vineri, martie 29, 2024

Uniunea Eurasiatică – o invitație la stagnare colectivă

Începând din 2010, Rusia a intensificat vi­zibil competiția cu UE în „vecinătatea co­mună“, care include Armenia, Azer­bai­djan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucrai­na. În 2009, UE a lansat Parteneriatul Es­tic (PE) pentru a aprofunda relații eco­no­mice și politice cu cele șase state post­so­vietice. În contrapondere, Rusia a resus­ci­tat ideea integrării eurasiatice, ve­hicu­lată încă de la mijlocul anilor ‘90, pentru re­integrarea spațiului postsovietic. În 2010, Moscova a sponsorizat formarea Uniunii Va­male Rusia-Belarus-Kazahstan (UV RBK). În 2012, această formațiune a devenit, cel puțin în acte, un Spațiu Eco­no­mic Comun (SEC), iar spre 2015 in­te­gra­rea trebuie să ia forma Uniunii Eura­sia­tice (UEA).

Spiritul competitiv

Rusia aduce o serie de argumente în fa­voarea proiectului eurasiatic. Moscova afir­mă că proiectul eurasiatic este o ale­gere naturală pentru statele postsovietice care împărtășesc o istorie comună. Po­trivit unor oficiali ruși, este mai bine să fii membru cu drepturi depline în UEA decât să beneficiezi de un statut de aso­ciere ambiguu cu UE, care nu îți oferă drept de a influența decizii. Prin urmare, Moscova invită statele postsovietice în UEA pentru a extrage termenii mai avan­tajoşi în relații economice cu UE. Dat fiind accederea în 2012 la Organizația Mondială a Comerțului (OMC), Rusia nu vede niciun obstacol de ordin juridic pen­tru adâncirea relațiilor UEA cu UE. Toto­dată, Moscova susține că UEA va re­pre­zen­ta o piață imensă care va permite sta­telor postsovietice să reziste șocurilor eco­nomice sau financiare externe. Fi­nal­mente, argumente economice în favoarea UEA sunt suplimentate de cele ecu­me­ni­ce, care îmbracă forma solidarității orto­doxe, uniunii spirituale și rezistenței în fața imoralității de sorginte occidentală.

Acest discurs însă necesită o abordare cri­tică. Este oare integrarea eurasiatică fe­za­bilă ca proiect regional? Este oferta Mos­covei atât de atractivă cum pare la prima vedere? Care sunt efectele adverse po­si­bile sau reale ale integrării eurasiatice? Aces­­te întrebări pot fi developate prin elu­cidarea naturii politice a proiectului eu­ra­siatic, examinarea instrumentelor uti­­li­za­te de Moscova pentru a clădi UEA și eva­lu­area efectelor integrării până în pre­zent.

Natura autoritară a proiectului eurasiatic

Idee lansată în ajunul alegerilor pre­zi­den­țiale din 2012, UEA este o ambiție per­so­nală a actualului președinte rus, pentru realizarea căreia este mobilizată o ma­și­nărie birocratică impresionantă (struc­turi guvernamentale și organizații non­gu­vernamentale). Prin urmare, nu este de­loc surprinzător că Vladimir Putin este prin­cipalul promotor al proiectului eura­siatic. Deși se bucură de sprijinul elitelor po­litice, proiectul UEA neglijează un cu­rent popular critic, la adresa oricărei ini­țiative de subvenționare nu doar a sta­te­lor din „vecinătatea comună“, dar și a re­giunilor mai puțin dezvoltate din Rusia, cum ar fi Caucazul de Nord. Însă regi­mu­rile autoritare nu au timp și nici dorință pentru dezbateri pe teme de politică in­ter­nă sau externă. Președintele rus și echi­pa sa încearcă să realizeze în cinci ani ce­ea ce UE a edificat în aproximativ 50 de ani, după numeroase eșecuri, blocaje și progrese neașteptate. Saltul în domeniul integrării pe care intenționează să-l facă Rusia lui Putin dă dovadă de înțelegere de­ficitară a naturii proiectului european pe care Moscova încearcă să-l reproducă. În timp ce procese de integrare euro­peană erau inițiate pentru reconciliere în Europa după un război devastator, pro­iectul eurasiatic este o nouă tentativă a Ru­siei de a reclădi sfera intereselor pri­vi­legiate în spațiul postsovietic. În timp ce integrarea europeană multiplica sfere de cooperare economică și politică între foș­tii beligeranți, integrarea eurasiatică țin­tește spre amplificarea și consolidarea con­trolului Rusiei asupra statelor postso­vietice.

