de studii, care sa nu tina cont de prejudecati sau distinctii geografice si care sa nu fie croite ca acum, special pentru cei deja privilegiati. Si atunci, poate se vor desfiinta o parte din facultati si la Oradea dar vor disparea si multe de la Bucuresti, Cluj, Iasi, Timisoara. Curatenia reala nu se face doar pentru cei „mai putin egali”.

    • Fals și inaplicabil în lumea civilizată.

      Tocmai că, companiile mari au nevoie de oameni extrem de competenți în domeniile lor. Nimeni nu-și prea permite să plătească gargaragii, decât acolo unde sunt foarte ieftini. ;-D

      Chestia cu ăla care trece prin școală ca gâsca prin apă ține la porțile orientului, dar nu în lumea performantă. Ce sens mai are atunci școala dacă ăla care nu o face sau o face la bășcălie e mai bine plasat ca cel ce o face pe bune?! În cazul SUA studiile superioare tehnice îl pot costa pe student între $15000/an – $70000/an, obținuți cel mai adesea prin credite bancare, apoi serviciu militar și burse (sub 5%). Banii ăștia sunt plătiți nu pentru o diploma, care doar îți permite intrarea la un interviu, ci pentru un bagaj de cunosțințe ce ofera baza competenței profesionale, Din care se scot niște bani care acoperă cu mult costurile studiilor. Asta e facerea. Învățământul superior e brutal. Studenții sunt storși ca niște lămâi. Nu pot uita niciodată prima mea vizită în campusul de la Urbana-Champaign într-o sâmbătă seara: În loc de chefuri. muzică și veselie nene cum era la noi, era o liniște mormântală. Luminile erau veșic aprinse în corpurile de clădiri ale bibliotecilor (deschise 24/7), laboratoarelor etc.

      Marile companii se bat încă din facultate pe stundenții cei mai perfomanți ai marilor universități gen MIT, Carnegie, Stanfoerd, Champaign, CallTech, etc. Pe nimeni nu interesează ce slujbe a mai făcut studentul în cauză , ci doar la ce proiecte a lucrat în cazul universității, ce clase a luat și cu ce calificative. Îmi amintesc de unul ce insista să explice că nu a strălucit oână atunci în școală dar a ajuns în schimb nu știu ce soi de mnager la un dealer de motociclete. A fost întrebat: „Bun dar atunci de ce-și mai pierzi vremea cu ingineria, dacă ai deja o carieră la dealer?” :-D si evident că nu a prezentat nici un fel de interes. Internii sunt angajați în general doar în perioadele de vacanțe. Ce este important în acea perioadă este evaluarea potențialului real al lor și nu neapărat să producă ceva palpabil. Știm cu toții foarte bine că un inginer debutant cu studii strălucite are în general nevoie de 5-6 luni înainte de a produce mai mult decât consumă. :-D

      Ăștia „întreprinzători” au puține șanse să fie angajați direct de o mare companie. de regulă încep să lucreze indirect prin firme de contractori (staffing) și sunt plătiți în cazul cel mai fericit la 50% fin cât iau foștii lor colegi de facultate mai performanți care au fost angajați direct. E foarte adevărat că dacă omul ce a terminat o școală mai amărâtă sau a terminat una bună mai slăbuț, perfomează în lumea reală nimic nu-i va limita veniturile. Însă astea sunt cazuri extrem de rare, aș zice sub 10% și orcum rămâne cu handicapul startului de jos. Cine nu a fost capabil să facă performanță în școală nu va face performanță nici mai încolo.

      • Dar România nu-i în nici în caz în lumea civilizată, iar a te purta ca și cum n-ai fi conștient de asta nu-i decât o manifestare păguboasă de schizofrenie. Ayn Rand spunea ceva asemănător despre „ignoring reality”.

        Ori în România facultatea e disprețuită intens de angajatori. N-am întâlnit unul care să fie impresionat sau măcar interesat de medii, bac, etc.
        În schimb am văzut / auzit de destui care insistă că facultatea e apă de ploaie, fac un act caritabil primindu-te în firma lor să te învețe ceva. Mulți studenți se angajează din anul patru.

        Ba știu un caz în care un student și-a plătit conștiincios – cu banii făcuți din lucrări de diplomă – contribuțiile sociale din firma unde lucra fictiv. Bine, era minimul pe economie, cu 2 ore pe săptămână, dar tot erau ceva bani. Cu justificarea că „nimeni nu te ia dacă nu ai experiență sau îți propun muncă pe gratis, în cel mai bun caz salarii absolut mizerabile. Dacă figurezi ca angajat undeva, altfel discuți”.

        Firmele care se bat pe studenții eminenți sunt ceva la nivel de povești cu zâne. Ar fi frumos să fie așa de simplu, dar nu-i.
        Nici profii care au firmă nu-și aduc neapărat să lucreze la ei studenții cei mai străluciți, ci cei mai săritori. Genul care corectează și completează articolele profului, îl înlocuiesc la seminarii la anii mai mici …

        „Cine nu a fost capabil să facă performanță în școală …”
        Probabil adevărat, nu vă contrazic, dar inversul nu-i valabil. Știu o grămadă de foști tocilari disciplinați care stau pe salarii prăpădite și nu-s în stare să iasă din starea asta.

        Oricum articolul ăsta – predică supărată a unui preot care-și mustră enoriașii nevrednici că-și vor răsplata în timpul vieții – nu prea va prinde la imensa majoritate a elevilor. Care elevi sunt din ce în ce mai conștienți că habar n-au cum să obțină pe viitor un salariu decent.
        Dar văd că școala nu-i o soluție.

        • Sunt de acord cu dumneavoastră că România mai are de băut fluvii de bere la PET și de infulecat munți de mici până să ajungă o țară civilizată.

          E firesc ca și facultatea românească să fie disprețuită de angajatori. E îngrozitor de proastă iar mai nou orice titlu universitar românesc e oricum de vânzare. Acum câteva săptămâni ne întrebam eu și cu soția mea (s-a nimerit să fim amândoi aproape simultan, zile în șir în comisii de interviu cu toate că lucrăm în domenii complet diferite la companii diferite) unul pe altul dacă noi cei de azi ne-am angaja pe noi cei de la absolvirea facultății. Nu vreau să fac publică concluzia aproape instantanee nici măcar sub protecția anonimatului. :-D

          Firmele ce operează în România nu au cum să se bată pe studenții de frunte pentru că nivelul general al facultăților românești e foarte jos, totul e oricum de vânzare, deci calificativele lor sunt puțin relevante. Ați punctat de asemeena corect că soarta tocilarilor e tristă. Vă rog totuși să nu faceți confuzia între studenți străluciți și tocilari. Ei au arareori cevai în comun unii cu alții.

          Pe de altă parte ideea că educația universitară formală e irelevantă e de asemenea greșită. Nu se poate face totuși performanță cu cei ce au prins după ureche. Pe termen lung soarta urechiștilor va fi mai tristă ca cea a tocilarilor. După ce se vor inghiții fluviile de bere ieftină, respectiv după ce munții mici vor fi devorați, România va ajunge totuși o țară civilizată, unde se vor aplica standardele lumii civilizate. E inevitabil. Admit insa ca poate dura atat de mult incat sa fie complet irelevant pentru oricine e capabil să citeacă aceste rânduri…

          Pentru momnt școala e o soluție doar în afara României. Tinerii români capabili au o șansă foarte bună (și unică în ultimele secole!) să facă o facultate decentă măcar undeva in UE. E într-adevăr o prostie să se risipească și să fie umiliți în România. Cea mai bună pedeapsă ce poate fi aplicată rinocerilor e tocmai plecarea.

  28. Cred ca Printul Astei Lumi ne-a arvunit deja …
    Dl Maci scire ca Ca o paranteză: nici unul din anul I n-a ştiut să-mi spună în ce secol a trăit Mihai Viteazul. Nici unuia nu i-a dat prin cap că a fost contemporan cu Elisabeta I-a şi cu Henric al IV-lea. Mie asta imi pute a esec generalizat .. ca o fi dl Maci profesor „doar” la Oradea insa studentii sai nu vin doar dintr-un singur liceu din Oradea ….. si expereinat imi zice ca atunci cand N(asuloa) >2 lucrurile tind sa se imputa in mod geometric …

    Ca sa fin cinstiti normalul este ca un aboslvent de 12 clase care nu este tampit cu patalama ar trebui sa stie in ce secol a trait Misu Bravu si sa isi aduca aminte ca a vazut el un film cu piratii Elisabetei si ca parca prin aceiasi epoca mai era si un Scuturasulita prin Londra ….
    Problema nu se circumscrie strict la universitati ci in invatamat unde elevul nu este silit sa isi foloseasca mintea !

    Ce e mai grav ca avem ocazia sa citim pe aici si propuneri care par a fi scrise in procedura dicteu automat : privatizare, huo Statu – fara sa tian cont ca avem deja prea multe facultati private care produc regimente de sociologi, folozofarzi, polititologi, ziaristi samd…. a cari abslventi sunt „fara miscare” in economia actuala (cate ziare mai exista?)
    Si as mai iobserva ca de multe ori niste scoli tehnice postlieale ar fi solutii mai decente dect universitatea. O scoala post de 6 luni-18 luni, mai ieftina, mai „aplicata” care eventual sa fie „completata” peste 14-20 de ani de alta scoala tehnica postliceala (fiind mai scurta si mai ieftina .. ar putea fi o solutie ptr recalificare)

  29. Well well well, what do we have here?

    În primul rând hai să facem referire și la fapul că, înainte de a ajunge elev, copilul a trăit cu părinții și cu părere de rău aș dori să precizez că mulți oameni nu au reușit să se adapteze la democrație, darămite să-și învețe odraslele cum să facă asta.
    Nu putem să aruncăm vina doar pe spatele unora sau altora ci tot acest trio părinți-profesori-elevi este de blamat când vine vorba de rezultate slabe în educație.
    Pentru a vă face o idee despre complicitatea celor majori (părinți – profesori) pentru a fenta sistemul cu plocoane, protocoale ș.a.m.d. pentru a se închide ochii la neștiința propriilor copii să amintim de:

    BACALAUREAT 2009: Cele mai mari procente de promovabilitate s-au inregistrat in Suceava, Constanta, Botosani, Mehedinti, Hunedoara si Caras-Severin, unde au luat bacalaureatul peste 94% dintre candidati
    .
    BACALAUREAT 2011: Cele mai slabe rezultate din ultimii 20 de ani. MEHEDINŢI – 30% HUNEDOARA – 38,36% CARAŞ-SEVERIN – 24,82%

    Este imposibil să ai o scădere de 70% a promovabilității în doar 2 ani . E clar că până la momentul 2009 se copia pe rupte și bacalaureatul era un fel de glumă de examen de final de liceu.

    Analizând lucrurile, soluția ar fi responsabilizarea tuturor exponenților trio-ului de care vorbeam mai devreme. Dar aceasta se poate face doar din inițiativa fiecăruia și așa ceva probabil peste câteva decenii bune. Schimbările prin care a trecut această nație în secolul trecut a bulversat atât de puternic mentalul colectiv încât s-a ajuns la situația actuală.

    Când INS afirmă că România e primul loc în UE privind rata sărăciei relative – Agerpres, putem corela cu faptul că România este „ţara cu cei mai mulţi analfabeţi din Europa”

    Revenind la nivel universitar, repet că există multe secții ce nu mai au corespondent pe piața locurilor de muncă. Adică există specializarea celuloză și hârtie dar în România nu se mai fabrică celuloză. ș.a.m.d. De asemeni sunt multe universități ce scot anual mult prea mulți absolvenți în domenii ce sunt suprasaturate.

    Subliniez că pentru a rezolva problemele din mediul universitar trebuie să începem cu reforme drastice de mult mai devreme. Și pentru a nu uita ceva esenţial: „primul lucru pe care noi îl transmitem elevilor/studenţilor nu sunt cunoştinţele, ci pasiunea născută din credinţa în valoarea muncii noastre” vă las în compania doamnei Carol Dweck pentru cunoscătorii de limba engleză. https://www.youtube.com/watch?v=Yl9TVbAal5s

  30. dl Maci exprima anumite pareri controversate: cineva care alege sa ramana ‘afara’ nu pate fi ‘mandru ca e roman’, ptr ca dupa dl Maci asa ceva e o contradictie, o imposibilitate logica.. (!!!?) si nu poti avea performanta si ‘sa se dea la toti’ – practic orice speranta ptr o societate viitoare mai apropiata de star trek ne-ati taiat-o din fasa, ptr ca asa ceva e din nou o contradictie /imposibilitate logica.

    A propos, d’le Maci, ca unul cu copii care fac performanta afara, si asta numai datorita implicarii noastre ca parinti, sa va dau un mic hint: marea majoritate a celor ce traiesc in Romania ce-si dau copiii la studii afara pierd mult mai mult decat daca ar fi avut copilul la un liceu de calitate din Romania, e o mare tampenie ptr cineva care traieste in Romania. Ca presupun ca nu va referiti la cei ce trimit mediocrii sa studieze pe bani grei afara, mediocrii tot mediocrii raman indiferent de sistem. Romania din fericire inca are un invatamant elitist care e net superior la ce gasesti in tarile ‘avute’; nu ma refer aici la programele zambitoare profesor-mentor elev-discipol din universitatile mandrie ale d’lui Maci, unde in lipsa atributului de mic geniu ti se ataseaza o nota de plata de peste 100K pe care ar fi bine sa-i ai ca sa nu fii silit sa-i dai inapoi in 20 de ani, si asta in conditiile in care iti gasesti o slujba pe masura ptr ca ai fost bun sau ai un spate puternic, deschizator de usi.

  31. Am si eu o intrebare, poate ma lămurește cineva.
    Deci soluția ar fi de căutat in sistemul privat, care prin definiție ar avea autonomie.
    Dar răspunsul imediat e ca avem nenumărate universități private, cu performanța mai proasta decat cele de stat, respectiv ca motivul ar fi politic (fabrici de diplome pentru clientela politica, profesori slabi, etc).
    Deci intrebarea, va rog, ar fi: care e investiția pentru o universitate privată in Romania si care ar fi pretul per an școlar, admitand ca numărul de studenți ar fi in medie egal cu al universităților private de acum?
    Nu ar fi:
    A) investiția prea mare?
    B) pretul de tuitie impracticabil pentru veniturile romanilor pentru a fi fezabil? Imi imaginez ca nu ar fi 1000 de euro pe an, ci de la 5-6000 in sus.
    Daca e posibil sa nu fiu pe langa subiect, n-ar însemna ca nu prea avem învățământ privat, ca nici nu ne-am atins de paradigma asta?

    • Nu exista o (una bucata) solutie care ar trebui cautata cu luminarea in sistemul privat. In sistemul privat solutiile sint numeroase si apar in mod natural, nu e nevoie de ministri providentiali si reformatori care sa le impuna cu forta. Statul trebuie pur si simplu sa iasa din aceasta afacere, sa trimita in somaj sutele de mii de salariati ai Min. Invatamintului, sa demoleze (pentru siguranta) cladirea ministerului si cele ale tuturor inspectoratelor scolare si sa reduca taxarea populatiei cu o suma egala cu bugetul sistemului de invatamint, scolile si universitatile devenind obiective de interes local.

      Avem „nenumărate universități private, cu performanța mai proasta decat cele de stat” din cauza ca diplomele acestora sint acceptate in institutiile de stat (si numai acolo). Desfiintind Min. Invatamintului, in mod automat li se va aplica o teribila lovitura acestor fabrici de diplome fiindca, odata privatizat, sistemul scolar nu va mai angaja orice analfabet cu diploma. Daca mai desfiintezi inca 7-8 ministere (poti sa o faci fara frica, fiindca toate sint la fel de paguboase ca si cel al invatamintului), fabricile de diplome dispar instantaneu, din lipsa de clienti.

      Daca statul iese din aceasta afacere, banii care le ramin familiilor pentru educatia copiilor reprezinta, cumulat, actualul buget al Min. Inv., asta fiindca guvernul (statul) nu vine cu banii lui de acasa, ci foloseste EXCLUSIV banii altora, bani confiscati prin taxe. Deoarece statul nu produce nimic, doar colecteaza banii populatiei, ii distribuie dupa bunul plac ministerelor, iar ulterior fura/deturneaza/sifoneaza cit mai mult din aceste bugete ministeriale, asta ar face ca, in realitate, banii de care familiile vor dispune pentru educatie sa fie cu x% mai mari, x% find ceea ce se fura in prezent pe traseul dintre minister si scoli/universitati.

