Home » Educatie »Opinie » Citesti:

Universitate versus societate în România de azi

Christian-Radu Chereji iunie 11, 2015 Educatie, Opinie
27 comentarii 3,268 Vizualizari

Amicul Mihai Maci scrie multe și bine despre învățământul românesc, cu precădere despre cel universitar. Și are dreptate, căci situația este, într-adevăr, dezastruoasă. De la fabricile de diplome la mimarea predării și cercetării în scopul satisfacerii criteriilor de performanță stabilite după ureche de un minister populat de funcționari (în cel mai rău sens al cuvântului) încremeniți în statistici fără relevanță, totul pledează în favoarea ideilor susținute de Mihai. Studentul român, în medie, e incapabil, la sfârșitul a trei ani de program nivel licență, să formuleze o ipoteză de lucru, să-și formeze o opinie proprie, critică, asupra unui text de specialitate și să construiască o argumentație coerentă în susținerea respectivei opinii (pe mulți îi încurcă limba română, ceea ce e de-a dreptul jalnic). Cu tristețe, observăm că nici nivelul masteral nu e mai răsărit, cu studenți care nu știu să facă o citare, să alcătuiască un material publicabil chiar și într-o revistă cu pretenții modeste. Unii nici măcar nu știu ce înseamnă plagiatul, luând paragrafe întregi din texte care nu le aparțin și copiindu-le identic, fără citare, fără sursă, cu o inocență demnă de o cauză mai bună. E plină universitatea românească de studenți care, în ultimul semestru de studii, bântuie pe coridoare și prin săli de curs întrebându-și profesorii ce temă și-ar putea alege pentru lucrarea de licență/dizertație – asta în cazul bun; varianta mai rea este căutatul de teze de cumpărat de la anii anteriori, uneori chiar prin postarea de anunțuri pe Facebook. Iar dacă studenții se află în halul acesta, fără îndoială că o mare parte din vină aparține stimabililor lor profesori, care nu-și fac treaba, asupra cărora nu se exercită niciun control real de calitate, totul rezumându-se la faimoasele, deja, statistici cerute de rectorate și minister, foi pline de cifre și goale de orice sens. Nu cred că, în cei peste 150 de ani de învățământ superior românesc modern, universitățile să se fi aflat atât de jos calitativ, atât de deficitar din toate punctele de vedere, de la predare la cercetare, ca acum. Cât despre participarea circuitul global de idei și inovații, nici nu are rost să mai vorbim, pozițiile ocupate de universitățile românești aflându-se cot la cot cu cele africane.

Cele de mai sus, cât și altele scrise de Mihai Maci pe parcursul a mai multor articole, sunt perfect adevărate. Și,  totuși, aș adăuga o linguriță de sare la toate acestea. Rândurile de mai jos nu sunt o pledoarie pro domo, o încercare de apărare a prestigiului terfelit al învățământului superior din România. Ele exprimă doar dorința de a așeza analiza învățământului superior în context, de a atenua liniile grose cu care Mihai încondeiază universitatea românească de azi, adăugând un plus de nuanță și de realism celor scrise de el. Două sunt direcțiile pe care, cu modestia economiei unui demers de acest gen, le voi explora: 1. universitatea nu poate fi scoasă din contextul general al societății în care funcționează și 2. nu toate universitățile și, mai ales, nu toate programele universitare din România se află în hăul fără fund descris de dl Maci. Să le luăm pe rând, scurt și la obiect, ca să nu plictisim.

În primul rând, universitatea ca instituție de învățământ răspunde unor nevoi exprimate de societatea în interiorul căreia funcționează (la fel ca întregul sistem de învățământ, de fapt). Învățământul theresian dorea să formeze buni cetățeni ai imperiului, definind bunul cetățean ca fiind persoana care știe să scrie, să citească, să socotească, sa cunoască legile țării și să fie loială monarhului (ce simple erau lucrurile pe vremea aceea – un funcționar din ministerul român al educației ar întâmpina greutăți insurpasabile în definirea scopului general al învățământului din această țară!). Și asta a făcut acel învățământ, calibrându-și programele și metodologiile educaționale astfel încât să răspundă scopului social mai larg pentru care a fost creat. Care este scopul social al universității din România de azi? Haideți să vă relatez o mică poveste, să vedem dacă putem apoi formula un răspuns la această crucială întrebare.

Deunăzi, stăteam la o bere cu un vechi prieten, fost coleg de facultate, fost universitar, azi un prosper și dinamic  om de afaceri. Evident, încetul cu încetul, discuția virează spre universitate, studenți, programe educaționale și ajungem la deja binecunoscutul discurs-clișeu al lumii de afaceri din România: școala care nu pregătește tinerii pentru piața muncii, studenții care ies după trei/cinci ani de studii fără să știe să facă nimic concret etc, lipsa de corelare dintre programele educaționale și nevoile firmelor, etc. Îl întreb cum își angajă el oamenii, care îi sunt cerințele și criteriile, dacă printre ele se află, cumva, și programul educațional absolvit sau, măcar, universitatea la care a absolvit. Îmi spune că nu, nici vorbă, pe el nu-l interesează nici ce a studiat candidatul, nici unde a studiat, ci doar ce știe face. Concret, în cazul de față, avea nevoie de o persoană capabilă să abordeze potențiali clienți în varii locuri publice și să le obțină acordul pentru prezentarea produselor firmei. Eu îi atrag atenția că, pentru o astfel de activitate, viitorul lui angajat nu are nevoie de studii superioare, ci doar să fie o persoană plăcută la vedere, capabilă să lege două fraze coerente și să știe ce vinde, cu alte cuvinte, nimic ce să depășească nivelul unui training bine contruit, cu o durată de două, trei zile și, eventual, un follow-up după câteva săptămâni. Prietenul meu îmi mai spune că nu dă atenție educației universitare și profilului programului absolvit, pentru că el își alege oamenii după calitățile lor native, funcție de nevoile de moment ale firmei, apoi îi antrenează pentru specificul poziției pe care o ocupă în firmă. Îi repet că pentru așa ceva nu e nevoie de pregătire universitară și e de acord cu mine, dar îmi spune că așa cere toată lumea, și el se conformează doar curentului majoritar de pe piață.

Experiența mea ca mediator specializat în conflicte la locul de muncă, activitate care mă aduce des în contact cu lumea de afaceri, îmi arată că prietenul meu e departe de a fi singular pe piața muncii. Îmi spune că sunt nenumărate situațiile în care angajatorul are nevoie de persoane care să presteze o muncă relativ simplă, dar pentru care solicită o diplomă de licență ca o condiție pentru angajare – de unde, în mod firesc, inflația de posesori de diplome de pe piață. Altfel spus, pe mine ca patron/manager, nu mă interesează ce ai studiat, la ce universitate ai absolvit, ci doar să ai o diplomă și calitățile pe care le doresc eu. Mai departe, te școlesc eu în domeniul îngust, specializat, în care am nevoie de tine. Iar calitățile pe care le caut sunt, de obicei, capacitatea de a te descurca, de persista, de a te băga în sufletul clienților și de a insista până când aceștia cedează și-ți acceptă oferta. Acesta este omul care face bani, care aduce profit firmei, acesta este angajatul pe care-l caută cele mai multe firme.

De cealaltă parte, ca parte a unei facultăți care studiază și dezvoltă programe pentru sectorul public, am suficiente dovezi că situația nu este diferită nici acolo, doar că există o condiție în plus solicitată candidatului la un loc de muncă într-o instituție publică: să știe să-și țină gura și să stea la locul lui, fără inițiative care ar putea dăuna confortului superiorilor lui ierarhici.

Dacă acestea sunt cerințele pieței muncii, atunci de ce ne mai mirăm cu atâta dedicație că marea majoritate a universităților românești oferă doar diplome și nimic altceva? Univeritatea, cum spuneam, nu face decât să răspundă cerințelor, nevoilor societății în care funcționează și care a creat-o. Dacă piața muncii din România solicită doar „descurcăreți” guralivi și agresivi, fără să facă nicio distincție în privința studiilor și cunoștințelor dobândite de candidații la un loc de muncă, de ce ne mirăm oare că universitățile, cele mai multe dintre ele, s-au adaptat acestor cerințe? Căci și universitatea trăiește și ea, la rândul său, într-un mediu concurențial, în care ea trebuie să supraviețuiască, mai ales în condițiile în care susținerea de către guvern e, în cel mai bun caz, o glumă bună, iar în cel mai rău, o bătaie de joc, un scuipat în față din partea unor funcționari și politicieni iresponsabili, preocupați să-și umple buzunarele și să-și conserve poziția în sistem.

M-am întrebat adesea de ce, odată ce lumea de afaceri din România este atât de dezamăgită, de critică, față de învățământul universitar și performanțele sale (sau, mai bine spus, a absolvenților săi), nu există nicio inițiativă venită din acest mediu de selectare a unor programe cât de cât mai spălate, dintr-una, două sau trei universități mai de la oraș, pe care să le susțină financiar în schimbul acceptării de către respectivele universități ca firmele donatoare să aibă un cuvânt de spus în designul programelor sponsorizate și a personalului didactic angajat? Cum de nu vine, de exemplu, nicio bancă din România să evalueze programele mai de soi în domeniul financiar-bancar din cele câteva facultăți de studii economice din universitățile care prezintă măcar o spoială de încredere, să le aleagă pe cele care realmente prezintă potențial și să intre într-un parteneriat direct cu universitatea/facultatea respectivă, un parteneriat în care banca vine cu o sumă de bani și obține capacitatea decizională cu privire la programa de cursuri, încărcătura acestora, participă în mod direct la evaluarea performanțelor titularilor de cursuri și a performanțelor studenților din program? Ar fi în avantajul tuturor celor implicați – bancă, program de studiu, studenți. Nimic de acest gen, nici în domeniul politehnicilor, nici în domeniul IT, că despre altele, cu o aplicație mai puțin directă, dar nu mai puțin importantă (vezi aici psihologie, sociologie, drept, științe politice, management etc) nici nu poate fi vorba. Și atunci, mă întreb, în ce măsură plânsetele lumii de afaceri vis-a-vis de universitatea românească și performanțele absolvenților său sunt genuine și în ce măsură ele nu sunt decât un clișeu repetat la nesfârșit ca să ascundă, în fapt, lipsa de interes și implicare din partea celor care sunt, de jure și de facto, beneficiarii direcți ai „produsului” universitar?

În plus față de acestă lipsă de implicare, atât de caracteristică întregii societăți românești, mai există un efect nociv al atitudinii angajatorilor provați sau publici de pe piață. Dacă cerem diplome de licență pentru toate locurile de muncă, indiferent de natura și cerințele acelui loc de muncă, iar mai apoi nu dăm nicio importanță locului de proveniență a diplomei, mesajul transmis este: nu contează ce ai studiat, nici cât, nici unde, nici ce, nici ce performanțe ai avut (încercați să aflați cât valorează pentru un angajator media generală a anilor de studii în grila de criterii pentru evaluarea candidaților), contează doar să ai o diplomă; în rest, ne ocupăm noi. Or, dacă un astfel de mesaj este cuplat cu inexistența unor mecanisme de control a calității învățământului superior la nivel de minister/guvern, care să împiedice universitățile să coboare standardele mai jos de anumite limite, și adăugăm apoi mediul concurențial în care universitățile trebuie să functioneze, rezultatul nu poate să fie altul decât cel vizibil cu ochiul liber astăzi.

Practic, angajatorul din România transmite studentului că nu cotează nici ce învață, nici ce performanțe are, totul e să obțină o diplomă. La aceasta se cuplează lipsa mecanismelor de control a calității învățământului superior, care mecanisme ar avea tocmai rolul de împiedica apariția „fabricilor de diplome”, adică a universităților care, de fapt, răspund cel mai bine solicitărilor pieței locurilor de muncă – oferă o diplomă (adică ceea ce cere angajatorul) fără bătaia de cap a prezenței la cursuri și seminarii, a lecturii bibliografiei, a întocmirii de lucrări de cercetare și a participării la examene (pentru că, nu-i așa, toate acestea oricum nu contează în economia procesului de angajare). Or, în condițiile concurenței dintre universități pentru studenți plătitori de taxe care să susțină procesul de învățământ (în lipsa unui suport demn de acest nume din partea guvernanților, măcar pentru programele care prezintă un minim de credibilitate și performanțe), e numaidecât firească erodarea tuturor standardelor de calitate, inclusiv la universitățile de tradiție.

Dacă scopul învățământului superior, în viziunea societății actuale, este de a produce posesori de diplome, nu este natural ca doritorii să se adreseze acelui ofertant care vine cu soluția cea mai ieftină și mai comodă pentru a obține ceea ce piața cere? Ce șanse de supraviețuire credeți că are o universitate, o facultate, un program care impune examene de admitere chiar și modeste ca pretenții, care solicită prezența și participarea la cursuri și seminarii, care are examene dificile bazate pe o stăpânire solidă a literaturii de specialitate și a metodologiilor de cercetare din domeniul studiat? Și care ar fi exact motivul pentru care marea masă a studenților s-ar supune unor astfel de „chinuri” dacă, oricum, tot acest efort nu contează pentru pe piața muncii?

Desigur, exemplul de mai sus (și ar mai multe altele, dar spațiul ne limitează) are mai degrabă o valoare anecdotică, nu științifică în adevăratul sens al metodologiei cercetării sociale. Dar este relevant pentru modul în care contextul socio-economic, dublat de lipsa unui guvernământ rațional, inteligent și consistent în politicile sale educaționale, influențează și modelează funcționarea învățământului superior din România. Inflația de diplome și caracterul lor general fictiv, neacoperit de o pregătire substanțială, nu este altceva decât rezultatul combinației mai multor factori prezenți în societatea românească actuală, un cerc vicios din care nimeni, aparent, nu-și dorește să iasă.

Al doilea fir roșu al articolului de față vine să amendeze generalizarea mult prea largă și pesimismul structural al articolelor lui amicului Maci. Sunt de acord că multe din universitățile din România sunt congruente cu descrierile sale, dar nu toate, și acest lucru este esențial. Cu toate adversitățile, există în această țară universități sau, mai degrabă, programe de studii care ies din conturul creionat de prietenul meu. Este și firesc – nicăieri în lume nu sunt comparate universități între ele (nu mă refer la indicatorii agregați de tip Shanghai 500 sau altele de gen, nu mi se par foarte relevante pentru performanța reală a învățământului superior structurat pe domenii de studii), ci programe. Nicio universitate din lume nu este pe primul loc la absolut toate programele de studii pe care le derulează. Tot așa nici universitățile din România nu sunt toate și integral falimentare – există programe de studii care reușesc, în ciuda disfuncționalităților societății noastre și a pieței muncii, a lipsei de implicare reală a mediului privat și a inconsistenței politicilor guvernamentale referitoare la învățământ în general, să mențină un standard decent și să ofere o educație de profil în acord cu curentele mondiale din domeniu. Desigur, de aici până la o performanță de talie internațională, măcar la nivelul Europei Occidentale, este o cale lungă care universitățile din România nu au cum să o parcurgă fără sprijinul guvernământului și societății românești, fără implicare directă și consistentă a mediului privat.

Despre existența sau, mai corect spus, persistența unor programe decente și promițătoare pentru un eventual parteneriat public-privat stă mărturie faptul că firmele, mai ales cele mari, își stabilesc cartierele generale în principal în marile centre universitare din România, acolo unde populație de absolvenți de învățământ superior abundă și dispune, într-o măsura mai mare decât în alte părți, de cunoștințele și pregătirea necesare angajatorilor. Nu întâmplător marile firme sunt localizate în București, Cluj, Timișoara, Iași, Brașov sau Sibiu; nu doar frumusețea orașelor, atitudinea primarilor sau calitatea restaurantelor le-a determinat să-și pună corturile în aceste locuri, ci prezența universităților cu programe care mai prezintă un standard de calitate cât de cât demn de acest nume. Din păcate, așezarea acestor firme în respectivele orașe nu contribuie proporțional cu beneficiile la dezvoltarea programelor universitare locale. Cu părere de rău, am avut de prea multe ori ocazia, din funcția pe care o ocup în facultatea mea, să văd cum firmele din România iau cu două mâini și nu dau înapoi cu niciuna. Iar excepțiile se numără pe degetele unei singure mâini.

În fine, trebuie spus că, în ciuda aerului pesimist-mioritic al articolelor prietenului Maci, lumea universitară se mișcă, uneori chiar în direcția bună. Până la urma urmelor, nimic nu te împiedică să ții un curs de calitate, care să-i atragă pe studenți chiar în lipsa unui rezultat pragmatic direct (de genul vin la curs, apoi mă angajează o firmă care apreciază ce am studiat); nimic nu te împiedică să construiești un program serios și solid, adaptat nevoilor reale ale domeniului de aplicație respectiv, nimic nu te împiedică să impui un set de reguli și să le aplici. Desigur, există niște costuri în timp, energie, nervi și uneori, chiar bani, dar este posibil, iar prezența în peisajul educațional european de profil a unor programe românești demonstrează că nu totul e pierdut. Iar opțiunea de a aștepta ca baciul ungurean și cel vrâncean să vină să ne omoare și să ne ia oile nu e una validă.

Universitatea românească se află pe marginea hăului, urmare nu doar a deficiențelor sale interne, dar cu precădere a disfuncționalităților societății în mijlocul căreia își desfășoară activitățile și al cărei produs, la urma urmelor, este. Nu poți să ai universitate cu performanțe americane într-o societate cu trăsături de Lumea a Treia (nu vreau să-mi jignesc prietenii africani făcând vreo comparație în acest sens, și acolo lucrurile încep să intre pe făgașul cel bun), politici guvernamentele incalificabile și un mediu privat centrat până la schizofrenie pe profitul imediat, lipsit de orice viziune pe termen mediu și lung. Și totuși, rămân optimist și cred în continuare că se poate, că o societate, un guvern și o piață pot fi până la urmă educate să-și depășească limitele și carențele. Și aceasta este, în ultimă instanță, misiunea universității.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "27 comments" on this Article:

  1. dusu spune:

    unde era odata Babes Bolyai ! ?ce au urmarit,au obtinut:bunul rumin
    sa aduc demonstratia dvs la nivelul individului:societatea cere descurcareti si guralivi;persoana care dispretuieste aceste insusiri e normal marginalizata de societate.
    si relativ la prietenii dvs africani: fiti sigur ca pe unii ii jigniti comparindu i cu universitatile ruminesti(ma refer la cele anglo-saxone)

  2. dum spune:

    Absolventii de facultate din RO sunt angajati inca in Occident, inclusiv in domeniul academic, desi au pregatire vizibil mai proasta si uneori si o educatie (de acasa) pe masura. Cred ca inertial lucrurile astea nu se vor schimba, dar chiar vrem sa fim mereu ultimii din Europa? In plus daca imi permiteti, acele domenii de marca in RO, unde vedeti dvs performanta, sunt inca si mai performante la polonezi, unguri ba chiar si la bulgari. Nu exista nimic de lauda aici, decat rusine rusine rusine. Inclusiv performantele olimpice de la mate sunt echivalate de sarbi, polonezi si bulgari, si fara atat tamtam, daca se face o statistica pe ultimii 50 de ani.

    • Gabriel Mirea spune:

      Acest articol răsuceşte punctul de vedere de la facultăţile care nu sunt eficiente la firmele care nu se implică. Unul nu face, dar nici celălalt nu trage.
      Să ne gândim de ce are nevoie o firmă serioasă, cu sute de angajaţi. De câţi retaileri are nevoie în mod real din tot colectivul? Cum poate supravieţui în mediul concurenţial fără inovaţie? Cum s-ar putea face inovaţie în condiţiile în care absolvenţii pe care-i acceptă sunt luaţi pe criteriul şarmului personal şi al blindării de dosar? Ori pe criteriul escrocului şarmant care-ţi vinde orice! Cu ţinută de calitate şi complet gol în căpăţână?
      O firmă serioasă probabil că ar trebui să-şi modeleze foarte riguros criteriile de angajare. Nu ştiu, examene scrise, probe practice, verificări pe parcursul anilor de angajare, evaluări de eficienţă, de creativitate,de implicare,etc. Odată ce îşi propune şi adoptă un set de standarde, se pune problema de ce să le-ar aplica încă din facultate printr-o convenţie de colaborare?
      Dar aceasta înseamnă, cum a spus şi dl. Chereji, o viziune pe termen mediu sau lung. Dacă o firmă mare este concepută ca o firmă de apartament ca structură, strategie şi acţiune atunci lucrurile nu vor sta niciodată altfel din punctul de vedere al parteneriatului facultate-firmă.
      De altfel, facultatea în mod serios nu poate oferi doar un anume set de reguli specifice unei anumite firme. Şi dacă angajatul respectiv este dat afară, ce face, revine din nou la facultate pentru a trece de cursurile altei firme? Evident că o facultate va avea întotdeauna un anume grad generalist, iar criteriile unei firme vor fi văzute doar ca exemple, eventual vor căpăta cinstea unui curs opţional, unui an dedicat eventual, dar atât. Rolul firmelor poate fi important, dar nu esenţial în existenţa universitară, să nu diminuăm rolul statului în favoarea iniţiativei private.
      Universităţile fără stat s-ar transforma în şcoli de ucenici şi de vânzători la bucată. Sau în parodiile private unde iei diplome la kilogram (vezi cazul zecilor de mii de absolvenţi în drept. Şi, apropo, ştiaţi că, în acest domeniu, până şi portarii de la Primăria lui Vanghelie au masteratul terminat).
      Problema acestui articol este mai degrabă cum ar putea fi implicate firmele în procesul educaţional, nu cât anume şi mai ales cu ce rezultate? Mă gândesc la şcolile de fotbal, unde ar trebui să iasă jucători talentaţi pe bandă. În mod real lucrurile nu sunt cu mult schimbate faţă de colectivele normale, unde răsare câte un fotbalist bun ici-colo. Cu toate criteriile de performanţă, calitatea şi vocaţia umană nu sunt uşor de îndrumat.
      Poate că învăţământul universitar stagnează la anumite capitole, dar cine garantează că schimbarea sa după modelul altui stat va aduce o reală îmbunătăţire? Sau că intervenţia mult mai energică a firmelor va aduce un asemenea miracol! Şi dacă aşa cum spune autorul o facultate nu este integral bună sau proastă, ci programele sale, atunci de unde ştim că programe bune acum prin intervenţia unui factor străin de mediul universitar sau altfel universitar nu vor deveni în viitor proaste? Este aici speranţa conului Leonida – revoluţia menţine atât pensia, dar mai aduce başcă şi un salariu. Lucrurile devin discutabile…

    • dum spune:

      Nu cred ca firmele pot fi fortate sa se implice, cred ca o vor face in timp, asa cum o fac si firmele din Ungaria si Polonia de pilda. Dar ei au pastrat niste standarde foarte inalte in cercetare. Ca sa obtii un doctorat in Ungaria de pilda trebuie sa publici de cateva ori in reviste internationale de prestigiu. In timpul crizei ungurii nu au taiat banii de cercetare, in timp ce romanii au taiat cercetarea din reflex, a fost prima masura luata de urgenta. Vor trece multi ani pana cand cercetarea in RO va fi suficient de competitiva ca sa vanda patente la preturi concurentiale unor firme romanesti la randul lor concurentiale. Pe moment e vorba de supravietuire si inertie. Sa se revina la durerorul pachet de reforme Funeriu daca vreti sa scuturati inertia. S-au pierdut 4 ani in van, si romanii care fac cercetare in afara au invatat lectia, nu se vor mai gandi la intoarcere. Va trebui sa ca cei din tara sa se descurce singuri, asa ‘descurcareti’ cum sunt. Clasament bugetar al universitatilor facut pe criterii tari, gen articole in jurnale bune si recunoastere internationala, asta e primul lucru, stafia de care tremura noaptea toti universitarii romani. Eu inteleg spaima, dar fara durere nu exista placere.

  3. M. Constantin spune:

    Odinioara, lyceum-ul si akademia se invarteau hipnotic in jurul lumii ca bine-frumos-adevar si transferau discipolilor credinta ca viata merita traita, in sensul in care nu te lupti sa traiesti ci traiesti ca sa te lupti pentru ceva.
    Astazi, dupa liceu/academie elevii/studentii stiu cu precizie ca eleganta poate sa nu aiba nimic in comun cu frumusetea, frumusetea poate sa fie paralela cu binele, binele nu este obligatoriu congruent cu adevarul, adevarul se intampla sa nu fie exclusiv pe domeniul rationalului…
    Curat progres dialectic: caii de povara se inghesuie in arena circului, caii de circ participa la curse aranjate iar caii de curse alearga clandestin!

  4. Bogdan Ivascu spune:

    Stimate domn,

    Daca ati fi citit cu atentie articolele dlui Maci n-ati fi cheltuit atata amar de timp si cerneala ca sa produceti niste strawmani. Sa luam pe rand cele doua teze principale ale articolului

    1. Universitatea saraca, nu face decat sa livreze ce cere societatea. Nu e vina ei ca privatii astia cer doar papagali cu 1000 de cuvinte pe minut

    Dl Maci demonstra convingator intr-unul din articole ca universitatea romaneasca este un sistem inchis, autarhic si autosuficient care nu are nevoie de feed-back-ul mediului inconjurator si este indiferenta la el. Universitatea romaneasca e un fel de anus contra naturii. In loc sa fie centre autnome de inovatie, expertiza si cunoastere capabile sa exporte aceste lucruri Statului si societatii, ele sunt excrescente ale unui sistem etatist-socialist -birocratic bazat nu pe convergenta productiva a energiilor produse de un tesut social multi-polar ci pe distributia resurselor de catre un unic Centru anchilozat. Centrul e controlat de o casta restransa care o duce bine (inaltii functionari) si care domina o armata de sclavi platita prost si inspaimantata ca ar putea pierde si ceea ce are. Nimeni nu are de fapt interes sa schimbe ceva: brahmanii pentru ca nu stiu sa faca nimic altceva decat sa jongleze cu hartii (si o duc bine asa), sclavii din motivele expuse mai sus – si pentru ca nici ei nu difera esential de stapani, doar ca venituri.

    Chiar credeti in utopia cu banca care da bani in schimbul unei felii de influenta in universitate? Mandarinii universitari ar rade si cu dinapoiul de asa o propunere. Si desigur, n-ar accepta-o niciodata. Pentru ca sursa puterii lor e controlul discretionar, si orice fisura in acest monolit, orice briza de aer proaspat din partea unei lumi unde se joaca dupa regulile competitivitatii ar insemna sfarsitul lor. Nu l-or fi citit ei pe Tocqueville, dar stiu ca cea mai mare gresala pentru un sistem autoritar putred e sa incerce sa se reformeze. N-au nevoie de banii bancii, au destui bani de la confratii lor brahmanii-birocrati din minister sau de la Bruxelles. Nu lasa ei sa se bage nimeni pe tarlaua lor, stati linistit. Ati vazut “California Dreamin’” cu seful de gara care opreste trenul cu soldati americani? “Fuck NATO, fuck USA, asta-i gara mea, bah!”

    2. Exista si centre unde se face treaba, dovada cu marile firme care vin aici.

    Asta-i din ciclul “La Sibiu merge foarte bine”, era un troll care spamma o postare din asta la articolele dlui Maci. Aveti partial dreptate cu lipsa de cerere pentru oameni foarte bine pregatiti, dar asta tine de un context economic international mai larg si nu putem sa le pretindem privatilor ca de maine sa ceara doar hiper-calificati cand ei nu au nevoie. Plus ca daca ar cere, cu siguranta shogunii cu 10 dani in hartii si stampile din fruntea a ceea ce numim invatamant, nu ar fi in stare sa livreze (presupunand ca ar vrea).Exista dupa parerea mea doua categorii principale de companii (multinationale) care vin aici.

    In zonele industriale construite la marginea marilor orase vin de obicei firme mari care produc componente pentru produse sofisticate din Vest. Vin pentru ca au nevoie de forta de munca ieftina si o gasesc aici. Au nevoie de operatori asamblare pe care-i platesc cu 1000 lei net si de un corp restrans de “cadre” – ingineri, contabili, oameni de vanzari. Nici astia nu trebuie sa fie ultra-calificati. Tehnicienilor nu li se cere nu stiu ce expertiza sau inovatie, doar sa supravegheze un proces de productie patentat afara. La fel si contabilii, nu trebuie sa fie creiere in finante, doar sa nu tina registrul cu capu-n jos. Cu oamenii de vanzari ati descris dvs cum sta treaba. Mediul privat nu va cere mai mult in primul rand pentru ca n-are nevoie. Romania n-are industrie, e o uriasa hala de asamblare, pentru asta nu-ti trebuie niste genii. Aici nu e cazul s-o dam in teoria conspiratiei, asta e conditia noastra marginal-periferica rezultatul unui proces istoric indelungat caruia partial i-am fost victime, partial actori. In alta ordine de idei, mediul privat s-a adaptat si el la ce este. Oamenii nu sunt prosti, au inteles cum se joaca. Nu-si va pierde nimeni timpul si resursele incercand sa influenteze inalta casta birocratica pentru ca stiu ca usa e inchisa.

    In al doilea rand mai exista asa numitele companii de “outsourcing” care vin in marile centre universitare si recruteaza absolventi. Asta nu este un argument pentru calitatea unor programe de studii, ceea ce se cauta este tot minima calificare. E nevoie de oameni cu minime cunostiinte de IT/Contabilitate si mai ales una sau doua limbi straine stiute bine pentru a oferi suport tehnic clientilor companiei angajatoare. De obicei prima cerinta nici nu conteaza, te scolesc ei in traininguri, conteaza sa vii doar cu limbile straine de-acasa. Sigur ca in Cluj sau Bucuresti sunt sanse mai mari sa gasesti oameni care stiu bine limbi straine (s-ar parea ca e singurul domeniu unde stam mai bine) decat la Universitatea din Slobozia sau Tg Jiu. Oamenii astia sunt insa echivalentul cu facultate al muncitorilor la banda: efectueza un set restrans de operatiuni standard pentru care e mai importanta abilitatea degetelor decat creierul.

    Eu unul nu vad iesire din acest cerc vicios. Ar trebui sa existe un actor suficient de puternic, competent si interesat deopotriva care sa extraga cu forta jupanii universitari din transeele in care s-au fortificat. Statul nu indeplineste ultimele doua conditii, mediul privat pe prima si ultima, societatea civila nici una.

  5. robert30ro spune:

    ” Iar calitățile pe care le caut sunt, de obicei, capacitatea de a te descurca, de persista, de a te băga în sufletul clienților și de a insista până când aceștia cedează și-ți acceptă oferta. Acesta este omul care face bani, care aduce profit firmei, acesta este angajatul pe care-l caută cele mai multe firme.”
    “nimic ce să depășească nivelul unui training bine contruit, cu o durată de două, trei zile”
    Daca asta stiti dvs ca inseamna un om din vanzari, va rog respectuos sa va dati cu parerea despre alte domenii la care va pricepeti.

  6. pehash spune:

    Economia Romaniei este inca foarte departe nivelul tarilor dezvoltate. Societatea noastra nu este omogena. Prapastia dintre cei care traiesc la standarde occidentale si restul populatiei este uriasa. Cele mai mari functii administrative sunt salarizate sub nivelul unei pozitii de junior de multi-nationala, venita in Romania pentru ca tinerii educati accepta salarii mici comparativ cu tarile vestice. Aceasta prapastie va trebui acoperita. Universitatile vor livra performanta atunci cand societatea o va cere. Oferta se va adapta cererii. Momentan societatea noastra are o buda in fundul curtii, apa cu nitrati de la fantana si crede ca soarele se invarte in jurul pamantului… Cei care refuza sa viziteze si sa inteleaga aceasta realitate trista nu fac altceva decat sa largeasca prapastia.

  7. greenforest spune:

    Pe IT, va contrazic. Firma la care lucrez este foarte implicata in diverse programe cu universitatile. Va dau cateva exemple:
    - practica de vara – in care studentii sunt si platiti
    - angajati ai firmei predau ore de laborator la facultate. Platiti de firma si nu de universitate
    - firma pune la dispozitie in incinta laboratoare
    - Lucrari de licente si master
    - exista cazuri in care s-a facut revizuire de curicula
    - si parteneriate pentru scoli profesionale.

    Fraza urmatoare: “Cu părere de rău, am avut de prea multe ori ocazia, din funcția pe care o ocup în facultatea mea, să văd cum firmele din România iau cu două mâini și nu dau înapoi cu niciuna. Iar excepțiile se numără pe degetele unei singure mâini.”, consider ca este nedreapta, deoarece poate lasa impresia ca firmele sunt un fel de sacali.
    Ca idee generala, scopul universitatii este sa pregateasca tinerii pentru a putea sa isi gaseasca un loc de munca. Piata spune care sunt meseriile de care este nevoie. Daca universitatile pregatesc multi pentru meseria A, dar piata cere meseria B, nu isi fac treaba. Daca totusi pregatesc un numar foarte redus pentru meseria B, dar sunt slab pregatiti, din nou nu isi fac treaba. Ar trebui sa isi faca bine treaba si sa se planga dupa aia.

    Daca ne-am uita la universitati ca la o firma, care isi incaseaza banii la sfarsit, dupa ce studentul isi gaseste loc de munca pe domeniul studiat, cred ca ar fi falimentare.

    Nu doar universitatile sunt vinovate de aceste probleme. Sistemul nostru de invatamant nu face decat sa reflecte situatia societatii romanesti. Studentii incearca sa fure, cumparand lucrari de licente mai vechi. Pai cum sa nu o faca, atata timp cat cei care ne conduc fac asta si nu li se intampla nimic? Asta vad ei la televizor.
    Ganditi-va la generatiile care au fost lasati sa copieze la BAC: Ce au invatat oare acei adolescenti? Ca e ok sa furi, si cel care ar trebui sa nu te lase, se face ca nu vede. Eu stiu ca tu furi, eu stiu ca fur, dar ne facem amandoi ca nu stim. Apoi ambii ne laudam cu ce rezultate bune am obtinut. Dar fara munca. Si acest comportament este o valoare nescrisa a Romaniei de azi.

    • Cititor spune:

      Firmele sunt ca niste sacali, dar asa si trebuie sa fie. Firma dvs. de IT face lucrurile de care pomeniti nu pentru ca e interesata de soarta invatamantului sau pentru a face un bine studentilor, ci pentru ca a ajuns la concluzia ca e eficient, obtine dreptul de a alege crema studentilor, ii tine departe de alte oferte, si ii si testeaza (pe bani de bursa nu salariu+impozite+sanatate+ si altele).

      Industria Romaniei ESTE la pamant. Nu stiu daca ati observat ca se folosesc becuri din ce in ce mai slabe pe strazi. Asta din cauza ca iluminatul public a devenit CEL MAI MARE consumator de electricitate din tara. Nu numai politehnica ar trebui interesata de starea industriei, Banii pentru studii sociologice si pentru expertize psihologice trebuie produsi de cineva. Si agricultura … , e si ea o industrie, in general si ea pe butuci. Comertul doar invarte niste bani produsi de altii si ii redistribuie, nu se obtine plusvaloare reala. Si nici unui imbogatit din comert nu-i trece prin cap sa investeasca banii castigati in productia de CEVA.

      Spunea cineva in comentariu ca intreaga tara e o hala de asamblare. Partial corect. E o mare hala de asamblare de accesorii si o si mai mare piata de desfacere pentru produsele din vest. Nu e nevoie de mai mult. Competenta? Momentan nu, multumim, nu se cauta.

      Si din nou, firmele sunt niste sacali, daca vor gasi competenta, vor veni sa o foloseasca, fara mofturi. Dar din pacate competenta nu se creaza prin training-uri de 2 luni si nici prin lucrari de licenta conduse din firma. Se cultiva in cei 20 ani de educatie ai unui om pana incepe sa produca (din gradinita). Responsabil pentru a produce competenta este statul, care controleaza invatamantul, mai ales in nivele de jos.

      Problema este la nivelul conducerii statului. Doresc competenta? Raspunsul e NU clar. Motivul. Daca te-ai cocotat la varf nu vrei sa vina prin preajma ta oameni care sa isi poata da seama ca esti prost, nu mai vorbim de oameni capabili sa-ti fure scaunul (de fapt sa il merite mai mult). E de ajuns sa ne uitam la primul ministru, activitatea sa profesionala? ce stie sa faca? ce a facut pana acum? Cabinetul lui de avocatura era doar un furnizor de CUI pentru facturi/golanii. De unde pana unde sa se ia niste masuri pentru a-i aduce pe aproape niste colegi capabili. Sova, asta-i de baza. Cine se aseamana se aduna (tare intelept a fost taranul roman).

      Concluzia, nu se face curat la varf, vorbim degeaba.

      • Paul_ spune:

        Daca rolul invatamantului este de a pregati studenti care vor ajung sa se angajeze, atunci care este?

        • Harald spune:

          Rolul (auto-asumat al) învățământului românesc este să dea o diplomă oricui este dispus să plătească pentru ea. România se afla în 1990 cam la nivelul Occidentului din 1960. La ritmul în care trebuia recuperat decalajul, universitățile românești n-aveau nicio șansă să ofere absolvenți competitivi pentru piața muncii. Iar în IT, dacă aștepți să-ți ofere universitățile angajații necesari, ești cu cel puțin 10 ani în urmă. Așa că în primii 2-3 ani după 1990 nu prea au mai interesat studiile universitare.

          Însă prin 1993-1994 a venit statul (în persoana onor prim-ministrului Văcăroiu) și a început să recupereze controlul pierdut asupra societății. Au fost sufocate inițiativele antreprenoriale și a devenit atât de profitabil să fii angajat la stat încât a început din nou să se dea șpagă pentru asta, la fel ca înainte de 1989. Ulterior, concurența pe posturile la stat (degeaba) fiind imensă, tot statul a introdus criterii suplimentare: studii superioare și doctorate pentru cine vrei și cine nu vrei, chiar dacă fișa postului și specificul locului de muncă nu necesitau în niciun caz așa ceva.

          Presiunea asupra universităților a fost evidentă, sutelor de mii de oameni dispuși să plătească pentru o diplomă nu le puteau fi refuzați banii, ar fi fost pur și simplu insane într-o țară atât de săracă precum România. Așa s-a ajuns la situația de azi, când o diplomă nu mai valorează nimic pe piața reală a muncii. Pentru posturile din administrația de stat e nevoie de diplomă, însă doar de diplomă. Pentru că în realitate nu contează ce știi, contează pe cine cunoști și ce ”susținere” ai. Ăsta fiind termenul folosit chiar de ei.

          În economia reală există angajați foarte buni pe domeniul lor care ori n-au deloc diplomă, ori o au într-un domeniu fără nicio legătură cu ceea ce profesează. Când niște absolvenți de Engleză sau de Sociologie se descurcă excelent în IT, în timp ce niște absolvenți de Electronică și Telecomunicații nu înțeleg nimic din domeniul în care au obținut diploma și ajung vânzători de telefoane în magazinele operatorilor de telefonie mobilă sau recepționeri de hotel, deci profesii unde nu era în niciun caz nevoie de studii superioare, e clar că rolul REAL al învățământului nu are nicio legătură cu piața muncii.

          • Paul_ spune:

            Cand vorbiti de angajati de Engleza care lucreaza in IT este probabil vb de exceptii sau lucreaza in CallCenter-e (ceea ce este departe de ceea ce inseamna IT). Cunosc destul de bine o firma cu 1000 de angajati in IT din Iasi si 40% au terminat electronica, 50% AC si restul ASE si altele.

            Cat despre cazul in care absolventi de Electronica lucreaza in vanzari este vorba de acei studenti care nu ar fi trebuit sa termine facultatea (multi de fapt nici macar nu reusesc sa obtina diploma cu toate ca spun ca terminat facultatea) sau chiar au vrut sa lucreze in vanzari.

            Ceea ce a nenorocit invatamantul romanesc a fost folosirea notelor din timpul anilor pentru admitere si finantarea in functie de numarul studentilor in invatamantul superior.

  8. Mihai Maci Mihai Maci spune:

    Intru totul de acord. Cred ca a doua observatie deschide bine catre problema primeia: performanta reala (si cu putinta de apreciat) e, in definitiv, una bine circumscrisa – aceea a unei facultati, a unui program de studii, a unei discipline sau chiar a unui curs/profesor. Reusita aceasta – care se poate agrega cu altele similare (caci nascute in acelasi mediu) – iradiaza si, finalmente, se rasfrange asupra intregii universitati. Perceptia noastra, atunci cand vorbim de Harvard, Oxford, Sorbonna, etc e una generica si exterioara; pentru absolventul acestor universitati conteaza specializarea pe care a facut-o si coordonatorul licentei sale. Asta ne trimite imediat la prestigiul social al profesorului: angajatorul are cele mai multe sanse de a sti de renumele unui profesor si de a se asigura (eventual de la sursa) ca discipolul e vrednic de maestrul sau. Si asa ajung la prima observatie: care e relevanta sociala a universitatii? Care e, in fapt, prestigiul social nu al unui absolvent (caci e prea devreme sa i se ceara masura), ci al dascalilor sai? In cate domenii am putea numi oameni pe a caror expertiza si cuvant am merge fara sa ezitam? Si de cate ori observam ca, in domeniul lor de competenta, nu ei sunt cei solicitati? Aici cred ca se impune o mentiune: traim intr-o epoca media care – generalista fiind (adica simplista, caci adresata unui nivel foarte scazut) – valorizeaza putin competenta si mult artificiile retorice si prezenta scenica. Ca o concluzie: interesul oamenilor de afaceri pentru performanta efectiva este indicele prezentei lor in lumea reala (si nu in fictiunea media). Probabil pe asta se bazeaza succesul companiilor straine din Romania.

    Felicitari autorului!

    Mihai Maci

  9. sile spune:

    Eu cred ca articolul pleaca de la o premisa gresita.
    Da, foarte multi angajatori cer diploma de facutate, dar in realitate nu au nevoie de studii universitare. Dar nici in lumea civilizata majoritatea slujbelor nu necesita studii superioare.
    Faptul ca universitatile romanesti au ales sa se dedice exclusiv segmentului de diplome inutile e alegerea lor. Path of least resistence. Mi-as fi dorit ca macar universitatile mari, cu traditie, sa pregateasca altceva. Din pacate au fost primele “atacate”, pentru ca puteau aduce contracte “pe bani” si profesorii cu adevarat performanti, care mai produc calitate, au fost si sunt inca marginalizati. Asta e realitatea pe care o vad eu.

  10. Diana spune:

    Nu e de mirare ca studentii nu au comportament moral, ca nu sunt curiosi sa invete, ca le e sila de meserie inainte sa obtina diploma.
    Va plangeti ca universitatile dau diplome care nu valoreaza nimic, ca firmele cer oameni cu licenta doar pentru ca “asa se face”, ca studentii nici nu observa atunci cand plagiaza.
    Dvs. sariti ca arsi cand cineva incearca sa vorbeasca despre ce este si ce nu este moral. Nu credeti ca are rost sa se caute adevarul in morala. De altfel, nici nu credeti ca asa ceva exista.

  11. RECTORII - criterii PROFESOR!! spune:

    Am o propunere:

    Ministerul sa impuna ca un criteriu de ELIGIBILITATE pentru a candida la functia de RECTOR sa fie acela de a INDEPLINI CRITERIILE CNATDCU DE PROF. UNIV. pe domeniul doctoratului fiecaruia!

    VERIFICAREA SA SE FACA DE CATRE UEFISCDI!

    Chiar si asa jalnice cum sunt criteriile astea azi, tot nu vor fi indeplinite de majoritatea candidatilor (Oradea, Tirgoviste, Pitesti, Sibiu, Arad – brrrr ce e la astia! JALE mare!)

    • Cititor spune:

      Oradea, Tirgoviste, Pitesti, Sibiu, Arad? Dar rectorul de la Politehnica Bucuresti ne-a fost si ministru. Si nu indeplinea criteriile de sef de lucrari/lector.

      Daca nu facem curat la varf, vorbim degeaba

  12. db spune:

    Hmmm, perversa rasucire de paradigma contine acest articol, si iata de ce: eu ca angajator – tot domeniul comercial, ca in povestea de mai sus, numai ca eu am de vanzare scule electrice si accesorii pentru constructii – am nevoie de oameni foarte bine pregatiti, dar ei nu se gasesc pe piata cu una cu doua. Pe de-o parte, pentru ca oamenii bine pregatiti din domeniul asta sunt angajati deja la sucursalele din Romania ale firmelor producatoare, in posturi de vanzare sau marketing, pe salarii pe care eu nu am cum sa le dau deocamdata, pe de alta parte, despre cum functioneaza nu’s ce scula Bosch, Makita, DeWalt, Milwaukee sau Hilti nu se invata in nici o scoala romaneasca, liceu sau facultate, din ce stiu eu, si nici n-ar avea rost, dupa mine, pentru ca scoala clasica, asa cum e cam peste tot in Romania, nu are cum sa tina pasul cu rapiditatea progresului tehnologic din domeniu.
    Am preferat ca pentru posturile de vanzari sa iau oameni cu facultate si nu pentru ca asa e trend-ul ci pentru alte motive: cu toate tarele studiilor universitare din Romania, absolventii unei facultati sunt dispusi sa continue sa se pregateasca ca sa faca fata provocarilor unui job de vanzari, pentru ca nu e asa de simplu sa vinzi pe cat crede lumea din afara afacerilor. Ca sa clarific cam pe unde suntem acum, in lumea din ce in ce mai complexa, majoritatea producatorilor scot marfa de calitate destul de apropiata, diferenta dintre cine traieste si cine moare o face capacitatea de a se reinventa continuu, capacitatea de a vinde mai mult, cu marja mai buna si capacitatea de a se organiza mai bine. Asa arata acum modelul capitalist – n-am de gand sa spun ca e bine sau rau ca e asa, spun doar ca asa e. Pentru a fi bun vanzator din domeniul asta, trebuie sa faci fata unor provocari interconexe: sa ai cunostinte tehnice sau capacitatea sa intelegi concepte tehnice si sa le poti exprima cat mai clar si cuprinzator si astea tot un absolvent de facultate o poate face – de cele mai multe ori, ei se pot plia sa explice si unui utilizator de scule electrice dar si inginerului care urmareste lucrarea sau celui care decide cumpararea echipamentului respectiv; organizarea ansambului vanzarilor presupune exprimarea si urmarirea unor indicatori individuali sau globali care se enunta matematic dar si sa-ti pui singur mintea la contributie sa vezi cum iti poti imbunatati rezultatele si asta necesita niste deprinderi pentru care ai nevoie de studii mai inalte decat liceul. Si toate astea, pentru un motiv simplu: deocamdata piata din Romania (ansamblul consumatorilor, clientii) nu cunoaste, nu intelege nevoia pe care o are. Ca sa explic mai pe intelesul tuturor, iesind din domeniul meu particular: daca esti agricultor – sa zic, horticultor – si ai nevoie sa pregatesti un teren pentru o cultura, scula de baza la care te gandesti este ori o sapa, ori un tractor cu plug de ex., depinde de ce urmeaza sa cultivi. Pentru ca rezultatul muncii tale de agricultor sa fie cat mai bun, eficace si eficient, sunt o multime de variante de la sapa pana la plugul cel mai performant pe care tu ca hoticultor de fapt nu le cunosti, pentru ca tu stii doar cultura plantelor, nu si cum sa folosesti mecanizarea pentru cultura respectiva, despre astea ai doar informatii aproximative. Un comerciant bun de echipamente agricole trebuie sa poata sa-ti inteleaga nevoile tale de horticultor (adancime de sapare, grad de afanare a solului, grad de compactare necesare, adancime de semanare, alte tratamente ale solului necesare, etc, etc) ca sa-ti poata propune varianta cea mai potrivita nevoilor tale, sa-ti dea consultanta de aplicabilitate ale solutiilor tehnice propuse si eventual sa-ti faca si un instructaj sau sa-ti raspunda intrebarilor de cum sa le folosesti, cum sa le utilizezi cat mai bine. Vanzatorul trebuie sa poata procesa informatii diverse din domeniul sau si din diverse domenii, alegand cea mai buna varianta pentru tine, cunoscand atat echipamentele cat si intelegand felul in care se fac culturile respective, pana chiar si la elemente de drept comercial, cand iti explica contractul de vanzare-cumparare pe care il semnezi cand cumperi un echipament. Dupa ce si tu ca horticultor incepi sa te pricepi la ce e bun echipamentul ala sau alalalt, eu voi putea sa-mi permit sa am angajat si un vanzator fara studii universitare, pentru ca vanzarea devine mai usoara pentru mine, tu stii mai bine decat mine ce vrei si care sunt asteptarile tale de la un echipament si stii cum sa le exploatezi in asa fel incat sa obtii maximum de la ele, ba imi soliciti si alte imbunatatiri ale echipamentelor respective, care se pot transforma in timp, prin cercetare-dezvoltare, in alte echipamente, si mai adaptate nevoilor tale. Pe de alta parte, nici in administrarea de baza a vanzarilor nu mai am nevoie de oameni de concept, pe aia i-am promovat in functii mai sus decat “reprezentant de vanzari”, pentru ca in interiorul organizatiei mele am deja capetele cu studii superioare care gandesc organizare si evaluare de performante, care optimizeaza afacerea. Poate suna cinic si cumva “urat”, mercantil. Eu personal n-o vad asa, vad cum se poate face o afacere sa fie mai performanta si ma asigur ca angajatii mei inteleg si ei de ce e nevoie ca afacerea sa fie asa. Acum 40-30 de ani, numarul de absolventi de facultate era mult mai mic decat acum oriunde pe glob, dar progresul tehnologic impinge, largeste aria domeniilor in care e nevoie de studii superioare si de invatare continua – poate la un nivel nu atat de greoi, migalos, ca in trecut, ca nu mai stai cu rigla de calcul in mana ore in sir, acum ai un program de calculator in care bagi informatiile primare si-ti iese rezultatul imediat, nu mai faci de mana socotelile, nu mai ai nevoie sa stii pe de rost formula de calcul a ariei unui paralelipiped, ca o gasesti cu Google imediat, ce ai nevoie este sa stii, sa poti sa folosesti informatii interconexe intr-o masura mult mai mare decat acum 30-40 de ani.

  13. euripide spune:

    domnilor, care scrieti despre invatamint
    marii profesori din universitatile de succes sint si buni manageri. facultatile tehnice au contracte de cercetare cu industria, sint conectate la lumea reala. nu traiesc din povesti. construiesc efectiv prezentul si privesc in viitor. vorbesc aici de institutiile / industriile creatoare de plus valoare nu de umanioare (umanioarele isi au rostul lor, dar cu moderatie). ce au creat “universitatile” din romania? nimic altceva decit o structura arborescenta extinsa la nivel de catun populate de mercenari sau mediocritati nu de profesori. este de ajuns sa priviti puzderia de nulitati cu masterate si doctorate in stiinte juridice, economice, marketing etc. daca si parlamentarii sint doctori fie in stiinte juridice, economice sau de aparare, ce confirmari suplimentare mai doriti ?

    • Cititor spune:

      Intrebarea e: CARE industrie? Domnul dinainte care vinde Bosch, Makita samd intra la industrie?. Ca el vrea oameni bine pregatiti sa se ocupe de vanzari. Oamenii cu adevarat bine pregatiti nu vor fi niciodata dispusi sa stea in spatele tejghelei, e un fel de prostitutie.

      • Mihai_ spune:

        Este vorba de acea industrie care a scos tara din recesiunea in care ne-a bagat speculatiile imobiliare.

        Fara a da nume, sunt facultati in Romania, care nu se incadreaza la categoria fabrici de diplome. Facultati in care obtin diploma de licenta jumatate din studentii care intra in anul I (cu toate ca finantarea de realizeaza in functie de numarul studentilor, sic!).

        Sunt industrii din Romania care se plang de numarul mic al absolventilor de facultate. Nu ar fi normal ca acele facultati din domeniile cu pricina sa primeasca mai multe locuri cu finantare de la buget? Vorbim de corelarea cererii cu oferta, dar cand cifrele le stim cu totii ne ascundem in spatele vorbelor.

  14. Mihai spune:

    Tipic romanesc! Vorba foarte foarte multa, idei putine, zero actiune.

    O armata de oameni scriu articole kilometrice in care bat apa in piua, dar nimeni nu masoara nimic stiintific, nimeni nu identifica solutii, nimeni nu porneste la actiune pentru a schimba ceva.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Ne scuzati ca vorbim atat de mult si de nestiintific despre educatie. Ca o compensatie, sa stiti ca vorbim pe gratis si din timpul nostru. Nu stiu daca stiti, dar d-voastra insiva platiti o armata de functionari ministeriali ca sa dea cifre si solutii. Pe ei nu-i intrebati de ce tac? Sau nu va intereseaza ce fac altii cu banii d-voastra?

      Mihai Maci

      • Mihai spune:

        Domnul Maci,

        Functionarii ministeriali ar trebui dati afara, inlocuiti. Dar eu ca cetatean nu am decat instrumentul votului, pe care il folosesc. A vorbi cu functionarii respectivi este ca si cum as comunica la pereti. Este un blocaj total.

        Eu cand am constatat ca facultatea din Romania (ASE Buc) a fost extrem de proasta, am plecat la un masterat in strainatate. Acolo am vazut ce inseamna de fapt o universitate si am ajuns la concluzia ca prin ce am trecut in Romania poate fi cel mult numita “o mizerie”, in nici un caz universitate.

        Tot la masteratul din strainatate mi s-a schimbat perspectiva. Am vazut acolo ce inseamna un profesor universitar. Mi-am dat seama ca individa care mi-a predat COBOL un an intreg la ASE nu poate fi considerata profesoara universitara, de exemplu. Si nici ceilalti 90% dintre cei care mi-au predat. Si problema cu profesorii este ca si cu maselele: daca te doare una ai o mare problema. Nu conteaza ca restul sunt sanatoase. Dar ganditi-va cum este sa te doara 90% din ele! Mai conteaza ca sunt vreo doua bune si mai poti sa te concentrezi numai la ele si sa te bucuri de sanatatea lor ??

        Recent, am trecut prin Centrul Vechi pe langa un individ care mi-a predat la ASE, care se crede mare profesor universitar. Se uita lung la mine si astepta sa il salut. Nu l-am salutat! Si nu as saluta nici un individ din cei care mi-au predat in facultate. Pentru ca nu am nici un fel de respect pentru ei. In schimb, in ultimul timp ma gandesc sa fac o donatie de cateva mii de euro la universitatea din strainatate pentru care am un respect deosebit.

        Poate vi se pare radical mesajul meu. Dar acesta este adevarul. Si aceasta este tendinta: cei care pot o sa plece la universitati din afara. Cel mai mare regret al meu este ca nu am plecat imediat dupa BAC la o universitate din strainatate si ca mi-am pierdut timpul in facultatea din Romania.

        Domnul Maci, este bine ca se scriu articole despre invatamantul romanesc, si este bine ca mai exista oameni care sa scrie gratis si din timpul lor. Dar faptul ca scriu gratis nu inseamna ca trebuie sa scrie la uni nivel atat de jos. Daca tot fac o treaba, sa arate/dovedeasca faptul ca sunt de nivel de profesori universitari.

        Un profesor universitar din strainatate, cand scrie ceva, are substanta, foloseste masuratori, date concrete, etc, si nu ca in Romania unde se face un conspect la conspect si se scrie o parere la o alta parere.

        Deci, cand cineva scrie ca universitatile romanesti sunt slabe, trebuie sa arate numeric: cat de slabe (si fata de adevaratele universitati din strainatate). Cand scrie ca universitatile romanesti sunt din ce in ce mai slabe, trebuie sa arate cu date concrete deteriorarea.

        Acum este la mare moda ca pipota romaneasca sa se umfle despre cat de buni sunt programatorii romani, absolventi de automatica. Stiind ce inseamna o universitate din strainatate, imi dau seama cat este de penibila situatia. Un student de la MIT invata peste 12 ore pe zi. Unul de la automatica se angajeaza din anul intai si nu mai da pe la scoala decat la examene si sa-si ia licenta. Practic, absolventul de la MIT este absolvent de facultate, cel de la automatica este un absolvent de liceu care s-a angajat si a invatat singur la locul de munca. Deci, automatica asta nu poate fi considerata nici macar scoala profesionala. Acolo tot trebuie sa mai treaca elevii pe la scoala sa invete ceva la un strung. La automatica te duci sa iei decat diploma, hartia. Dar asta inseamna universitate??

        Cineva ar trebui sa studieze fenomentul cu date concrete. La ce ora se trezeste un student de MIT, la ce ora unul de la automatica. Ce mananca unu, ce mananca celalat. Cate ore studiata matematica, C++, Java, etc pe zi la scoala unu, cate celalat, cate ore acasa. Ce face fiecare in weekend, in timpul liber, etc. Ce carti citeste, cate. Cate pagini pe zi. Si dat un test la absolvire: ce stie unu, ce stie celalalt.

        Sincer, pe mine ma mai intereseaza numai asa teoretic ce se intampla prin universitatile romanesti. Eu mi-am rezolvat treaba. Iar daca o sa am copii, o sa fac tot posibilul sa ii scot din tara, sa nu ii las la o universitate din Romania. O sa vand case, ce am, numai sa nu ii las la o universitate din Romania.

        • Cititor spune:

          Daca se compara MIT cu politehnica romaneasca mai trebuie cateva comparatii. Cele pe care le spuneti sunt perfect valide, dar mai trebuie adaugat:

          1. Cu cat este platit absolventul de la MIT, cu cat cel din tara?
          2. Plata absolventului de MIT depinde de cat de multe cunostinte are sau nu?

          Altfel e totul frumos in principiu, domnul care vinde Bosch urla din toti bojocii dupa absolventi care sa fie priceputi si invatati. Dar uita sa mentioneze daca plata pe care le-o ofera oamenilor depinde intr-o cat de mica masura de cat de priceputi sunt. Eu am o banuiala ca singurul lucru care conteaza e cat de mult vinde, deci pana la urma de cat de mult reuseste sa convinga/pacaleasca clientul sa cumpere produsul. Si ce se vede pana la urma, dinspre nivelul studentului este: NU E IMPORTANT CAT STII, IMPORTANT E CUM TE PREZINTI, si cat de dragut esti, si cum te imbraci, si cum reusesti sa-l convingi pe fraier sa iti cumpere marfa adusa din import.

          Orice solutie care face apel la altceva decat la interesul material imediat al institutiilor implicate (firme, studenti, profesori) e moarta din fasa, dupa 25 de ani idealismul care sa permita oamenilor sa “traga” cu speranta ca va fi bine candva, si-a pierdut suflul.

          Primul pas propus e intradevar corect: curatenie la varf. Dar trebuie ca mai sus de numitii functionari sa ajunga un om cu coloana. Vag corespundea descrierii Funeriu (am spus vag nu-mi sariti in cap, in sensul ca idei avea bune, cu putinta a stat mai rau, nu a avut curaj sa bage cutitul adanc pana la radacina)

          • mihai spune:

            Draga Cititor,

            Ai dreptate, trebuie adaugate mai multe variabile. Se poate lua in calcul si salariul la absolvire. Si multe altele. Ideea este sa se masoare, sa se faca modele, simulari, lucruri concrete, si nu pareri la pareri la pareri. Trebuie stiinta, nu parelologie.

            Ce nu inteleg eu este de ce nici un profesor universitar din Romania nu e in stare sa scrie o carte ca aceasta: http://tinyurl.com/pkn7zfz

            Poate pentru ca profesorii universitari din Romania nu sunt de nivel profesor universitar?? Poate ca sunt decat in mintea lor profesori universitari iar valoarea lor reala spune altceva? Poate pentru ca tot sistemul este specializat in plagiat si calitate mizerabila?

            Pentru a face o analiza a sistemului universitar din Romania trebuie descompusa experienta universitara in microactivitati si comparate fiecare cu microactivitatile corespondente din universitatile adevarate ale lumii. Si ordinea insiruirii microactivitatilor trebuie comparata. Inputurile, outputurile din aceste procese. Tot.

            Cartea mentionata de mine mai sus incearca sa faca ceva de genul acesta pentru gradinita in 3 tari importante, dar la un nivel mai amator. Pentru a putea sa inteleaga masele, si somerii care au copii la gradinita.

            Daca am avea un singur profesor universitar serios in toata tara asta si interesat de soarta invatamantului ar face o carte din asta pentru universitati.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Christian-Radu Chereji


Christian-Radu Chereji

Conferențiar doctor și prodecan al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, director al Centrului pentru... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)