În 2018, expiră mandatul președintelui Pu­tin. Dacă va mai candida pentru un nou mandat sau va încerca, la presiunea so­cietății obosite de prezența sa sufo­can­tă pe scena politică timp de aproape do­uă decenii, să realizeze scenariul „suc­ce­sorul“ este o întrebare relevantă pentru des­tinul UEA. Ca oricare proiect perso­na­lizat, odată cu răcirea motorului inte­gră­rii eurasiatice, UEA e foarte posibil să se dezintegreze înainte să-și ia avânt sau, în cel mai bun caz, să urmeze soarta Co­munității Statelor Independente (CSI), care ulterior a fost descrisă drept un me­canism pentru „divorț civilizat“.

Coerciție și avantaje iluzorii

Este adevărat că Rusia promite can­di­da­ților la UEA o serie de avantaje. Pe lângă cele specificate anterior, pachetul de be­neficii include livrarea gazelor naturale la un preț redus, accesul nerestricționat la piața rusă de desfacere și mișcarea li­beră a persoanelor, inclusiv a mun­ci­to­ri­lor. Dar oferta Rusiei nu este în toate si­tuațiile credibilă, iar în altele ceea ce pro­pune Rusia este vital pentru economia ei. De pildă, oferta Moscovei pentru ac­ces nelimitat la piața muncii în cadrul UEA deseori este prezentată ca o favoare făcută statelor postsovietice. Însă, po­tri­vit oficialilor ruși, în următorii ani eco­no­mia Rusiei va avea nevoie de un influx de peste 300.000 de muncitori anual. În ceea ce privește prețul gazelor, Rusia a de­monstrat de câteva ori că reducerea nu înseamnă și un preț mai mic. Ucraina cumpără gaze naturale din Rusia cu o reducere de 100 dolari SUA, contabilizată în contul chiriei pentru baza militară în Crimeea, dar prețul este mai mare decât cel achitat de Germania. Iar dacă sis­te­mul de distribuție a gazelor este con­tro­lat de Gazprom, Rusia poate ușor neglija promisiunile, cum este cazul Armeniei. Nu în ultimul rând, accesul pe piața bu­nurilor din Rusia nu este garantat de un acord sau chiar statut de membru al UV RBK sau UEA, ci de loialitate politică și fa­cilitarea participării capitalului rus la pri­vatizarea sectoarelor strategice din eco­nomie. Belarus, care prin cumul este mem­bru al Uniunii Statale Rusia-Bela­rus, teoretic o formă mai aprofundată de integrare, a simțit pe propria piele efec­tele nihilismului juridic practicat de că­tre partenerii de la Moscova.

Atunci când argumentele sunt epuizate, Moscova recurge la presiuni. Astfel, avan­tajele promise se transformă în pârghii de șantaj la adresa statelor postsovietice. Prețul la gaze se majorează, muncitorii sunt expulzați, iar bunurile sunt blocate în vama rusă. Comentând presiunile eco­nomice exercitate asupra Ucrainei, un di­plomat rus întreabă: „cum să vorbești alt­fel, dacă ei nu înțeleg?“. Proiectul eu­ropean, la origine, urmărea reconcilierea franco-germană, ale cărei efecte benefice s-au extins asupra întregului continent. Proiectul eurasiatic, cel puțin până în pre­zent, a generat o atmosferă dominată de teamă, ostilitate sau suspiciune nu doar în rândurile celor care fac parte de­ja din UV RBK, dar și ale celor care sunt „invitați“ cu insistență să se alăture gru­pării. În timp ce forțarea Armeniei de a opta pentru UV RBK, în dauna acordului de asociere cu UE, a generat multe reacții negative la Erevan, presiunile asupra Ucra­i­nei au mobilizat, cel puțin tem­po­rar, eli­ta politică să facă o serie de pași în ve­derea semnării acordului de asociere.

Perspectiva stagnării

Până în prezent, integrarea eurasiatică nu s-a ridicat la nivelul promisiunilor. Ka­zahstan a fost nevoit să crească tarifele vamale în acord cu cele adoptate la ni­velul UV RBK, Rusia servind drept punct de referință. Prin urmare, piața a devenit mai puțin competitivă, iar prețurile la bunuri de consum s-au majorat simțitor. În Kazahstan se înregistrează mișcări so­ciale pentru organizarea referendumului cu privire la ieșirea din UV RBK. Bela­ru­sul, în ciuda numeroaselor războaie co­merciale cu Rusia, a reușit să păstreze aproape intact sistemul economic do­mi­nat în proporție de 70% de companii de stat. Însă subvențiile acordate de Gaz­prom (prețul la gaze sub nivelul pieții) descurajează reforme structurale care ar ajuta Belarusul să reducă dependența fa­ță de Rusia și să construiască un sistem eco­nomic competitiv. În Belarus, unii oa­meni de afaceri nu sunt mulțumiți de con­strângerile generate de UV RBK. Mem­bru anunțat, Armenia va suferi și mai mult. Aplicând tariful vamal unic, ea nu va putea beneficia de avantajele UV RBK, de­oarece nu are legătură terestră cu niciun stat membru. Mai mult de atât, Armenia riscă să piardă accesul preferențial la pia­ța europeană (asigurat prin sistemul ge­neralizat de preferințe tarifare), UE fiind principalul partener comercial al său.

Nu în ultimul rând, perspectivele de apro­piere între UE și UEA nu sunt în­cu­ra­jatoare. După accederea la OMC, Rusia a refuzat orice inițiativă de a aprofunda re­lațiile comerciale cu principalul partener eco­nomic al său – UE (cu o pondere de 42% în comerțul exterior al Rusiei), ce­rând răgaz pentru a digera normele și a im­plementa obligațiile asumate în ca­li­ta­te de membru OMC. În același timp, Ru­sia a solicitat ca UE să poarte discuțiile pe marginea relațiior comerciale cu re­pre­zentanții instituțiilor UV RBK, și nu cu fiecare stat în mod individual. Din mo­ment ce există mari semne de întrebare cu privire la autonomia Comisiei Eco­no­mice Eurasiatice în raport cu Kremlinul, în realitate foarte probabil Rusia va fi ace­ea care va determina poziția UV RBK. De­oarece Rusia evită să adâncească relațiile comerciale cu UE, celelalte state membre UV RBK vor fi nevoite să urmărească po­ziția Moscovei. Sintetizând efectele deja produse sau cele anticipate ale integrării eurasiatice, practic, la etapa actuală, aceas­ta poate fi echivalată cu o invitație din partea Rusiei la stagnare colectivă.

Articol apărut în Revista 22

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. O dată cu dispariția „tătucii popoarelor” mediocritatea întregii confrerii devine vizibilă cu ochiul liber. Simultan emerge o nouă schemă a puterii supreme, potrivită cu bicisnicii urmași: conducerea colectivă. Nu mai există nici un vojd omnipotent ci doar un primus inter pares care dansează atît cît îi permit ceilalți; dacă ați uitat, numele lui este Hrușciov. Sfîrșitul carierei sale demonstrează cele susținute (deși cît timp a condus a părut mult mai șef decît era cu adevărat).
    Prin eșecul guvernării Elțin s-a dovedit, încă o dată, imposibilitatea cîrmuirii celui mai mare stat din lume de către o singură persoană (exemplu: țarii sec.XIX; contra-exemplu: Stalin, dar el reprezintă tocmai excepția care confirmă regula ― indivizi capabili de un asemenea efort nervos nu se nasc în fiecare zi). Chiar și Boris, dacă reușea să-și creeze o echipă realmente sudată și performantă, și-ar fi prelungit sensibil domnia.
    O dată cu instalarea „omului fără chip” pe culmile Kremlinului, Rusia revine la seculara sa conducere colectivă (în grup foarte restrîns, desigur).

    Cîtă vreme vom păstra în memoria activă aceste fraze, „cutia neagră Rusia” nu ne va (mai) surprinde prin nimic. Avem la dispoziție tot ce trebuie pentru a percepe cu claritate traiectoria sforilor după care joacă Putin (și Medvedev, și Rogozin, și toți ceilalți maimuțoi scoși în față). Că de ele trag inclusiv personaje moarte de mult (Nicolae II cu gașca aferentă) induce un sentiment reconfortant de predictibilitate: misterioasa magmă bolborosind în lădoiul negru reprezintă același „tătărism-jaf-din-goana-calului” puțin machiat de reformele lui Petru I și Ecaterina II.

    Sau cum spunea Bulat Okudjava (Călătoria diletanţilor, Editura Univers 1985):
    …barbarie mongolă şi mîrşăvie bizantină mascate sub veşmînt europenesc… …puternicul stat… este un colos cu picioare de lut, unde totul se prăbuşeşte, unde uriaşa armată nu este decît o gloată pestriţă, neputincioasă, prost înarmată, condusă de nulităţi, unde domnesc moravuri de pe vremea lui Genghis-han, iar mita, servilismul şi hoţia întrec toate exemplele cunoscute, că autoamăgirea cîrmuitorilor ruşi se învecinează cu nebunia…

    Plus ça change, plus c’est la même chose.

  2. Prin 2009-2010, nişte americani care stăteau prea mult pe englishrussia.com se găsiseră să comenteze „dom’le, ce tari sunt ruşii ăştia, uite, ce construcţii au făcut, şi monumente, şi submarine, şi Volga, şi Ceaika, şi Tu-144, şi tancuri, şi calea lor ferată, sunt cei mai tari din parcare, sau chiar dacă nu mai sunt azi, au fost pe vremea Uniunii Sovietice, când erau cei mai tari din lume etc etc” (la prima vedere, aveau dreptate :) )

    Când se încinsese discuţia de parcă erau la Roşia Montană, apare un rusuleţ trezit din aburii vodcii, care îi trage de mânecă: „băieţi, poate că or fi fost toate de care vorbiţi voi, şi monumente, şi tancuri, şi locomotive, şi supersonice, şi Volgi şi altele la Moscova, acolo unde erau şi banii, şi universităţile, şi puterea politică, şi industria, şi cercetarea. Dar acolo unde am crescut eu, într-un mic oraş de provincie, nu prea erau de-astea, era o sărăcie lucie, acolo chiar şi să ai maşină (sau studii) era o chestie cu totul deosebită.”

    Şi asta ar trebui să ne aprindă un bec: oare Uniunea Sovietică era chiar atât de puternică şi avansată ştiinţific pe cât se credea în afara ei?..

    Oare ţara lui T-34 şi a lui MiG-25 era într-adevăr un imperiu tehnologic demn de SFurile ridicole ale anilor ’60? Erau ei stăpâni peste o ştiinţă medicală demnă de Star Trek …şi care nu l-a putut salva pe Iuri Andropov? Sau n-a vrut? ;) Era ingineria lor de încredere după ce au produs un Cernobâl datorită prostiei operatorului, nu din cauze întâmplătoare? Era industria minieră şi petrolieră a URSS egalul celei americane sau australiene în privinţa eficienţei?

    Poate că da.

    Sau poate că imaginea pe care o avem noi (de la Prut până la Potomac) despre gigantul de la Răsărit era puţintel exagerată intenţionat… de către unii care aveau nevoie de un adversar credibil.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Stanislav Secrieru
Stanislav Secrieru
Stanislav Secrieru este analist superior la Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate. Interesele sale de cercetare se concentreaza pe relatiile UE-Rusia, politica externa si de securitate a Rusiei in regiunea post-sovietica, conflictele prelungite și relatiile UE cu statele Parteneriatului Estic (PaE). Inainte de a se alatura EUISS, Stanislav a fost analist principal la Institutul Polonez de Afaceri Internationale (2014-2016) si analist politic la Institutul pentru Politici European al Fundatiei pentru Societate Deschisa din Bruxelles (2016-2017). Stanislav este co-editor al volumului “Russia Rising: Putin's Foreign Policy in the Middle East and North Africa”, aparut la editura Bloomsbury in 2021.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro