Home » Global / Europa »Opinie » Citesti:

Trei probleme insolubile

Mihai Maci februarie 12, 2015 Global / Europa, Opinie
13 comentarii 3,832 Vizualizari

Recenta vizită a Preşedintelui francez şi a Cancelarului german la Moscova, urmată de conferinţa de la München (neinspirată alegere!) nu au dus la nici un rezultat. Probabil nici a doua rundă de la Minsk nu va duce. Practic, in ultimul an, lipsa de rezultate e singurul orizont de aşteptare al acestui tip de întâlniri. Se poartă tot mai mult o retorică belicoasă (care nu e urmată de măsuri care s-o confirme) şi totul se încheie cu comunicate plate, scrise într-un jargon diplomatic infinit interpretabil, din care presa înţelege ce vrea. Pe teren, în estul Ucrainei, continuă un război murdar, de uzură, care a prins ca într-o cursă o populaţie nefericită ce nu înţelege urgia ce s-a abătut asupra ei. În lumea bună (a Occidentului) avem o mulţime de pacifişti care fie s-au săturat de ştirile macabre ale televiziunilor, fie se gândesc deja la perspectivele profitabile ale reconstrucţiei. D-l Putin ne-a obişnuit de mai multă vreme cu ermetismul propriu meseriei de la care se revendică, dublat de ieşiri patetice cu privire la onoarea şi respectul pe care le merită Rusia pe scena internaţională. Conducerea de la Kiev e destul de greu de definit; poate ceea ce-o caracterizează din ce în ce mai mult e un soi de naţionalism ucrainean (reactiv faţă de ruşi, dar nu numai) care a mai dat pe de lături şi în trecut. Un peisaj cât de poate de heterogen, aproape fără nici un punct de convergenţă, ceea ce face ca negocierile de pace să revină mereu la celaşi zero iniţial. Ucraina nu e un caz singular în lumea de azi; ceea ce o face cu adevărat dramatică este poziţionarea ei în Europa geografică, implicarea directă a unei mari puteri (care se vrea mai mare decât e) şi, mai ales (din punctul nostru de vedere), apropierea de graniţele noastre. E greu de spus ce înseamnă Ucraina pentru ucrainieni; probabil – pentru cei mai mulţi – e cadrul firesc, moştenit din vremea sovietică, în care îşi desfăşoară vieţile. Vor fi şi din aceea pentru care Ucraina înseamnă opoziţia faţă de pretenţiile – deghizate mereu altfel – ale vecinului velicorus, sau victima lui Stalin, ori a lui şi a lui Hitler. Pentru cei din clasa conducătoare ucrainiană, Ucraina e ceea ce au exploatat după căderea URSS-ului şi sursa puterii lor de azi. Oamenii aceştia îi cunosc suficient de bine pe ruşi (tocmai pentru că au făcut şi fac afaceri cu ei) pentru a înţelege că ar fi scoşi din joc imediat ce “marele frate” ar prelua controlul ţării. Aşa că, deşi probabil unii dintre conducătorii Ucrainei actuale nu sunt naţionalişti de vocaţie, sunt împinşi în direcţia aceasta de instinctul supravieţuirii. Pentru ei, soluţia ar fi aceea a unei presiuni sporite, dacă nu chiar a unei implicări directe a Occidentului împotriva Rusiei.

Problema Occidentului

Se prea poate să fim (mai ales noi) deranjaţi de încetineala cu care se mişcă Occidentul, de piruetele în gol ale “baletului diplomatic” şi de vocabularul “înalţilor reprezentanţi” care devine tot mai subtil în privinţa nuanţelor şi a accentelor, dar nu trimite la nici un fel de fapte. Totuşi, Occidentul – în speţă Germania (şi, în trena ei, Franţa; d-na Mogherini fiind încă senza voce) – se comportă cât se poate de raţional. Pentru a înţelege această raţionalitate se cuvine să privim mai întâi nu la ce vrea Occidentul, ci la ce nu vrea. Aici, cel puţin, lucrurile sunt clare: Vestul nu vrea – sub nici o formă – destabilizarea Rusiei. Oricât de paradoxal ar părea, ideea unei Rusii partener a NATO – cu distanţe recunoscute şi acceptate – e cea care convine cel mai mult lumii occidentale. O Rusie liniştită – atât cât poate fi Rusia de liniştită – făcând afaceri profitabile cu marile capitale (şi bănci) europene, un flux continuu de materii prime (dintr-o parte) şi de bunuri manufacturate (din cealaltă), vizite protocolare, investiţii reciproce – cam aşa se vede dinspre Occident aurora luminând imensitatea stepei ruse. Există un lucru de care Occidentul se teme: o Rusie scăpată de sub control, colapsând sub greutatea uriaşă a propriilor ei probleme, în pragul unui război civil (real sau larvar), incapabilă să-şi onoreze “obligaţiile internaţionale”, destabilizând – în căderea ei – jumătate de lume şi, în mod particular, estul continentului nostru. Aceasta e ceea ce Occidentul caută să evite prin orice mijloace. Sigur că jocul d-lui Putin deranjează şi la Berlin şi la Paris (nu doar la Londra şi la Washington), dar d-na Merkel – şi, pe urmele dânsei, d-l Hollande – sunt lucizi: nimeni nu se aşteaptă ca tot sistemul clădit în 15 ani de d-l Putin să iasă la pensie de azi pe mâine, fără nici un regret. De altminteri oamenii “noii ordini” ruse au spus sus şi tare că demisia d-lui Gorbaciov (de la obligaţiile dânsului de Preşedinte al URSS-ului) şi a întregii lui echipe de partid şi de stat e ceva asimilabil trădării de ţară. Şi cine-i cunoaşte pe oamenii d-lui Putin ştie că aceştia nu glumesc cu asemenea lucruri. Opoziţie nu prea există în Rusia şi cred că nimeni nu-şi imaginează că s-ar putea fabrica (din ONG-işti?) un partid “democrat” care să adune voturile unei majorităţi de ruşi. Asta e, Rusia e a lui Putin şi “ţarul” are încă suficientă susţinere ca să se menţină destul de aici înainte la putere. Poate că multora nu le merg la suflet savantlâcurile bufone ale d-lui Dughin; nu-i nimic, n-au decât să citească tratatele masive ale Mitropolitului Ilarion de Volokolamsk – aici totul e marcat de spirit de cea mai înalta clasă. Numai – coincidenţă sau nu – asupra problemelor fundamentale ale lumii şi d-l Dughin şi luminatul Mitropolit au aceleaşi păreri. Aşa că în Rusia d-lui Putin există o diferenţă în exprimare, dar o unitate în “cuget şi simţiri”. Cei ce cugetă şi simt altfel decât pe linia Kremlinului nu pot alcătui nimic mai mult decât nişte ONG-uri. Şi mai năstruşnic ar fi să ne imaginăm debarcarea d-lui Putin. Mai întâi de toate: de către cine? De către “aliaţii” occidentali? De către “puterile victorioase” ale noului Război Rece? Să fim serioşi! Eventual de o cabală a oligarhilor sau de o conspiraţie a silovik-ilor. Şi-ar dori cineva aşa ceva? Şi – luând absurdul ca ipoteză – ce s-ar întâmpla într-un asemenea caz? Avem, deja (şi din nefericire), suficiente exemple la îndemână; cele mai recente sunt Saddam Hussein şi Gaddafi. Putem să considerăm aceasta ca o regulă a zilelor noastre: prăbuşirea bruscă a unui dictator nu duce în nici un caz la democraţie, ci la instabilitate şi conflicte interne. Cred că, spre deosbire de noi, de polonezi şi de ucrainieni (care am dori o ieşire cât mai rapidă a d-lui Putin de pe scena mai marilor acestei lumi), Occidentul nu doreşte aşa ceva. Să nu uităm că Rusia nu doar e imensă, ci are şi o armată uriaşă şi stocuri de arme (inclusiv nucleare) pe măsură. Dacă acestea vor ajunge să hrănească un război al gangurilor, atunci chiar putem vorbi de Apocalipsă. Chiar dacă nu s-ar ajunge acolo, o Rusie incapabilă să răspundă propriilor nevoi, în care nu se mai fac plăţile curente – a căror obligaţie ar apăsa asupra “instituţiilor internaţionale”, care se demantelează în feude controlate (manu militari) de nu-se-ştie-cine (o situaţie destul de apropiată de cea de pe vremea Preşedintelui Elţîn) şi cu conflicte deschise în Caucaz n-ar fi tocmai ceea ce-şi doresc liderii “lumii democrate”. De aceea Apusul e dispus să se înţeleagă cu d-l Putin. Ba chiar să îl susţină. Şi Franţa, şi Germania ştiu – din proprie experienţă – că umilirea şi marginalizarea unei mari puteri au ca efect nu liniştirea acesteia, ci exacerbarea agresivităţii ei. Nimeni nu vrea să “îngenuncheze” Rusia şi să-i de-a un revers de palmă conducătorului ei de azi. Ceea ce-şi doresc d-na Merkel şi d-l Hollande este să-l aducă pe d-l Putin la raţiune; să-şi expună doleanţele şi condiţiile. De acolo înainte, totul ar fi o problemă de tratative.

Problema Rusiei

Nici problema Rusiei nu e complicată, chiar dacă e dificil formulabilă în limbajul “catifelat” al diplomaţiei actuale. Pentru a înţelege de ce e vorba, ar fi utilă o incursiune în trecutul recent: imediat după 1989 apărea o carte cu notele discuţiilor (care-au loc până în 1986, anul morţii protagonistului ei) dintre fostul adjunct – şi ministru de externe – al lui Stalin, Viaceslav Mihailovici Molotov şi jurnalistul Felix Ciuev. (După ştiinţa mea cartea nu a apărut niciodată în România – şi e păcat că nu a apărut – dar fragmente extinse din ea au fost publicate, la începutul anilor ’90, în revista basarabeană “Nistru”.) Întrebat la un moment dat de Felix Ciuev asupra agresiunilor din 1940, de care şi-a legat numele (Ţările Baltice, Moldova noastră, cu câteva luni înainte jumătate din Polonia), Molotov răspunde: Stalin înţelegea că – mai devreme sau mai târziu – va fi război între Germania şi Rusia. Şi ştia că Rusia nu e pregătită să îl câştige din primele mutări (aviz celor care cred în teoriile lui Viktor Suvorov!). drept care URSS-ul avea nevoie de teritoriile acestor “naţionalişti” (formula e a lui Molotov), pentru a putea încetini – prin retrageri succesive – ofensiva germană. Cu cât mai mult teritoriu ocupa, cu atât mai mult timp câştiga. Nu cred ca lucrurile să se fi schimbat prea mult în ceea ce priveşte doctrina strategică a Rusiei. În ciuda celor care nu pierd nici o ocazie de-a evidenţia performanţele armelor ruseşti, Rusia – aşa cum au arătat-o războaiele ei recente (Cecenia, Georgia) – rămâne tributară unui model de hard power (spre deosebire de Occident, cu al său soft şi smart power), care se joacă, în continuare, pe spaţii largi, ce presupun mari desfăşurări de trupe şi arsenal militar. Ca atare, Rusia revendică – şi va revendica cu obstinaţie – un glacis teritorial măcar până la limita fostului URSS, dacă nu a întregului bloc estic. Într-un fel sau altul – la fel ca pe vremea ţarilor, a lui Stalin sau a lui Brejnev – aceste teritorii au un rol strategic în securitatea Rusiei. Cum ar spune Robert Kaplan: aceasta e fatalitatea geografiei. Faptul că Occidentul răspunde atât de iritat la provocările Moscovei e (normal pentru d-l Putin, paradoxal pentru noi) o dovadă de cât de stringentă e obţinerea controlului asupra acestor regiuni. Sigur, şi pentru Kremlin ar fi fost de preferat varianta elegantă: guverne “prietene” Moscovei (şi clientelare acesteia) sau, dacă aşa nu merge – idealismul (mai ales cel rusofil!) e marfă rară astăzi – atunci măcar oameni cu un anumit profil (gen d-l Orban) ţinuţi în chinga împrumuturilor şi a contractelor cu gaze. (Nu vă indignaţi prea mult: toate ţările care-şi permit să ducă o asemenea politică – inclusiv Elveţia – o duc. Asta însemnă să joci într-o ligă mare.) Dar cum lucrurile s-au lăsat cu revoluţii colorate (inclusiv cu garoafe) şi Maidan-uri, d-l Putin s-a văzut nevoit să treacă la planul B: separatişti şi “omuleţi verzi”. Nu e clar cât de profitabile sunt pentru dânsul aceste manevre care-i alienează tocmai pe cei ce şi-i doreşte aliaţi, dar nici nu poate să dea înapoi. Eventual, după arme, poate veni retorica marelui “Commonwealth bizantin” (cu sediul la Moscova) dimpreună cu argumentele subtile şi fastul imperial al patriarhului Kiril. În ciuda tuturor aparenţelor, discursul acesta e destul de eficient şi d-l Huntington a avut dreptate: între Răsărit şi Apus e o veche problemă, nerezolvată de la 1054 (sau 1204) şi care nu poate fi soluţionată nici la MacDonalds, nici în supermarketuri. Sigur că omul estic a vrut şi de unele, şi de altele, dar – după un pătrar de veac de “capitalism pe pâine” şi “norme” ale Comisiei Europene – şi-a amintit şi de străvechea lui problemă. Iar Patriarhul Kiril (şi subtilii teologi de la Volokolamsk şi Pireu) sunt aici pentru a furniza o ideologie combativă unei lumi care-a descoperit – oarecum dezamăgită – că, dincolo de bunăstare, Occidentul nu e capabil să spună nimic mai mult decât “fă ce te taie capul, dar nu-i supără pe cei de lângă tine”. Poate că d-l Putin e mai slab – la capitolele logistice – decât Vestul, dar dânsul are atuul unei idelologii tari, pe care Occidentul nu o (mai) are. Din acest punct de vedere nu d-l Hollande are a-i da lecţii. Pe de altă parte, nici d-l Putin nu poate veni şi spune: vreau tot ce-a fost a defunctului URSS (şi jumătatea de Germanie?), căci regulile jocului s-au schimbat niţel de pe vremea lui Brejnev. Drept care dânsul practică definiţia ostensivă: arată pe hartă ce i-ar fi de trebuinţă, în speranţa că liderii occidentali vor formula şi problema, şi soluţia. Poate că mai ales d-na Merkel înţelege suficient de bine ce vrea d-l Putin, dar prudenţa prusacă o îndeamnă să spună: nici chiar aşa! Nu putem mătura toate guvernele alese la Kiev, Tbilisi, Varşovia şi Bucureşti pentru a pune în loc oameni care înţeleg interesele Rusiei şi a “conflictului civilizaţiilor” în varianta Dughin. Nu putem prăpădi Uniunea Europeană pentru a crea o Uniune Eurasiatică (în care Europa să fie Germania şi Asia Rusia) pe modelul Revoluţiei mondiale visate de Lenin. Mai bine să rămânem cu picioarele pe pământ şi să vorbim de Crimeea, despre care înţelegem, şi suntem de acord… Pentru D-na Merkel Crimeea, ridicarea sancţiunilor, un “parteneriat extins” cu Rusia ar fi răspunsul problemei actuale. Pentru D-l Putin problema actuală e o parte a problemei securităţii Rusiei care-l împinge – după vorba ritmată a Janei Bicevska – până la Constantinopol şi Ierusalim. Şi, mai repede decât acolo, în întregul bazin occidental al Mării Negre şi la gurile Dunării. Adică la graniţa noastră.

Problema României

Problema noastră e aceea a unei lipse cronice de securitate. Oneşti fiind, va trebui să recunoaştem că cele mai multe dificultăţi le avem înlăuntru: corupţia endemică, prăbuşirea educaţiei, serviciile cvasi-inexistente pentru cei ce nu locuiesc în municipiile reşedinţă de judeţ, sănătatea (şi, pe urmele ei, demografia) în colaps, un sistem de trasporturi rămas cu un veac în urmă, o economie industrială aproape inexistentă, o poluare prin mizerie şi (pe lângă multele altele), ceea ce e extrem de important pentru orice posibil invadator, un moral la pământ. Un popor incapabil să-şi selecteze – nu doar să-şi aleagă – conducătorii şi-i va urî mereu şi va fi tentat să creadă că, poate, străinii (oricare ar fi ei) sunt mai puţin rapaci şi lipsiţi de onestitate decât proprii săi reprezentanţi. Această ură de sine, dublată de mitologia străinului “luminat”, e mai mult decât o coloană a cincea. Pe lângă toate acestea, nu avem armată. Evident avem câteva unităţi militare – unele antrenate pe teatrele de luptă unde sunt desfăşurate trupe NATO – însă nu avem o armată demnă de acest nume. Nu avem nici dotări militare (decât resturi – demult casate în alte părţi – ale armatei comuniste şi diverse “ajutoare” primite de la aliaţi). În schimb avem o droaie de generali – adunaţi toţi, sunt cam cât o divizie – a căror întreţinere costă cam cât o armată. Iar generalii, ştie toată lumea, nu fac politică, ei execută ordinele care le sunt date de către cine e la putere (aviz patrioţilor!). Ca şi cum toate acestea nu sunt de ajuns, nu avem nici o frontieră naturală care să ne despartă clar de Rusia. Prin urmare, o invazie dinspre est s-ar desfăşura cu viteza tancurilor. Dar nu numai estul ne e problema, ci – practic – toate frontierele. România de azi (la fel ca cea din ’45, din ’68, din ’89) cunoaşte “sindromul ‘40”: e încercuită din toate părţile de ţări care, în orice moment de slăbiciune manifestă, ar avea revendicări teritoriale la adresa ei. Nimeni nu ştie dacă Ucraina s-a mulţumit cu Nordul Bucuvinei, Bulgaria cu Sudul Dobrogei, Serbia cu Banatul ce i-a revenit, în schimb toată lumea ştie că Ungaria nu e deloc mulţumită cu pierderea Transilvaniei. Întâmplător, din 1945 am trait într-o lume garantată prin tratate de pace gândite şi parafate de occidentali (evident, menajând interesele lui Stalin şi ale lui Brejnev). Dar, dacă aceste tratate vor fi puse în discuţie – pe calea d-lui Putin sau pe altele – mă îndoiesc că vecinii noştri nu-şi vor expune pretenţiile. Iar România nu e în situaţia de-a le face faţă; la fel ca şi-n ’40, singura noastră garanţie de securitate e cea pe care ne-o dau alianţele cu puterile occidentale (în speţă, acum, apartenenţa la NATO şi la Uniunea Europeană). Acestea sunt garantele independenţei, securităţii şi a prosperităţii României. Întrebarea este dacă pentru ele această garanţie prezintă avantaje. Altfel spus, în caz de…, vor fi dispuşi aliaţii occidentali să moară pentru Bucureşti, să-l echipeze “la standarde occidentale” şi să toarne asupra lui din cornul abundenţei capitaliste (cu deplina convingere a scurgerilor datorate corupţiei) sau vor prefera – ca-n ’44 – ’47 – să se retranşeze mai către vest, într-o arie mai cunoscută şi, implicit, mai sigură pentru ele? Evident, din punctul nostru de vedere (şi pentru flatarea intuiţiei de a fi, mereu, de partea celui mai tare) ar fi preferabil ca “fratele cel mare” din Vest să-l altoiască bine pe derbedeul bătăuş din Est, însă s-ar putea foarte bine ca “marele frate” să-şi aibă socotelile lui şi să funcţioneze după ele, nu după ale noastre. Practic, cu execepţia faptului că-i punem la dispoziţie teritoriul, ca bază înaintată într-un posibil conflict – rece sau cald (dar, în schimb, îi solicităm protecţia totală), nu prea avem ce oferi Vestului. Marea Neagră e o mare închisă (între ruşi şi turci), care nu e pe niciuna din axele majore ale comerţului naval mondial. Infrastructura noastră e de aşa manieră că ar trebui refăcută toată pe cheluiala aliaţilor. Vitejia, în ziua de azi, e funcţie de dotări, iar ale noastre sunt, şi ele, tot la mila aliaţilor. Iar fidelitatea faţă de marile cauze ne-am probat-o în două războaie mondiale şi pe “drumul nepietruit al tranziţiei”. Nu e prea clar de ce ar miza occidentalii pe noi. În fond doar aceste tratate, pe care le ia mereu peste picior d-l Putin, ne ţin legaţi de ei.

Se cuvine să facem aici un excurs, legat de Moldova de peste Prut. Mai mult sau mai puţin soarta acestui pământ al suferinţei e pecetluită. O unire a ceea ce-a rămas din Basarbia cu România e imposibilă: nici Chişinăul nu o vrea, iar nouă nu ne-ar aduce nimic decât multiplicarea problemelor. România nu e Germania şi nu e în stare să susţină financiar, pe termen îndelungat, un proiect de anvergura integrării unei întregi provincii. În plus, ne-am pomeni – în măsura în care ei ar accepta integrarea – cu o masă compactă de rusofoni care, în cel mai european spirit, ar începe imediat cu revendicările, contrabalansând la est autonomismul maghiar din vest. Ce-ar rămâne din România între aceşti doi poli s-ar numi instabilitate. Basarabia e, din păcate, regiunea cea mai săracă a Europei; acel ceva care-i e necesar – în regim urgent – e un program masiv de investiţii. De asemenea din păcate nici România, nici Europa nu sunt în măsură să-l asigure acum. Din perspectiva Europei lucrurile sunt şi mai clare: Moldova ar fi o gaură neagră a unor fonduri necesare în alte regiuni (fie sărăcite de criză, fie tentate de separatism), ar expune-o unui vecin care e preferabil să se găsească cât mai departe şi uneia din specialităţile lui de vârf – contrabanda cu tot ceea ce nu trebuie să intre pe teritoriul european (să nu uităm că o ipotetică Moldovă “integrată” în Europa ar avea o nesfârşită graniţă cu Transnistria rusească) şi n-ar prezenta nici un avantaj geostrategic (Moldova nu are nici măcar ieşire la mare). Produsele de succes ale Moldovei (precum vinurile) şi cetăţenii ei se integrează în Europa şi fără ca Uniunea să-şi mai asume grija acestei regiuni. Astfel că, în ciuda oricărei retorici de la Bucureşti sau de la Bruxelles, soarta Basarabiei e clară: o zonă tampon între Rusia şi Europa.

Concluzii

Dar poate tocmai Moldova de dincolo de Prut să funcţioneze ca un model al viitoarei Ucraine, nu numai cum şi-o doreşte d-l Putin, ci şi Occidentul. O zonă cu o marcată prepoderenţă a influenţei ruseşti, dar fără a fi – efectiv – încoroporată în Rusia. O ţară cu alegeri, fie pe modelul stanelor Asiei Centrale (care confirmă un ales imemorial, partener al Kremlinului), fie cu o oscilaţie la putere, care ar avea scopul principal de a compromite opoziţia dedulcind-o cu ispitele Moscovei. Un imens teritoriu, suficient de sărac ca să nu aibă pretenţii, suficient de bogat ca să nu se răscoale, în care “fonduri europene” vor fi puse la lucru de oligarhi locali şi prin care vor tranzita materii prime către Vest, ceva scurgându-se şi prin buzunarele “sponsorilor” puterii. O ţară ale cărei resurse vor fi exploatate doar de “companii de stat” ruse (eventual cu lucrările efective subcontractate unor parteneri occidentali aleşi pe sprânceană de pe “lista scurtă” a Kremlinului). Menirea tuturor acestor măsuri ar fi aceea de-a mulţumi Moscova care-şi ştie glacisul vestic asigurat şi, în acelaşi timp, Vestul care nu avea nici un incident pe frontiera estică. Scopul acestor negocieri nu e acela de-a scoate fostele republici sovietice la lumină şi la prosperitate (costurile unei asemenea întreprinderi fiind incomensurabile şi pentru Rusia, şi pentru Uniunea Europeană), ci aceea de-a le restitui acelei ordini a aparenţelor care era modul lor de a fi până la revoluţiile colorate. Occidentul însuşi nu mai e ce-a fost şi nu cred că mai caută să extindă brandul prosperităţii (şi al democraţiei) la scara întregii lumi, ci se gândeşte – mai curând (şi în siajul unei crize interminabile) – la limitele, inclusiv spaţiale, ale acestei prosperităţi. Iar pentru asta, la fel ca nomenklatura anilor ’80, are nevoie imperativă de un singur lucru: de linişte. Pentru această linişte îl acceptă pe D-l Putin şi va accepta cea mai mare parte a cerinţelor dânsului. Doar atunci când va fi evident că d-l Putin ameninţă liniştea Occidentului ne putem aştepta la altceva.

Tabloul acesta nu are pretenţia completitudinii. După cum uşor se vede, din el lipsesc mai multe elemente: Statele Unite, de pildă. Personal cred că, în ciuda binecunoscutului cowboy style al declaraţiilor senatorului McCain, America nu are interese majore în Estul Europei şi în Marea Neagră (şi, în plus, are suficiente probleme în Mările Chinei şi în întregul Orient). D-l Obama ridică puţin tonul şi se încruntă în probleme care nu îl angajează în mod deosebit. Probabil că nici în ceea ce ce priveşte scutul antirachetă nu e foarte convins, dar – din păcate – nu vede nici o cale de retragere care să nu fie ruşinoasă. E drept, o zonă din aceasta limitrofă (precum România), aliată a Americii, e un spaţiu ideal pentru culegerea de informaţii (inclusiv prin incursiuni navale în Marea Neagră şi raiduri aerine deasupra zonelor de conflict). Dar, dincolo de asta, nu cred că aici se joacă interesele Americii. Ucraina per ansamblu e şi ea incertă; nu cred că occidentalii au răbdarea de-a decela între ucrainienii care au luptat de partea lui Stalin şi cei care i s-au alăturat (mai mult de nevoie, decât de voie) lui Hitler. Nici între mafioţii ruşi şi rakeţii ucrainieni. În plus, Ucraina e prea mare şi prea aproape de Rusia pentru a fi inclusă în programe concrete de dezvoltare sponsorizate de Occident. “Separatiştii” d-lui Zaharcenko sunt – nu e un secret pentru nimeni – teleghidaţi de la Moscova şi depind total de “ajutoarele umanitare” care le vin de acolo. Totuşi, Ucraina are o lugă tradiţie (cu Mahno, Petliura, Bandera) de anarhism autohton; astfel că, deşi în slujba Kremlinului, e foarte probabil ca oamenii “fără însemne” să ducă şi un război propriu pe acolo. În fine, mai e şi problema maselor de refugiaţi, care au devenit simptomul “timpurilor din urmă” pe care le trăim, a traumelor pe termen lung pe care le generează orice conflict şi a potenţialelor “mutaţii” pe care le poate dezvolta (antrenând, de pildă, luptători pentru alte războaie sau gherile urbane). Nimic nu e clar din ceea ce se petrece în Estul Ucrainei şi, tocmai de aceea, un acord real asupra situaţiei, urmat de măsuri progresive de stingere a conflictului, pare – acum – aproape imposibil.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "13 comments" on this Article:

  1. Dan Nicolescu spune:

    Foarte buna si clara analiza, dar ” vorbe. vorbe, vorbe” de intellectual prins in ” jocul ielelor “, fara nici o idee de solutie pentru Romania !

    De ati face, Dle Maci, daca ati fi consilier pe problem de securitate al presedintelui sau primului ministru al Romaniei? Le-ati pune pe masa analiza Dvs. si i- ati lasa sa decida singuri sau cu armata generalilor de carton ? Nu ar trebui sa distingeti niste solutii alternative ?

    S-ar putea ca la Munchen 2015 sa se fi ciastigat un an ca si la Munchen 2014. Si acest an trebuie folosit
    Dl Iohannis trebuue sa se asigure personal ( nu exista altcineva care sa poata obtine un raspuns ) la Berlin pe ce poate conta, pentruca numai Germania va decide viitorul pentru Polonia, Ungaria, Slovacia Romania, Bulgaria, Grecia tarile orthodoxo- musulmane din fosta tYugoslavie .Cordonul sanitar va fi intre Germania si Rusia. Se pare ca pentru Polonia, Ungaria, si Slovacia, jocul e mai clar. In cel mai rau caz vor fi ” finladizate”, mai rau nu se poate. Cu Romania, Bulgaria si Grecia, lucrurlle nu sint insa sigure deloc.
    Totul este sa se reziste, chiar in aceasta instabilitate pina in 2017 cind un nou presedinte rpublican la Washington, va tine cu dintii de bazele americaen din Polonia si Romania.
    Pina atunci insa…. Dumnezeu sa ocroteasca Romania !

  2. smaranda spune:

    Trist, foarte trist dar adevarat. Daca in alte timpuri mai erau interese patriotice acum este numai desnadejde si durere. Cei care au devalizat tara sint dusmanii din interior pentru care nici un dispret nu-i destul de mare. Demagogii care flutura lozinci ca alianta NATO va apara Romania sunt la fel de periculosi. Romania trebuie sa fie capabila sa traiasca pe picioarele ei.

    • Zzzzzz spune:

      Nu ai inteles nimic.
      Cum // Romania trebuie sa fie capabila sa traiasca pe picioarele ei.// ? Nu ai inteles nimic cu toate ca o bruma de creier ar fi fost mai mult decat suficienta pentru a digera articolul.
      Nici o tara nu traieste pe picioarele ei( poate China ? lol ) e ca in natura sau ca in societate,depindem unii de altii.

      • smaranda spune:

        @z Inainte de a-mi da lectii iti recomand sa-ti faci inventarul celulelor din encefal. Daca ai mai mult de zece iti promit sa-ti raspund detailat pe masura intelegeri tale.

    • gobru spune:

      Asa este : Romania r trebui sa fie capabila sa stea singura in picioare.
      Orice tara suverana ar trebui sa fie capabila sa faca asta.Intr-un fel sau altul.
      “Dl” zzzzzzzzzzzzzzzz exagereaza : evident ca nimeni nu este autosuficient pe lumea asta : poate doar SUA din perioada interbelica au fost .Sau China pina in evul mediu.
      Dar ideea este ca trebuie sa fii capabil sa-ti porti singur de grija.Cu sau fara aliati de nadejede.Dupa caz.In momentele de pesimism mi se pare ca romania par un proiect esuat.Sepr sa ma insel ,dar timpul nu mai are rabdare.Taica Putin revendica partea Rusiei si 20 si ceva de ani de istorie par sa fie (partial9 irositi de romani ( altii au fost mai cu cap : vezi balticii ,polonezii…)

  3. pehash spune:

    Eu nu cred ca Putin si restul puterii de la Kremlin doarme prost noaptea de teama unei invazii armate dinspre vest. Cine sa ii atace? UE? Cu ce scop?
    Suntem in 2015… razboiul este unul pur economic. UE a vrut gazoducte ca sa importe mai ieftin.. Rusia avea doar de pierdut. Se cauta alternative la petrol.. Rusia are doar de pierdut. Marile puteri occidentale isi datoreaza bunastarea unor fluxuri comerciale extrem de convenabile cu tari mai sarace. Rusia depinde si ea de satelitii din jur. O Ucraina “europeana”? Gaze din fostele republici sovietice?.. Retragerea flotei din Marea Neagra? Era de asteptat..
    Solutia ceruta de Rusia este evidenta – un culoar de acces la Crimeea si mai multa influenta economica in estul Europei.

    • Sorin spune:

      Felicitari pentru articolul dvs!
      Cateva observatii de facut:
      “nu avem nici o frontieră naturală care să ne despartă clar de Rusia”.
      Eronat, pentru ca Prutul la est este limita naturala cu Rep. Moldova, anterior Nistrul fiind bariera naturala cu URSS-ul. Din pacate, geografia nu ne ajuta mai mult in acest sens, lipsindu-ne de un zid natural muntos intre noi si rusi.
      “dincolo de bunăstare, Occidentul nu e capabil să spună nimic mai mult decât fă ce te taie capul, dar nu-i supără pe cei de lângă tine”.
      Din pacate, cred ca aveti dreptate in mare masura. Occidentul a ramas corigent daca nu repetent la intrebarile existentiale ale omului: incotro ne indreptam? care sunt scopurile omului pe pamant? si altele, la care spiritualitatea rasariteana are raspunsurile adecvate. Se poate spune ca Occidentul este intr-o era a materialismului sec si fara viata, pe cand Rasaritul intr-una a spiritualitatii lipsite de o baza materiala care s-o sustina.
      “Nimeni nu ştie dacă Ucraina s-a mulţumit cu Nordul Bucuvinei, Bulgaria cu Sudul Dobrogei, Serbia cu Banatul ce i-a revenit.”
      Serbia nu va avea niciodata revendicari teritoriale fata de Romania!!!! Ucraina ce sa mai revendice domnule? Bucovina de Sud? Un teritoriu care musteste de rumani??!! Iar bulgarii la fel. Mi se par fara temei angoasele dvs. Singura revendicare care are la baza traditia istorica, este cea a Ungariei, care se stie, a guvernat Transilvania de prin anii 1000.
      “Mai mult sau mai puţin soarta acestui pământ al suferinţei e pecetluită. O unire a ceea ce-a rămas din Basarbia cu România e imposibilă: nici Chişinăul nu o vrea, iar nouă nu ne-ar aduce nimic decât multiplicarea problemelor. România nu e Germania şi nu e în stare să susţină financiar, pe termen îndelungat, un proiect de anvergura integrării unei întregi provincii.”
      Din pacate, priviti lucrurile doar din punct de vedere financiar- politic. Uitati ca avem si o datorie morala fata de fratii nostrii. Nu cred ca ati fi vrut sa experimentati viata dintr-o perspectiva a familiei de romani dincolo de Prut zilele dinaintea venirii armatei rosii, cand mii de romani si-au luat ce-au putut in spinare si-au fugit peste Prut ca sa scape…. Iar ceilalti au ramas si au suferit din cauza politicii Moscovei de a-si asigura siguranta nationala prin cucerirea de noi teritorii… Cata lume a trebuit sa sufere din cauza unei nenorocite de strategii de securitate nationala, a politicii? Cati mii de romani au fost deportati in Siberia? Pentru ce? De ce? E normal? Pana cand? Ce vom face?

  4. Problemele sunt destul de mari si de complicate incat rezolvarea lor sa fie nu doar greoaie ci si ascunsa in spatele unor mult mai multe probleme la randul lor la fel de greu de rezolvat. Probabil ca nici urmatoarele runde de discutii, eu nici nu le mai numesc negocieri, nu vor aduce rezultate concrete. Oricat si-ar dori o parte reglementarea situatiei, vor fi ceilalti care vor trena. E destul de clar, in aceasta zona a Europei vorbim de un termen lung, nu de unul mediu sau scurt. Iar noi ramanem plouati intre toti jucatorii, aproape siguri de noi dar depinzand de ceilalti.

  5. valentin spune:

    Pentru Dan Nicolescu: se pare ca nu ati inteles un lucru foarte important! Solutiile pentru Romania nu vor veni din partea noastra. Altii vor hotărî.

  6. Ioana spune:

    Excelent articol. In sfarsit, o voce a ratiunii intr-un peisaj prea adesea dominat de retorica belicoasa. Felicitari, domnule Maci!

  7. OvidiuB spune:

    Ciudat, dar pe cat de realiste si verosimile (si bune, desigur!) imi par primele doua pasaje ale articolului dumneavoastra, pe atat de implauzibil imi pare al treilea, cel referitor la problema Romaniei.

    Totusi, sa readuci situatia si dilemele Romaniei la nivelul unui 1940 si sa te astepti ca, dupa atatia ani de pace si de NATO/UE/etc, Serbia sa vrea Banatul, Bulgaria sa vrea…(ce? Dobrogea de nord?), iar Ucraina (altfel, la pamant) sa vrea si ea Marmuresul si Bucovina de sud, inseamna sa crezi ca in gandirea popoarelor din aceasta zona nu a avut loc niciun fel de mutatie in ultimii 70 de ani.

    Acum, eu sunt de parere ca in gandirea unor chiar n-au intervenit multe mutatii (a rusilor, cu precadere, dar si a ucrainienilor de exemplu…si nu deschid subiectul ungurilor), dar una peste alta problema mare a Romaniei nu cred ca mai este frica de o invazie a tancurilor rusesti. Cred ca sunt modalitati mai subtile pe care chiar si rusii le pot folosi pentru a submina un regim ostil precum cel de la Bucuresti, iar vremea in care ei sa puna senilele in Moldova de dincoace de Prut nu este chiar un scenariu plauzibil.

    Oricum, este totusi util ca Romania (si romanii, desigur) sa inceapa sa-si puna problema aliantelor in care sunt membri si a garantiilor efective pe care, “in caz de…”, acestea le-ar putea oferi. Nu neaparat din perspectiva fatidicului 1940 (cand si atunci aveam niste garantii…), cat din perspectiva unui alt adevar: acela ca nimeni (nici americanii, cu atat mai putin europenii) nu vine sa moara pentru tine, daca nu esti dispus sa mori tu nitel mai intai. O pledoarie pentru o inarmare cu mai multa responsabilitate si gandire strategica cred ca se impune – iar aici din pacate iarasi trecutul nu ne ajuta (situatia inarmarii Romaniei in ajunul ambelor razboaie mondiale fiind cvasi-catastrofala, coruptia fiind si atunci principalul motiv, precum si ingustimea mintii celor care trebuiau sa se gandeasca la viitor).

  8. Paul spune:

    Felicitări! Un articol mult mai bine informat și mai nuanțat decît marea majoritate a textelor scrise de cowboy-ii de pe Dîmbovița.

    Pare totuși că nu prea țineți seama de un principiu fundamental, enunțat clar cel puține de Gracian, orice putere politico-militară mare doar pare mare, nu e realmente mare. Pentru că ea trebuie să fie înainte de toate legitimă, nu imediat eficace.

    Dar mai ales lipsește analiza efectelor extinderii NATO spre est, organizație militară dominată covîrșitor de SUA (într-un clasament bugetul militar american e semnificativ mai mare decît al următoarelor zece clasate la un loc…). Sau considerați că o lume mono-polară e de dorit, și că interesele americane trebuie să fie interesele tuturor? Ceea ce ar însemna să aderați la o metafizică aparte, și apoi la un totalitarism monstruos, apolitic, universalist, total, tehnic (pace Heidegger).

    Nici un cuvînt critic la adresa politicii externe americane, aventuriste, iresponsabile, care ignoră radical chiar teza pe care majoritatea susținătorilor ei o acceptă imediat, cea binecunoscută, a lui Huntington, și lasă în urmă regimuri ”politice” a căror legitimitate ține exclusiv de violență.

  9. gorby spune:

    Europa de la Vancouver la Vladivostok “, va suna cunoscut?
    Ucrainieni care mor pentru Ucraina luptand curushii = un lucru foarte bun!
    Ucraina e memru FONDATOR al ONU – statalitatea si granitele i-au fost recunoscute si garantate de catre membrii permanenti ai Consiliului de Securitate cand aceasta a renuntat la arsenalul sau nuclear = caz unic in istoria omenirii!
    (daca nu renuntza…
    probabil traiam o iarna atomica
    din Urali pana la Atlantic



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)