Home » Analize »Opinie »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

Tristetea satului romanesc

Mihai Maci martie 9, 2013 Analize, Opinie, Sinteze, Societate/Life
69 comentarii 9,000 Vizualizari

Povestea de mai jos este aceea a unui eşec. Satul românesc nu a reuşit să  iasă dintr-un ciclu al subdezvoltării început cu multe decenii în urmă. Modernizările succesive care s-au abătut asupra lui, de la industrializarea comunistă până la liberalizarea pieţei muncii de după ’90, au sfârşit prin a-l pustii. Odinioară, satul era privit ca fiind temeiul identităţii noastre. Încă în zilele noastre, jumătate din populaţia ţării locuieşte în mediul rural. După ce a fost exaltat de literatura si istoriografia romantică, satul a devenit – o dată cu ascensiunea oraşelor in a doua jumătate a secolului XX – tărâmul uitat al politicilor sociale şi economice româneşti. Poate absenţa lui  dezbaterea publică a prezentului e – mai mult decât orice – semnul faptului că nu mai avem unde ne întoarce.

Am fost la Certeze în vara lui ’97, proaspăt întors din primul stagiu francez. Cei care-au pus la cale această călătorie erau nişte fracezi (precum D-na Violette Rey – o geografă a Estului european) care cunoşteau ceva din România şi nişte români ce studiau pe-atunci în Franţa (precum Dana Diminescu – care se specializa în studiul fluxurilor migratorii). Nu ştiam mare lucru despre Maramureş – citisem doar istoria regiunii făcută în interbelic de Alexandru Filipaşcu – şi aveam mai curînd imaginea idilică (indusă de media) a unui tărîm al tradiţiei, în care pulsează o viaţă ancestrală pe care noi, oameni ai lumii moderne, abia o mai înţelegem. Ajuns la faţa locului n-am găsit mai nimic din lucrurile pe care le anticipam. Sighetul, Baia Mare, Borşa mi s-au părut localităţi ca toate celelalte din ţară: puţin pitoresc în centrul vechi, (deja) clasicul “centru administrativ” ridicat sub comunism, cartiere de blocuri şi marginile oraşelor în care se întîlnesc suburbanul cu ruralul. Nu m-a impresionat nici cimitirul de la Săpânţa – care mi s-a părut mai curînd un soi de kitsch lăbărţat într-un perimetru care rămîne, totuşi, unul al reculegerii. Dar, ca să nu sfîrşesc pe acest ton de apatie, trebuie să recunosc că Certezele m-a dat gata. Din păcate nu făcîndu-mă să-l admir, ci îngrozindu-mă. Am povestit cîteva secvenţe: cea cu casa cu n + 1 camere, care bătuse recordul de n ale vecinului; cea cu parchetul de arţar de la primul nivel, parchet pe care proprietarul îşi adunase fînul; cea cu maşina (mare şi occidentală – nu mă pricep la mărci) prinsă, în curte, în noroiul pe care noi l-am traversat pe scîndurile pe care ni le-a întins cu amabilitate gazda. Vor mai fi fost şi altele, acestea mi-au rămas în minte. Evident, bănuiesc (şi pe baza imaginilor de pe internet) că acum lucrurile stau altfel: ceea ce atunci era un şantier, acum trebuie să fie construcţie încheiată şi, ca atare, neajunsurile pe care le vedeam eu atunci se resorb acum într-o realizare măreaţă. Numai că, din punctul meu de vedere, tocmai măreţia acestei realizări e problema. De ce?

Nu ştiu cum arăta Certeze înainte de boom-ul imobiliar al anilor ’90. Dar pot să-mi imaginez că nu era ceva deosebit – decît prin anumite elemente de folclor maramureşean – de Buteniul copilăriei mele. Întrebarea mea e următoarea: ce leagă acel Certeze de cel de acum? S-ar putea să spuneţi: cu cît îl leagă mai puţin, cu atît mai bine. În definitiv nu sîntem condamnaţi să trăim mereu în aceleaşi tipare şi-n aceleaşi perimetre; fiecare generaţie îşi creează lumea ei şi cei de la Certeze au reuşit să creeze o lume care, pentru restul satelor României, rămîne un vis. Aşa să fie oare? Ceea ce deosebeşte o casă veche de una nouă (sau de un apartament) nu e un tipar exterior care ţine doar de suprafaţă, de calitatea construcţiei şi a instalaţiilor interioare, ori de numărul de maşini electrocasnice, ci un tipar lăuntric, ce ţine de un anumit fel de a-ţi trăi viaţa. Faptul că timp de sute (poate mii) de ani casele rurale au fost edificate după aceeaşi matrice nu înseamnă că oamenii care le-au ridicat erau lipsiţi de imaginaţie, ci că înţelegeau să-şi trăiască viaţa pe modelul părinţilor lor. Însemna, efectiv, că părinţii erau un model de urmat pentru ei. Înscriindu-se în acelaşi spaţiu, repetînd aceleaşi gesturi, copiii îşi urmau părinţii, într-o neostoită curgere a generaţiilor. Asta este ceea ce numim generic tradiţie. Bineînţeles, nu trebuie s-o idealizăm; tradiţia îşi avea neajunsurile ei. De pildă, în 1938 – anul de apogeu al interbelicului şi anul în care se publică marea Enciclopedie a României – sub o treime din casele din ţară (oraş şi sat la un loc) aveau WC-uri măcar în grădină. Pe de altă parte, nu trebuie să opunem la modul absolut tradiţia modernităţii; lumea rurală se moderniza şi ea şi modernitatea era asimilată – încet, dar ireversibil – în cadrele vieţii tradiţionale. Ceea ce mi se pare important este faptul că, asimilarea fiind lentă, lucrurile noi erau integrate firesc, fără stridenţe, într-o lume în care schimbarea nu ameninţa să ducă la prăbuşire. Vă dau ca exemplu Buteniul: Bunica îmi povestea că nemţii din sat îşi trimiteau copiii la Liceu, la Timişoara (Liceul era atunci ceea ce nu mai e nici Facultatea acum), după care copiii aceştia se întorceau în sat şi continuau destinul părinţilor lor. Dar îl continuau altfel, cu alte habitudini, deprinse în experienţa urbană – şi lucrul acesta se vedea. Se vedea atît de bine, încît ţăranii români începuseră a-şi dori şi ei să-şi dea copiii la şcoală (după ce, mai înainte, îi scoteau prematur din clase ca să-i pună la lucru). În Buteni erau mulţi care, fie înainte de Primul Război Mondial, fie în interbelic, fuseseră la lucru în America (în copilăria mea mai erau babe care vorbeau o engleză fluentă, cu accent de Detroit). Cînd s-au întors din State, oamenii aceştia au venit nu doar cu banii pentru pămînt, ci şi cu un alt fel de-a vedea lucrurile pe care l-au aclimatizat în lumea lor: de pildă au început a adapta faţada americană cu coloane la casele pe care le construiau, modificînd astfel străvechiul cerdac (ar fi interesant un studiu asupra acestor influenţe arhitecturale în lumea rurală, ca şi asupra arhitecturii stereotipe din anii ’60 – ‘80). Tot ei au fost primii care au înţeles – pentru c-au văzut-o la lucru – importanţa mecanizării agriculturii şi, în loc de boi, şi-au luat tractoare nemţeşti Bulldog (mi-a fost dat să văd unul – funcţional! – în anii ’90). Era limpede că lucrurile se schimbau, însă schimbarea îşi păstra un ritm în virtutea căruia lumea veche venea în cea nouă păstrîndu-şi identitatea. Înnoindu-se, satul se împlinea, nu dispărea, iar noul era o forţă motrice, nu una distructivă.

Lucrurile s-au schimbat complet o dată cu instaurarea colectivizării. Ţăranii au ajuns “muncitori agricoli” (la zi, şi cu 3 lei pe zi), a apărut o nouă castă de brigadieri şi tractorişti fără măsură comună cu oamenii pămîntului de altă dată, iar maşinizarea, apoi chimizarea (de la nitraţii pentru pămînt la concentratele pentru animale) a invadat totul. Mai mult, fiecare sat s-a văzut dotat cu un “Magazin Universal” în care – cel puţin între ’65 şi ‘80 – se găseau cam de toate: de la unelte de fier la materiale textile şi produse alimentare, şi se găseau la un preţ foarte accesibil, pentru că subvenţionat (pe vremea aceea) de stat. Care a fost rezultatul acestor lucruri? Mai întîi faptul că anumite meserii tradiţionale au dispărut total sau aproape total. De pildă aceea de fierar. Ce sens mai avea un fierar într-o lume în care, în mare, găseai cam toate produsele de fierărie în magazin şi, mai mult, în care orice defectare a unuia putea fi reparată cu o piesă standardizată, de găsit şi ea în comerţ? În copilăria mea, la Buteni, mai era un singur nene care făcea caiele pentru potcoave (nu ştiu de ce, dar industria socialistă nu se gîndise la asta) şi ţîţîni pentru uşile de lemn ale grajdurilor. Îmi plăcea la el în fierărie; era o lumină teribilă (mai ales cînd aţîţa focul cu un foale imens) şi un zgomot pe măsură – care, pentru copilul ce eram, aveau ceva deopotrivă fascinant şi înfricoşător[1]. A dispărut şi ţesătoria domestică: de la cultivarea inului şi a cînepii pe lîngă casă, la topit, dărăcit, tors, ţesut la război, cusut, etc. La ce bun atîta muncă, dacă poţi oricînd să-ţi iei “pănuri” de la “Universal”? Bunica şi-a donat războiul de ţesut (mare cît o cameră) Muzeului Satului. Detergenţii – şi, ulterior, maşinile de spălat – au făcut ca oricine să poată să spele în casă, nu mai trebuia mers cu căruţa (de regulă mai multe familii) la rîul cel mai apropiat (Crişul Alb la Buteni) şi hainele nu mai erau frecate pe un soi de scăriţă de lemn (nu mai ştiu cum se numea) şi nici bătute cu maiul. Nici olarii nu-şi mai aveau rostul: în epoca farfuriilor de serie au ajuns un soi de mici artizani ale căror oale nu le puteau concura pe cele de metal şi ale căror păsări fluierătoare nu mai atrăgeau copiii amatori de maşini teleghidate. Cît priveşte tîmplăria: cine mai face astăzi porţi de lemn pentru case? Sigur, se poate spune că nu e nimic dramatic în asta; ocupaţiile şi meseriile se schimbă, se schimbă şi oamenii şi – de cînd e lumea – toate acestea sînt înscrise în mersul lucrurilor. Numai că, o dată cu aceste meserii, s-a pierdut un înţeles al lumii şi, cu el, o lume întreagă. Dacă vă uitaţi la broderia de pe hainele (zise azi) “populare”, la ornamentica stîlpilor de lemn ai porţii, a lăzilor de zestre, a jugurilor pentru boi, la cusăturile de pe pieptarele de piele, la motivele de pe vechile farfurii de lut, la ouăle încondeiate, veţi descoperi ceva straniu: desenul lor nu e acolo pentru “a fi frumos”, ci pentru a spune o poveste – povestea lumii aşa cum o vedea ţăranul. Lucrurile acestea nu erau pentru el simple lucruri, definite, ca pentru noi, prin valoarea de întrebuinţare (îl cumpăr, îl folosesc, îl arunc şi iau altul), ci erau părţi ale universului lui şi părţi în care acest univers se reflecta ca o poveste cu sens. Poate de aceea toate aveau articol hotărît: foarfeca, degetarul, prosopul, furca, etc. şi, în basm, se subiectivau. Nu erau obiectele inerte ale lumii de azi, pe care le ignorăm înainte de-a le folosi, ci lucruri vii, care treceau de la o generaţie la alta, ca nişte semne ale unei ordini pe care toţi o recunoşteau şi-n care se recunoşteau cu toţii. Mai era ceva aici: respectul – cvasimagic – pentru munca celui ce producea lucrul în cauză. Fiecare meserie îşi avea secretele ei, fiecare cerea o lungă iniţiere, fiecare îşi avea codurile ei, fiecare crea un tip uman ale cărui produse purtau marca cunoaşterii, efortului şi a unicităţii lui. Astfel, calitatea nu era o noţiune abstractă, pentru că ea nu viza doar obiectul produs, ci cuprindea în el şi fiinţa celui care l-a produs, care, tainic, continua să-l anime în timp. Era o lume în care părţile-şi corespundeau unele alteia şi întregul se regăsea în fiecare dintre ele. “Universalul”, cu marfa lui ieftină şi serializată a schimbat totul. Rămîne, totuşi, cea mai tulburătoare întrebare: cum a fost cu putinţă acest lucru – dispariţia tradiţiei – în decursul unei singure generaţii?!

Începutul modernizării

“Universalul” era avanpostul oraşului în lumea rurală. Dar, atunci cînd a apărut, satul se mutase deja, în bună măsură, la oraş. Problema satului românesc a fost, dintotdeauna, aceea a populaţiei. Istoric vorbind, de reglarea acesteia se ocupa natura: molimile, războaiele, foametea au ţinut sub control – timp de secole – demografia rurală. Dificultăţile au început de la jumătatea secolului al XIX-lea, o dată cu modernizarea. Modernitatea, care – la noi – începe cu două acte acte decisive: pacea de la Adrianopol (prin care turcii sînt constrînşi să renunţe la monopolul asupra comerţului cu cereale şi animale din Ţările Române – monopol ce se manifesta în tarifele arbitrar de mici cu care acestea erau cumpărate – creîndu-se astfel premisa apariţiei unei pieţe interne şi externe) şi eliberarea ţăranilor din şerbie/iobăgie (ceea ce îi transformă în mici proprietari şi, în consecinţă, în actori economici); modernitatea deci e – ca peste tot – un factor de stabilizare şi, implicit, de reducere a riscurilor naturale pe care le-am enumerat mai sus. Urmare a ei populaţia – rurală în covîrşitoarea ei majoritate – creşte spectaculos. Tradiţional, forma de apărare a omului faţă de prezentul catastrofic şi faţă de viitorul incert o reprezentau copiii (de pildă singura “asigurare de bătrîneţe” – într-o lume lipsită de componenta socială a modernităţii – era creşterea numărului de moştenitori). În plus, riscurile pe care le-am evocat operau o selecţie brutală în rîndul vîrstelor mici astfel că, statistic, doar doi copii din zece ajungeu la maturitate. Drept care familia tradiţională era una numeroasă; a avea peste 5 copii nu era o excepţie ci, dimpotrivă, era regula. Ori acest tip de accelerare demografică continuă şi-n a doua jumătate a secolului XIX şi la începutul secolului XX, în condiţii în care, deja, majoritatea copiilor au şansa de a deveni adulţi. Nimic rău în asta. Problema era aceea a dreptului succesoral român, în virtutea căruia toţi moştenitorii au drepturi egale la împărţirea averii părinţilor[2]. Concluzia este că, cu fiecare generaţie, patrimoniul familial se divide la numărul urmaşilor, din ce în ce mai mulţi. Atîta doar că acest patrimoniu era de regulă unul mic: media naţională fiind în jurul a 5 hectare, care, împărţindu-se, scădea în mod fatal sub 3 hectare, dimensiune considerată a fi minimul pentru întreţinerea unei familii. De aici o tensiune socială permanentă în lumea rurală (animată de numeroase răscoale – 1888, 1907 mai aproape de noi), căreia guvernele vremii îi răspund prin succesive legi menite a împroprietări progresiv noile generaţii (practic, fiecare generaţie îşi are propriul val al împroprietării – 1864, 1921, 1945). Dar, e limpede, toate acestea nu sînt decît paleative; populaţia rurală continuă să crească, lotul individual se divide din nou la generaţia următoare şi – mai devreme sau mai tîrziu – se va ajunge la o limită fizică a terenurilor ce le pot fi alocate viitorilor ţărani. Aceasta e marea problemă a lumii rurale tradiţionale.

Descoperirea oraşului

Cei ce-au rezolvat problema au fost comuniştii: graţie politicii lor de industrializare masivă şi accelerată (care era una din dogmele regimului) au reuşit să canalizeze surplusul de populaţie rurală către oraşe. Pînă în anii ’50 oraşele (mai mici decît de acum, căci multe actuale cartiere erau atunci sate), aveau o populaţie în bună măsură alogenă (unguri şi nemţi în Transilvania, greci şi armeni în Regat, evrei peste tot), axată pe comerţ şi “meseriile liberale” (avocaţi, doctori, farmacişti). Românii din mediul urban erau, de regulă, funcţionari de stat (inclusiv în armată) sau meseriaşi calificaţi. După anii ’50, peisajul se schimbă: se construiesc – practic de la zero – fabrici şi uzine şi, în acest efort, accentul cade – la început – pe munca fizica grea, care nu cere o pregătire deosebită, astfel încît cei veniţi de la ţară găsesc rapid un debuşeu lucrativ. Trebuie să spunem că – în ciuda discursului anticomunist, atît de la modă în zilele noastre – aproape toţi cei mutaţi de la ţară la oraş au resimţit această migraţie ca pe o promovare socială. Nu doar pentru că au părăsit casa de pămînt pentru blocul de beton, şi troaca de lemn pentru baia modernă, ci şi pentru că, încă fiind copii cînd au plecat din satul lor (se pleca, de regulă, între 14 şi 18 ani), au fost preluaţi ca eterni copii de către statul comunist. Statul acesta se îngrijea de tot şi le oferea tot: casă, loc de muncă, servicii medicale şi şcolare gratuite, magazine de tot soiul în care se găsea ceea ce era de neimaginat la ţară (de la cafea la maşini). Oamenii descopereau fascinaţi oraşul; nu aveau timp să regrete ceea ce-au lăsat la ţară – şi, onest vorbind, cel mai adesea nici nu era mult de regretat. Pe de altă parte, aceşti oameni purtau în ei o ruralitate neconsumată. La fel ca şi satul (dar altfel decît acesta) oraşul îşi avea şi el tradiţia lui, iar această tradiţie (pe care o numim generic urbanitate – şi care se referă la un anumit cod comportamental) era cu neputinţă a fi însuşită în cîţiva ani. Astfel că lucrurile erau adesea stranii: oameni care, după buletin, erau orăşeni continuau să se comporte (atît în spaţiul privat, cît şi în cel public) aproape ca la ţară. Ajunge să vă gîndiţi, în vremurile noastre, la felul în care se opresc oamenii în mijlocul străzii şi vorbesc agitîndu-şi mîinile (fără a se gîndi nici o clipă la cei ce încearcă să treacă pe lîngă ei), la cei ce scuipă seminţe şi aruncă chiştoace pe unde se nimereşte, la agresivitatea (fonică, dar nu numai) a străzii, la viteza – nu doar ilegală, ci şi imorală – cu care circulă maşinile (fiecare fiind prins în graba şi problemele lui), la terasele pline la orice oră a zilei, ca să nu-i mai amintesc pe cei care-şi coc vinetele pentru zacuscă în faţa blocului, ori îşi taie şi tranşează porcul în scara blocului (nu vorbesc din auzite; mi-a fost dat să văd – şi nu o dată – cu ochii mei toate aceste lucruri); iar despre limbajul lor e mai bine să tăcem. În schimb oamenii aceştia nu vor găsi nici o dată răgazul de a merge la filarmonică, de a intra în muzeu, de a se plimba pentru plăcerea promenadei şi, mai apoi, de a se interesa de istoria clădirilor pe lîngă care se plimbă, de a se întîlni pentru bucuria de a fi împreună, iar în biserică intră rar – şi atunci mai curînd din raţiuni sociale. A nu face primul set de lucruri şi a-l face pe cel de-al doilea nu e ceva ce se întîmplă de la sine, în virtutea simplei mutări la oraş, ci ceva ce presupune o educaţie (de cetăţean – atît în accepţiunea restrînsă, cît şi în cea largă a termenului), educaţie care ţinea pentru vechii orăşeni deopotrivă de familie şi de comunitate. Neîndoielnic, şi cei veniţi de la ţară avuseseră parte de o educaţie, care, în felul ei, menţinuse timp de veacuri unitatea comunităţilor rurale şi care era legată pe de o parte de lumea mică a satului, pe de alta de natura activităţilor ţăranului. Ori, în momentul în care se mută la oraş, tinerii din lumea rurală (tocmai pentru că erau tineri) nu apucaseră să deprindă cum trebuie această tradiţie în resorturile ei spirituale[3] şi, pe de altă parte, descopereau că nici lucrurile pe care le învăţaseră la ţară (să semene şi să culeagă, să meargă cu animalele, să meargă la pădure, etc.) nu le sînt practic de nici un folos în noua lume. În fapt, s-au pomenit între două scaune: nu mai erau ţărani (precum părinţii lor), dar nu erau nici orăşeni (precum cei alături de care fuseseră împinşi de noua politică a Partidului). Ce-au făcut în acest context? Pe lîngă faptul că s-au descurcat fiecare cum a putut, există şi nişte lucruri comune. Mai înainte de toate faptul că – profitînd chiar de politica Partidului în ceea ce privea repartizarea mîinii de lucru în noua societate – au căutat să ocupe (fie ei înşişi, fie copiii lor) tocmai acele nişe profesionale proprii micii burghezii orăşeneşti: învăţători, asistenţi medicali, vînzători, frizeri, etc. Penuria din anii ’80 face aceste meserii şi mai profitabile, dat fiind că sînt tocmai acelea din care “cade ceva” în permanenţă. De aici prestigiul uriaş, în anii aceia, al Liceelor Pedagogice, Sanitare sau Economice – ele erau calea cea mai scurtă de a te înscrie în mediul urban şi, atunci cînd ne raportăm la ele, trebuie să înţelegem că, înainte chiar de beneficiile materiale, ele întruchipau un privilegiu simbolic. Calea lungă era, evident, Facultatea, dar, din cauza restricţiilor în ceea ce priveşte numărul de admişi, aceasta era rezervată mult mai puţinora. Dar mai erau şi alte scurtături: armata, miliţia, CFR-ul şi transporturile, etc.

Omeneasca dorinţă de recunoaştere a urbanizaţilor

Totuşi, chiar şi aşa, lucrurile rămîn neclare. Deşi teoretic orăşeni, oamenii aceştia rămîn legaţi de sat: acolo le cresc copiii, acolo îşi petrec vacanţele, de acolo – mai ales după începutul sărăciei ultimului deceniu comunist – se aprovizionează. Şi – lucru extrem de important – la sat au o bucată de pămînt (cel mai adesea a părinţilor), în care pot investi. La bloc e doar un apartament, dat prin “repartiţie”, pe care-l poţi mobila, eventual îi poţi închide balconul, dar nu mai mult. Să-şi ia casă la oraş era dincolo de posibilităţile lor (şi, o dată cu avalanşa “sistematizărilor”, devenise şi destul de riscant). Dar la ţară, cu mîna de lucru locală (semănînd cu străvechea clacă), cu materiale “procurate” de prin întreprinderile socialiste, fără a fi nevoie de mari autorizaţii, se pot face multe. Ba chiar e o întrecere pe care statul comunist nu numai că n-o limitează ci, dimpotrivă, o încurajează. În anii ’48 – ’89 cele mai slabe investiţii s-au făcut în zona rurală; însă, pe de altă parte, aveam doctrina “ştergerii diferenţei dintre sat şi oraş”. Ori iată că această diferenţă poate fi suprimată fără ca statul să dea ceva, căci oamenii înşişi participă pasional la cursa modernizării satelor. Cum? În virtutea nevoii de-a se afirma, “de-a le arăta ei” celorlalţi, de-a-i convinge pe toţi că “s-au ajuns” la oraş şi, nu în ultimul rînd, (după vorba manelistului) ca “să moară vecinii mei”. Poate părea un argument slab, dar – în realitate – e cel mai tare: dorinţa de–a te impune în faţa celorlaţi, de a-i constrînge să recunoască faptul că-i depăşeşti, că – dacă tot nu eşti “domn” la oraş – măcar eşti fruntaş în sat, că eşti “deştept” şi “te descurci” şi, pentru toate astea, meriţi atenţia şi respectul lor. Într-un cuvînt: că dacă la plecarea din sat erai un nimeni, acum eşti cineva. Sînt mai multe lucruri aici: în primul rînd o frustrare abia mascată (da, trăiesc la oraş, dar nu sînt orăşean întru totul), apoi mult – şi deloc creştinesc – orgoliu (las’ să vadă ei cine-s eu), în fine, omeneasca nevoie de recunoaştere (vedeţi ce pot face cu capul şi cu mîinile mele). Şi mai e şi nevoia de a investi (banii şi munca) în ceva vizibil, al tău şi nu “la stat” (unde, de regulă, se înstăpîneşte altul pe munca ta). Concurenţa e acerbă: cei de la “colectiv” şi de la “bază” au pe mînă materia primă (a “economiei socialiste”) şi lucrează în echipă, cei “de la oraş” se pricep mai bine la părţile tehnice ale lucrărilor, iar cei de la mijloc se descurcă cel mai bine.

De la „navetişti” la primii întreprinzători particulari

Căci, de la un moment dat, apare o categorie intermediară între săteni şi orăşeni: navetiştii. În vezi pe culoarul personalului, cu basca sau clopul gaurite, neraşi, mestecînd o “Mărăşească” sau un “Carpaţi fără”, obosiţi cînd pleacă la lucru şi veseli cînd se-ntorc. Ce sînt ei? Echivalentul modern al zilierilor; situaţi (dimpreună cu vînzătorii din talcioc şi cei ce au în grijă curăţenia oraşului) pe ultima treaptă a piramidei sociale şi a celei a muncii. Sînt cei cărora comunismul le oferă cel mai puţin (cei ce ajunseseră la oraş cu 10 – 20 de ani în urmă măcar se văzuseră cu apartament)[4] şi, în acelaşi timp, cei ce “se descurcă” cel mai bine pe seama comunismului: se pricep la orice (zidărit, zugrăvit, tinichigerie, instalaţii, etc), “fac rost” de orice (de la sat pentru cei de la oraş sau de la oraş pentru cei de la sat, ba chiar şi “de la unguri” sau “de la sîrbi” pentru toţi), “au oameni” peste tot (cîte un paznic, un portar, un magazionier, un şofer pe basculă sau pe tractor – şi cine-a trăit atunci ştie cîtă greutate aveau asemenea oameni), ştiu ce, unde şi cînd “se găseşte” ori “se dă” (şi, de la un moment dat, atare informaţii valorau mai mult ca aurul). Pe scurt, sînt cam ceea ce acum se numeşte “băieţi de băieţi”: primii întreprinzători particulari ai României. Pe măsură ce penuria anilor ’80 se accentuează, rolul şi numărul lor creşte constat. Prima generaţie de urbanizaţi ai comunismului aspirase la recunoaşterea socială; “navetiştii”, ultima lui generaţie, nu dau doi bani pe aceasta. Ei ştiu – din interior (căci intră în multe case) – cum o duc (încălzindu-se la cărămidă refractară) şi foştii burghezi, şi noii ingineri; ştiu cum sclipesc ochii medicului la vederea pachetului de Kent şi cei ai profesorului la vederea puiului “de Gostat”, ştiu cum se dau notele în Liceele Industriale şi cum se intră la “Sanitară”, ştiu că sub chipiu fiecare “tovarăş miliţian” şi vameş ascunde ceva; ştiu, mai bine decît toţi, că nimic nu e ceea ce pare a fi şi că totul (şi toţi) are (au) un preţ. Ei, care nu sînt nimic în ierarhia lumii comuniste, sînt de fapt noul proletariat şi forţa socială cea mai activă a ultimilor ani ai ceauşismului. După ’90, cînd lumea se răstoarnă, sînt primii de pe lista de “disponibilizări” ai “mamuţilor industriali”, însă asta-i afectează prea puţin – vorba lui Marx: n-au de pierdut decît lanţurile. Oricum, deja din decembrie sînt în Ungaria cu tot ce poate fi transportat: chiloţi, cuie, hîrtie igienică, tricouri, oale, orice. Şi de-acolo vin cu visul oricărui om care a văzut Revoluţia Română în direct: televizorul color şi sticla de Coca Cola. Aşa începe noua lume a afacerilor. Apoi din Ungaria (deosebită şi nu tocmai de noi) trec mai departe: Austria, Germania, Italia, Franţa, pînă la Atlanticul spaniol. Aici e Ţara Făgăduinţei, e noul El Dorado care-şi aşteaptă cuceritorii: nemţii dau maşinile vechi (şi ce e vechi la ei, e nou la noi) pe cîţiva bănuţi sau chiar pe nimic (pentru că ei – ţară ecologistă – plătesc o taxă la cimitirul de maşini) şi, mai mult, cum ştie toată lumea, sînt pe cît de ordonaţi pe atît de tăntălăi – găseşti în schrott maşini zise defecte cărora nu le merge o piesă sau alta, piesă pe care-o poţi recupera de la maşina de alături şi-n cîteva ceasuri o repari pe prima. Încă ceva, de neimaginat în România: o dată pe lună vesticii îşi scot în stradă lucrurile nefolositoare (şi ce lucruri!), de la haine la mobilă, trecînd prin electrocasnice şi calculatoare, şi oricine poate lua ce vrea. Dacă ai un camion, ai în cîteva ore un depozit de “ajutoare” din decembrie. Şi în România totul se vinde mai ceva ca pîinea caldă! Sigur, nu toate lucrurile sînt dobîndite aşa cinstit precum cele din depozitele de maşini (şi prins cu mîţa-n sac românul şuieră: “da’ occidentalii au fost cinstiţi cînd ne-au vîndut la Yalta?”), însă despre asta e preferabil să nu discutăm. Cine s-a descurcat s-a descurcat, şi – cum spun americanii – nici o dată nu se întreabă cu privire la provenienţa primului milion. Aşa a început “minunata lume nouă”.

Eşecul economic al mândriei ţăranului maramureşean

Maramureşul are (între altele) două particularităţi: oameni hotărîţi şi aprigi; pămînt puţin şi slab roditor. Numai că, tocmai pentru că e puţin, pămîntul acesta începe (pe vremea Caritas-ului) să coste astronomic. Şi tocmai pentru că sînt aprigi, maramureşenii pleacă-n lume să facă bani pentru a-l cumpăra. Numai ei ştiu cum se descurcă acolo, dar vin cu banii în chimir. Şi, după ce-şi iau pămîntul, îşi “trag” şi casă, să fie cu fală-n sat: casă cum nu s-a mai văzut, cu zeci de camere, învelită toată-n marmură, cu parchet de arţar, cu “Răpirea din serai” pe peretele din camera de oaspeţi şi cu maşină, mare şi nemţescă, în curte. Aşa-s maramureşenii – oameni mîndri. Şi vor să meargă vestea mîndriei lor. Seara, pe malul lacului Como, cînd tac în barăci (maramureşenii-s mai tăcuţi de felul lor), fiecare se-ntrece cu ceilalţi în număr de camere şi mărci de maşină. Fiecare ştie că va zidi pe pămîntul sterp un castel care le va lua ochii (şi minţile) celorlalţi. Au fost cei mai săraci, nu-i nimic, vor fi cei mai bogaţi. Şi chiar au devenit. Din nimic, au ridicat Certezele. Fără drum, cu vechea şcoală şi vechiul dispensar – pe vremea cînd l-am văzut eu. Acum însă e totul pus la punct. Certezele e gata.

Dar pentru cine? Aceasta mi se pare a fi problema. Pentru ca cei care l-au ridicat să se bucure la bătrîneţe de munca lor. Da, e adevărat, cu atît mai mult cu cît nici ei nu mai sînt aşa cum erau acum 20 de ani. Dar cred că va fi fiind ceva trist în bucuria lor: au rămas singuri în acele căsoaie imense. Orice om, atunci cînd face o casă, va spune (cu mîndrie) că o face în primul rînd pentru copiii lui. Numai că aceşti copii – de regulă – vor altceva. Ei descoperă fascinaţia depărtării (fie oraşul la noi, fie – mai departe – străinătatea) şi se vor instalaţi acolo. Da, copiii din Certeze au case cum nu sînt multe în ţară, însă bănuiesc că cei mai mulţi dintre ei trăiesc în umbra Romei, a Parisului ori a Madridului. E acolo ceva ce n-au – şi nu vor avea niciodată – la Certeze. Şi, de aceea, cei mai mulţi nu se vor întoarce decît în vacanţe. Iar copiii acestor copii (nepoţii celor ce-au ridicat Certezele) sînt deja mici romani, parizieni sau madrileni. Sigur că acolo nu au asemenea case, însă – pe de altă parte – sînt în “lumea tuturor posibilităţilor”. Certezele – cu excepţia caselor lui enorme – ce le oferă? În fond, dincolo de faţadă, Certeze nu e decît un sat oarecare din România. Şi, ca toate satele României, e muribund. Puţina producţie a “colectivelor” a dispărut de mult, iar în locul ei nu s-a creat – în două decenii – nimic. Ţăranii îşi lucrează pămîntul – cu mijloace arhaice – pentru a produce atîta cît e necesar familiei şi animalelor din bătătură (asta se cheamă “economie de subzistenţă”). A plăti munci mecanizate pe mari suprafeţe e inutil fie pentru că nimeni nu le cumpără producţia, fie pentru că – dacă le-o cumpără – preţul de vînzare nu acoperă nici costul muncii investite pentru obţinerea ei. Ce vînd ei? Materie primă – cereale, legume, fructe, animale vii. În general materia primă e ieftină; scumpe sînt produsele prelucrate (cele de panificaţie, conservele, carnea procesată, etc). Ori pe acestea din urmă nu au cum să le producă (cum se spune astăzi) în mod “competitiv”: adică cu o tehnologie superioară (care să le garanteze calitatea) şi în cantităţi suficient de mari ca să poată intra pe piaţa marilor retaileri (supermarket-urile). Ei nu pot să susţină decît o producţie care, dacă depăşeşte necesarul casnic, rămîne una artizanală (botezată “tradiţională”, “ecologică” sau “bio”) şi pe care, dacă vor s-o vîndă cu profit, trebuie s-o evalueze la preţuri care n-o fac deloc atractivă (şi, în consecinţă, o fac puţin vandabilă). Aşa cum ştie toată lumea, afacerile (exceptîndu-le pe cele cu metale rare şi cu pietre preţioase) se fac nu vînzînd puţin şi scump, ci mult şi ieftin. Numai că, pentru a vinde ieftin trebuie să poţi produce şi mai ieftin, iar pentru a produce ieftin trebuie pe de o parte să lucrezi la scară mare, pe de alta să foloseşti o tehnologie care reduce costurile.

Problemele ţăranilor noştri sînt multe: din cauza parcelării proprietăţilor nu pot lucra la scară mare (şi vecinii preferă să nu-şi lucreze lotul, aşteptînd posibili cumpărători, decît să se asocieze în vederea unei producţii mari); tehnologii nu prea există (căci, în general, nu există în mediul rural infrastructura necesară acestora – drumuri, canalizare, reţele de fibră optică, etc) şi, în plus, presupun o investiţie iniţială pe care oamenii nu şi-o pot permite; cu atît mai puţin poate fi vorba de făbricuţe care să transforme materia primă în produs finit; nu există nici personal calificat (ingineri în diverse ramuri agronomice şi ale industriei alimentare) care să locuiască acolo unde se produce (majoritatea preferă oraşul) şi, rămînînd negrupaţi, ţăranii înşişi nu pot constitui un grup de presiune eficient în relaţia cu autorităţile statului, cu cele europene ori cu cei care ar asigura desfacerea produselor. Pe lîngă toate acestea, inexistenţa unei mici industrii care să proceseze produsul primar al agriculturii face ca mediul rural să nu poată benificia de afluxul celor cu studii superioare – nu doar ingineri şi agronomi, ci şi profesori, medici, etc (adică partea dinamică şi modernizatoare a societăţii). Astfel că tinerii din mediul rural care termină o facultate nu au nici o perspectivă de angajare “acasă” – la ţară – şi, pentru a nu-şi pierde calificarea sau pur şi simplu pentru a-şi cîştiga existenţa, sînt nevoiţi să plece în altă parte (de regulă la oraş). Morala: satul se află în plin ciclu al subdezvoltării din care, după părerea mea, nu va ieşi într-un timp previzibil. Iar în acest timp va fi golit de tineri şi se va umple de pensionari care, aici, pot supravieţui mai uşor (deoarece cheltuiesc mai puţin) decît la oraş. Altfel spus, satul devine o parcare pentru vîrstnici şi o sperietoare pentru tineri. De aceea preţurile imobiliarului în rural scad continuu, în vreme ce cresc mereu cele din urban. Vi se pare că Certeze e altfel? În loc să pună mînă de la mînă, să se asocieze şi să impună autorităţilor locale crearea de drumuri şi de reţele de apă şi canalizare, în loc să pună pe picioare cu banii făcuţi în Occident o mică industrie care să prelucreze produsele locale (cereale, fructe – fie şi de pădure, carne, lapte), în loc să mizeze pe tehnologii eficiente (eventual eoliene sau solare), oamenii locului au ridicat case enorme ca să-şi arate unul altuia cît sînt de bogaţi! Da, nu produc ceva din agricultură – s-ar putea să spuneţi – dar pot produce, mai eficient, din turism. Mă îndoiesc. După o jumătate de zi de căscat gura la coloşi, oricine se satură de Certeze. Iar turistul străin nu vine să vadă case enorme (sînt suficiente – şi mai mari şi mai arătoase – pe meleagurile lui), ci să vadă ceea ce nu mai e demult la el acasă: case tradiţionale, biserici de lemn, muncile cîmpului, pădurea aproape sălbatică. Nu “pensiunea” mare, semănînd cu hotelul, ci casa veche, cu geam minuscul şi acoperiş de paie îl atrage. Într-un cuvînt: nu caricatura oraşului, ci satul autentic, cît mai îndepărtat de viaţa urbei. Are Certeze ceva de oferit de acest gen? Eu n-am văzut.

Singura dată cînd cînd am venit cu ceva bani din Occident a fost în ’97. Îmi rămăseseră cîteva mii de franci şi, cum aceştia nu aveau circulaţie în România, un prieten m-a sfătuit să-i schimb în mărci şi mi-a indicat o bancă cu rata de schimb avantajoasă. Am mers pe strada pe care mi-a spus-o el şi m-am plimbat vre-un sfert de oră căutînd banca în cauză. La un moment dat am renunţat s-o mai caut de unul singur şi am întrebat un trecător unde e; acesta mi-a arătat o clădire pe lîngă care trecusem de cîteva ori şi care era o clădire ca toate celelalte, o singură plăcuţă pe faţadă anunţînd că era vorba de marea bancă (mare, pentru că rula anual fonduri mai mari decît întregul buget al României). Am intrat înlăuntru şi am fost primit de un funcţionar, căruia i-am mărturisit că nu aşa mă aşteptam să văd o mare bancă. Dar cum? – m-a întrebat el. I-am povestit de băncile ce se ridicau atunci în România: enorme, din oţel şi sticlă opacă, cu un parking impresionant în faţă. Omul m-a ascultat în tăcere şi apoi m-a întrebat: ce fel de capitalişti sînt pe la voi? căci nici un om de afaceri serios nu-şi va investi banii în mijloace fixe care nu-i aduc nici un benefeciu. Am rămas perplex de această lecţie de economie, venită de la un banal funcţionar. Avea dreptate. Scopul afacerilor nu e acela de-a cheltui profitul pe “reprezentativitate” (să trăiesc bine şi, mai ales, să vadă ceilalţi ce bine trăiesc) – asta e o trăsătură a parvenitismului (a săracului care a dat dintr-o dată de bani), ci acela de-a obţine mai mult profit reinvestindu-l pe cel deja obţinut. Nu spun că acesta trebuie să fie sensul vieţii, însă, în mod cert, acesta e declanşatorul ciclului dezvoltării.

Aşadar, pentru cine e Certezele? Pentru producţie – nu; pentru turism – nu; pentru copiii şi nepoţii celor ce l-au costruit – nu. Dar pentru cine? Pentru cei ce-l locuiesc acum – deja întreţinuţi de copii lor din străinătate. Cînd ei nu vor fi, cine va mai întreţine enormele case? Sau va deveni, în sfîrşit, obiectiv turistic ca un sat fantomă?

De aceea, mie unuia, Certezele mi-a apărut nu ca un model de reuşită, ci – dimpotrivă – ca unul al eşecului deplin al modernizării postdecembriste a lumii rurale. Mi s-a părut a fi, în ultimă instanţă, pandantul cimitirului vesel de la Săpânţa, iar atunci cînd l-am părăsit mi-a venit în minte vorba poetului: “o, ţară tristă, plină de humor”.

Notă: Cu ceva timp în urmă, un prieten a vizitat Certezele. Mi-a împărtăşit atunci uimirea lui în faţa a ceea ce a văzut la faţa locului şi, la rândul meu i-am răspuns cu aceste rânduri. Intenţia mea era aceea de-a le relua într-o formă mai detaliată şi, în vederea acestei munci, începusem dialogul cu doi colegi, buni cunoscători ai istoriei şi ai antropologiei lumii rurale: Profesorii Gheorghe Şişeştean şi Barbu Ştefănescu. S-a întâmplat ca-n ultimele cinci luni amândoi să ne părăsească, nedrept de repede. Textul acesta a rămas stingher şi, astăzi, sunt în situaţia de a-l dedica amintirii lor, ca pe un fragment de dialog care ne leagă peste hotarul tăcerii.


[1] Bănuiesc că timp de secole imaginea populară a iadului a avut ca reper genul acesta de fierărie, în care se amestecau lumina violentă a focului, stridenţa sonoră a loviturilor, trupurile transpirate şi vocile strigînd. Mă întreb : acum, cînd evocă iadul, la ce se gîndesc oamenii ?

[2] Ceea ce, aşa cum ştiţi, pe plan politic, a fost o sursă inepuizabilă de instabilitate în istoria noastră medievală, dat fiind că orice descendent al unui domnitor (orice « os domnesc », chiar şi cei din afara căsătoriei) putea pretinde dreptul la tron. Lucrurile s-au petrecut altfel în Occident, unde lucrurile erau reglate de « principiul primogeniturii » în virtutea căruia copilul cel mare moştenea totul, iar ceilalţi erau în situaţia de a-şi face un rost în viaţă. In treacăt fie spus, poate de aici accentul pus în basme pe acţiunile copilului celui mic, care – spre deosebire de fratele mai mare – doar prin propriile-i isprăvi îşi putea face un rost.

[3] Insă au păstrat mereu amintirea celor mai percutante imagini ale ei asupra unui copil : cele ce ţin de magie. Pe acest fond de spaimă şi credulitate s-au grefat toate tipurile de manipulare ale acestor oameni – atît pre-, cit si postdecembriste.

[4] Să nu uităm : de la jumătatea anilor ’70 se limitează drastic buletinele de oraş. Comunismul realiza faptul că, dacă tendinţa anilor anteriori continua, în curînd satele se vor depopula. Aşa că face totul pentru a-i lega pe oameni de glie. Mai mult sau mai puţin, timp de peste 10 ani, înainte de ’89, migraţia dinspre sat (rămas – în principal la nivelul infrastructurilor – subdezvoltat) şi oraş (singurul care asigură, măcar parţial, facilităţile vieţii moderne) a fost frînată. Dar procesul a fost reluat – şi accelerat – după ’90. Cu consecinţele care se văd.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "69 comments" on this Article:

  1. Loda spune:

    Pe cat de bine scris, pe atat de trist, in realitatea sa, articolul dumneavoastra ,domnule profesor Maci .
    Surpriza mea a fost sa descopar ca am avut un prieten comun, un om deosebit ,Profesorul Sisestean . A iubit Sisestiul natal, a sperat ca acolo sa traiaca linistit dar…nu a fost sa fie . I-ar fi placut analiza dumneavoastra.

  2. Mircea Lutic spune:

    Super articol.
    Intr-adevar o perspectiva onesta.
    Eu cred ca se vor schimba lucrurile totusi.
    Vor fi cate unii absolventi de agronomie – putini cum e si normal – care vor sti sa puna pe picioare o agricultura eficienta – agricultura ca o afacere. Ei vor crea viitorul satului romanesc.

  3. Ioan Stefanescu spune:

    Foarte interesant articol si din pacate perfect adevarat.
    Exista oare solutii de a repara ceva?

    • dogaru spune:

      Da, comunismul i-a transformat pe taranii liberi (“independenti”, cum spunea Moromete) in salariati prost platiti (ai CAP-ului). Ca urmare- lipsa de motovatie si frustarea, compensata prin metalitatea furtului, indeosebi, furtul din “avutul public”, de care taranul se simtea cu totul strain. Dea aici furia distrugatoare impotriva amenajarilor si mijloacelor tehnice ramase in 1990 dupa desfiintarea coperativelor agricole. Apoi, cooperativizarea de tip comunist (de fapt, o falsa cooperativizare, din moment ce cooperativa se afla sub controlul statului prin politica de preturi si prin planificare impusa) a compromis grav conceptul de cooperatie in agricultura.

      Ca ilustrare a mentalitatii de tip “compensare prin furt”: concluzia unei istorioare auzita (prin 1988) de la un muncitor industrial si totodata, lucrator la CAP: “Cu ce fur, cu aia te alegi” (a spus povestitorul, cu sublinierea ca aceasta e valabil numai pentru furtul de la CAP). Am fost surprins sa descoper aceeasi mentalitate la colhoznicul din R.S.S. Moldova, cu deosebire ca acesta se exprima poetic, zicand: “In colhoz la dealul mare, cine fura, ala are”. Aceleasi circumstante-aceleasi consecinte nefaste asupra mentalitatii taranului. Iar acum, cand nu mai exista CAP-ul de la care sa poti fura, fura omul de unde apuca.

      • dogaru spune:

        Un scurt adaos (anecdotic): despre un colhoznic basarabean mai instarit se spunea ca are multe “rabonoci”, Rabonoci, adica nopti de munca, in contrast cu zile-munca, caci ziua se munceste cu adevarat, iar noaptea se fura.

  4. alex spune:

    Intotdeauna am fost surprins cum “romanul neaos” trage concluzii existentiale pe baza studierii altora.

    Articolul asta mie nu se pare cu fundu-n sus. Pentru simplul motiv ca omu e dintr-un sat (Buteni) si discuta mai mult despre alt sat (Certeze). Banuiesc ca nu cunoaste mai mult de 3-5 oameni din Certeze, iar satul nu sunt casele ci oamenii.

    Deci daca e de tras concluzii existentiale despre satul roman, scrie frate despre satul tau pe care il cunosti si unde cunosti oamenii. Ai o atitudine de orasean care crede ca uitandu-se la doua case stie deja tot ce se intampla. Intra in vorba cu oamenii, discuta cu ei, vezi ce simt, ce vor- ala e satul, experienta personala. Orasul e dinamitarea experientei personale, oamenii nu isi cunosc nici vecinii.

    PS: Certezele e intr-o zona in care nu a existat comunism. Buteni-ul probabil a fost colectivizat daca e in zona Aradului, la Certeze nu a ajuns colectivizarea. Din start oamenii sunt diferiti. Satul e diferit.

    “Nu ştiu cum arăta Certeze înainte de boom-ul imobiliar al anilor ’90. Dar pot să-mi imaginez că nu era ceva deosebit – decît prin anumite elemente de folclor maramureşean – de Buteniul copilăriei mele.” Prima oara cand am fost in Maramures a fost in 1986 si am vazut prima oara (in Certeze poate chiar) vila cu lift exterior si cu mini-hidrocentrala in curte (eram mic, nu mai vazusem asa ceva si mi-a ramas intiparita in memorie imaginea aceasta). Asa ca Certeze nu e cel mai bun exemplu pentru un studiu general despre satul romanesc.

  5. UnOarecare spune:

    Excelent. Corect. Felicitari.

  6. George spune:

    Certeze nu este localizat in Maramures ci in Tara Oasului, spatiu etnografic cu traditiile diferite fata de cele morosenesti.

    • mamamare spune:

      Ce conteaza domnule?

      Ce ti-e Buteni, ce ti-e Certeze!

      Vii aici cu rafinamente de gen osheni – morosani? pai pentru a stii asta trebuie sa fii facut geografie culturala in scoala (mai se face asta in clasa 11-a?)!!!!

      Pai aici noi scriem totul ca sa ne iasa argumentul :) Lasa domnule prostiile!

    • alex spune:

      Touche!

      Cred ca si eu in comentariul meu de mai sus am facut aceeasi greseala si am zis “Maramures” dar de fapt Certeze e in Tara Oasului. Din partea mea scuze pt confuzie…

  7. Andrei George spune:

    Problema de bază a țăranului nostru, deacum și de aiurea e prostia. Țăranul român este genetic prost. Dovadă ”castelele” de 3 parale, comportamentul (inclusiv politic- referință dl.Boc) și halul în care arată agricultura României după ce a distrus- tot din prostie- lucrările de irigații și facilitățile existente și după ce, din lene, nu lucrează nimic. ”Munca” căpșunarului poate fi foarte bine făcută și în România. Ultimul Time are un articol foarte interesant- care arată că olandezii, cu toate condițiile meteo proaste- au ajuns cei mai mari exportatori de roșii din Europa- pentru că și-au dat interesul, au făcut sere cu control informatic, etc. Semiprimatul care poartă numele de țăran român a distrus tot ce era făcut- și care nu era a lui- după care, în loc să sape la sare niște ani pentru distrugerile făcute a primit subvenții peste subvenții. Acuma, dacă mai dorim să avem economie, ar trebui să dea faliment cât mai mulți și să-și cedeze pământurile către cei care vor să le muncească- și pot.

    • DanielT spune:

      Aha.
      Deci ţăranul e prost.
      Şi dumneavoastră sunteţi deştept.
      Bun, continuaţi.

      • Andrei George spune:

        Stimabile, am impresia că n-ai prea înțeles comentariul așa că recomandarea mea e să-l mai citești odată. După care să iei trenul- orice tren- și să călătorești cel puțin la 1.5…2 ore de București. Și să te uiți pe geam. E un efort minim dar te asigur că rezultatele vor fi maxime. După aceea mai discutăm, lăsând notele insultăcioase deoparte….

      • ion spune:

        taranii fara boi nu mai sunt tarani! si acum in mileniul trei cand si china zboara in cosmos este evident ca satele romanesti vor deveni un fel de Ioan Nicolae, adica un superarendas roman, care o sa-i imbuibe cu alimente pe dasteptii de oraseni!

        • sorin golea spune:

          “taranii fara boi nu mai sunt tarani!” – KO

          • Andrei George spune:

            Da, din păcate ai noștri sunt țărani și nu fermieri. Și într-adevăr, fără ”pământul lui” și fără boul lui, țăranul român își pierde identitatea. Mai ales când muncește cât de cât. Durere mare pentru vremurile lui Ceașcă când veneau studenții și elevii să-i muncească. Singurul lucru pe care-l știe perfect țăranul român e să fie nemuțumit.

        • iosiP spune:

          “taranii fara boi nu mai sunt tarani!”

          Cum “fara boi”? Sa nu-mi spui ca au demisionat toti din ministerul agriculturii?

    • alex spune:

      Domnule,

      Taranu roman de bine de rau a supravietuit cu niste traditii aproape o mie de ani.

      Sa vedem daca orasul romanesc poate sa aiba niste valori atat de bine inradacinate incat sa fie mentinute timp de o mie de ani.

      Din partea mea tot respectul pentru taranii/satenii adevarati si traditiile lor.

      • Andrei George spune:

        Domnule,

        Și gândacii de bucătărie supraviețuiesc unui atac nuclear direct !!! Să-i stimăm ?

        • alex spune:

          Acuma daca tu compari taranul roman cu gandacii de bucatarie, nu stiu ce as putea sa iti mai recomand. Flit?

  8. Alex spune:

    Un articol foarte bun din nou. Nu am deocamdata multe de adaugat, dar mi-am amintit de un proiect fotografic care completeaza perfect articolul: http://www.mandriesibeton.ro/fotografii.php#1

  9. Frobenius spune:

    Destul de bun textul insa mult prea lung pentru o “platforma on-line”. Exprima un punct de vedere al “navetistului” pe cale sa se trezeasca. Din pacate mult prea izolat si mult prea tirziu.
    La Sapinta ati vazut “obectivul” turistic “edificat” pentru “navetisti”. Originalul, putinul care a mai ramas din el, nu este acolo unde ati fost dus de indicatoare. Nu aveati cum sa stiti. Interesul local este “navetist” si adecvat vizitatorilor “navetisti” dornici sa faca si ei o poza cu telefonul.
    Prin restul Maramuresului… tot asa. La fel ca si prin alte locuri din tara ajunsa, vai!, “navetista”.
    Insulele de original, de autentic, sint bine ascunse printre betoanele si termopanele “navetiste”. Inca mai exista… pentru cit timp? “Navetistul”, raspindit in toata ierarhia sociala, nu mai este interesat de ele. Chiar il incurca, educatia sa de “navetist” nu ii permite sa le inteleaga iar calea cea mai simpla pentru el este sa le respinga. Nebunul care vrea sa le conserve este privit ca un ciudat, izolat, ignorat, infrint in cele din urma. Experienta amara…

  10. George Blum spune:

    Excelent studiu! Bine documentat și fundamentat istoric. Valabil atât pentru Ardeal, cît și pentru Muntenia. Afirm acest lucru ca orășean (orădean) din moși strămoși, dar care mi-am petrecut o bună parte din copilărie la țară (Covăsinți), am lucrat toată viața în industrie, la oraș, și după pensionare stau jumătate de an la țară (în Prahova). Am revăzut cu mare durere satul copilăriei mele, de nerecunoscut datorită „catedralelor de familie” apărute ca ciupercile după ploaie. Nici cu Prahova nu mi-e rușine: un exemplu definitoriu este Plopeni Sat…
    Ce va fi în viitor? Greu de spus (mai ales după ce am citit „Lebăda neagră” de Nassim Taleb). Probabil ne vom alinia ușor-ușor țărilor industrializate, cu populații rurale sub 10%.

  11. Radu D.L. Popescu spune:

    Eh, dracul nu e deloc asa de negru.

    “”Încă de la prima mea vizită în Transilvania, am fost fascinat de această minunată parte de lume. Situată în sud-estul Europei, în centrul României, Transilvania este un loc de o frumuseţe extraordinară, bogată în cultură.
    …………………
    Dacă aceste locuri dispar, ar fi nu doar o tragedie pentru locuitorii Transilvaniei, ci o mare pierdere pentru umanitate şi un rechizitoriu pentru o lume care şi-a pierdut sufletul”

    Printul Charles, despre satele transilvanene.

  12. Adrian spune:

    “ce fel de capitalişti sînt pe la voi? căci nici un om de afaceri serios nu-şi va investi banii în mijloace fixe care nu-i aduc nici un benefeciu.”

    Ba da, ii aduc un beneficiu de imagine care se traduce in mai multi clienti. Sa zicem ca dvs nu stiati de banca respectiva de la prietenul dvs. Ati fi mers in “centru” sa cautati o banca. Care ar fi fost prima banca pe care ati fi observat-o, in care ati fi intrat – si poate chiar realizat operatiunea dorita? Una cu un sediu mare (desigur, de un bun gust discutabil), care se vede de la o posta, sau in pravalia obscura pe langa care v-ati invartit mult timp fara s-o observati?

    • zicatorul spune:

      Exact pentru oameni ca tine au facut acele banci sedii mari si luxoase. Multe din ele sunt de fapt banci vechi care in lumea lor au sedii deloc impozante insa se adapta la modul de perceptie al oamenilor.

  13. vida clara spune:

    Sunt un satean. Navetismul a inceput pe la inceputul anilor 70 din politica
    de stat a statului de la acea ora. Aici unde sunt azi (Spania) se face tot
    naveta doar ca s-a inventat sensul, adica in loc sa locuiesti in rural si sa
    faci naveta la urban, locuiesti in “urbanizaciones” si faci naveta la “poligonos
    industriales” sau la alte spatii apartinatoare “campului muncii”.
    Fiind reglementat prin legi acest “camp al muncii” numarul “zilierilor” s-au
    redus nu prin disparitia acelor locuri de munca ci prin aparitia “contractului
    individual de munca” contract ce duce (in mai mare procentaj) la “respectarea
    contractului intre parti (sau la penalizarea legala a celui care incalca contractul
    (necesitate ce ramane nerezolvata inca in mediul prostitutiei unde deocamdata
    au castig de cauza cei carora “contractul scris” le repugna).
    “Cunoasterea” este parte principala a fericirii” zicea Socrate, iar eu il cred si nu
    cred ca depinde unde te nasti, spre a fi un “cautator al ei (al cunoasterii) sau un
    ignorant al acestei cautari.
    Zidari, tamplari, instalatori, etc, erau si aici in Spania, sunt si in Germania, sunt
    si in Anglia fara a exista vreo ceritudine ca ei vin de la tara.
    Este adevarat ca diferenta dintre un bogat de la tara si un bogat de la oras ramane
    diferenta iar dintre un sarac de la tara si un sarac de la oras mai mult ca sigur
    saracul de la oras este situat la un alt etaj decat cel de la tara.
    Normal ca un sarac de la oras este mai sarac decat un bogat de la tara.
    Eu zic ca satul nu este pentru vizitat (dupa cum, nici orasul, ci efectiv sa traiesti
    in el. Ca sa vizitezi eu cred ca sunt muzee, rezervatii, etc.
    Satul este un spatiu al locuitorilor lui asa cum casa este a locuitorilor ei.
    Mi s-ar parea ciudat sa vina care vrea sa mi se plimbe prin casa.
    Acolo unde anumite colectivitati reusesc sa se auto-organizeze turistic. este
    un avantaj al lor. Precum Valencia (spre ex). Vine japonezul, pozeaza, cumpara
    suveniruri, cumpara cazare, alimente, transport local, asistenta medicala, etc.
    Dar daca este merit Valencia isi baga mai multi bani in buzunare iara daca nu
    sta cu buzunarele mai fluierand.
    Cam asa si cu Certezele. Daca este, pentru Certeze este, daca nu, atunci acel
    “nu este” este tot al Certezelor.
    Daca-mi fac o casa atractiva pentru turisti, o fac atractiva la indemnul, manat
    de interesul meu personal si nu din alt motiv.
    Ca si musca. Daca o atrage vreun miros, vine, daca nu ..nu.
    Repet. Cred ca ratiunea de a fi a oricarei localitati este de a fi locuita (si nu
    vizitata). Daca este atat de frumos locuita incat sa produca cascari de guri,
    apai acela este merit iar meritul se plateste.

