Home » Educatie »Opinie » Citesti:

Ușor cu finanțarea (de bază) pe scări…

Bogdan Florian aprilie 24, 2018 Educatie, Opinie
2 comentarii 1,931 Vizualizari

Confruntat cu o dilemă pe care mai toți miniștrii educației au avut-o, cum distribui niște resurse insuficiente pentru a acoperi nevoile de supraviețuire (atenție aici nu e vorba despre performanță de vreun fel) ale unor organizații (universitățile), Ministrul Valentin Popa a luat cea mai simplă (aparent) dar și cea mai nepotrivită decizie: creșterea cifrei de școlarizare în învățământul universitar și alocarea acesteia diferențiat (o parte în funcție de așa-numitele domenii prioritare, o altă parte pe baza unei formule cel puțin simpliste). Este evident faptul că intenția alocărilor preliminare este aceea de a crește bugetul unor universități care nu o duc prea bine cu finanțarea, mutând locurile finanțate de la alte universități care o duc un pic mai bine cu banii și care au beneficiat în trecut de alocări mai generoase ca urmare a clasificării și ierarhizării realizate în perioada mandatului lui Daniel Funeriu. La final însă nimeni nu o va duce mai bine, dimpotrivă, măsura va produce dezechilibre majore la nivel de sistem.

Oameni și locuri

Să analizăm argumentul locurilor alocate preferențial, în funcție de domenii prioritare și de nevoia de a sprijini persoanele din mediul rural să acceseze programe educaționale de nivel universitar. Domeniile prioritare invocate de minister sunt preluate din ”Strategia națională de cercetare, dezvoltare și inovare 2014 – 2020” (sursa: https://www.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Minister/2016/strategii/strategia-cdi-2020_-proiect-hg.pdf), dar, atenție, acestea sunt domenii prioritare pentru dezvoltarea inteligentă prin cercetare științifică, în perioada 2014 – 2020. Cu alte cuvinte, degeaba alocăm în anul universitar 2018 – 2019 locuri pentru formarea unor viitori mari cercetători științifici în aceste domenii, căci, în cel mai optimist scenariu aceștia vor finaliza masteratul exact în anul 2020. Doctoranzii înmatriculați în 2018 nu vor apuca sa finalizeze stagiile doctorale decât cel mai devreme în 2021; cât privește ciclul de licență, acesta nu este în mod direct legat de cercetare, ci mai degrabă de formarea profesională inițială.

Prin urmare, absolvenții nu vor fi cercetători consacrați în domeniile de specializare inteligentă în anul 2020. Mai e o confuzie aici care trebuie lămurită. În Legea Educației Naționale, la articolul 223 (care oferă baza legală pentru finanțarea prioritară a unor domenii), scrie puțin altceva și anume că ”Granturile de studii vor fi alocate prioritar spre acele domenii care asigură dezvoltarea sustenabilă şi competitivă a societăţii, iar în interiorul domeniului, prioritar, celor mai bine plasate programe în ierarhia calităţii acestora, numărul de granturi de studii alocate unui program variind în funcţie de poziţia programului în această ierarhie.” Aici există o chestiune de interpretare subiectivă: în ce măsură suntem sau nu de acord că domenii precum biotehnologiile, sau nano-tehnologiile vor duce la dezvoltarea sustenabilă a societății. Obiectivul consultării publice pe baza căreia aceste domenii au fost nominalizate ca prioritare pentru investiția în cercetare științifică, fiind cu altul fără vreo referință la chestiunile avute în vedere în Legea Educației Naționale. Dar există și o chestiune mai obiectivă: poziționarea în ierarhia calității. Ierarhia calității este una singură, datează din anul 2011 și nu prea corespunde cu ierarhia universităților care au primit locuri în plus prin repartizarea preliminară propusă.

HG 161/2018 stabilește că 2000 de locuri vor fi distribuite, pentru ciclul licență, absolvenților de licee din mediul rural. În principiu această măsură este una excelentă, fiind un prim pas spre implementarea unor politici publice care să sporească echitatea și să crească șansele de participare la educație. Doar că surpriza este foarte mare când constatăm faptul că universitățile din Constanța, județul cu cele mai multe licee aflate în mediul rural (17), potrivit Institutului Național de Statistică (baza de date Tempo-online, indicatorul SCL101B), au pierdut 2 locuri pentru ciclul de studii de nivel licență în alocarea preliminară. Mai mult, Iași (locul 2 cu 14 licee în mediul rural), a primit, în total pentru cele 5 universități publice cu 149 de locuri mai puțin pentru ciclul licență.Totuși, potrivit alocării preliminare, universitățile din Constanța primesc 44 de locuri pentru persoane care au absolvit liceul în mediul rural, iar cele din Iași 254 de locuri. Însă, dacă ne uităm la faptul că județul Cluj, care are doar 2 licee în mediul rural, primește 308 locuri pentru toate universitățile de stat pentru absolvenți de liceu din mediul rural, ceva nu e tocmai ”pe baza unei formule” în aceste alocări.

Dacă ne uităm la datele privind cea mai recentă sesiune de Bacalaureat (2017) (Sursa: http://data.gov.ro/dataset/rezultate-bacalaureat-sesiunea-i-2017/resource/fd31ca32-cbfb-4fb2-ba9f-49e80a966e65#null) vom vedea că lucrurile devin și mai defavorabile argumentului invocat de minister (și de Consiliul Național al Rectorilor). Până la urma, nu numărul de licee contează ci numărul absolvenților de Bacalaureat, căci doar ei pot, teoretic, să își continue cariera educațională. În anul 2017, din aproximativ 18.000 de persoane care au absolvit licee pe filiera tehnologică și s-au prezentat la examenul de bacalaureat, în mediul rural, în toată România, au promovat… 7406 (adică 39%). Pe filiera teoretică au promovat 14.000 de persoane, adică 75% dintre absolvenții de liceu din mediul rural pentru această filieră, care s-au prezentat la examenul de bacalaureat. Personal cred că un absolvent de filieră teoretică e mai înclinat să aleagă un program de studii de nivel licență într-un domeniu altul decât cel ingineresc sau agronomic, dar desigur mă pot înșela. Ministerul are resursele necesară să demonstreze însă, apelând la Registrul Matricol Unic (RMU) și publicând datele de acolo care arată în ce domenii de studii s-au înmatriculat anul trecut în anul I studenții din România în funcție de filiera (teoretic sau tehnologic) liceului absolvit. Acestea sunt informații publice și ar trebui să fie cunoscute (și ușor de accesat pentru oricine).

Locuri și resurse financiare

Alocarea locurilor către universități cu siguranță nu are nimic de-a face cu prioritățile de cercetare științifică și nici cu promovarea principiului echității sociale, sau cel puțin așa pare în urma unei analize superificiale a unor date statistice oficiale. Alocarea actuală, preliminară sau nu, în curs de modificare sau finală, transmite din păcate mai multe semnale deosebit de ingrijorătoare care ar trebui să fie amplu dezbătute.

Cifra de școlarizare repartizată de către Ministerul Educației universităților determină în mod direct cuantumul finanțării de bază, raportat la numărul de studenți. Capacitatea universităților de a atrage fonduri suplimentare prin admiterea pe locuri cu taxă este influențată puternic de cantitatea de locuri bugetate de care dispun.

Decizia alocării preliminare a locurilor subvenționate de la bugetul de stat pentru studiile de licență, master și doctorat, către universitățile de stat din România este contestată, în diferite forme de către universitățile cărora li s-au redus cifrele de școlarizare și, evident, susținută de acele universități care au primit locuri. Indiferent însă de aceste reacții măsura rămâne, obiectiv, una discreționară, fundamentată în cel mai bun caz pe date care caracterizau sistemul universitar din România în urmă cu zece ani (după cum am arătat deja împreună cu colegul meu, profesorul Mihai Păunescu, în articolul publicat în urmă cu câteva zile http://www.contributors.ro/editorial/%C8%99tiin%C8%9Bele-socio-umane-in-inva%C8%9Bamantul-superior-romanesc-adevaruri-%C8%99i-mistificari/).

În continuarea și completarea acelui articol, mă gândesc că ar fi necesară totuși, în acest context tensionat, o dezbatere amplă cu privire la sistemul de finanțare din fonduri publice a universităților din România. Rândurile de mai jos au scopul de a oferi câteva informații în vederea unei dezbateri și, mai ales, a unei decizii informate cu privire la viitorul sistemului universitar. Dincolo de cine pierde și cine câștigă în urma repartizărilor pentru anul universitar 2018 – 2019, va rămâne presantă problema efectelor pe care sistemul de finanțare le produce.

O remarcă: repartizarea cifrei de școlarizare la nivel de universități, oricât ar fi ea de preliminară, în viziunea domnului Ministru al Educației Valentin Popa (sursa: https://www.agerpres.ro/educatie-stiinta/2018/04/16/ministrul-valentin-popa-afirma-ca-repartizarea-actuala-a-locurilor-pentru-studii-universitare-este-una-preliminara–91741), produce deja efecte considerabile. Acest lucru se întâmplă fiindcă universitățile pregătesc deja examenele de admitere pentru ciclurile de licență și master, examene care, de regulă au loc în luna iulie a fiecărui an, nu în toamnă, cum afirmă domnul ministru. Așadar, ocuparea locurilor pentru care statul asigură finanțare și, concomitent a locurilor cu taxă, se va face în funcție de această repartizare preliminară.

Sistemul de finanțare din fonduri publice a universităților din România este unul complex, fundamentat obiectiv pe baza unor formule matematice. De la adoptarea lui în 1999 și până în prezent sistemul a evoluat, însă principiile aflate la baza sa au rămas constate oferind predictibilitate și transparență. Pe scurt, astăzi Metodologia de alocare a fondurilor bugetare pentru finanțarea de bază și finanțarea suplimentară, a instituțiilor de învățământ superior de stat din România (sursa: http://www.cnfis.ro/finantare/finantarea-de-baza/) prevede alocări ale fondurilor publice către universități prin trei căi: finanțarea de bază (72% din totalul fondurilor disponibile), finanțarea suplimentară (26,5%) și fondul pentru dezvoltare instituțională (1,5%). Finanțarea de bază (FB) se face prin aplicarea unor formule matematice, care au ca bază de calcul numărul de studenți înmatriculați, finanțarea suplimentară (FS) se alocă în baza unor criterii de calitate aprobate ca parte a metodologiei de finanțare iar fondul pentru dezvoltare instituțională (FDI) se alocă concurențial pe baza unor sesiuni de depunere de proiecte de către universități, pe baza unor zone prioritare stabilite de către Ministerul Educației, la recomandarea consiliilor consultative aflate în subordine.

Este însă foarte important să sublinem faptul că ceea ce se împarte în baza acestei metodologii este o sumă relativ fixă, stabilită la nivelul Ministerului Finanțelor și publicată în Legea Bugetului de Stat aferent fiecărui an. Suma totală alocată anual pentru finanțarea universităților este decisă de Ministerul Finanțelor și este cuprinsă în Legea Bugetului de Stat la capitolul 5001, grupa 51, articol 01, alineat 02 din foaia de buget a Ministerului Educației Naționale (sursa: http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget2018/Anexa3/Ministerul_Educatiei_Nationale.pdf). Pentru anul universitar în care ne aflăm această sumă este de 3,3 miliarde RON. Aceasta a reprezentat o creștere de aproximativ 18% față de anul 2017, când foaia de buget consemna un total de 2,7 miliarde RON. Această creștere era absolut necesară însă pentru a acoperi creșterile salariale asumate (și micșorate ulterior) prin programul de guvernare. Astfel, obiectivul metodologiei de finanțare este de a asigura o modalitate transparentă și predictibilă de a împărți o resursă limitată a cărei valoare este cunoscută. Cu alte cuvinte, Ministerul Educației are la îndemănâ un instrument elegant pentru a împărți resurse financiare universităților în contextul unei penurii cronicizate a resurselor financiare disponibile.

Dezbaterea privind subfinanțarea cronică a sistemului educațional din România nu este nicidecum nouă. În ceea ce privește nivelul universitar ea a fost argumentată în Raportul privind starea finanțării învățământului superior și măsurile de optimizare care se impun publicat în anul 2013 de către CNFIS (Sursa: http://www.cnfis.ro/wp-content/uploads/2013/04/Raport%20CNFIS%202012%20-%20Starea%20finantarii%20invatamantului%20superior..pdf). Folosind date statistice, raportul arată faptul că pe măsură ce alocările financiare pentru finanțarea de bază au crescut (în perioada 2002 – 2011) în termeni nominali, de fapt finanțarea per student s-a redus. Cu alte cuvinte statul a alocat mai mulți bani către universitățile publice, însă raportat la numărul de studenți alocația financiară per student a fost din ce în ce mai mică. Ca să avem o dimensiune a reducerii, raportul arată că finanțarea per student a scăzut din 2003 până în 2011 cu 7% în termeni nominali.

Mecanismul care a stat în spatele acestei reduceri nu este unul complicat. O cauză importantă a fost inflația, un fenomen economic pe care Ministerul Educației nu are cum să îl controleze. O altă cauză însă a fost politica constantă a Ministerului (indiferent de numele sau partidul Ministrului) de a crește numărul de locuri pentru care statul alocă resurse financiare. Raportul CNFIS din anul 2013 (sursa: http://www.cnfis.ro/wp-content/uploads/2012/08/CNFIS-Raport-public2013-final.pdf) arată faptul că numărul studenților înmatriculați pe locuri bugetate în anul I (pentru toate cele trei cicluri universitare) a crescut din 2007 până în 2013 cu aproape 22.000 de persoane. Această creștere a fost însoțită de o scădere a numărului de locuri cu taxă ocupate, de aproximativ 40.000 de persoane. În astfel de condiții, ritmul de creștere al alocării bugetare a fost net inferior ritmului de creștere a cifrei de școlarizare (studenților bugetați) ceea ce duce la o problemă tipică de acțiune colectivă, anume tragedia bunurilor comune. În loc să lupte pentru creșterea avuției, adică a alocărilor financiare pentru învățământul superior, universitățile au optat pentru strategii prin care să le fie acordate mai multe locuri bugetate, adică să primească o felie mai mare din resursele publice. Când toate (sau multe) universitățile protejează așa, rezultatul este unul prost pentru toată lumea: crește numărul de studenți pe care universitățile au obligația să-i înmatriculeze, în timp ce resursele primite rămân în continuarea aproximativ la fel.

Demografia, la rândul ei un factor pe care Ministerul Educației nu îl poate controla, a avut și ea un rol hotărâtor. După momentul de vârf al anului 2008 (citat și de domnul ministru Popa) când au finalizat studiile universitare două generații în același timp (cei înmatriculați la programe de studii pe sistemul pre-Bologna și cei înmatriculați în noile programe de studii organizate dupa sistemul Bologna), cohortele au devenit din ce în ce mai puțin numeroase. Pur și simplu, de pe la jumătatea anilor 1990 în România s-au născut tot mai puțini copii. Sistemul educațional pre-universitar a funcționat (și încă funcționează) complet ineficient. Rata abandonului școlar, dar și a promovării bacalaureatului au contribuit decisiv la reducerea constantă a cohortelor, deja puțin numeroase, care puteau accesa programele de studii universitare.

Astăzi prin HG 161/2018 numărul total de locuri alocate pentru studiile universitare (licență, mater și doctorat împreună) crește cu 1.610 locuri față de cel din anul universitar 2017 (sursa: https://lege5.ro/Gratuit/ge2tgojwgi4q/hotararea-nr-136-2017-privind-aprobarea-cifrelor-de-scolarizare-pentru-invatamantul-preuniversitar-de-stat-si-pentru-invatamantul-superior-de-stat-in-anul-scolar-universitar-2017-2018) . E drept că cele mai multe locuri (1.201) sunt alocate în plus la licență, care este un ciclu de programe de studii relativ ieftin. Spre exemplu, un loc subvenționat la un program de master, potrivit Metodologia de alocare a fondurilor bugetare pentru finanțarea de bază și finanțarea suplimentară, a instituțiilor de învățământ superior de stat din România (sursa: http://www.cnfis.ro/finantare/finantarea-de-baza/), valorează de 1,5 ori mai mult decât unul de la licență.

Și, fiindcă am adus în discuție coeficienții, cred că ar fi folositor să încerc să explic sistemul de funcționare al alocărilor financiare pentru finanțarea de bază (FB). Așadar, din totalul de 3,3 miliarde RON alocați în anul 2018 de la bugetul de stat, se scade mai întâi fondul de rezervă (în cuantum de 1,5% din această sumă). Fondul de rezervă sunt banii de care ministrul dispune pentru a corecta, pe parcursul anului diferite situații neprevăzute rezultate din aplicarea sistemului de finanțare prin formulă. Apoi se scad granturile doctorale, acestea nefiind repartizate prin formula de finanțare, ci pe baza unei metodologii diferite. Din suma rămasă, adică aproximativ 2,9 mld RON în 2018, 72%, adica aproximativ 2 mld RON, sunt distribuți în baza formulei pentru finanțarea de bază. Această formulă nu e complicată, pur și simplu numărul de studenți fizici înmatriculați de o universitate este transformat în studenți echivalenți, adică este ponderat cu diferiți coeficienți. Aceștia se referă la modalitatea de organizare a programului de studii, sau la nivelul acestuia (licență sau master), sau la… domeniul de studii. Spre exemplu, o persoană înmatriculată de o universitate la un program de studii de nivel licență într-un domeniu al științelor inginerești, la un program de studii în limba română, primește o alocație de 1,75 ori mai mult decât o persoană înmatriculată în domeniul științelor sociale. Acești coeficienți alocați diferitelor ramuri științifice au fost rar modificați în istoria funcționării formulei de finanțare. Rolul lor este tocmai acela de a asigura o distribuție echilibrată a resurselor financiare, fiindcă programele de studii cu profil tehnic sunt mai costisitoare decât cele cu profil socio-uman.

Dacă ne referim doar la alocarea pentru finanțarea de bază, propunerea Ministerului de creștere a cifrei de școlarizare și a alocării unui număr mai mare de locuri către domeniile tehnice, produce un dezechilibru major. Să reținem faptul că cele peste o mie de locuri finanțate în plus anul viitor vor fi repartizate în special universităților care gestionează programe de studii în domeniul tehnic. Conform formulei folosite pentru finanțarea, creșterea numărului de studenți echivalenți cu aproximativ 3000 de unități (1201 locuri licență și 353 locuri masterat, ponderate cu coeficienții aferenți nivelului și domeniului de studii) ar implica o creștere a bugetului alocat Ministerului Educației pentru capitolul ”Finanțarea de bază a învățământului superior” cu aproximativ 20 milioane RON. Calculele se bazează pe datele din anul 2018, conform cărora au fost alocați aproximativ 4.500 de RON pentru un an de zile pentru un student (sursa: http://www.cnfis.ro/wp-content/uploads/2012/08/FI_2018_preliminara-1-2.pdf). Suma, 20 mil. RON, nu este mare, însă fenomene cum ar fi inflația sau necesitatea de a ține sub control deficitul bugetar ar putea să împiedice această creștere. Este posibil ca numărul de locuri mai mare să nu producă niciun efect, sau, mai grav, să ducă la scăderea finanțării per student.

Un fel de final

Dezbaterea privind finanțarea de la bugetul de stat a programelor de studii din universități nu cred că poate avea un final… de fapt nici nu ar trebui să se finalizeze, fiindcă nu există sistem perfect de alocare a unor resurse. Acum ne aflăm însă într-un punct tensionat și deciziile ce urmează a fi luate vor avea efecte asupra unui sistem instituțional dar, mai ales asupra unor oameni. De aceea cred că este important să discutăm mai degrabă rațional, mai puțin emoțional, despre aceste lucruri.

Creșterea cifrei de școlarizare va duce, în condițiile menținerii unei alocații bugetare relativ constante, la perpetuarea unei situații de penurie a resurselor financiare în sistemul universitar. Este puțin relevant cine are de câștigat, căci de fapt nu are nimeni de câștigat nimic, dacă ne gândim un pic mai departe de ziua de mâine. Universitățile mici, care oferă programe de studii într-unul sau două ramuri științifice, au puține șanse să continue să existe. Fizic, oameni care să le frecventeze există tot mai puțini. Intervențiile artificiale ale unor persoane care dețin puterea politică vor prelungi o vreme starea de fapt, dar deznodământul va fi același. Degeaba sunt distribuite locuri suplimentare unora, dacă aceste locuri nu vor fi ocupate de nimeni și cu atât mai puțin folositoare sunt ele dacă finanțarea obținută pentru ele este mai mică decât cea obținută în prezent pentru mai puține locuri.

Dacă într-adevăr obiectivul asumat este acela de a crește numărul de absolvenți din domeniul științelor inginerești, al medicinei sau alte domenii atunci simpla realocare de locuri din zona domeniilor umaniste sau al științelor sociale nu va rezolva problema. Motivul e simplu, costul per student este mai mare în domenii precum medicina sau ingineriile. O astfel de decizie trebuie însoțită de o notă de fundamentare și de o creștere substanțială a bugetului alocat de către stat sistemului universitar. Altfel nu vom face nimic altceva ca din suma alocată științelor sociale să subfinanțăm locuri costisitoare alocate unor programe de studii în domenii cu costuri net superioare.

Ca și în cazul creșterilor salariale, care au avut ca rezultat menținerea nivelului de salarizare, în cel mai bun caz, creșterea cifrei de școlarizare nu va aduce mai mulți bani în universitățile din România. Dimpotrivă, va determina o accentuare a depedenței universităților de alocările suplimentare pe care ministrul le poate face în baza fondului de care dispune pentru situații excepționale, precum și o afundare definitivă în sărăcie și izolare.

Mai mult, arbitrarul și, aș îndrăzni să spun, personalul, care este reflectat de decizia alocărilor de locuri către universități deschide o panta alunecoasă foarte periculoasă. De azi înainte oricine va deveni ministru al educației va putea sa decidă orice fel de alocare de locuri dorește, căci este evident că se poate.

În cele din urmă trebuie să avem în vedere faptul că, în domeniul politicilor educaționale, România deține expertiză, resurse umane, metodologii, analize, studii, rapoarte și mai ales instrumente transparente și moderne care să poată fi utilizate. Multe dintre acestea sunt chiar la dispoziția Ministerului Educației și au fost realizate prin intermediul a numeroase proiecte finanțate prin Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane. Registrul Matricol Unic, platforma ”Studenți, Absolvenți și Piața Muncii”, Baza de date ACADEMIS pe care ARACIS nu o folosește deloc (ea conținând datele inițiale din anul 2010 încă) și multe altele zac uitate și nefolosite. Eu îndrăznesc să sugerez ca toate aceste date să fie mai întâi făcute publice, fiindcă oricum ele sunt publice nefiind proprietatea nimănui. Utilitatea acestora este incontestabilă pentru elaborarea unor politici educaționale serioase care să vizeze corelarea ofertei educaționale universitare cu profilul absolvenților de liceu; susținerea persoanelor din zone dezavantajate în vederea finalizării studiilor obligatorii și apoi sprijinirea acestora până la finalizarea studiilor universitare și altele asemănătoare. Să nu uităm că des invocatele Strategii invocate de domnul Ministru Valentin Popa ca argument pentru decizia de a aloca locuri universităților prevăd ca principiu fundamental elaborarea politicilor publice bazate pe dovezi, pe argumente obiective, pe date publice.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "2 comments" on this Article:

  1. Herodot6 spune:

    Foarte bun articolul, mai ales pentru cine stie sa citeasca documentele oficiale. Problema este totusi alta: avem de la nivelul conducerii Ministerului Educatiei vreo dorinta de a face bine sistemului universitar si (inca mai important) intereselor profunde ale Romaniei? Sau este doar un amestec de ignoranta trufasa si incercare de a diviza universitatile si de a le invata ca servilitatea este recompensata?

  2. Dedalus spune:

    Citat:

    “In cele din urmă trebuie să avem în vedere faptul că, în domeniul politicilor educaționale, România deține expertiză, resurse umane, metodologii, analize, studii, rapoarte și mai ales instrumente transparente și moderne care să poată fi utilizat”

    Imi pare rau pentru duritatea exprimarii, dar chiar m-am plictisit de diplomatia pe care nimeni nu o ia in serios.

    Autorul fie nu stie pe ce lume traieste, fie cu buna stiinta induce in eroare din motive care imi scapa.

    Sa spui despre Programul Resurse Umane ca poate fi folosit pentru educatie este o aberatie intensa, Acesta este tot o modalitate de a cheltui bani fara sens si nu poate fi altfel pentru ca el nu poate inlocui nici o viziunea asupra pietei muncii si nici intelegerea faptului ca educatia trebuie cuplata la cerera de piata, care cerere de piata trebuie la randul ei sa fie lasata sa existe. Noi nu avem piata muncii, nu avem libertatea initativei private, doar le mimam si mai scapa din cand in cand cate unul din navodul administrativ si de ura functionarilor pentru patroni.

    Sa crezi ca Romania are resurse umane in politica de educatie este cel putin dovada de naivitate. Resursa inseamna ceva ce se poate folosi, nu trei speriati ascunsi pe nustiuunde, timorati, vanati de toata sleahta de profitori ai sistemului, chinuiti si luati in ras de toti.

    Sa faci apel la baze de date care nu exista sau care sunt oricum alimentate cu stupizenii si la “startegii” in care sunt turnate de-a valma toate aiurelilor din diverse seminarii sau copy-paste din alte documente, colectii de cuvinte goale, vise desarte si tampenii farta de margini este iarasi semn ca esti deja contaminat cu “virusul :educatiei” .

    M-am saturat pana in gat de vaitat, criticat, apel la “altii sa faca”, la clisee fara sens. De fapt , din putinatatea comentariilor serioase la aceste articole pot deduce ca nu sunt singurul plicitistit de deturnarea discutiei.

    Spunea cineva ca “e foarte bine sa se reduca, dar nu de la mine!” :-)).

    ==========

    O nota pozitiva insa pentru amintirea in articol a cauzelor exterioare educatiei. Este prima data cand vad asa ceva si dupa mine este excelent.

    Educatia nu e “de capul ei”, ci o parte a societatii. Are perfecta dreptate autorul sa vorbeasca despre inflatie, demografie si alte lucruri de acest fel care nu pot fi controlate prin politica de educatie.

    As fi foarte incantat sa vad extinsa aceasta abordare cu analiza legaturii dintre piata si alocare.

    ===========

    Sunt sute de mii de copiii in Romania. Chiar nimanui nu ii este mila de ei? Chiar ne simtim mai bine evitand sa privim adevarul in fata? Educatia noastra produce pe banda rulata inculti cu diploma, toti cei care stiu ceva se cara cat de repede pot prin alte tari, nu mai avem nici oameni in stare sa mature, ca si aia pleaca in Anglia.

    Si, ce facem?

    E clar ca nimic.

    Cine sa vina sa ne scoata din cacao cu lapte? Papa de la Roma? Are alta treaba. Ministrul Educatiei? E un om, o persoana, un individ.

    Tot traim din buget si din datorii. Falsificam statistici sa le “interpretam” creativ ca sa iesim bine, producem munti de documente ininteligibile prin care “justificam,” si ne amagim ca e bine. Analizam, ceream sa se faca “altfel”, ca si cum ne-am dori sa decidem unde sa plasam metastazele.

    Solutia doare, de aceea o evitam. Solutia inseamna ca daca nu muncesti sa fii sarac. Acum, nemunca a ajuns sa se apere singura. Banii altora se termina insa.

    Educatia este in aceasta situatia catastrofala si noi o aranjam si o vopsim ca pe un mort VIP. E o minciuna uriasa. Dezbaterea desrpe alocarea numarului de locuri in universitati ar trebui sa dezvaluie ca de fapt nu exista nici o baza a alocarii, ca se face dupa ureche (cu coeficinti fara nici o noima, cu dosare uriase in care sunt insirate fraze fara sens). Ar trebui sa fie un bun prilej sa vedem ca de fapt nu avem o piata a muncii, ci una a nemuncii.

    Oricum ai reface alocarile, tot ar fi ceineva nemultumit. Dar nimeni nu va spune ca de fapt abordarea prin alocare este absurda, ca de fapt daca nimeni nu are nevoie de aboslventii aceia , ce sens are sa ii tot invartesti?!

    Problema nu este cati absolventi ar trebui sa fie in fiecare domeniu, ci daca exista un mecanism prin care universitatile sa decida ele profilele cerute pe piata. Si daca exista cu adevarat o piata a muncii, adica daca exista concurenta intre candidatii la un loc de munca, in sensul de cine e mai bine pregatit.Si daca existra o modalitate prin care erorile de angajare pot fi corectate, daca exsita flexibilitate pe piata muncii.

    ==========
    Din pacate insa sunt convins ca nu ne vom trezi fara un lighean de apa rece in cap. Acel lighean va fi acelasi cu cel pe care l-a primit Venezuela.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Bogdan Florian Florian


Bogdan Florian

A absolvit Facultatea de Științe Politice din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA), specializarea științe politice, toate nivelurile. Din anu... Citeste mai departe


E randul tau

Pentru Mike the Hunter, cu referire strict la proiectele PCCF finantate pe domeniul Stiinte Exacte ...

de: Lucian Pintilie

la "Academia Română NU mai este cel mai înalt for de consacrare științifică și culturală!"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

noiembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)