vineri, martie 29, 2024

Vintilă și-atât

Puțină lume știe că pentru familie, Vintilă Mihăilescu, regretatul antropolog, era Vintiluț – în calitatea lui de al treilea dintr-o dinastie de Vintili, care îi mai cuprinde pe Vintilă Mihăilescu-geograful, ajuns nume de stradă, și Vintilă Mihăilescu-cardiologul, zis Vintilică, un bătrân fermecător, care a trăit enorm, până la 92 de ani. Bunicul și tatăl lui, adică. Dar asta e doar o anecdotă, pe care se întâmplă să o știu fiindcă bunicile noastre au fost surori – și e mai bine că până acum a rămas necunoscută. Fiindcă pentru toată lumea, omul care a reinventat antropologia în România era, pur și simplu, Vintilă.

În adresarea asta se ascunde toată forța de locomotivă culturală pe care a avut-o cel căruia nu știu să-i fi spus cineva profesorul Mihăilescu. O bună bucată de vreme, el, Vintilă, nu a fost deloc o celebritate, fiindcă avea de construit în mediul academic, la catedră. Ulterior însă, a început să se vadă și în publicul larg, în primul rând grație articolelor din “Dilema” și apoi aparițiilor TV, în care era iubit de cameră pentru carisma neprotocolară și totuși autoritară pe care o etala natural.

Acum câțiva ani, m-am trezit brusc că foarte mulți dintre prietenii și amicii pe care îi respect intelectual – Ioana Avădani, Florin Dumitrescu sau Eugen Istodor sunt doar trei exemple – fac doctorate la el, pe subiecte care le vin ca o mănușă, de la publicitate și specific local, la umor. Știu de la ei că era sever și îi trimitea la plimbare atunci când ceea ce produceau nu avea destulă substanță – asta, în culmea epocii plagiatelor și a diplomelor “ca să fie”.

Pe lângă fabricile acelea de doctorate care ne fac să vomităm, a mai existat una, a lui Vintilă, care a dat o generație solidă intelectual și bine dotată teoretic. În familie, antropologului i se ceruseră destule în materie de disciplină intelectuală. Mi-aduc aminte de o discuție cu tatăl lui, Vintilică în nomenclatorul dinastic, în care acesta ofta fiindcă Vintilă “se risipește” în gazetărie. Cardiologul presupunea un gen de rigoare înaltă, care înseamnă tratate și preocupări pe termen lung, dar nu avea dreptate. Pentru Vintilă, gazetăria era o unealtă subsumată unei cauze și ea înalte, a antropologiei publice. În țările mai civilizate decât România, intelectualii de anvergură consideră publicul mare, nespecializat, o miză foarte importantă, fiindcă ideile și teoriile fac carieră doar atunci când își găsesc o inserție în social. Recitiți-i lui Vintilă articolele și veți vedea că niciodată nu a uitat despre ce trebuie să vorbească, oricât de anecdotic și amuzant era în scris. Ca dovadă felul cum stau în picioare și azi, sunt neperisabile, spre deosebire de produsul gazetăresc pur. Nu poți reuși asta dacă nu vorbești despre idei.

Dar acestui gen de inserție publică i-a corespuns și o anumită coeziune sau fecunditate ideologică. Vintilă Mihăilescu a teoretizat specificul românesc și națiunea exact atunci când aveam nevoie mai tare, în criză de identitate în care ne aflăm. I-am luat acum câțiva ani un interviu care s-a citit foarte mult și m-a vindecat instantaneu de o supărare culturală, aceea că excesele latinizante ale Școlii Ardelene ne-au procopsit cu o identitate “de la Rîm” în definitiv foarte exagerată, odată ce ești curios și treci de nivelul patriotard al textelor de manual școlar. Da, mi-a zis Vintilă, romanitatea e o ficțiune, dar toate națiunile se întemeiază pe ficțiuni – uită-te numai în jur, se vede cu ochiul liber. Cum voiai să se lege lucrurile după Evul mediu?

Bun, deci nu suntem culmea snobismului istoric, m-am liniștit. Vintilă, pentru care chestiile “înalte” păreau că nu contează și care în orice caz detesta limbajul neologic, alambicat, era mai moderat în problema asta decât mine – am zis că e cazul să mă potolesc.

Dacă vreți să știți mai multe, acum vreo cinci ani, antropologul a publicat pe Contributors un text despre Noul val în istoria României, care sumarizează preocupările unor cercetători și le găsește un numitor comun. Aici e și interviul despre care v-am spus.

Poate cel mai comun loc comun al necrologurilor e cuvântul “prematur”, referitor la o existență prea scurtă. Anii lui Vintilă nu au fost foarte mulți, e adevărat. Dar i-a umplut cu lucruri pentru care altora nu le ajung trei vieți. Noi rămânem nu cu regretul a ce-ar fi putut face, ci cu alt gen de regret și temere: se va mai găsi în curând un om ca el?

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. Prin plecarea dintre noi a profesorului Vintilă Mihăilescu rămânem mai săraci și fără un (alt) mare reper în înțelegerea schimbărilor dramatice prin care trece societatea românească. L-am cunoscut în acea perioadă în care era dedicat construirii în mediul academic, înainte deci de meritata și spectaculoasa afirmare de mai târziu. Avea în comportament trăsături care îl particularizau față de mulți dintre cei din jur: amabilitate desăvârșită, sinceritate, căldură, respect și modestie. Sunt unele dintre calitățile pe care le avea și prin care s-a format intelectualul atât de apreciat și respectat de mai târziu. Intelectualul care ne-a părăsit acum, lăsându-ne și mai dezorientați în înțelegerea a ceea ce se întâmplă în jurul nostru în aceste vremuri tulburi. Șansele ca locul să-i fie luat de altcineva sunt neînsemnate (ca și în alte cazuri), profesorul Vintilă Mihăilescu venind dintr-o lume în care intelectualul era clădit în decenii de studiu, disciplină, sacrificii și alte ierarhii ale valorilor, judecăților și opțiunilor.

  2. Ne pare rau de acesti profesionisti care se sting in anonimitate, pentru ca sarabanda de nesatui sovietici din TVR nu se mai vad satui !

  3. Requiescat in pace Vintilă Mihăilescu!

    In actuala amarnica seceta de caractere ar trebui sa ne insoteasca nemangaierea pierderii a ceea ce a fost Vintilă Mihăilescu (vs. a ceea ce ar fi facut): amenitate stenica, modestie in ferma competență.

    Altminterea, am oarescari dubii in ce priveste o specificata vindecare pomenita a autorului insemnarii necrologice . Poate binevoieste a(-și) lamuri (eventual folosind si miinile pentru a indica marimea) acel exces si acea exagerata identitate nationala rimleneasca promovate de Scoala Ardeleana. Sigur Scoala Ardeleana? La vremi cind corifeii scriau si publicau in chirilice, fara grija unei ortografii unitare decit , cel mult, ca deziderat?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Iulian Comanescu
Iulian Comanescuhttp://www.comanescu.ro
Iulian Comanescu este consultant de comunicare, stabilit la Bruxelles. Lucrează pentru oameni politici și instituții de acolo

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro