vineri, martie 29, 2024

Trecutul care ne bântuie

Unul dintre ultimele evenimente ale lunii decembrie din anul ce tocmai a trecut mi-a rămas adânc întipărit în minte. În seara de sâmbătă, 22 decembrie a fost organizat un marș de comemorare a eroilor din 1989. În anii din urmă, aceste comemorări mi-au lăsat un gust de cenușă. Reducându-se doar la depuneri de coroane și dezbateri televizate de neurmărit, ele nu făceau decât să-mi sporească sentimentul zădărniciei. Iar scenariul unei lovituri de stat mascate în revoluție, tot mai vehiculat și mai asumat, mă umilea pur și simplu.

De aceea marșul de sâmbătă a fost ca o ieșire din tunel, ca o iluminare bruscă. Am parcurs drumul dinspre Piața Victoriei până la Universitate amestecând sloganurile de acum cu cele de atunci. „Justiție, nu corupție!“ a fost urmat de „Libertate te iubim, ori învingem ori murim!“, iar „Nu vrem să fim o nație de hoți!“ s-a continuat cu „Vom muri și vom fi liberi!“. Cu totul surprinzător pentru mine a fost faptul că totul se potrivea, că strigătul celor de acum 29 de ani nu au devenit istorie, că aceeași sete de atunci ne chinuie și acum. Iar momentul de maximă tensiune al serii, citirea listei celor care și-au pierdut viața atunci, a fost declicul unei adevărate revelații. Era pentru prima dată când le auzeam numele. Numele, dar, mai ales, vârstele: 17 ani, 23 de ani, 1 an, 83 de ani. Media de vârstă nu depășește, în orice caz, 25 de ani. S-a citit numele lor la Universitate, la Sala Dalles și în Piața Palatului. Ulterior pe gardul Palatului Regal a fost expus un colaj imens de foi albe, plastifiate pe care erau trecute numele, vârsta și un crochiu din biografia fiecărui erou. Mai bine de o oră au fost strigați toți cei care au pus mai presus decât viața lor libertatea.

Vom muri și vom fi liberi.

Ei au murit, dar noi am fost cei eliberați. Noi ne-am bucurat în acest timp de darurile libertății. Am călătorit, am studiat, am creat, am făcut negoț, am deschis afaceri, am spus ceea ce am gândit, am citit ceea ce am dorit. Nu am mai răbdat de foame, nici de frig. Nu ne-a mai fost frică. Dar, încet, încet am uitat. Nu ne-a mai păsat de cei care au murit. Nu le-am ținut minte numele. Nu i-am plâns cu adevărat. Nu le-am onorat cum se cuvine jertfa. Nu le-am făcut dreptate. Nu i-am pedepsit pe cei vinovați.

Or, până și copilul mic învață din basme că fără dreptate nu poate exista fericire, că atâta timp cât zmeii au putere și cei vicleni conduc, pacea nu se poate așeza peste lume. Stafia regelui Danemarcei bântuie regatul pângărit de urmele crimei. Vreme de 29 de ani acești tineri nu și-au găsit odihna. Sufletele lor, însetate de dreptate și de adevăr, ne bântuie prezentul. Și cum și-ar putea ei găsi liniștea, atâta timp cât tocmai aceia care le-au frânt viețile au luat în mâinile lor destinul țării pentru care ei și-au vărsat sângele? Mai mult, ei fac parte dintr-un șir lung de victime ale regimului comunist. În ultima jumătate de secol, mii și zeci de mii de oameni nevinovați au murit în chinuri. Iar călăii lor au trăit și mai trăiesc încă, bucurându-se de privilegii, de „pensii speciale“, de o viață tihnită.

Toată această imensă nedreptate apasă acum pe umerii noștri. Nu putem să fim doar beneficiarii libertății, suntem datori să le oferim acestor eroi cinstea și onoarea ce li e cuvin. Aparent e ușor să spunem: „În țara asta nu se mai poate trăi! Vom pleca și ne vom împlini în altă parte!“ Dar nu putem uita că simplu fapt de a putea alege exilul li-l datorăm tot lor. Și, oricât de departe am pleca, tot lăsăm în urmă ceva care ne doare, ca o rană vie. Sau luăm cu noi în valiză această durere care nu are leac.

Nu întâmplător am ajuns atât de jos. Nu întâmplător s-au cocoțat la putere cei mai răi, cei mai proști, cei mai abjecți dintre noi. Am ajuns aici fiindcă în toți acești ani ne-am văzut doar de ale noastre, am întors capul scârbiți dinspre politică, i-am lăsat pe alții să decidă pentru noi, n-am mers la vot, ne-am complăcut în bula călduță a micului nostru trib familial, a micii noastre cariere, a micilor noastre plăceri, a micilor noastre superiorități. Iar acum constatăm cu stupoare că s-ar putea să ne intrăm în întunericul unei noi dictaturi, că tot ceea ce credeam că e de la sine înțeles nu mai ține, că viețile noastre sunt în mâinile câtorva scelerați, capabili de orice ca să le fie lor bine. Iar neputința pe care o simțim în fața acestui tăvălug redeșteaptă în noi frica. Frica de ce va urma. Oare până unde au de gând să meargă?

Răspunsul ni l-a dat foarte clar chiar unul dintre ei: până la capăt.

Se știe că democrațiile sunt mai fragile decât cristalurile fine. Prinse în menghina corupției și a manipulării, ele nu rezistă. Se sparg, se năruie și cu greu le mai poți reface. E limpede că ne aflăm într-un astfel de moment. Și că nu avem decât o singură scăpare. Să ne apăram și noi până la capăt. Să ne rupem din acest lanț îngrozitor al complicității cu ei. Căci așa se numește nepăsarea: complicitate. Să ne ridicăm la înălțimea celor care au murit ca noi să fim liberi și, uitând de frică, să ne opunem cu toată ființa noastră. Să nu cădem în păcatul hamletian al îndoielii sau al amânării. Acum nu ne cere nimeni viața, ci doar curajul conștiinței, curajul implicării, curajul demnității, curajul mărturisirii. Până nu va fi prea târziu.

P.S.

Chiar azi am citit o postare pe Facebook din care am aflat că unul dintre organizatorii marșului de comemorare din 22 decembrie a fost somat de directrorul MNAR să vină să ridice colile cu numele victimelor Revoluției care fuseseră expuse pe gardul exterior al Palatului Regal. Motivul: nu ne afișăm morții noștri pe casa altcuiva. Acest funcționăraș țâfnos (care pretinde că a participat la Revoluție) este exponatul exemplar al galeriei de complici pe care se susține actuala mafie politică. El și alții asemenea lui, la adăpostul birourilor și al funcțiilor primite în schimbul conștiințelor vândute, pun în aplicare planul celor care vor să ne distrugă viitorul. Pentru că un om singur, oricât de puternic și de tenace ar fi, nu poate face totul. Are nevoie de o mulțime de funcționari, de o armată de „Eichmanni“ care să lucreze pentru el. Căci fără un Eichmann n-ar fi fost posibil nici un Hitler.

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. ” Acest funcționăraș țâfnos (care pretinde că a participat la Revoluție) este exponatul exemplar al galeriei de complici pe care se susține actuala mafie politică.”
    Sa nu facem greseala sa bagam capul sub covor si sa credem ca „acest functionaras” (de la MNAR, adica nu de pe maidan) este singular. Complici la „actuala mafie politica” sint si acei 45 de Rectori, miile si zecile de mii de profesori si alti nenumarati intelectuali, care nu sint incaltati in slapi ori stirbi.
    Cit despre comemorarea eroilor din decembrie `89, imi suna in memorie sloganul catavencilor „Ceausescu sa ne ierti, ca-n decembrie am fost beti!”
    Si cum a fost recuperat, aplaudacul minerilor saditori de panselute, de partea progresimii.
    Bine zis:
    „Am ajuns aici fiindcă în toți acești ani ne-am văzut doar de ale noastre, am întors capul scârbiți dinspre politică, i-am lăsat pe alții să decidă pentru noi, n-am mers la vot, ne-am complăcut în bula călduță a micului nostru trib familial, a micii noastre cariere, a micilor noastre plăceri, a micilor noastre superiorități. Iar acum constatăm cu stupoare că s-ar putea să ne intrăm în întunericul unei noi dictaturi,”
    – „am întors capul scârbiți dinspre politică”. Daaa, s-a scandat „toti aceiasi mizerie, nu ai cu cine vota!”.
    Rautacios intreb: atunci dece ne plingem? ca n u „ni s-a dat o tara ca afara?”

  2. „Ei au murit, dar noi am fost cei eliberați. […] Iar călăii lor au trăit și mai trăiesc încă, bucurându-se de privilegii, de „pensii speciale“, de o viață tihnită.”

    Asta înseamnă că încă nu ne-am eliberat. Călăii lor puteau fi călăii oricăruia dintre noi, cei care am fost acolo. Iar acum, noi, potențialele victime, frații, colegii, prietenii etc., celor care au murit, stăm alături de călăi fără a mai sesiza nefirescul lucrului acestuia, fără revoltă, fără speranță.

    N-am fost eliberați. Cei care i-au ucis au și astăzi, la fel ca atunci, puterea. Sunt aceiași. Ori rude și prieteni ai lor. Ei sunt cei care de fapt au învins. Bruma de bunăstare și umbra de libertate care ne-au fost îngăduite în ultimii 29 de ani au fost pentru că doar astfel puteau ei jefuiască averea țării nestingheriți. Ele au fost pentru majoritatea românilor lumina focului din alegoria Peșterii lui Platon.

  3. Nu vrem să fim o nație de hoți!

    Vrem nu vrem, asta e… pe de o parte hotie exista pretutindeni in lume, dar pe de alta parte in Ro e mai tare ca oriunde… vezi https://www.fernsehserien.de/die-edelsteinjaeger/folgen/1×05-rumaenien-591421
    exemple… am scris o carte, pe banii mei, incl. transportul, unii s-au aratat interesati, am trimis-o peste tot, unii nu mi-au platit-o nici azi.. Chiar ma gindeam sa fac o lista si sa-i fac de ris.. Un decan al unei facultati mi-a povestit ca aceasta carte a fost furata, completind bucalit, atita timp cit in Romania se fura carti mai e o sansa. :)

    Revolutia, sau cum vrea s-o numeasca fiecare, a fost o exceptie, s-a creat un fel de betie, o ameteala de bunatate, de generozitate, de aratat partea de ciocolata… dar si atunci a fost o minoritate care a participat la acel entuziasm… majoritatea a fost sub cearceaf.

    Vorba aia: banii mei furati cinstit..

  4. Da, dar din pacate nu toti gandim la fel si nu tuturor le pasa de eroii nostri din ’89, asa cum nu le pasa nici de eroii din trecut. De aceea, astfel de politicieni corupti pana-n maduva oaselor castiga alegeri la cativa ani si acestora li se ofera „sansa” distrugerii Romaniei.
    Dupa ’89 am putut vedea dezastrul lasat in urma experimentului comunist. Cei care n-au fost contaminati au preferat sa se distanteze de Romania si sa-si creeze propria bula in care sa traiasca, uneori fara a-i uita pe cei cazuti in ’89. Pentru acesti oameni distrusi de comunism si obisnuiti cu acel sistem, democratia si libertatea obtinute dupa ’89 au reprezentat un fenomen bizar. Pentru ei aceasta perioada este precum o anomalie istorica. Pentru noi ceilalti, reprezinta mediul normal in care vrem sa traim.

  5. O tara care pierde patru milioane de cetateni in zece ani nu are sanse sa supravietuiasca. Si ii pierde nu in razboaie ci pentru ca e proasta guvernarea. Intrigile interne si externe sunt mai puternice decit coeziunea patriotica.

    • Era normal sa-i „piarda”, au fost primii ani de adevarata libertate (anume dupa integrare).

      Am fost multi si nu ne-a folosit la nimic. La ce ne-ar folosi ca suntem multi?

      Faptul ca unii au ales sa plece le va folosi si lor, si celor ramasi acasa. Romania nu a avut si nu are atata cantitate de business pentru toti care puteau munci, drept urmare pietei muncii i s-au dat salarii de rahat, tot patronatul a facut averi exclusiv pe chestia asta in ultimii 15 ani, anume pe seama costului mic cu forta de munca.

      Insa asta le-a convenit doar lor. Acum se pare ca roata s-a intors. Nu mai sunt atatia candidati la interviuri pe care sa-i flituie ei cum s-au obisnuit s-o fac in atatia ani.

      Ma bucur enorm ca suntem mai putini, o consider una din putinele parghii naturale prin care s-o ducem mai bine cei ramasi in tara.

  6. intrebare : poti sa treci din socialism in capitalism doar omorind tiranul si consoarta ? daca un singur analfabet a calcat pe grumaz o natie, nu mai e nimic de discutat. adevarul este altul : infometind compatriotii, tiranul a potentat forta raului. la umbra lui au crescut militienii analfabeti, securistii lipsiti de scrupule, intelectualii ratati, magistratii fara de morala etc. asadar o intreaga fauna lipsita de coloana vertebrala. astia sint multi, foarte multi, iar odata ajunsi la virf sint greu de stavilit. credeti ca i intimplator ca astazi cei mai bine hraniti si platiti sint militienii de toate culorile ? (astia s au impuit precum sobolanii, nimeni nu le mai stie numarul si numele)

    • Adevarat.

      Nu putem insa sa intelegem ce s-a intimplat in Romania dupa razboi uitindu-ne doar la tiranul Ceausescu, fara sa studiem la microscop măcelul, exterminarea cu metoda a elitei poporului roman, tîlhărirea extensivă a intregii populatii, brainwashing-ul (rescrierea istoriei, demolarea statuilor, redenumirea strazilor si a localitatilor) si teroarea sadica si generalizata din anii care au precedat ascensiunea sa la putere, fiindca valul acesta de criminalitate in masa, fara precedent in Romania, l-a ridicat pe el.

      Cei care au instaurat dictatura bolsevica in Romania dupa 23 august 1944 sint cei care l-au facut posibil pe Ceausescu si printre ei trebuie cautati adevaratii asasini ai poporului roman. Ceea ce au facut ei in Romania pentru a o transforma intr-un teren viran e ceea ce se face si azi prin alte parti ale lumii cu unele popoare care „ar fi de dorit sa cam dispara”: diabolizarea elitei prin massmedia, interventii militare, distrugerea economiei + teroare/terorism pentru alungarea in masa a oamenilor, jaful celor care se incapatineaza sa nu plece in Germania, distrugerea templelor, a statuilor, a ramasitelor care atesta o istorie veche, rescrierea istoriei poporului țintă de experti in dezinformare.

      Uite un exemplu de reprezentant al Romaniei crescut la umbra dictaturii bolsevice (Luminița Odobescu: Romanian ambassador to the EU):
      https://youtu.be/_lc1VnwkRic

      Ți se ridică părul in cap. Dăncile peste tot. Peste tot. Peste tot.

  7. Totusi, ar trebui sa observam ca acesti „functionarasi” cu aere de capitalisti se gasesc chiar si in institutii din inima Europei. Sunt fii si fiicele foștilor functionari trăgători de sfori care acaparasera Romania inainte de 89. Sunt copiii lor, care prezinta aceleasi simptome ca si parintii lor. Sunt oamenii cu ambitii mărunte cu care eu nu pot sa creez legaturi sau sa socializez.
    Pot trai in occident si 100 de ani si tot nu se schimba.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristina Cioaba
Cristina Cioaba
A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București unde a obținut și titlul de doctor (2007). A editat volumul, Monica Lovinescu Jurnal esențial (Humanitas 2010). Activează ca profesor de limba română.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro