Home » Opinie » Citesti:

Une histoire a l’americaine

Mihai Badici septembrie 22, 2019 Opinie
48 comentarii 4,535 Vizualizari

Despre străbunicul meu, Stan Bădici, se povestea că umbla desculț vară sau iarnă și că avea tălpile atât de bătătorite încât se rupea ghimpele când călca pe el. N-avea carte, avea ceva pământ cam ca toți mârșănenii ( Mârșaniul era un sat de oameni liberi, unele păreri zic că ar fi fost înființat de o familie din preajma lul Mihai Viteazul, căpitani de-ai lui . Mârzeștii apar în cronica lui Neculce, dar am unele dubii legate de ipoteza asta, pentru că nu prea se susține nici etimologic și nici onomastic nu știu nici un Mârza prin sat. Totuși, profesorul meu de biologie din liceu, numindu-se Mârzan, cunoștea teoria asta, deci poate că ceva o fi adevărat. Arhiva primăriei a fost arsă de primul primar comunist „pentru că încep vremuri noi”, o fi avut și el niscai datorii la stat ca tot omul, deci prea multe nu mai putem afla) . În fine, nefiind moșia nimănui, și dealtfel având pământurile nisipoase – „Sahara Olteniei” mai scriu jurnaliștii în pană de metafore – fiecare avea ceva pământ. Străbunicul mai avea și niște grădini cu pruni și un cazan cu țuică, ceea ce făcea din el un om relativ înstărit. Gurile rele spun că uneori mai vindea și grâu de furat ( taica-meu, căruia îi plăcea să demitizeze lucrurile ca să nu ne ambalăm prea tare povestea asta, dar n-ar fi de mirare, epoca haiducilor nu se terminase de prea multă vreme în zonă); cert este că era gospodar. Prin anii ‘70 am găsit printre hârtii vechi o diplomă primită la un târg pentru „cel mai frumos porc” ; a stat multă vreme într-un dulap de-al bunicii, acum nu mai știu pe unde a ajuns după ce ea s-a dus și casa a trecut prin niște renovări.

Bunicului îi plăcea să cânte la vioară. Își lua vioara și fugea după lăutari să cânte împreună cu el (majoritatea celor de aici sunt povestiri de-ale bunică-mii, soția lui, cea cu care am copilărit). Devenise atât de celebru în sat, încât una din întrebările standard pe care le puneau toți cei care veneau la noi, aflând că am fost botezat cu numele lui era: „și cântă?” Eu nu prea cântam, dar nici Enrique nu e Julio…. Dar asta mai târziu.

Se zice că talentul lui pentru muzică a fost remarcat și că ar fi primit o invitație la o bursă în Italia pentru a continua studiile. Soarta a vrut să nu fie așa: când fratele cel mare, Gheorghe, a murit de dălac, „bâtu” Stan a pus piciorul în prag: tu rămâi în casă să conduci gospodăria.

Așa că bunicul n-a avut încotro și s-a înscris la școala de învățători.

Povestea zice că, într-o vară, fiind el împreună cu fratele lui ( student la Drept în București) acasă la cules cânepa, străbunicul i-a arătat unui localnic pe ambii cu mândrie:

„ Cel din baltă e învățător, cel de pe uscat e avocat” ; o vorbă rămasă în patrimoniul familiei, ca dovadă clară că un țăran analfabet intuia că învățătura e o formă perifrastică a diavolului însuși.

Ca în povestea lui Achile, un ghimpe i-a intrat în ochi, dacă în talpă n-a reușit. Și-a trăit restul vieții în beznă.
Bunicul a ajuns învățător, stră-unchiul a ajuns avocat ( o altă poveste de familie spune că străbunicul l-a încuiat în casă la „rebeliune” salvăndu-i probabil viața și cariera; după cum se știe mulți din studenții de la Drept simpatizau în vremea aia cu legionarii). „Unchiul Petre” avut o casă frumoasă în Craiova și a dus o viață conform statutului social până la venirea comuniștilor, când a fost exclus din barou.

Bunicul a luat în serios datoria de șef al casei, ca și pe cea de învățător. S-a raliat curentului de propășire a țărănimii care circula în epocă, înscriindu-se la țărăniști, a fost și viceprimar în timpul guvernării acestora ( după cum știți, primarii erau în epocă numiți). A cumpărat pământ, ceva pădure. A construit în curte niște „grajduri model” după cele mai noi idei din epocă, grajduri care aveau să fie distruse curând într-un incendiu. A învățat copiii să cânte la vioară, inclusiv pe tatăl meu. Culegea cântece, încă mai am prin pod niște caiete de muzică cu scrisul lui caligrafic. Visa să scrie cândva o monografie a satului.

Sora lui s-a căsătorit cu ceea ce s-ar numi acum un „întreprinzător local”. Nea Dreiu ( Andrei) Ștefănache avea atelier de fierărie, făcea căruțe și trăsuri și tot ce se mai cerea pe atunci ( căruțele de Mârșani erau un brand în epocă) . A avut 11 copii ( bunica comenta cu un zâmbet malițios: „unii zic că a făcut copii ca să nu angajeze ucenici”. Fuseseră de fapt 13, doi au murit la naștere) . Atelierul era mare, iar el era priceput – am apucat să îl cunosc, a murit prin anii ‘80 cred, atelierul fusese deja luat la CAP, dar reușiseră să încropească altul. Oameni de nădejde, înrudiți și cu uriașul Gogea Mitu.

Nu prea a avut noroc bunicul. Prima soție i-a murit după o naștere. Bunica a fost a doua soție, învățătoare din Apele Vii ( „nu mă mai lua nimeni dacă nu mă lua tactu’mare”, glumea ea uneori) Apoi a venit războiul, a ajuns, ca locotenent – fiind învățător a primit grad de ofițer – până la Odessa. S-a ales cu o rană și cu un picior mai scurt . Ăsta putem spune că a fost oarecum un noroc, după cum se va vedea.

Taica-meu îmi povestea cum împărțea fluturași cu PNȚ; cum era născut în ‘32 nu cred că ar fi avut când decât la alegerile din ‘46. Din păcate, nu a ieșit după ei, ci după armata sovietică.

În prima tentativă de cooperativizare, activistul le-ar fi zis „ faceți o cooperativă cum zicea Mihalache”. Bunicul n-a zis nu, era deschis la astfel de idei, numai că eram în perioada cotelor și grâul pentru sămânță n-a mai fost de ajuns și pentru cooperativa țărăniștilor…

O altă poveste le înfățișează pe bunică-mea și pe fiica vitregă plângând în curte. „-Veniră cotarii și ne luară tot” „-vioara o luară?” „-Nu” . „Ad-o încoace”.

Toate poveștile despre perioada de până în ‘56 îl înfățișează dealtfel aruncând ironii „peste gard” în vreme ce comuniștii îi iau tot ( până prin ‘80 am tot mers cu prinele la cazanul CAP-ului, care era de fapt al nostru).

În ‘56 când aproape părea că urgia a trecut, Dej face o mutare politică în urma căreia are nevoie de noi victime. Bunicul e arestat ( chiar așa scrie în document: „ a comentat favorabil evenimentele din Ungaria”) și nu se va mai întoarce viu de la Botoșani. Părinții mei îi vor aduce mai târziu oasele, îndrumați de un preot binevoitor spre locul înhumării. Aici intervine rana din război: după piciorul mai scurt au fost convinși că e el.

Povățuită probabil de un avocat, probabil cumnatul de care am povestit mai sus, bunica divorțează „în acte” și intră cu partea ei la CAP, reușind „in extremis” să salveze o parte din casă și grădină și eventual studiile lui taica-meu ( chiar dacă va fi un student întârziat, după repetate exmatriculări). Un supraviețuitor spune că bunicul și-ar fi păstrat veselia și buna dispoziție și la Botoșani, până când comandantul i-a arătat decizia de divorț.

N-am fost crescut într-un spirit revanșard. O parte din lucruri le-am aflat abia după ‘90, părinții n-au vrut să ne încarce cu zestrea grea a moștenirii antebelice. Taica-meu nici n-a vrut să mă învețe să cânt la vioară („pe mine mereu mă chemau la baluri să cânt, eu cântam iar ei dansau cu fetele” ). Am învățat puțin și prost, singur.

Am vrut să povestesc cele de mai sus pentru că atunci când vorbim despre perioada interbelică și despre cum se trăia în vremea ei mi se pare că simplificăm nepermis. Da, se trăia prost în interbelic, oamenii mureau de dalac și uneori flămânzeau. Dar lumea le era deschisă. Și mai ales, gândirea lor era altfel, era departe de modul în care azi ne considerăm rotițe într-un mecanism.

Bunica a murit în anii ‘90. În 23 sau 24 decembrie ‘89 n-a vrut să ne lase să ne întoarcem în București: „politica l-a omorât pe tactu’mare”. Noi totuși am venit. Înainte de a muri, a avut două dorințe: să îi anunțăm decesul în ziarul local (din fericire, încă mai exista) și să îl rugăm pe tatăl celui mai bun elev al ei să îl cheme să zică două vorbe. L-am găsit, era în Turnu Severin, și chiar a venit să spună două cuvinte despre „învățătoarea lui”.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "48 comments" on this Article:

  1. arady spune:

    Respect !

  2. nicolae M spune:

    Daca ai “stocat” suficiente date, domnule inginer “de securitate”, continua dezvaluirile!. Daca nu, poti “creste” tu personajele. Pur si simplu mi-a placut cursivitatea textului, simplitatea, tabloul descris. Se vede ca absolvirea, ulterior, a facultatii de litere, nu a fost intamplatoare. Daca va creste aluatul si il vei impacheta intre copertile unei carti, voi fi unul dintre cititorii tai. Succes!

    NicolaeM

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      Despre cealaltă ramură, cea din partea mamei, a scris mătușă-mea (Ioana Stuparu) o carte, “Oameni de nisip” . Nu mă pot pronunța la nivel artistic, pentru că face parte din viața noastră, dar are mult material documentar, chiar dacă ea le-a mai “înfrumusețat” pe ici pe colo. Eu am vrut să fiu cât mai frust, tocmai ca să nu afectez dramatismul faptelor brute. Despre o poveste mai lungă ( tolba e mai mult decât plină)… poate la pensie. Nu prea cred eu în pensie, dar o vreme tot vine … :)

  3. Petre Opris Petre Opris spune:

    Felicitări, domnule Mihai Badici! Aveţi talent. Aşa arată istoria la firul ierbii.

  4. Polilogu spune:

    Istorie vie și adevărată ! Mii de familii din Romania pot depăna istorii asemănătoare .

  5. cetățeanul turmentat spune:

    Mirza e nume persan și era relativ frecvent printre tătari (înseamnă ”prinț”). Am avut un coleg tătar al cărui bunic se numea Mirza și moșu’ ne-a spus povestea asta și despre un Mirza care l-a făcut scăpat pe Sobieski într-o bătălie, atunci cînd noi învățam ”Sobieski și românii” . Tot moșul ne-a zis că din Mirza, la români s-a transformat în Mîrza și Mîrzan. Citind articolul, mi-am adus aminte acum de treburile astea, m-am dat nițel pe net și s-ar părea că tataie a spus adevărul.

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      Mârzeștii sunt menționați în cronică. Ceea ce mi s-a părut ciudat e că numele nu mai e prezent în sat ( bine, asta nu ar fi ciudat, puteau să vândă sau să nu aibă urmași) . Transformarea fonetică z->ș mi se pare puțin ciudată, dar nu se știe…

  6. victor L spune:

    Articol placut; ca avatarurile multor milioane de romani.
    Cind am citit in titlu “a l’americaine”
    mi-am amintit de un amic vecin, caruia i se spunea Americanul dupa un bunic (nu l-am mai prins in viata) care fusese in America la inceput de secol xx.
    NB,
    desigur, fiecare e tentat sa afle de unde-i sint radacinile si numele. Satul meu are in nume un cuvint americanesc (bucuros) si ,totodata numele voievodului/ducelui Glad.. Dar resedinta lui era departe.
    Apoi, cum vor face sa-si afle radacinile cei pe care-i cheama Grecu, Turcu, Sirbu, Rusu…?

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      În principiu Grecu, Sârbu sau Olteanu ar putea proveni dintr-un strămoș venit din acea zonă – sau care a trăit o vreme acolo ( nu prea ar avea sens un Olteanu în Oltenia, fiindcă acolo toți sunt olteni, deci nu e diferențiator). La familiile “obișnuite” ( nu nobiliare) nu prea trebuie căutat mai departe de secolul 18, cel puțin în vechiul regat, înainte de asta din câte știu nu a existat o evidență a stării civile. La noi poveștile s-au transmis oral până la taică-meu, care și-a cumpărat casetofon :) și se întind pe mai multe generații, dar evident nu toată lumea a ținut la poveștile astea ca să le păstreze.

  7. man of war spune:

    :) talpile tabacite pe care nu le patrund nici ghimpele. astia de azi au evoluat : au obrazul gros, nimic nu l mai penetreaza :) alta lume, alti oameni. vinul vechi are calitatile lui, cind il diluezi insa cu apa chioara sa ajunga la tot narodul, susurul viorilor se transforma pe neasteptate in tinguitul manelelor

  8. dorin valeriu spune:

    Povesti adevarate; de fapt multi dintre noi avem ‘in spate’ astfel de istorii de familie …
    Mi-a placut in mod deosebit interpretarea “interbelicului”. O sinteza corecta. Poate-o citesc si niscai istorici …

  9. Vlahopol spune:

    à. Cu accent grav.
    Américaine. Cu accent ascuțit.

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      da, e corect, nu mi-am mai instalat diacriticele franțuzești pe laptopul nou …

    • victor L spune:

      …domnul Vucea e vesnic :D

      • Mihai Badici Mihai Badici spune:

        nu nu, dl Vlahopol are dreptate, mai ales că acum e greu să mai faci greșeli de ortografie dacă ții morțiș, știe google și franțuzește, doar că tastatura franțuzească ( ca și cea românească standard) îmi sunt peste mână, la română am scăpat cu “Romanian IT” dar în franceză nu mai scriu curent și nu m-am preocupat…

  10. sile1 spune:

    Cu toata sinceritatea am sa va spun un lucru.

    Eram student,cu multi ani multi inainte de ’89 ,si plecam in orasul meu natal in vacante si veneam inapoi in Bucuresti cand incepeau cursurile, cu trenul, bineinteles,care facea vreo 4 ore.

    Aproape de fiecare data se gasea cineva in compartiment care sa deschida discutia despre el (ea) sau familia lui ( sau ei ) cu amanunte uneori duse la extrem,despre intamplari petrecute sau care urmau sa se petreaca,despre boli,doctori ,rude si alte cele.

    Imi aduc aminte ca ma intrebam atunci ( si ma intreb si acum ) cel poate determina pe un om sa-si puna sufletul pe tava si sa se confeseze oricui ,la intamplare.

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      Am trăit și eu la fel ca dvs lucrurile astea, de la Craiova la București trenul făcea doar 2.45 ore dar erau de ajuns. Dacă nu aveam “shrink” …Cei despre care vorbesc eu sunt însă de mult duși de la noi, am ținut să spun povestea asta mai mult pentru că ilustrează o epocă despre care fiecare spune ce vrea și mai ales ce îl avantajează, am adus și varianta mea care cred că e un pic altfel.

    • Harald spune:

      @sile1 – in psihologie se numeste openness, e una dintre cele 5 trasaturi esentiale ale personalitatii. Nu stiu cum se traduce “oficial” in domeniu, dar e vorba de franchete, de a fi deschis. E mai greu pentru cineva care se afla la un capat al scalei (in zona secretomaniei, sa zicem) sa-si imagineze cum e la celalalt capat :)

      • sile1 spune:

        Stimate domn Harald ,

        Am acceptat,cu rezerve, explicatia domnului Badici,pentru ca are o anumita logica.

        Asta nu inseamna ca fenomenul care il invederez eu ,am putea sa-l numim “punerea poalelor in cap”, are vreo legatura cu openness-ul la care va referiti

        Daca tot vreti sa faceti parada de “cunostinte” si,eventual,sa le dati o conotatie care sa atace ,ma refer la inclinatia spre secretomanie pe care s-ar parea ca vreti sa mi-o atribuiti, va redau mai jos,din literatura de specialitate cele Cinci Tăsături Mari (Big Five)

        1. Asertivitatea, cunoscută și sub numele de afectivitate pozitivă (eng.surgency) – niveluri ridicate de activitate și emoție pozitivă, impulsivitate și angajament față de mediul propriu, activitate socială, extraversiune, sociabilitate / ambiție și putere. [Fiecare etichetă a fost folosită de diferiți cercetători, însă toți se refereau la activitatea sau la forța direcționată spre exterior, ca la o tendință de comportament obișnuită.]
        2. Agreabilitatea, de asemenea cunoscută sub numele capacitate de a atrage simpatie, lipsă de dispoziție paranoică, complianță prietenoasă, dragoste, sociabilitate. [Din nou: diferite nuanțe de semnificație etichetează aceeași trăsătură de personalitate de bază.]
        3. Faptul de a fi de încredere (eng. dependability), trăsătură cunoscută de asemenea și sub numele de conștiinciozitate, orientarea spre sarcină, prudență, muncă, lipsă de impulsivitate.
        4. Emoționalitatea, cunoscută și sub numele de anxietate și neuroticism.
        5. Inteligența, cunoscută și sub numele de cultură, intelect și deschidere.

        Openness-ul despre care se pare ca vreti sa vorbiti este prezentat de fapt ca ” openness to experience ” si are 4 subdiviziuni :

        -Adaptability
        -Innovation
        -Analytical Thinking
        -Independence

        Asa ca mai usor cu pianul pe scari !

        • Mihai Badici Mihai Badici spune:

          Mărturisesc că nu mă atrage analiza psihologică, de asta nu mă pricep,așa că n-am să intru într-o astfel de discuție. Dacă e să ducem la limită ce ziceți dvs, toți memorialiștii sunt de fapt niște eschibiționiști.
          Pentru mine lucrurile sunt simple: orice povestire particulară (reală sau inventată) are relevanță atâta timp cât din ea se pot desluși niște lucruri cu oarecare pretenție de universalitate sau exemplaritate, sau cum doriți dumneavoastră; ceva care să se răsfrângă în planul generalului. Dacă nu am reușit, evident că și afirmația dumneavoastră are sens. Oamenii, totuși, continuă să scrie memorii în speranța că vor fi de folos (dsau vor avea succes de casă eventual). Uneori, autoevaluarea lor s-ar putea să exagereze talentul de memorialist sau importanța faptelor, dar eu zic să îi iertăm. Dacă nu pe mine, măcar gândiți-vă că ați putea descuraja un viitor Creangă :)

          • Harald spune:

            @Mihai Bădici – e perfect normal să povestiți despre Dvs și familie, nu vă faceți griji! :)

            • Mihai Badici Mihai Badici spune:

              încă nu îmi fac griji – câtă vreme fac și altceva, poate peste câțiva ani, dacă văd că povestesc exclusiv asta – iar faza a doua e când te și repeți :) Totuși discuția mi se pare utilă, pentru că mi-am pus și eu întrebările astea înainte de a începe să scriu. Există oameni pentru care îmbolnăvirea cățelului poate lua proporții catastrofice. merită povestită cu lux de amănunte ( eventual cu afectare, ca în telenovelele sud-americane) . Undeva însă e o limită, cred că am trasat-o destul de corect, sunt ani buni de când nu mă mai ocup deloc de filologie – că exclusiv nu m-am ocupat niciodată, dar e și asta o meserie…

        • Harald spune:

          @sile1 – nu era vorba de ”paradă de cunoștințe”, era vorba despre comportamentul perfect normal al unor oameni, comportament asupra căruia ați emis judecăți de valoare.

          Nu cunosc termenii consacrați din limba română, dar e un talmeș – balmeș ce-ați scris acolo. Termenii consacrați în engleză sunt openness, conscientiousness, extraversion, agreeableness și neuroticism. Din explicațiile date am identificat 3, dar nu și pe ceilalți 2. Care ar fi inteligența, dintre cei 5 termeni din engleză?

          Se poate argumenta că o persoană care își povestește viața într-un compartiment de tren ar prezenta o combinație de high openness și high extraversion, dar asta nu înseamnă că ar fi ceva anormal. E de înțeles ca unei persoane închise, care nu vorbește despre sine, să i se pară anormal când alții o fac. Dar judecățile de valoare nu au ce căuta în astfel de situații, asta era ideea principală din acel comentariu, nu ”parada de cunoștințe”. A afirma că unii au ochi albaștri, iar alții au ochi căprui, e normalitate, nu ”paradă de cunoștințe”.

    • Absurdistan spune:

      Nu e drept ce spuneti.

      Articolul nu are aroma de destainuire la intimplare ci de evocare literara/personala de calitate.

      Mi-a placut sa il citesc.

    • donquijote spune:

      Chiar nu inteleg ce v-a suparat.
      Am trait multi ani astfel de momente si, sincer, mi le aduc aminte cu nostalgie. Acum se numeste socializare. La vremea aia oamenii simteau nevoia sa se destainue; facea parte din modul de viata standard.
      Si daca nu erai dispus, puteai sa te faci ca dormi. Asa cum poti sa te faci ca nu ai vazut acest articol. In niciun caz nu e in regula sa te zborsesti la cineva care isi povesteste viata in tren.

      Cel mai intelept/filozofic e sa il ignori. Cel mai rau e sa faci pe desteptu’.

  11. Cosmin spune:

    Marsani, mon amour!Mulți citesc, putini cunosc.

  12. Victor Spinu spune:

    O poveste minunata despre o Romanie care ar mai fi putut sa fie. Cit de analitici sa fim la trezirea din somn.

  13. Mihai Buzea spune:

    Splendid articol. Nu excepțional, ci splendid. Așa se scrie ca să citească oamenii! Dacă textul are și „morală”, cu atât mai bine. Mie mi se pare că are: „Am vrut să povestesc cele de mai sus pentru că atunci când vorbim despre perioada interbelică și despre cum se trăia în vremea ei mi se pare că simplificăm nepermis. Da, se trăia prost în interbelic, oamenii mureau de dalac și uneori flămânzeau. Dar lumea le era deschisă. Și mai ales, gândirea lor era altfel, era departe de modul în care azi ne considerăm rotițe într-un mecanism”. Am înțeles aluzia, vorba bancului, și zic că aveți parțial dreptate. Adică parțial nu aveți.

    A existat o stratificare socială a satului. În comunism ea dispăruse (toți țăranii erau „cooperatori”), dar se mai păstrau unele amintiri, pe care nu le înțelegeam atunci, în copilăria mică. Iată: sunt micuț tare, trebuie să fie vara lui 1976 sau 1977, unul mai mare vrea să mă bată iar, dar e oprit de-o babă: „Ci dă-i pace, ‘pile, că e-a lui Livea lui Gustinu en de la pod!”. „Și ce dacă?”, zice băiatul acela mai mare ca mine, pregărindu-se să-mi mai dea o porție. „Apoi, ‘pile, aceia-s neam de primari”, zice baba, cu efect de data asta, că nu am încasat și repriza a doua. De precizat că primar fusese Ioan Oprean, tatăl lui Augustin Oprean, bunicul meu, care n-a fost nici măcar brigadier la CAP, toată viața lui. Satul nu uitase însă că era fiul ultimului primar de dinainte de comunism.

    Ce vreau să spun: a existat în interbelic un strat social țărănesc format din gospodari (viitorii „chiaburi”) și unul format din sărăcime, pegra satelor. Personajul Che Andrei al lui Fănuș Neagu (din „Îngerul a strigat”, parcă) este reprezentativ pentru acest strat. E adevărat că exista o oarecare mobilitate între cele două straturi, dar mai degrabă ca o excepție, nu ca o regulă („Ion” al lui Rebreanu d-aia e-un personaj mare, că e rar, este excepțional. Dacă erau Ioni pe toate drumurile nu mai scria nimeni romane cu ei!). Da, gândirea gospodarilor era deschisă, tindea să fie deschisă, dar gândirea pegrei nu era deschisă câtuși de puțin: ei se considerau niște rotițe într-un mecanism, nu gospodarii, care puteau decide pentru „destine altfel” ale copiilor lor (îi puteau face ofițeri, preoți, avocați, învățători, cârciumari, profesori, funcționari). Sărăcimea nu putea gândi mai departe de următoarea masă, nicidecum la viitorul copiilor (un calcul întins pe 20 de ani? Exclus!). Comunismul i-a distrus pe gospodari (și satul românesc, o dată cu ei), iar urmașii pegrei sunt conducătorii noștri de astăzi. Și ei, ca și antecesorii lor, nu se consideră altceva decât rotițe într-un mecanism („Sunt un soldat credincios al partidului”, spunea doamna Lia Olguța Vasilescu), dar – și aici îl contrazic categoric pe Mihai Badici – urmașii gospodarilor nu se consideră rotițe într-un mecanism. Nu au puterea în stat (așa cum o au sclăveții disciplinați și obedienți), dar au libertatea gândirii. Și, da, lumea le e deschisă. Mie îmi e, și sunt convins că și lui Mihai Badici: decizia de a rămâne aici este o alegere personală, nu o lipsă de alegere, ca în cazul oamenilor fără meserie. Păi n-a spus unul de-al lor nemuritoarele cuvinte: „Dacă îmi cere partidul, mă pricep la orice” și dup-aia a fost numit ambasador?!

    • man of war spune:

      cam asa i
      cel cu talpele si palmele tabacite avea oaresce bunastare si (cel mai important) libertatea lui (atita cita era)
      cind drojdia comunitatilor a ajuns la virf, care primar, care militian, pusi sa apere noua orinduire a putorilor ordinare, lumea satului (si nu doar) a murit
      cei ce sint in virful institutiilor statului de azi sint progeniturile pegrei satelor de ieri

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      Nu e ușor să îți depășești condiția. Probabil nici nu trebuie să fie ușor, habar n-am, mai ales că nu știu ce înseamnă “trebuie” în acest context, fiindcă omenirea nu are un “stadiu ideal” pe care e obligată să îl atingă. Noi, când cântam “în anul 2000, când nu vom mai fi copii” se vede treaba că poate am crezut că ar fi normal ca dinozaurii incompetenți să se dea la o parte și să zică :”ia, domnilor tineri competenți, copiii noștri cum ar veni, poftiți și luați-ne locul”. Dar n-a fost așa. Din fericire, noi ăștia crescuți în anii ’80 am fost crescuți într-un fel deja duali, pentru că iluziile erau totdeauna potențate de realitatea crudă din jur, deci n-am luat totul chiar în serios. Cred că inocularea genului ăsta de idei la vârste fragede ar trebui scos în afara legii :) Cert este că bunicul sau fratele lui erau conștienți și de efortul pe care îl făcea familia lor să îi țină în școală ( unul din ei chiar în București, trebuie să fi fost greu) dar și că era cam singura lor șansă de a-și depăși statutul. Pe de altă parte, “merita”. Societatea era stratificată în așa fel încât pasul de la desculț la dascăl era “mare pentru om”. ( nu era însă cel mai bogat din sat, aveam și mici industriași, și mari agricultori, comercianți etc) Nu ere o societate care să producă “intelectuali pe stoc” în mod programatic, pentru că ar trebui să discutăm și despre asta vreodată, avem atâtea personaje complet eșuate dar purtătoare de diplome universitare, care reclamă un statut social deși la o adică nu prea au nici un rol în societate. Și asta programatic, “avem cel mai mic număr de studenți din UE” aud zi de zi. Ei și? Avem industria din UE? Avem ce face cu ei? Problema comunismului nu e că a distrus gospodarii ( asta e o dramă individuală, societatea în ansamblu se reface) problema e că a distrus ideea de gospodar, a eliminat avantajele “muncitului din greu”… ceea ce evident în final a eliminat și muncitul din greu… Aș vrea să pot scrie despre asta vreodată, dar după părerea mea cel mai cumplit exod nu a fost cel de acum, ci cel de la sat la oraș. Nu apare în statistici direct, pentru că în teorie e migrație internă. Dar are și acum consecințe.

      • Harald spune:

        În România, societatea a fost distrusă de comunism, dar impresia mea e că la scară planetară societatea e distrusă de tehnologie. Pe măsură ce tehnologia avansează, dispare legătura dintre competență / muncă reală și nivelul de trai. Asta a început de mult, când oamenii care lucrau la construcția de nave și locomotive nu mai puteau trăi din roadele muncii lor, ci trebuiau plătiți cu salariu.

        Locomotivele și navele erau evident necesare societății umane, aduceau o creștere evidentă a productivității și a nivelului de trai, dar azi s-a ajuns la situația când Facebook și Google vând baloane de săpun și sunt miliardare, deși societatea ar putea trăi foarte bine și fără acele baloane de săpun. Părerea mea e că genul ăsta de lucruri nu rezistă pe termen lung, dar au nevoie de o criză ca să cadă. La fel cum a căzut și comunismul, când rafturile ajunseseră goale.

        • Mihai Badici Mihai Badici spune:

          Eu am un fel de teorie, care zice că primii 200 de euro nu sunt egali cu următorii 200 de euro, cumva se aplică la “baloanele de săpun”. Primii 200 de euro ( simbolic mă refer la un salariu lunar) sunt cei mai importanți, pentru că asigură nevoile de bază. Dacă ai nevoile de bază asigurate, nu prea contează dacă biletul de cinema e un euro sau zece , pentru că modul de trai se adaptează la acest lucru ( merg la film de două ori pe lună sau de două ori pe an) . Eu sunt la fel de fericit în ambele situații. Cred că așa funcționează “baloanele de săpun” , Google poate valora 5 miliarde sau 5 milioane, câtă vreme am primii 200 de euro nu contează. Sigur, la un moment dat balonul se sparge, apare altul. Pe de altă parte, să ne întoarcem în trecut… cam la asta se gândea și Marx, n-a ieșit prea bine :) Societatea trebuie să păstreze bruma de rațiune prin care să producă cei 200 de euro reali, altfel e de rău :) Sigur, e doar un fel de metaforă, ar putea fi exprimată mai bine ca să funcționeze. De aici apare și o altă dramă: agricultorul lucrează cu acești bani “reali” și e mereu sărac în comparație cu ceilalți, care plătesc în “baloane de săpun”. Mă tot gândesc cum să exprim asta într-un text mai convingător și bine argumentat, măcar cu asta sunt dator originilor țărănești :)

          • Harald spune:

            Chiar și primii 200 de euro, astăzi sunt obținuți în mod fals de prea mulți oameni. S-a umplut lumea de vloggeri și influenceri, despre care e foarte greu de susținut că au vreo contribuție la bunul mers al societății, când activitatea lor principală e prezentarea anatomiei proprii pe Internet. Dar Google și Facebook îi plătesc exact pentru asta și îi plătesc cu mult peste acei 200 de euro. Prin comparație, statul român pare de-a dreptul decent :) cu sutele lui de mii de bugetari inutili.

            • Mihai Buzea spune:

              „Ce meserie aveți dumneavoastră?”. „Sunt consultant! Tariful meu este de 1750 de euro pe zi” (nu mai locuiți în România, dar acesta este un caz real din 2019).

            • donquijote spune:

              Ca fapt divers: prin 2008-2009 erau prezentate pe tv mici drame ale unor angajati la imobiliare care ajunsesera sa castige doar 3-400 euro pe luna.
              Bani pentru care, la vremea aia trageai din greu “la saiba”…
              Dar, deh, dupa ce castigasera unii, in cel mai rau caz 1000-2000 doar umfland artifical piata precum broasca din fabula, pana cand s-a spart…
              M-am abtinut sa vars lacrimi pentru aceasta decadere si pentru cum, iata, o categorie de angajati este victima a crizei.
              Nici aia 3-400 nu erau dintr-aia 200 (primii) fizici, adica din creare de valoare.

            • Harald spune:

              Depinde în ce domeniu e consultant, aici există și unii plătiți cu 1.000 de lire pe oră. Prin anii ’90 știam un tip care locuia într-o pădure din Minnesota, avea acolo o vilă cu două etaje și singurii lui vecini erau ratonii. Dar el înlocuise primul tuburile cinescop cu afișaje LCD în cockpit, la airliners (avioanele mari de pasageri). Iar la un moment dat peste 90% din avioanele care le aveau înlocuite, le aveau înlocuite de el. Asta era pe vremea când Boeing încă nu monta în cockpit afișaje LCD din fabricație, iar el lucra întotdeauna pe post de consultant.

  14. Stefan spune:

    Domnule Bădici, cum ați spus, ideea că se trăia prost în perioada interbelică este relativă. S-a trăit prost, mai ales, după.
    Multumesc pentru povestea dumneavoastră, mi-ați amintit de bunicul meu. Născut în 1902, își amintea perioada interbelică ca perioada de “libertate” a vieții lui. Mereu repeta asta: “eram liber! “. O libertate care nu s-a mai regăsit în România de după cel de-al doilea război mondial
    Era fiu de “moșier”? Nu știu dacă pot spune asta. Părinții lui aveau “moșie”, adică pământ. La care lucra împreună cu frații lui și cu oameni plătiți. Aveau vaci, stupi, oi. El era responsabil cu păzitul vacilor, ne povestea cum le ducea în pădure, se întâlnea cu alți copii și libertatea era a lui. Veneau “evreii” toamna și le cumpără mierea. Avea libertatea sa aleagă cui sa vândă mierea, nu era ca la “gostat” unde nu existau opțiuni. O schimba in unele toamne pe postav, alteori pe veselă de porțelan, sau pur și simplu lua bani pe ea. Erau liberi să aleagă.
    A mers la școală, 8 clase, toamna după ce aduceau oile de la stână și până primăvara târziu când începea pășunatul. Cred că și anul școlar era structurat altfel, adaptat condițiilor de muncă a câmpului. Sau, pur și simplu mergea dimineața, despre asta nu am vorbit.
    Bunica era și ea, “chiabura”. Primiseră mai mult pământ după războiul de independență, completat după primul război mondial când stra-bunicul meu a fost răsplătit tot cu pământ. Pension, lada de zestre (care mai există și acum în casă veche), broderie, maniere,finețe.
    Au avut o viață liniștită între cele două războaie. Bunicul a fost in armata apoi s-au căsătorit și și-au făcut casa lor, au avut copii. Aveau grijă de gospodăria înfloritoare, libertate, viață liniștită și predictibilă. Erau regaliști convinși și respectau odinea de drept.
    Și, a venit războiul. :|

  15. John Doe spune:

    O poveste frumos spusa. Multumesc!

  16. alvarados sentimento spune:

    :-) :-) :-) :-) :-) :-)
    Mulțam, Signor Inhinere.
    Auguri a la signora! :-) :-) :-) Vorba lu” Șeriffo…sau pe acolo.
    Probabil că așa e, cu simplificatul.
    Dar cum zici că e, NE considerăm, și TU crezi că suntem rotițe, carevasăzică?
    Ceea ce e absolut sigur e că generațiile anterioare, special țăranii dekkoperativizați, ajunși „domni”, respectiv, erau mult mai „lacome de aviiieri”. Să aibă …HAOWWUOAAHAAWOOAa!!!
    Fără vreun beneficiu major din asta…o chestie ancestrală, ceva…
    Astăzi banul în sine ne este tătic. Normal că devenim rotițe.
    Dar ne mai trezim…prin câte o țară….prin câte un oraș.

  17. Jack spune:

    Citind acest articol mi-am amintit ca in general romanii se concentreaza pe lucruri inutile. Pe povesti scrise relativ frumos in loc de lucruri concrete, de actiuni.

    Mai citesc o poveste care nu imi foloseste la nimic.

    • victor L spune:

      Exista mai multe variante:
      esti, scuze, lenes si nu faci nimic care sa-ti fie folositor. Ca atare citesti si reprosezi ca nu ti s-au dat covrigii inmuieti. Ori nu intelegi fascinatia povesti. Ar mai fi varianta constatata in urma unui sondaj: peste 40% stiu sa citeasca, dar nu inteleg ce citesc.
      Fara rautate :D

      • donquijote spune:

        Adevaru’ e ca putea sa nici nu incerce sa citeasca, tot cu atata ramanea.
        Si cand te gandesti ca exista milioane de carti pe care, dupa ce le citesti, nu-ti da nimeni nicio para chioara. La ce-or folosi?

      • Jack spune:

        Autorul este o persoana competenta. De multe ori scrie articole excelente.

        Comentariul meu a fost o reactie prea spontana la citirea acestui text. Perceptia mea a fost ca textul este ca o povestioara scrisa de un copil de clasa a IV-a care face multe paranteze la paranteze. Iar substanta ideilor nu este cu nimic diferita de povestile ascultate de la lume in tren.

        In locul a astfel de texte prefer sa citesc ceva de genul:

        http://www.humanitas.ro/humanitas/romania-medicilor

        Unde autorul a depus un efort sa scoata la lumina informatii de calitate superioara.

        Daca pentru dvs un astfel de text ofera substanta, este adevarat ca sunt fericiti cei saraci cu duhul.

        • victor L spune:

          Am inteles: super ego-ul tau nu e satisfacut de o ” persoana competenta” care scrie ” articole excelente”.
          Incercarea jigfnitoare de la sfirsit nu ma atinge: cine zice, ala eee :D

        • Mihai Badici Mihai Badici spune:

          Domnule, textul trebuie să vorbească prin el însuși, deci la partea asta nu comentez. Nu v-a plăcut, e nereușita mea. O să comentez însă la “contraexemplu”: da, e treaba sociologilor să facă studii și analize. Eu nici nu sunt sociolog și nici nu fac pe sociologul- deși e la modă să te pricepi la ce nu te pricepi de fapt; în plus nici nu aș avea timp să adun materiale comparative. Există oameni ( unii plătiți din bani publici) care să facă asta. Sunt la fel de revoltat ca și dvs că de exemplu Academia nu produce astfel de studii ( și în genere nu produce aproape nimic) Eu pot să vorbesc doar despre mine și ai mei, sperând că din exemplul particular se pot trage concluzii mai generale. Sau… nu :) Dacă v-a plăcut bufonul….

      • donquijote spune:

        Imi pare rau, dar nu ma pot abtine: care substanta?
        Mai exista si suflet? Ce masa/substanta are sufletul?
        Si nu vorbesc in sens religios, fiindca eu sunt unul dintr-aia nedusi la biserica.
        Revin, aveati libertatea sa ignorati aceasta latura a personalitatii autorului.

  18. man of war spune:

    cum, nu i usor sa ti depasesti conditia ? isn t l histoire, roumaine, sau chiar nu glumeati in titlu ?!
    domnule, uitati va la olguta si manda, la eba si udrea, niro si cocos, la vifor si vasilica, cite exemple mai vreti ? nu s legende vii ? nu ti rid in nas de la snagov plimbindu se cu barcuta ? nu si traiesc visul romanesc ? ce le mai trebuie astora domnule ? minte si cultura, onoare si moraltate ? nu mori cu ele de foame in tara putorilor analfabete ? (nu minunilor)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Badici


Mihai Badici

Absolvent al Facultății de Electronică si Telecomunicații București ( 1991) Administrator de sistem cu peste zece ani de experiență cu specializari in sisteme de stocare... Citeste mai departe


E randul tau

Cateva observatii,ca unul care am aplicat la modul cat se poate de concret ai am luat-o in freza de...

de: MirceaM

la "Cum e să te dai la infinit cu capul de același zid? Cristian Ghinea despre absorbția fondurilor europene si bugetul european. Interviu, prima parte"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

noiembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)