  14. Marian Baroian spune:

    Povestea cu Certeze nu prea sta in picioare pentru ca – inca din vremea comunismului oseni(dar si morosenii) mergeau la lucru la padure, la malai in Banat, la vopsit vapoare la Tulcea sau Constanta, la vopsit linii de inalta tensiune prin toti muntii patriei, iar in plus erau si nu numar mare de transfugi in Germania dar mai ales in SUA, iar mai nou in Franta, Italia si Spania.

    Chiar si acum Certeze are un buget local cu o contributie de 1000 de euro per familie,(vezi revista Capital, unde apare un cotetz cu geam termopan) iar nuntile in Certeze si Negresti Oas se tin martea, miercurea, joia vinerea, sambata si duminica !!! In iulie si august tinerii se vad de vreo trei patru ori intr-o saptamana la nuntile care ii aduce de pe toate meridianele pe oseni .

    Ce e de subliniat la Certeze este lipsa urii pentru capra vecinului, aici daca vecinul are o capra cu patru tzatze atunci vecinul o sa caute una cu 6 tzatze, sau o capra cu blana de vuple argintie, sa fie mai cu motz.

    La Certeze mirii trebuie sa fie imbracati in costum popular, care se ridica la 1000 de Euro de fiecare, iar daca apari cu haine moderne esti iertat doar daca ai diploma la Sorbona esti doctor sau esti prea bogat in sat sa iti mai pese de gura targului.

    In Certeze numeni nu e spariat de criza, pentru ca munca e pretuita mai mult ca oriune in Romania.

    • alex spune:

      Ca sa fiu si eu rau un pic…ai uitat sa zici cati bani s-au facut (in comunism si dupa) din traficul cu alcool. Nu stiu cat exact in Certeze, dar in zona Negresti-Oas si satele inconjuratoare s-au facut bani multi din lucruri murdare…

  15. vida clara spune:

    Apoi mai este o chestie, domnule Maci.
    Fiecare individ are o retea sociala proprie (retea -concept care nu s-a inventat
    deodata cu facebook-ul).
    Viata este un imens vas de croaziera, are “9 ceruri” (cum ziceau batranii) dintre care
    vreo 2 – 3 sunt situate sub linia de plutire.
    Normal ca fiecare este relationat mai ales pe orizontala (adica mai ales de acei de
    o teapa cu el (nici nu ar fi productiv nimanui, altfel).
    Dar la Oravita, la Vama Veche si pe Covaci nu ajungeau prea multi “locuitori rurali”
    ci mai ales “locuitori urbani”.
    Evadarea de pe glii a fost (este adevarat), pentru foarte multi oameni, o reproducere
    pe viu a evadarii din “Coliba unchiului Tom” si este un pret pe care oamenii care
    aleg din trei, doua (“libertate” sau “moarte”) il platesc.
    Poate ca putini se vor mai putea intoarce dar in mod sigur nu se vor mai intoarce
    din cei care sa lucreze ca “zilieri” ci ca “una din cele doua parti ale unui contract”
    sau ca “autonomi”.
    Costa … al naibii costa, dar … face.

  16. Andrei George spune:

    Așa cum am mai spus și în alte ocazii, e timpul să ieșim din pășunismul și sămănătorismul idiot al anilor 30 și să aruncăm concepția românească despre sat la gunoi. N-are nici un sens pentru absolut nimeni să băgăm o groază de subvenții în satul a la Moromoete atunci când acesta pur și simplu nu vrea să se auto-întrețină. Merită să subvenționăm prudent exploatări agricole mari și rentabile- care să poată și exporta. Referențiind articolul din Time- e o rușine pentru țăranul român să nu producă roșii pe care să le poată exporta- fiind înlocuit de o țară precum Olanda. La nivel local trebuie evaluat modul în care a fost exploatat pământul. Dacă a fost lăsat în paragină trebuie confiscat imediat, fără despăgubire. Iar respectivul- sau respectivii- țărani trebuie fie să meargă la niște case de bătrâni fie să învețe să-și câștige pâinea. Sentimentalismele ieftine și de prost gust nu-i ajută nici pe ei- pentru că vor avea tot timpul senzația că li se cuvine și că ceilalți le sunt datori- și nici statul care face datorii din cauza lor.

    • Un taran spune:

      Pacat ca genetic-desteptul dl. George Andrei nu s-a nascut la tara sa experimenteze greutatea vietii pe care domnia-sa o ia atat de usor in deradere. Sau , ca sa fiu politic corect, o alta optiune ar fi sa se cloneze , sa creasca in fundul Rahovei, pe la blocurilea alea ghetou, sa ajunga sa sparga seminte si sa cante manele , iar cand se va fi intalnit cu adevaratul George Andrei, sa se anihileze reciproc.

      • Andrei George spune:

        Prietene, altceva decât să vă plângeți (cum ar fi să puneți mâna și să munciți)- mai știți ? Grupul pastoral de plângăcioși- de la Miorița la matale- e întradevăr o caracteristică a poporului român, aidoma și întocmai celei din celebra poezie ”Un om din Focșani avea un motor. Și nu i-a folosit la nimic…”

        • vida clara spune:

          @Andrei George
          Mai intai trebuie sa-ti precizezi tie insuti ce intelegi prin “taran”.
          Un “antonim” al cuvantului “orasean” sau “un proprietar de
          pamant”?
          Spunand “orasean” spui in mod automat “antreprenor”?
          Spunand “taran” spui “locuitor rural” sau spui “antreprenor” ?
          Veneau elevii si studentii sa munceasca …. taranului ?
          Exemplifici cu olandezii? Pai olandezii isi respecta “mana de
          lucru” nu isi bate joc de ea.
          Spui ca …. “capsunarii” puteau face acelasi lucru si in tara?
          Pai ce stie unul ca tine aspiratiile fiecaruia din ei? Cine in afara
          fiecaruia din ei stie ce le trebuie?
          Intrarea in Schengen nu trebuie sa insemne ca Romania este
          capabila sa deschida supapa de refulare a surplusului sau, in
          Europa ci ca a profitat de banii pe care i-a primit din Europa
          (atat pe cai institutionale cat si pe cai particulare in toti anii astia
          de cand primeste bani din Europa, nu pentru a consolida pozitia
          celor ramasi in contra celor expulzati ci este capabila sa deschida
          supapa de aspiratie pentru a-si aspira cetatenii pa care-i are
          imprastiati prin toata Europa.
          Deschiderea Europei catre Romania nu are de ce sa insemne
          “dreptul Romaniei de a invada Europa” ci “drepturi europene
          cetatenilor romani in propria lor tara”.

          • Andrei George spune:

            @vida clara- nu fac semantică pentru că n-are nici un fel de sens. Țăranul în concepția mea este cel care se ține cu dinții de pământul pe care nu-l merită, nu-l lucrează în schimb plânge după subvenții tot timpul. Fermierul e omul conștient care se întreține din agricultură. E absurd să presupui că toți orășenii sunt antreprenori- dar majoritatea orășenilor au un loc de muncă- și-și câștigă venitul.
            Cred că țăranul trebuie să devină fermier sau să dispară. Sunt pentru un stat social- deci n-am pretenția să muncească la câmp cei trecuți de peste 60 de ani- dar dacă nu se descurcă singuri să-și cedeze pământul și să se retragă într-un sistem asistențial. Dacă dna. Floarea (hai să nu-i spunem babă) trăiește până la 95 de ani- bravo ei. Dar pământul dnei. Florea nu trebuie să rămână în paragină- ci trebuie dat cui poate să-l muncească.
            Pe ansamblu, dacă nu poți să fii competitiv într-un domeniu agricol nu trebuie să-l menții ca să fie. Dl.Minea- parcă- patronul de la carne- umblă din 1990 cu cerșitul- doar doar vor fi acceptate prețuri mai mari pentru fraierul român. Nu așa se face capitalism- cu 10 directori și 1 muncitor- și orice e peste prețul pieței EU să dea faliment. Mă interesează produsele ieftine și de calitate pe piață- nu mă interesează să îmbogățesc niște ordinari care vor să ne izoleze- ca să-și păstreze ei prețurile mari. Dacă nu ești în stare să produci la prețuri germane (ca referință) ,fie te duci acolo și înveți cum produc ei la prețuri mici- fie îți cauți altceva de lucru.

            • vida clara spune:

              @Andrei George. Pai ceea ce pentru orasean constituie “loc de munca” pentru “locuitorul
              rural” reprezinta aceeasi poveste, domnule.
              Nu “taranii” la care te referi dumneata sunt beneficiarii subventiilor ci ceea ce numesti
              “fermieri”, ei absorb subventiile.
              “Taranul la care ma gandesc eu cand pronunt cuvantul asta este “autonomul” domnule.
              Autonomie individuala. Iar in cadrul acestui concept intra si “autonomia economica”
              (cu alte cuvinte “lipsa de dependenta artificial creata”).
              In situatia in care am avea o majoritate a “autonomi”, dispare atat “golea” cat si “fermierul”.
              “Fermierul” este dependent de “golea” si intretine, cultiva, existenta acestui concept.
              Refuzand semantica iti refuzi evidenta. Refuzand evidenta te complaci a trai in ceea ce
              se numeste “minciuna” (fara a fi vorba de ceea ce comun numim “minciuna”.
              Eu sunt de partea “autonomiei individuale” a conceptului pe care-l regasesc a fi denumit
              ca “obiectivism”, nu are nici in clin nici in maneca cu “pasunismul” ci cu o “lume libera”
              care nu a existat inca (la romani, nici in atat), ma regasesc de o aceeasi parte a liniei
              cu Ayn Rand, si este adevarata “cale de mijloc”, adevaratul drum spre “omenie”.

              Auzi tu, ca “taranul” e vinovat ca nu da drumul din mana locului sau de munca in timp
              ce oraseanul “are un loc de munca, isi castiga venitul”.
              Babei Floarea, asa cum nu ii iei proprietatea in mediul denumit “oras” (si nu poti
              ingeri in proprietatea ei) tot la fel nu ai de ce te gandi la proprietatea “babei Floarea”
              cea din mediul rural.
              Cel care judeca daca propria-i proprietate ii este profitabila sau nu este proprietarul
              in cauza si nu “spectatorii”, nu privitorii.
              Cum adica? Tu treci pe drum si judeci ce si cum ar trebui sa fie la mine in curte?
              Sunt (nu de azi, de ieri) stabilite impozite, cine nu si le plateste are cui sa dea
              socoteala, nu are de ce sa dea “datatorilor cu parerea”. Exista “profesionali” care
              au fiecare din ei, “parcela” lor juridico-administrativa de care se ocupa nu vine asa
              orice neica nimeni care de la fereastra avionului, trenului, autobuzului sau
              autoturismului isi da pareri bazandu-se pe informatii “dupa ureche” (abstracte).

              Spui ca vrei un “stat social”. Pai nici nu exista o altfel de lume. Depinde ce relatii
              sociale exista intre indivizii vreunui stat (problema de semantica).
              Eu nu sunt adeptul dragostei cu (nici un fel de) sila ci a “autonomiei (libertatii)
              individuale” atat in forma cat si in fondul ei.
              Pai tocmai “fermierul” de care faci vorbire este institutia in care sunt mai multi
              “directivii” si “auxiliarii” decat “productivii”.
              Mai bine apleaca-te asupra semanticii, defineste-ti ce intelegi prin “taran” si
              apoi se clarifica ce doresti.
              Fiecare-i liber sa caute forma de viata care-l avantajeaza. “Fermieri” cum ii
              denumesti au existat in toate vremurile. La comunisti se numea CAP (boier …
              “persoana abstract”), mai inainte de asta se numeau “boieri”(persoane concrete).
              Ma rog, denumirea “proprietarului de pamant agricol in cantitati industriale” poti
              sa-i spui cum poftesti. Cata vreme lucreaza cu oricare dintre angajatii sai in
              baza de “contract individual de munca” precum lucreaza antreprenori din alte
              sectoare ale “campului muncii”, cata vreme salariile rezultate din un asa contract
              nu sunt doar “de ochii lumii” (intretinand dependenta), este exact ce propun si eu.

  17. micu l spune:

    ‘ Vesnicia s-a nascut la sat ‘ (Lucian Blaga ) . Si tot acolo , cum era si firesc , a decedat !

  18. iondelaraion spune:

    Satul romanesc a disparut odata cu colectivizarea agriculturii si industrializare fortata. In timpul comunismului satele romanesti erau adevarate lagare de munca fortata. Imi amintesc foarte bine cum totii barbatii din satul meu natal erau carati zilnic cu camioanele pe santierele patriei iar femeile munceau zilnic la CAP. Atunci a fost o haimanareala si o debandada generalizata. Toti furau pe rupte de unde apucau; de pe santiere, de la CAP, de la IAS, fiecare cum se putea descurca. Fura activistu de partid, fura presedintele de CAP, fura directorul de IAS, fura directorul de santier, furau muncitorii, furau colectivistele. Nu trebuie sa ne miram astazi de ce politicienii nostri mint si fura pe rupte. Ei urmeaza o traditie inceputa cu multi ani in urma. Satul romanesc nu mai poate sa fie ce a fost acum o suta de ani in urma. Astazi micile sate romanesti sunt doar centre de asistenta sociala, unde se bea din greu si se asculta manele.

  19. Tiberiu Cazacioc spune:

    Un proiect interesant de documentare a fenomenului, este “Mandrie si beton”, aici http://www.mandriesibeton.ro/povestea.php

  20. berger spune:

    Cu respect domnule Maci, Certeze e in inima Oasului. Si daca ar fi vorba doar un spatiu geografic diferit…In Oas totul e diferit fata de Maramures. De la grai, la port, la oameni, care din ambitie nemasurata si ajutati de un potential de munca uluitor – fratele meu are firma de constructii in Paris si ii numeste pe osenii cu care lucreaza la sapat de santuri: excavatoare cu testicole, imi iertati limbajul de santier – au o dorinta uriasa de a se imbogati. Muncesc 12 ore pe zi, insa aici vine si diferenta intre oseni si alti romani: osenii stiu cat valoreaza, si vor sa fie platiti, nu se vand ieftin. Banii sunt un scop in sine pentru ei, ce decid sa faca apoi cu ei, deja e altceva.
    Certeze nu este un simplu sat ramas fara tarani, Certeze e un refugiu pentru cei plecati, fie ca se intorc defintiv, fie ca nu se mai intorc in sat. Asa cum era de fapt si pe vremea nebunului din Olt, care isi trimitea putorile cu pusca sa ii caute pe tarani ca sa le ia pamantul. Incercati va rog sa cumparati o bucata de pamant in Certeze – daca e un sat fantoma ar trebui sa gasiti, la fel ca in alte sate din Romania, terenuri de cativa 10 de ari langa padure la doar 3-4 mii de euro. Ce surpriza, daca nu chiar soc, veti avea! Nu conteaza pentru certezeni ca au casa la Nice, adevarata mostenire sunt casa, imensa, cu vitralii, cu marmura rosie in curte, cu rond englezesc in curtea din fatam cu fantana arteziana si parc in curtea din spate. Iar copiii lor, vienezi, parizieni, madrileni, canadieni, iubesc mostenirea lasata, fie ca revin sau nu ca sa traiasca in sat. E un mod viata, domnule Maci, unii il detesta, altii il dispretuiesc, cei mai multi nu il inteleg pur si simplu. De ce un om, altfel normal, si-ar construi o casa la care doar gardul exterior costa 60000 euro, intr-un catun uitat de … civilizatie, ca nu pot spune, uitat de Dumnezeu – ies saptamanal in drumetie prin padurile salbatice si frumusetea zonei, a muntilor, este ceva divin.
    E interesant de vazut situatia in celalalt colt al Tarii Oasului, catre Satu Mare si Ucraina, unde gradul de maghiarizare a fost mai mare…acolo satele sunt ca peste tot in Romania, asa cum le descrieti.
    De ce majoritatea certezenilor nu vin sa munceasca in Romania, sa se asocieze si sa isi lucreze pamantul sau sa deschida fabrici…sa isi dezvolte satul si altfel decat cu vile ostentative? HA, intrebati-i pe tovarasii din Parlament si din guvern. Sunt prea multi Adriani Nascase si Guta Camataru sau cum il cheama. Deocamdata nu prea e loc de astia care isi dau ei singuri legi, numai pentru ei…

    • Andrei George spune:

      Da, sigur…pentru 1000 de Euro nu cumperi doar pământ ci și femeile aferente și eventual și copiii pentru a fi folosiți în băncile de organe…hai să lăsăm deoparte textele (proaste) și să recunoaștem că dacă locuitorii din Certeze ar fi avut un pic de demnitate persoanlă- combinată evident cu cojones- ar fi rămas acolo și s-ar fi îmbogățit mai mult sau mai puțin din ce le dă pământul local. Aici e marele mister- pe care poate că dl.Maci ni-l va lămuri- de ce un neica nimeni în Certeze devine mare lucrător când trece granița ? Eu cred că nu e în stare să muncească singur și că-i trebuie un bici mai mult sau mai ăpuțin virtual…

      • berger spune:

        Pt. Andrei George
        Am cumparat cu 3000 EUR 38 ari in partea nordica a Tarii Oasului, cu fantana, cu vie, cu gradina de flori, cu livada, cu un mic iaz, femeile si copiii nu erau inclusi, doar cateva caprioare. Nu vorbi din masina, mergi personal la sate si vei vedea ca dl. Maci are dreptate ca proprietatile la sate se vand pe mai nimic. Mai ales in satele indepartate de marile orase. Certeze, si alte sate asemanatoare de oseni de dincolo de muntii Gutai sunt o exceptie: preturile sunt foarte mari, desi satele sunt chiar mai fantomatice. Motivul este ca proprietarii din aceste sate isi pretuiesc locurile si investesc in ele, chiar daca nu stau acolo. Acum 20 de ani cand am venit in zona prima data m-am gandit ca e vorba doar despre niste oameni nebuni, prea limitati ca sa stie ce altceva sa faca din banii lor. Inca de atunci opulenta era nefireasca. Intre timp ii vad altfel pe oamenii acestia si le respect modul lor de viata, chiar daca mentalitatea mea difera de a lor – casa lor din Certeze. Ai putea sa faci un exercitiu de imaginatie: ai inceput o afacere, sa zicem in Certeze, ai deschis o fabrica de lapte, ai incheiat conform legii contracte cu producatorii din zona si cand e totul gata de pornire pac!!! se schimba legea: nu mai ai voie sa cumperi direct de la producatori, si trebuie sa cumperi obligatoriu prin singurele 2 firma care au obtinut, cand?? cum??, autorizatie sa vanda lapte fabricilor, fireste la pret dublu – practic sa cumperi prin lege de la un intermediar. Deci tu, presupunand ca ai acele cojones, ce ai face daca ar trebui ca peste noapte sa iti iei planul de afaceri si sa il introduci fix stii tu unde, plus sa vorbesti cu angajatii si sa ii trimiti acasa? Tie cojonesii ti-ar creste mari de tot si te-ai lega cu lantul de cornul vacii, nu? Eu banuiesc ca brusc ti-ai cauta cojonesii cu lupa, hmmm, tu ce zici? Buhhhh! Sunt zeci de astfel de exemple chiar si astazi, nu mai vorbesc de haosul legislativ din anii 90 si in primii ani ai lui 2000. Eu as spune asa: cand Romania va fi condusa pe toate nivelele de oameni corecti si capabili, nu de penali, de impostori si de lautari sa vii sa imi vorbesti mie de lipsa de cojones ai celor plecati sa munceasca sau sa faca afaceri in strainatate. Si chiar asa, ai incercat tu, ca roman, sa deschizi o afacere in strainatate sa vezi ca acolo nu iti trebuie cojones, hehe, vai de capul tau??
        Nu toti avem talent la scris in limba romana, imi trebuie mult timp ca sa scriu un text corect, poti pricepe?

        • Andrei George spune:

          Tu te plângi. El se plânge. Ea se plânge. Ei, ele se plâng. Sincer, nu v-ați plictisit ? În toată lumea civilizată mai dau unii și falimente, mai există și legi care nu-ți dau voie să cumperi direct la supermarket, ei și ? România e singura țară UE unde reporterii înregistrează pentru eternitate lucruri de genul ”Păi, dacă nu-mi dau cât vreau eu pentru lapte, îl arunc la canal…”. Nu cumva respectivul țăran trebuia aruncat ? Sau ”nu mai merită să crești oi- o să le vând”. Păi sigur, chestia cu muritul alături de pământ și animale era din alt film, nu ?
          În rest, cunosc personal un om de lângă Bonn care cultiva o parcelă cam de mărimea a 2 stații de RATB- și le ara cu tractorul exact la intrarea în BGIA: Tractorul era luat cu un împrumut de la bancă. Respectivul OM era extraordinar de fericit că poate să muncească. Nu era neamț și nici român. Era kurd..

  21. Dan Coe spune:

    Nu exista alt pericol pentru satul romanesc inafara de cel al urbanizarii. In momentul in care este invadat de oraseni sau proprii fii care au stat prea mult pe la oras, incepe sa-si piarda identitatea. Modernizarea, industrializarea, emanciparea fac bine doar daca ne limitam la aspectul strict material. Ori adevaratele valori ale satului romanesc sunt cu totul altele si cu cat le inteleg mai putini cu atat mai bine. Asa ca dragi oraseni ramaneti in continuare acolo unde sunteti si nu va preocupati prea mult de satul romanesc, pentru ca doar asa are sanse de supravietuire….

    • psihologia aplicata spune:

      Excelent! Chiar daca lung, articolul e de printat si de folosit la scoala de invatatori si profesori!
      dupa cum vedeti sunt inca multi incuiati, cu birna in ochi, orbiti de mandrie si prostie, care nu pot vedea dincolo de detalii irelavante.
      sunt psiholog si consider ca doar genul acesta de analiza care pune omul in centrul dinamicii sociale si economice, cu nevoile, asteptarie si dorintele sale, pacatele si virtutile lui (unde sunt..) va fi in masura sa dea coerenta in explicatia experientei pe care o traim.
      sper ca genul acesta de abordare prin care sa ne asumam identitatea marcata atat de bune dar si de rele, sa se generalizeze in tot invatamantul din romania.
      doar asa copiii vor intelege ceva.
      Felicitari pentru articolul acesta si pentru celelalte.

  22. Adi Rus spune:

    Excelenta analiza. Perfect sesizat.
    Si acum apare intrebarea de ce? De ce s-a intamplat asa cu certeze si alte sate celebre din Romania (vezi comuna Marginea din Bucovina) si nu altfel? Autorul sesizeaza foarte bine: MANDRIA. Asta a fost singura forta motivationala pentru acei oameni. Ei n-au avut nimic altceva in minte decat sa plece sa faca bani pt a-si face o casa mai mare ca a vecinului. Nu sa-si faca o ferma. Nu sa investeasca banii in propria persoana pt a invata o noua meserie si apoi a trai din ea, nu, nimic din toate acestea.

    De ce doar mandrie? De ce atata mandrie? Si mai ales cine ar fi putut corecta aceasta mandrie? Ehei, iar trebuie sa revin la o teorie istorica draga mie. Religia nationala. De ce statele catolice dar mai ales cele protestante nu au acest tip de comportament? Bine exista si acolo mandrie dar nu dusa atat de la extrem incat sa-ti afecteze definitiv parcursul in viata. Pt ca este o diferenta enorma in modul cum religiile catolica si protestante formau oamenii (acum e adevarat o fac mai putin pierzandu-si din influenta in lumea tot mai laicizata si atee a noilor generatii) fata de cea ortodoxa. In timp ce acolo duminica de duminica oamenilor li se spun discursuri in care li se explica cum sa aplice in viata principiile lui Cristos (cum sa fii bun, de ce sa fii cinstit si da – de ce sa nu fii MANDRU) la noi la ortodocsi cantam. Cantam pana ragusim. Si cand citim din scriptura tot cantand o facem. Si cu ce s-a ales lumea satului romanesc ca si educatie in comparatie cu lumea satului din tarile occidentale? Daca ne uitam la satele din Italia, Franta, Elvetia? Eu zic ca aici e cheia.

    Stiu ca doare. Si pe mine ca ortodox ma doare. Dar nu degeaba se vorbeste tot mai mult de civilizatiile si capitalismul protestant ca fiind cele mai de succes. Unde mai pui ca neoprotestantismul mai ales promoveaza spiritul antreprenorial si isi educa enoriasii sa se sprijine si sa se ajute chiar si in afaceri nu sa se ia la intrecere pe baza mandriei. Iata de ce cred eu ca BOR-ul poarta o mare parte din responsabilitate pt innapoierea populatiei si mai ales a celei din satul romanesc. Daca BOR-ul s-ar fi reformat la timp Romania si satul ei ar fi aratat altfel astazi. E doar diagnoza mea. Nu trebui sa fiti neaparat de acord cu ea.

    • Edi spune:

      Adi Rus- excelent! Si as mai adauga ceva: educatia mentalitatea ne facc sa credem ca avem competente in orice domeniu, ca ne pricepem la orice si ne raportam la lume de pe o pozitie de genul “merge si asa”. Cu riscul de a supara, va dau un exemplu chiar in autorul acestui material: daca cititi articolele publicate o sa vedeti ca acesta este specialist in probleme privind educatia, lumea satului, psihologie etc. In lumea civilizata nu merge aceasta abordare!

    • chishtocu verde spune:

      Sunt de acord. Oricum sa stiti ca sunt si oameni de specialitate care spun asta; dar in RO este un status quo al nationalismului strans legat de ortodoxie care trebuie aparat. Toate televiziunile sunt inregimentate si majoritatea ziarelor, ca deh… este greu sa-ti depasesti conditia de ortodox si sa incepi sa gandesti cu capul. De aici si miile de temple ortodoxe construite in ultimii ani, de aici si atitudinea subjugata a politicienilor romani fata de biserica ortodoxa.

      Cand va exista un nucleu important de intelectuali sa schimbe referinta fata de ortodoxie? Poate in 200 de ani, daca suntem optimisti. Cand se va schimba biserica ortodoxa? In 2000 de ani in prezenta unui cataclism…

      • Adi Rus spune:

        Ei, daca aveam servicii de informatii mai desptepte (ca tot se lauda ei ca recruteaza spuma inteligentei romanesti – mai ales la SIE – indiferent ca vorbim de psihologi, sociologi, softisti, medici, etc.) am fi rezolvat problema asta pana acum in cei 23 de ani care au trecut de la revolutie. Era suficient sa infiltreze niste baieti destepti cu tinta clara: reformarea si modernizarea BOR. In 23 de ani baietii aia ar fi fost deja episcopi si arhiepiscopi. Suficienti si cu suficienta influenta incat sa influenteze voturile din sinod.

        Asa am lasat BOR-ul de capul lui, eventual l-am infiltrat doar pentru a obtine informatii strict necesare serviciilor, iar BOR-ul sta si pastoreste o populatie innapoiata si saraca cu obiceiuri medievale care se calca in picioare la moaste dar apoi se faleste cu vilocul si masina luate pe banii munciti in strainatate. Suntem un popor penibil din cauza ca elitele, atat politice cat si cele din serviciile de informatii sunt la randul lor penibili.

        • vida clara spune:

          Cata vreme nu ia de la tine ca sa-si faca o casa mai mare decat vecinul, este treaba lui
          si nu a ta.
          Doar lipsa de respect pentru conceptul de proprietate ( cu cea mai mica subdiviziune a
          proprietatii: “persoana”, poate face pe cineva sa spuna altcuiva cum era mai bine sa-si
          investeasca banii.
          Pai daca e in curte la el, isi face un gard inalt de 4 – 5 metri si-ai plateste impozitele la
          stat, de unde stii tu ce-si face omul in curte?
          Aaaa, ca chiar daca dispare “gaura cheii” ne ramane “google earth”-ul sau va urcati mai
          multi vecini, unul pe umarul altuia pana a ajunge sa priviti in curtea omului, asta ramane
          (ca e boala nationala). Dar decat atat efort, nu e mai usor sa te uiti in propria curte?
          Nu te gandi tu ca europenii aia la care se duc cei din Certeze (ca ei sunt in exemplu) le
          dau niste bani doar asa din bucurie ca se duc certezenii pe la ei.
          Ca nu vin ei sa munceasca la tine si prefera un altul? Pai asta e ca si cu nevasta.
          Daca nu o motivezi tu sa stea, cine sa ti-o tina?

          • Andrei George spune:

            @vida clara- răspuns la răspunsul anterior care s-a închis.
            1. Puțin cam evaziv- nu știu cine e golea și ce face el. Stat social are toată Europa civilizată- mai puțin noi . Un om care nu mai poate munci sau îl urci în copac- soluția Băsescu-Boc – și-i dai drumul de-acolo, sau îi asiguri un trai decent până la sfârșitul zilelor.
            2. COmplet greșit, pământul nu e al babei Floarea- ci al statului român. Dacă baba a cumpărat pământul de la stat- e altceva- dar marea măgărie cu reâmpropietările rămâne o mare măgărie- și atât. Dacă cineva poate să explice logic de ce a fost distrusă toată infrastructura- irigații, facilități, etc.- numai ca să capete baba Floarea pământ pe care nu-l putea lucra și cu care n-avea ce să facă- sunt dispus să ascult. Dar altfel, orice stat de bun simț spune că dacă îți lași pământul în paragină îl pierzi. Sunt sigur că și în Germania și în Franța există astfel de legi- altfel ai vedea toată Europa Occidentală în paragină.

            • vida clara spune:

              Ca si la oras, si la sat sunt oameni pentru care doar ei (ca persoane) isi sunt
              singura bogatie.
              Am vrut sa diferentiez intre “taranii” pe care-i considera tarani, andrei george
              (cei care efectiv primesc subventii agricole de la stat) si locuitori nascuti la
              sat care au singura vina (fata de cei nascuti la oras) ca nu s-au nascut la oras,
              in rest, pentru a-si asigura painea (traiul) au de vandut acelasi lucru pe care-l
              are de vandut un orasean: “mana de lucru”.
              Eu zic sa deschizi un pic la “iobagie”. Indiferent cum a denumit-o, Romania
              nu a cunoscut niciodata lipsa ei (decat doar, formal).
              Vezi ca ai sa intalnesti pe acolo si o chestie care se numeste “servitute prin
              debit”. Cu politica mea sclavia are sperante sa fie eradicata, domnule, cu
              a ta, niciodata. Ti se pare ca esti prea sus ca sa te atinga.
              Eu, nu ti-as dori vreodata. Dar Viata, este … plina de tot soiul de surprize.

              Pamantul care este al statului si-l stie deja statul. In felul asta si casele sunt
              ale statului, si intreprinderile si oamenii, tot este al statului respectiv.
              Dar mai inainte de asta este al proprietarului de drept (dreptul legal).Pana
              nu se dovedeste legal ca este altfel, nimeni nu are de ce jindui la proprietatea
              cuiva. Repet, asa cum cel de la sat nu vine pe la locuitorul de la oras sa-si
              dea cu parerea cum ar fi mai bine (dupa a lui parere) sa-si gospodareasca
              oraseanul proprietatea nu vad de ce, invers.
              Noi vorbim aici de proprietatile particulare (fie ele si “pamanturi”)
              Pe cate imi aduc eu aminte de prin Constitutie, proprietatea este garantata
              de stat (bineinteles), iar statul este constituit de fiecare din noi (deci ne
              garantam reciproc proprietatile (alea, si atatea, cate sunt. Deci daca eu (mai
              de la tara) imi vad de oile mele, zic eu ca si altul (indiferent de unde e) face
              si el la fel.
              Nu este treaba mea (si nici a statului) ce face baba Floarea
              cu ale ei proprietati cata vreme isi plateste ale ei dari, statului.
              Cu atat mai putin a cuiva care i se uita printre gradelele gardului.

  23. Artemis spune:

    Un sat este o comunitate. O comunitate care ia initiative – de exemplu de a pune mana de la mana pentru asfaltarea drumurilor, iluminatul strazilor, organizarea de targuri taranesti, festivaluri, eventual o pagina de web pentru turisti. Proiecte care fac viata civilizata, placuta, profitabila etc.

    A trai izolat intr-o vila absurd de scumpa ca o insula intr-o mare de noroi doar pentru invidia vecinilor denota o asemenea micime sufleteasca, incat respectivul “taran”isi merita soarta.

  24. Grammaticus spune:

    in momentul in care v-ati exprimat “in copilaria mea erau babe care vorbeau fluent englezeste” m-ati pierdut de client. Nu exista respect pentru cei in virsta in sistemul dvs. de valori.

    • mamamare spune:

      E-te-te …

      Ocupat cu gramatica vrei sa desfiintezi vocabularu’?

      Si ce facem cu babele din dictionar? Le promovam la “persoane de gen feminin incercate de batranete”?

      Lasa bre sub-gramaticus smecheriile!

  25. tedy spune:

    Singura greseala a textului este perioada: decenii sau secole!
    “Satul românesc nu a reuşit să iasă dintr-un ciclu al subdezvoltării început cu multe DECENII în urmă”
    GRESIT: “Satul românesc nu a reuşit să iasă dintr-un ciclu al subdezvoltării început cu SECOLE în urma”!
    Orice alte interpretari decat SECOLE sunt doar orgolii nesustinute de fapte, iar prezentul satelor ramanesti este graitor, din pacate!
    Scuze daca v-am dezamagit, dar mai faceti si vizite prin satele necuprinse in circuite turistice.

  26. Dedalus spune:

    Ok, asa e.

    Dar cred ca un articol concis ar fi fost mai simplu de citit pentru mine.

    Cat am citit (nu tot, ca nu pot…) pot spune iarasi: asa e!

    Dar te intreb, autorule, care e solutia ta? Ce propui? Ce sugestii ai?

    Pun aceste intrebari pentru ca , sincer, m-am cam saturat sa aud toti romanii plangandu-se, dar nepropunand nimic….

    Nu vad prea mare folos sa ne spui ce stim, chiar daca recunosc faptul e e comprehensiv si bine structurat.

    Ce propui?

  27. andra spune:

    Pai solutia este clara din articol – pentru cine il citeste pina la sfirsit – in sate s-au distrus comunitatile si mindria de a apartine unei comunitati
    Daca fala care ii face sa-si construiasca toate acele casoaie si biserici ar fi directionata catre comunitate sa vezi atunci schimbare in Romania.

    Singura , din pacate , investitie majora a comunitatilor rurale este in biserica.

    Sindromul caselor mari este general – cu cit este originea mai umila si mai inecata in noroi cu atit e casa mai pompoasa – si avem si noi in mijlocul Bucurestiului masura reusitei unui taran ca cei din Certeze.

  28. Mircea Modan MirceaM spune:

    Nu stiu cum e a Certeze…dar o logica elementara imi spune ca nu discutam despre tarani. In primul rand trebuie stabilit ce e taranul. Daca e cineva care traieste si munceste la tara…evident ca “stranierii’ aia nu mai sunt tarani…sunt emigranti romani care investesc, moft sau nu, in imobiliare cu un grad mic de rentabilitate, daca ar fi sa luam de bun ce scrie in articol. Treaba lor…dar nu-i socotiti tarani..ei sunt emigranti..etc.
    Probabil ca majoritatea comentariilor sunt facute de oraseni, ba mai mult..cred ca si autorul vorbeste din postura de traitor la oras.
    Viata si problemele taranilor (ca traitori si avand ca sursa de venit activitatea la tara) este/sunt cu totul si totul alta/altele.
    La tara traiesc fermieri, mestesugari, bugetari, antreprenori…mai sunt inca multi navetisti.
    Fiecare are problemele lui specifice..fermierul cu productia si modernizarea fermei (ceea ce nu este deloc simplu)..mestesugarul( sa stiti ca mai exista fierari..putini, adevarat..dar sunt extrem de cautati, au devenit un fel de mici ateliere de reparatii uzuale ale utilajelor agro..ascutit brazadare, reparatii pluguri, reconditionari..etc) cu clientela, care de regula este mai slaba la tara si trebuie sa targeteze si un segment la oras…etc
    Vorbesc din experienta, sotia are un atelier de croitorie, eu ma ocup de cultura mare…practic suntem amandoi tarani, traim in aceeasi casa..dar avem probleme diferite..ea cu moda, eu cu performanta agro, bursa…intrenetul este cam peste tot, poti tradui online din orice loc, chiar si de la marginea holdei de cucuruz.
    Avem apoi o serie de bugetari..profesori( aici este cu adevarat o mare problema..calitatea invatamantului este extrem, extrem de scazuta..chiar la “standardele” actuale), functionari publici, cei din biroul agricol, asistentul social..etc
    Un fel de elita s-a constitui din antreprenorii care dezvolta afaceri si care reusesc sa angajeze oamenii locului. Fie ca sunt localnici sau straini, faptul ca produc dezvoltare locala este apreciat.
    Mai avem apoi navetistii..cei care traiesc la tara, fiind mai sanatos si mai ieftin..dar care lucreaza la oras. O vreme am facut si eu treaba asata…in 30-35 de minute eram la servici… alti colegi faceau mai mult locuind in oras. Nu este o tragedie..si nici nu mai este o “moda”. Dar de regula sunt oameni care fie se “descurca” la tara, sunt mai comozi si mai lipsiti de curaj…fie nu au resure investitionale…sau nu le place zona agro, ca sursa de venit. Ca sa nu mai spun ca exista cartiere intregi de “oraseni” care s-au mutat in satele din jurul marilor orase…un 20-25 de km fiind un mizilic …15 minute cu masina. Ei intra la numar la rural…desi nu au nimic in comun cu taranii..de moda veche.
    Cu totii sunt tarani…dar nu putem sa-i bagam in aceeasi oala. Fiecare-i cu oala lui.Satul romanesc nu este nici pe departe atat de inapoiat cum credeti…exista noduri de dezvoltare pe care nici nu le banuiti. Va asigur ca vom supravietui , nu la modul samantorist sau la mila cuiva care “vede” din tren. Da….este mai greu cu canalizarea, cu scola pentru copii…dar compenseaza cu traiul sanatos, spatiul generos si aerul curat.
    P.S Sunt extrem de curios sa vad rezultatele recensamantului…care este dinamica “orasenilor” vs “tarani”…oare nu cumva s-a invesat trendul? Din datele pe care le stiu- pana in 2010- migratia interna neta era negativa la tara doar in grupa 15-19 si 20-24 ani. Atentie: dupa ce in anii 2001-6 am avut negativ si pe grupele25-29 si 30-34….trendul s-a inversat si acolo. Lumea se “trage” mai la tara…va place sau nu asta e. Prea multa fudulie cu ‘orasenismul” asta…gata…s-a terminat, nu mai e nici un chichirez sa stai intr-o cutiuta la bloc.

  29. Ioane Gheghi spune:

    Ziua Bună Vecine

    De la început trebuie să spun că mi se pare total eronat diagnosticul, chiar dacă se încearcă o constatare a unor lucruri nu întotdeauna generalizabile. În consecință nici nu se poate veni vorba despre vreun tratament. Articolul încearcă o descriere dramatică, episodică și cu mult dispreț cu pretenția de realitate definitivă. Chiar dacă există probleme nu există nimic tragic, iremediabil. Chiar mai mult, calea deja a fost bătută de alte țări din vestul Europei, pe care pe de altă parte, le mitificați atât de mult.
    Greșala este descalificatoare pentru că priviți cu dispreț o masă critică a populației din România. Acele căsoaie au fost proiectate de niște arhitecți, orășeni, rupți de realitate iar certifícatele de urbanism au fost date tot de niște iresponsabili care au studiat în școli undeva la orașe. Nu m-ar fi mirat să găsiți și vreo facultate prin Certeze așa vina ar fi fost totală.
    Voi disprețuitorii, nici măcar nu le mai vorbiți limba pentru că sunteți pera ocupați să citiți ”hotnews” și să mergeți în ”week-end” așa că nu mai aveți timp să citiți știri despre Ei sau să mergeți la Ei în vizită într-un sfârșit de săptămână. Când de fapt sunt Ei cei care vorbesc limba română. Azi, în, Spania aud rostinduse cuvinte din vocabularul bunicii mele dar VOI orășenii m-ați învățat să râd de ea. LUZILOR! Doamne cât de bine vă descrie cuvântul. Ați văzut doar noroiul de pe poteci fără să vedeți că cei ce treceau aveau și suflete. AȚI INTRAT ÎN CASELE LOR CA SĂ RÂDEȚI DE EI. Asta se numește mârșăvie.
    În acea zonă nu s-a colectivizat niciodată nimic pentru că mai există și azi acea atitudine moțească chiar dacă nu vorbim de Țara Moților. Asta ce o mai fi ? Pentru că încă mai au Mândrie. Mulți i-ați condamnat pentru mândrie dar non-intelectul va trădat. Ați vrut să spuneți trufie. Cine nu-i mândru de el este un nul. Chiar dacă sunt multe lucruri negative de spus despre ei, ar trebui să ciuliți bine urechile și veți vedea că și ei sunt conștienți. Dar se vede că disprețul pe care îl purtați vă orbește.
    Cândva au fost Stâlpul țări iar acum îi repudiați. Nu fiți siguri că, azi, ați fi vorbit altă limbă pentru că existau planuri pentru curățire totală.
    Uitați că țărani și orășeni eram prinși cu toții de același faliment social. Voi cei din orașe trebuia să înțelegeți timpurile și să fiți aducătorii de cultură și atitudini dar cu toate astea văd că sunteți absolviți de descriera-dispreț. Voi sunteți cei fără vlagă.
    Are Certezul ”bube” ? Are. Este Certezul o regulă ? NU.
    Un primar dintr-un sat din zona Moldovei se publicita în Spania cu teren industrial pentru a atrage investiții. Și ăla tot țăran este, chiar dacă-i primar. Pe pasarela modei din Milano am văzut rochii, copie fidelă, după cum se îmbrăcau țărăncile din Cresuia, un sat pierdut la poalele muntelui. N-am înebunit, nu vă faceți probleme. În Hălmagiu poți mânca niște cârnăciori de nici visează benzinăriile germane. De la băimăreni,în sezon, se umple Oradea de căpșuni de n`a văzut Spania. Hai, continuați voi … Nu credeți că așa ceva trebuia să vedeți la ei ? Aceste mici afaceri trebuie să reușească și cu timpul să-și formeze o imagine bună ca să poată exporta. Nu veniți cu ”directive” agricole pentru că vă trădați necunoașterea. Agricultură înseamnă implicit subvenție. Aveți acea puternică industrie ca să impozitați și după aceea să subvenționați ? Ș`apoi, cică, fermieri spanioli au voie să-și verse laptele în șanțuri, ca să ridice prețurile, dar dacă sunt români sunt niște zcârcomani inculți. Americani aruncau vapoare întregi în ocean. Aaa ! Ei au voie, fiind preafrumoșii.
    Vreți țărani model ? În Spania (Andaluzia și Extremadura), un țăran lucrează 22 de zile în agricultură și are dreptul la șomaj tot anul. Vreo 900 € pe lună. Se numește P.E.R. Scoateți bani și o să vedeți cum se luminează țărani din Certeze și nu mai face niciunul naveta, ba mai și uită de Franța. Americanii au ajuns să subvenționeze, câteodată, până la, atenție —– 90 % — la fiecare kg. de carne. Din sudul Italiei sunt autocare, linii directe cu Germania. Am zis sudul Italiei dar este vorba de la Roma în jos și ăsta nu-i sudul ci jumătate din Italia. Poate vreți să rezolvați și pe acolo problemele. Despre Portugalia să nu mai vorbim pentru că este de fapt o vastă întindere rurală, cu insulițele de rigoare. Era să uit, linii directe de autocare, Portugalia – Germania, multe și zilnice.
    Cu alte cuvinte este satul din România o excepție ? Nici de departe. Da` ai noștri`s mai urâți și buni de forumuri.
    De Ce ?
    Uni prinți rămân fascinați de satele noastre, scriitori care le compară cu veșnicia și voi …

    Vreau să atrag atenția asupra unui personaj care mustește de antiromânism în fiecare cuvințel scris. Este complect dislocat din subiect, i se atrage atenția asupra realităților dar cum miza este de a împroșca cu noroi nu interesează. Ca și exemplu vorbește într-una despre retrocedări de pământ unde niciodată nu a fost colectivizat sau subvenții unde niciodată nu s-au dat. Doar sa plătit taxe în cereale. Îi face pe toți țărani ”proști” ”semiprimat” și de băgat la ”săpat la sare”, ”să devină fermier sau să dispară” Le șterge demnitatea personală, așa Gata. Ăsta-i modelul Genocid. Vezi Stalin în Ucraina. Cred că totuși ar păstra câțiva pentru o ”bancă de organe”
    Urmăriți mizeriile lui ”Andrei George”. Ăsta-i bolnav. Niciodată nu are nimic cu subiectul în dicuție. Certezul a fost doar a nu știu câta scuză. Oricum ar fi vomitat. Carei aportul logici argumentelor ? Nu se poate abține să nu verse venin.
    Întotdeauna am să stimez americani pentru că au știut să scape de personaje atât de distructive.

    Cine știe, poate cândva o să se reușească să se scrie mai des pe acest ton despre — noi înșine – Este vorba despre transport dar sunt sigur că veți înțelege.
    Citez din Revista Ziua Cargo nr. 49 din februarie 2013 (ediție internet)
    Astfel, chiar dacă volumele de pe piaţa intracomunitară sunt în scădere, există firme transportatoare care dau faliment şi lasă spaţii de acţiune, iar companiile româneşti se pot folosi de anumite atuuri în faţa celorlalţi cărăuşi, mai ales din Europa de Est – firme poloneze, spre exemplu. Firmele transportatoare româneşti au reuşit, de altfel, să „scoată“ firme poloneze de la clienţi din cauza şoferilor, care, în multe cazuri, au probleme cu băutura. În plus, şoferul polonez refuză să stea plecat în străinătate mai mult
    de trei săptămâni. Concret, marea problemă pe care o au toţi transportatorii vestici, iar esticii ar trebui să o speculeze, constă în
    faptul că şoferii lor refuză să mai plece pe internaţional, pentru că vor seara să fie acasă, iar vinerea la ora 16:00 să se termine programul.
    Florin Popescu, Director KLG Trucking

    Asta se numește atitudine. Credeți că în transport nu sunt ”bube”? Și totuși atitudinea este alta !!

    Vecinu` m-ai decepționat. Pe când un articol depre SORBONICA. Ai fi în stare. Milioanele dispărute, blocuri construite.

    Cu Atitudine, pe voi care meritați, Vă Salut!!! Vă știți voi.

    • vida clara spune:

      @Ioane Genghi
      Este rau Ioane ca romanii stau mai mult de trei saptamani lipsindu-se de “acasa”.
      Tu stii sa citesti in spanola Ioane si poti vedea in “Derecho laboral” la capitolul
      “Principio de irrenunciabilidad de los derechos” ca indiferent cat de mult s-ar
      apleca (s-ar oferi) un angajat legislatia il opreste pe angajator sa primeasca.
      Ceea ce fac angajatorii romani (ascunzandu-se dupa scuza ca de fapt angajatii
      cer asta) nu are alt nume decat “privare de libertate”.
      In legislatia specifica transportului rutier industrial (peste 3,5 t) se spune la
      unul dintre cele mai scurt definite concepte (descanso / odihna) ca
      “Descanso: cualquier período ininterrumpido durante el cual un conductor
      pueda disponer libremente de su tiempo ( Odihna: orice perioada
      neintrerupta in timpul careia angajatul poate dispune in deplina libertate
      de timpul sau) iar de “timpul sau” nimeni nu poate dispune in deplina
      libertate decat intr-un singur loc: la domiciliul sau legal.
      Nu exista nici un fel de scuza, angajatorii sunt condamnabili legal pentru
      privare de libertate, pentru obligarea la munca fortata, pentru privare de
      somn, pentru infometari si supuneri la temperaturi extreme.
      Toate acestea lovesc in plin competitia leala si obliga pe ceilalti angajati
      din Europa sa se coboare ei la ceea ce sunt in stare sa faca romanii.
      De la 2800 – 3000 de euro cat se castiga in 2008 pentru 4 curse de
      Spania – Germania tur- retur s-a ajuns la 1500 -1600 tocmai din cauza
      ca in timp ce pentru un roman 1000 de euro reprezinta o avansare,
      pentru european treprezinta o crunta intoarcere inapoi.
      Problema principala ramane lupta incorecta, ramane calcarea in picioare
      de multi ani de zile, de catre angajatorii din transport a legislatiei
      din domeniu.
      Saludos y … buena suerte!

      • Ioane Gheghi spune:

        Bună să-ți fie Ziua
        De ce nu ai încercat să le explici același lucru și chinezilor. De moment au fulminat industrii întregi deși multă lume se gândește în primul rând la industria textilă. Ca și ultimă strategie au mutat producția în vapoare ținute în ape internaționale. Sau dacă vrei Mercedes are echipamente Made in China (din Arad). Chiar dacă este un caz extrem, realitatea zice că Noi (europeni) intrăm în faliment iar Ei (nu doar chinezii) numără banii. Dacă ai fi mai atent la legile laborale din vestul Europei ai să vezi că dau înapoi puțin câte puțin, câteodată cu complicitatea sindicatelor, altădată atât de intransigente și puse să doboare guverne.
        Pe de altă parte istoria reușitelor economice vorbește de eforturi. Atât de actuala expresie a rostit-o primul ministru al Spaniei … Sangre, Sudor y Lagrimas — acea — Sânge, Sudoare și Lacrimi — Suntem în Război ? Nu știam. Nu este Churchill cel care a pus expresia în afișier. Dar atunci era Război !!
        Aici în Spania se studiază calea reușitei din Corea de Sud. Adică de la anii `60 când practic nu exista sau nu depășea acel standard de —– economie de subzistență — porc, găină, vacă —- până în zilele noastre când Samsung a ajuns să se ia de „gât” cu, nici mai mult nici mai puțin, cea mai cotizată firmă din lume și pe deasupra americană —- Appel — Ar fi bine să nu ne punem ochelari de cal.
        Apropo ! Cum îți explici concurența la sânge pentru a intra în „închisoare” Vezi polonezi, lituanieni, bulgari ș.a.m.d. Trebuie amintit și faptul că sunt șoferi cu 20 de ani de vechime în aceste condiții. Dacă de fapt se numește privare de libertate, trebuie să fi făcut ceva de genul, asasinat cu alevosie, viol cu nu știu ce …
        Alți zic că „Statul Bunăstării” a fost o iluzie și așa va rămâne. Cei care vor ieșii primi din această amețeală vor …
        Sănătate Vouă

        • vida clara spune:

          @Ioane Gheghi
          Le amesteci rau Ioane.
          Si eu cunosc oameni care au lucrat nu 20 ci 40 de ani in acelasi domeniu.
          “Soferi cu 20 de ani vechime” nu mai exista din simplul motiv ca din punct de
          vedere legislativ nu mai exista termenul asta din 2002. Ceea ce vezi tu tinand
          de volanul oricarui vehicul cu o capacitate mai mare de 3,5 t nu este “sofer”
          ci (una din doua) 1) “conducator autonom” sau 2) “lucrator mobil”, doua
          “mancaruri” care sunt complet diferite ca fond desi identice ca forma) si nu
          poti determina ce este decat daca cunosti bine domeniul si dupa legitimarea
          subiectului pe care-l iei in discutie.
          Incearca sa scrii “obrero europeo del transporte” in google si … mai vorbim.
          Din pacate multi privesc acest domeniu superficial asa, ca tine, dar este de
          o periculozitate pe care nu ti-o poti inchipui pentru ca datorita vitezei de
          dispersare in spatiu si vitezei de permutare se fac niste afaceri ascunse sub
          furtul si substituirea de identitate care scapa unui ochi obisnuit tot cam asa
          cand te lasa masca cei cu alba-neagra, atunci cand iti rotesc (sub nas)
          ziarul (ziarul cel folosit ca “suport” de joc)

          N-am studiat parerea chinezilor despre “respectarea contractului intre parti” dar
          eu o stiu pe a mea si cred ca fiecare trebuie sa si-o stie pe a lui si nu sa
          banuiasca ca ar intelege-o pe a altcuiva.
          Nu stiu in ce masura ti-ar conveni tie (sa zicem) sa te angajezi ca astronaut
          pentru o misiune dus-intors si sa ti se comunice mai apoi (dupa ce modulul a
          fost pus pe orbita ca “naveta” a fost convertita in “satelit artificial”.
          Mie unul imi place sa decid eu in ceea ce ma priveste si nu sa decida cineva
          peste mine.
          Sa nu-mi spui ca daca nu-ti convine iei satelitul il scoti dupa orbita si vii cu el
          acasa ca nu te cred.
          In transportul rutier angajatii sunt tinuti (ilegal) in stare de ilegalitate, iar cu
          ilegalitatea nu se obtine nimic bun nici macar daca procedand ilegal ajungi a
          fi … China.
          Societatea este a oamenilor (a tuturora si nu doar a unora dintre ei) si nu se face
          impotriva vreunuia dintre ei ci pentru fiecare din ei.
          “Privarea de libertate” este o pedeapsa pe care o poate da doar “judecatorul” si
          nu vreun “angajator”.

          • Ioane Gheghi spune:

            @ Vida Clara
            Cu scuzele de rigoare cred că trăim în lumi diferite. Lucrurile despre care am scris fac obiect de studiu în Universități. Adică reușitele și nereușitele le vor duce în bagajul lor de cunoștințe studenții mai departe.
            Poate eu am avut o scriere mai întortochiată s-au că și-ar fi pierdut firul logici, dar nu-mi fac probleme pentru că alți au spus același lucru mai concentrat sau mai ironic. Vezi MirceaM,berger sau alții. Eu defapt ziceam că există o realitate absolut europeană — atunci de ce ar fi a noastră mai urâtă ? — calitatea descrieri este practic nulă —- iar schimburile de opinii se fac într-un limbaj care a dus la milioane de morți. Oricine știe că trebuie să se scandalizeze când aude de Hitler dar puțini sunt cei care recunosc limbajul lui Stalin cu o ideologie de două ori mai asasină.
            Despre spanioli ce să-ți mai spun ? Hai să încerc. De la ei mă inspir când vreau să știu cum nu se fac lucrurile. Nu mii mai da ca exemplu, nici ca etalon, nici ca inspirație.
            Tu fără să știi ai intrat în Marea Capcană a economiei spaniole.
            Cineva care lucrează timp de 20 de ani în același domeniu, nu crezi că ar trebui să aibă și ceva tragere de inimă pentru meseria respectivă ? Nu crezi că ai putea să ieși un pic din parcelă când descalifici acești ani în care omul respectiv sa bucurat de ce a făcut ?
            Hai să-ți mai spun ceva. Cu cei din Certeze am stat de vorbă în Paris. Eu „De Față Personal și în Persoană”. Aici nu o să-ți relatez ce am vorbit cu ei pentru că toți cei care se joacă de-a face din „țânțar armăsar” ar rămâne descalificați.
            Voie Bună

  30. Red spune:

    E in natura oamenilor sa iasa in evidenta cu ceva original, sa simta ca au realizat ceva original cu care atras admiratia celorlalti. La romani, dupa decenii de uniformizare fortata si suprimare a libertatii individuale, impulsul de a epata a explodat in forme dintre cele mai diverse si mai extreme. Asa si cu satenii din Certeze, dar nu numai.

    Evidente ca noile vile sunt de cele mai multe ori niste monumente de kitsch dar la urma urmei e universul lor si poate ca n-avem dreptul sa-i judecam prea dur. Tragedia e, cum arata si articolul, ca in eforturile de a-si intrec vecinii, oamenii si-au pierdut nu doar banii facuti cu munca multa ci si un sens al utilitatii, al implinirii si linistea data simplicitatea caselor mai vechi.

    In concluzie e trist ce se intampla in satele romanesti dar ce se intampla cu distrugerea sistematica a patrimoniului arhitectural urban si asa subtire, e si tragic si criminal.

    P.S. Apreciez descrierea candida a cimitirului de la Sapanta, exemplu graitor de creatie originala dar cu valoare culturala dubioasa. Versurile schioape ce nici nu rimeaza bine, n-au sens nici pentru romani, darami-te pentru strainii pe care-i tot indemnam sa mearga acolo.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

Despre neverosimila faptura a libertatii

Comanda cartea "Miracolul. Despre neverosimila faptura a libertatii" de Andrei Cornea cu autograful autorului „O carte scrisa in traditia ganditorilor lucizi ai modernitatii, dispusi oricand sa sacrifice sentimentalismul ieftin de dragul adevarului. Nu misterul raului se cere chestionat si dezlegat pe lume, ci misterul binelui.“ - Gabriel LIICEANU

Dosar Stalin. Genialissimul Generalisim

E randul tau

Unii participa dopați din start. Se vede cu ochiul liber ca au tras pe nas.

de: Paul N

la "Dreapta și jocul prezidențialelor "

Descarca gratuit Manualul de Educație Juridică

Descarca gratuit manualul de educație juridică Unde-i lege, nu-i tocmeală, adresat tinerilor peste 14 ani, realizat conform Noului Cod Penal. Manualul a fost întocmit la nivelul Direcției Generale a Poliției Municipiului București de către un colectiv condus de d-na Grațiela Văduva, cu sprijinul judecator Dr. Cristi Danilet.

Cauta articole

august 2014
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Facebook