      Nimeni nu poate sa spuna care va fi „pretul de tuitie” si, in mod sigur, acesta va fi mai mare, poate de 10 ori mai mare, la facultate de medicina decit la filologie si mai mare la facultatea de informatica de la Cluj decit la facultatea de informatica de la Ciorogirla. Piata le va stabili in functie de cererea si oferta de diplome de la o facultate sau alta. Iar sistemul bancar, nu ma indoiesc, va sari pe ocazie ca sa-i crediteze pe studentii muncind pentru diplome valoroase, dar avind disponibilitati financiare limitate.

  32. Mulțumesc pt raspuns!
    Chiar nu stiam raspunsul.
    M-am clarificat putin gratie celor scrise de d-vstra!
    Un singur corolar. Creditarea pt tuitii din partea bancilor depinde integral de politicile BNR. Si iarasi apar 2 puncte:
    A) BNR are un record impresionant de decizii extrem de conservatoare in materie de credite.
    B) Este BNR chiar independenta, cum ar trebui sa fie o banca centrala? Iar daca nu este, ajung iarasi la punctele enumerate de d-vstra, deciziile trebuie sa fie politice, de a lasa monopolul din mana.

    • citesc aci un dialog care imi pare normal intr o lume civilizata, dar nu in pattrie
      atentie domnilor ! ; sapati la temelia romaniei

  33. In mod cert este cel mai bun articol despre scoala facut in ultimii 10 ani . Cuprinzator,analitic,realist ,fluid,esential . Felicitari autorului pentru aricol , care ne confinge nu de dezastrul universitar romanesc ,ci de faptul ca inca exista cate o somitate lucida ,cum este si domnul Mihai Maci,care sa-si dea seama de asta…

  34. „rareori am văzut pe cineva capabil să-i pună în contact pe studenţi cu dezbaterea actuală din domeniu, dându-le impresia că ei înşişi participă – pe viu – la modelarea lumii prin actualizarea polemică a marilor idei ale acelui câmp.”–offffff, cat de adevarat…..:(…..am facut facultatea de Constructii Civile, teoretic cea mai buna, pe domeniul asta, din tara. Pe urma, am avut sansa sa intru la un bachelor pe domeniu similar (architecture&construction engineering) in Copenhaga, la o institutie privata. Ei bine, acolo, desi personalul universitatii (comparabila intrutotul, ca numar de studenti, cu UTCB) era de 5-6 or mai mic, vizibil cu ochiul liber, cu toate astea, lucrurile ,mergeau de 100 de ori mai bine. In timp ce la noi, la UTCB, ai parte de cate o conferinta/seminar/prezentare a vreunui om de stiinta din afara universitatii, cam odata pe an, acolo erau una sau doua pe saptamana. Sa mai compar biblioteca facultatii mele (unde eu nu ma pot inscrie, nici daca prezint, in original, diploma de absolvire), probabil singura din UE FARA o sala de lectura, cu cea de acolo, unde imi comandam cartile online, de acasa din pat?? Aaa, da, nu vi se pare jenant, pentru o facultate de constructii, ca lucrarile de modernizare, incepute acum 4 sau 5 ani, sa nu fie terminate inca (asta insemnand: 2 scari metalice, construirea inca unui etaj, si a unui coridor la parter, asta la o structura de rezistenta din beton, in cadre, simplissima!!)? Sau faptul ca site-ul facultatii n-a mai fost actualizat de peste 10 ani, pe el fiind imposibil sa gasesti macar adresele de mail ale profesorilor? Se pare ca domnului decan, nu i se pare jenant. Domnului decan, profesor pt care, mai demult, aveam oarecare respect, asta pana sa-i citesc declaratia de avere, de pe site-ul facultatii, care releva venituri de peste 2700 Euro/luna, domnul decan fiind, nu-i asa, ubicuu, avand dansul, in afara de numeroase comitete si comitii, posturi la 3 facultati diferite, Bucuresti, Iasi si Timisoara. Asta e Romania, ce sa facem.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro