Home » Fără categorie » Citesti:

Amintiri

Vasile Iosub ianuarie 13, 2018 Fără categorie
10 comentarii 1,582 Vizualizari

O amintire mă chinuie de ceva vreme să-i dau viață. Se întâmpla în seara dinaintea celebrei Revolución în sos românesc; nu împlinisem încă 14 ani și îmi amintesc strigătul unui om de la o fereastră, acoperind până și pocnetul biciului anunțând sărbătorile de iarnă. Acel strigăt încătușat mult prea mult timp într-un corp făcut din sânge și teamă, își uitase până și ADN-ul propriu oricărui sunet: viteza sa de parcurgere a unui spațiu. « Jos Ceaușescu » au fost cuvintele care au biciuit acea liniște albă de iarnă de la fereastra unui bloc vecin. Imediat apoi s-a făcut iarăși liniște, însă într-o altă lume, cea de mai înainte fusese distrusă de « eroarea » normalității care-și reintrase în drepturi. Era ca în filmul SF, Dark city, în care oamenii fuseseră de mult făcuți sclavi de către o mâna de extratereștri care le schimbau în fiecare seară decorurile prin adormiri și treziri repetate; atunci când se trezeau (deși era tot timpul noapte), ei nu mai erau atașați la nimic din trecut, o nouă identitate fiindu-le refăcută. Amintirea unui colțișor de paradis pierdut în timpurile imemoriale ale copilăriei a fost declicul care a creat fisura în acel monstruos mecanism pus la cale cu atâta minuțiozitate de varcolacii negri (era impresia pe care mi-au lăsat-o).

O altă amintire dintr-un registru complet diferit mă pândește în anticamera memoriei. Se întâmpla într-un autobuz care mă ducea la Universitate. O gărgăriță intrase în autobuz și se așezase pe umărul meu și nu mai voia să mă părăsească. Am trăit unul dintre acele momente de fericire pură care venise de niciunde și mi-a umplut sufletul cu o bucurie imposibil de descris în cuvinte. Cu asta ar putea semăna intrarea în paradisul ceresc. Am vrut să păstrez acel moment cât mai mult cu putință, dar a trebuit să o las să plece la stația următoare și trezirea implacabilă în purgatoriul pământesc m-a invadat în secundele (sau minutele, nu-mi mai amintesc, ar fi putut să fie ore, zile, săptămâni, luni sau ani) scurse după zborul ei. Disperarea care m-a cuprins în momentele imediat următoare nu poate nici ea să fie descrisă în cuvinte, poate doar dacă penița (sau mouse-ul) ar fi înmuiată în cerneala reginei angoaselor. Încercasem cu toate puterile mele omenești (ce ironie să vrei să atingi divinul cu puterea unui sclav) să-l readuc la viață chiar dacă știam deja că nu mai aveam dreptul să mă bucur de el. Dar nu puteam să fac nimic, disperarea care mă cuprinse era atât de puternică încât, după mai bine de 15 ani, remușcarea de a nu fi putut să păstrez acel moment încă puțin îmi arde măruntaiele.

Și acum, sunt singur cu angoasele mele  care nu încetează să mă hărțuiască ; ar trebui să fac o plângere în numele dreptului la fericire, dar nu cel din Biblie, ci cel al Televiziunii sau al Internetului, noile divinități ale oamenilor așa-ziși liberi. Ce ironie a sorții, fericirea afișată pretutindeni cu pancarte luminoase, se transformă într-o închisoare pentru beneficiarii săi, fără să-și dea seama. Sau poate că o știu sau o simt, însă prețul libertății e o povara prea apăsătoare pentru cei obișnuiți cu reclamele, mai puțîn de 1 % (sau chiar deloc) suferință, 99% fericire. Cine ar putea să facă mai bine, în afară de Dumnezeu și nici măcar El, sau cel puțin nu cu aceste marje de eroare și nu în această viață.

Îmi amintesc de prima mea dragoste și văd zăpada, un zâmbet și o glugă defectă ; o invarteam strângând-o în brațe și o sărutăm sau o priveam și acest ciclu perfect căci de proveniență divină se repeta la nesfârșit într-o lume imperfectă și finită, lumea simțurilor mele. Îmi amintesc și acum de mirosul de ceapă proaspătă atunci când o sărutăm în ciuda protestelor sale și pentru că apărusem din senin într-o după-amiază de vara.

Unul dintre cei doi peștișori pe care îi pescuisem cu câteva luni în urmă și care și-au dus veacul într-un mic lighean, tocmai ce a murit. L-am găsit uscat pe balcon când m-am întors seara și îl zărisem numai pe cel mai mic. Într-unul din salturile sale spre libertate sau spre o lume mai încăpătoare decât cea în care-l condamnasem, a reușit să depășească limita superioară impusă de mine. Îi observasem de câteva ori încercările sale sinucigașe și redusesem cantitatea de apă tocmai pentru a împiedica inevitabilul. Însă se pare că nu a fost de ajuns; și oricum dorința de libertate se plătește de cele mai multe ori cu viața.

O amintire mult mai recentă îmi alungă somnul și cere să fie așternută pe hârtie. Văd o mare de luminițe alaturate formând parcă un far gigantic întins pe orizontală, a cărui revărsare de lumină străpunge negura nopții intr-o Agoră a libertății, de unde aceeași vârcolaci negri (sau urmașii lor) mai fuseseră alungați și în trecutul nu prea îndepărtat; imediat apoi zăresc mii si mii de chipuri iluminate străbătute de emoții descătușate. Acei oameni se treziseră cu-adevărat și refuzau să fie iarăși readuși în sclavie, chiar dacă în niște cuști mult mai încăpătoare și cu ornamente mai sclipitoare; privirea lor păstra amintirea gratiilor pe care nu putuseră să le șteargă de pe retină și o nouă încleștare părea iminentă. Însă vârcolacilor le e teamă de lumină, monstruosul lor mecanism se bazează pe completa ignoranță a victimelor de starea in care viețuiesc; la nevoie, ceata lor de strigoi-mercenari e gata oricând să tulbure mințile sau să adoarmă conștiințele. Doar sufletele nu pot fi pe deplin înrobite.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Amintirile altora sint dureroase si jignitoare cind citesc despre “celebrei Revolución în sos românesc”, ori despre “Ceausescu sa ne ierti, ca-n decembrie am fost beti”.
    Dureroase si jignitoare pina la insuportabilitate pentru amintirile cu mortii de atunci.
    Amintirii mele cu strigatul “jos Ceausescu!” i s-a raspuns cu rafale de mitraliera dintr-o unitate militara si doi tineri, in jur de 20 de ani, morti.
    Asta e viata, cu amintiri diferite

    • Vasile Iosub spune:

      Buna seara,
      As dori sa precizez ca expresia folosita “Revolución în sos românesc” nu a fost in nici un caz insultatatoare pentru cei care si-au dat viata in acele momente tragice si carora le sunt eu insumi recunoscator. Referinta la revolutiile din America de sud era indreptata doar impotriva celor care s-au folosit de sacrificiul acelor eroi si au deturnat sensul ei initial cu consecintele pe care le cunoastem. Am toata compasiunea pentru amintirile dumneavoastra si ale altor romani care au suferit in acele momente.

      • victor L spune:

        Nu ma intereseaza compasiunea dvoastra; daca voiam “compasiune”, imi luam certificat de revolutionar.

  2. man of war spune:

    foarte frumos, felicitari !
    pestisorul pe care l indrageati a sfirsit tragic. in habitatul lui primordial putea fi inghitit desigur de un rapitor mai mare, dar avea bucuria de a face oricit de multe salturi dorea si cind dorea. sub o cupola cu zabrele ruginite sau aurite care sa l protejeze ar fi fost tot un nefericit. efortul dvs de a l ocroti a fost zadarnic, din simplul fapt ca nu dvs l ati creat, ca sa i dibuiti multumirea.

  3. donquijote spune:

    Mesajul pestisorului este de luat aminte:
    Daca apa scade TREBUIE sa incerci sa scapi. E normal sa incerci sa evadezi cand perspectiva este sa mori incet, sufocat.
    Din pacate, (cu voie sau fara voie) l-ai derutat. Pestisorul care a ramas in viata este demn de mila, cel care a murit incercand este demn de respect.
    Pot sa speculez asupra urmarii: pestisorul care a ramas in lighean are sanse sa sfarseasca in tigaie (daca este destul de mare). Celalat a sfarsit crezand ca va fi liber.

  4. Totusi spune:

    Foarte placute amintirile dvs, amintiti-va cat mai mult si continuati sa le relatati cu aceeasi sinceritate si, mai ales cu simplitatea necesara, convingatoare! Multumiri! :-)

    • Vasile Iosub Vasile Iosub spune:

      Va multumesc pentru gandurile bune. Atunci cand voi simti ca alte amintiri merita sa fie impartasite, imi voi da silinta de a o face in cel mai bun mod cu putinta.

  5. Kurt spune:

    “Anything that can go wrong will go wrong”

    Eliberarea 1989 e azi numai istorie? După 28 de ani de democrație nemulțumirea la unii se transformă în resignare? Am încredere în tinerii tării de azi. Ei studiază în universitățile lumii, vorbesc limbi moderne, au acces la un patrimoniu universal, nu mai sunt „legati de glie”, nu mai pot fi asupriți, bătuți, întemnitați ca în naționalcomunismul ceaușit.

    … „… nu împlinisem încă 14 ani și îmi amintesc strigătul unui om de la o fereastră, acoperind până și pocnetul biciului anunțând sărbătorile de iarnă. Acel strigăt încătușat mult prea mult timp într-un corp făcut din sânge și teamă, își uitase până și ADN-ul propriu oricărui sunet: viteza sa de parcurgere a unui spațiu. « Jos Ceaușescu » au fost cuvintele care au biciuit acea liniște albă de iarnă de la fereastra unui bloc vecin. Imediat apoi s-a făcut iarăși liniște, însă într-o altă lume, cea de mai înainte fusese distrusă de « eroarea » normalității care-și reintrase în drepturi. … … Acei oameni se treziseră cu-adevărat și refuzau să fie iarăși readuși în sclavie, chiar dacă în niște cuști mult mai încăpătoare și cu ornamente mai sclipitoare; privirea lor păstra amintirea gratiilor pe care nu putuseră să le șteargă de pe retină și o nouă încleștare părea iminentă. …. Doar sufletele nu pot fi pe deplin înrobite. „….

    De ce nu s-a format dupa 1989 un stat de drept, un drept civil ca în occidentul continentului? Libertate egalitate solidaritate?

    De ce nu s-a ajuns în 28 de ani de libertate și democrație „originală” la bunăstare, la un trai mai bun pentru majoritatea românilor?

    Cum sunt relațiile între locuitorii țării după un secol?

    Coșmarul Dragnea/PSD domină anul aniversării 1918- 2018?

    • Vasile Iosub Vasile Iosub spune:

      As dori foarte mult sa am raspunsuri la intrebarile pe care le puneti (chiar daca sub o forma retorica si deschisa la toti cititorii, mi se pare). Sunt intrebari pe care multi dintre noi, cei care dorim o tara normala si de care sa ne mandrim peste hotare (fara patima sau cu gesturi teatrale), ni le punem probabil adeseori. Dupa cum bine mentionati, nemultumirea (de multe ori izvorata din frustrarile cotidiene) nu trebuie sa se transforme in resemnare, ea trebuie dimpotriva inteleasa, acceptata pentru o perioada de timp (tactica de adormire a adversarului, care poate sa fie si propriul ego) si atunci, cand momentul potrivit se iveste, ea trebuie transformata in munitie pentru bataliile care vor fi sa vina (sau chiar pentru a infrunta rutina cotidiana). Am considerat mereu ca Miorita e o lucrare foarte importanta a literaturii romanesti. Insa spiritul mioritic, de resemnare in fata mortii (sau mai degraba in fata unor adversari mai puternici) va trebui reapropiat altcumva in aceasta viata (nu stiu daca e termenul cel mai potrivit), fara sa ne renegam in nici un fel traditiile sau credinta. Ar putea chiar sa fie sublimat, de ce nu, sub forma unui spirit cavaleresc romanesc de a accepta lupta fara teama de moarte (putin similar spiritului samuraiului). Dupa cum spunea Nicolae Steinhardt, “crestinismul nu e neaparat bleg”.

  6. Kurt spune:

    Dintr-un comentar de mai sus:
    Cred, sper ca opoziția din societatea civică să formuleze și să prezinte conceptul lor acum în sfera publică din țară și UE, pentru a prelua responsabilitatea în guvern, parlament, instituțiile și serviciile publice rând pe rând democratic, la alegerile pentru PE (doamna Premier Viorica Dăncilă ce a realizat ca reprezentant al țării în PE?) 2019, prezidențialele 2019 și parlamentarele 2020.
    Dupa 28 de ani de libertate mai e posibil ca penalii, hoții să se declare mare „patrioți“, să câștige alegeri?

    … „.. Sigur că sunt și eu deprimat, ca toată lumea: a trăi într-o Românie în care personaje foarte slab pregătite ca Viorica Dăncilă ajung prim-miniștri e o insultă personală pentru noi toți…. … – să așteptăm ca efectele dezastrului economic al PSD să dezvrăjească tot mai mulți dintre votanții PSD – și să determine pe cei neutri să iasă din letargie. „….

    Cetățenii scârbiți de jocurile mârșave ale politicienilor dâmbovițeni penali au ales migrarea în vest 1990-2018. Ce se întâmplă cu țara dacă în continuare 150.000- 200.000 locuitori (tineri?) pleacă an de an în occident?
    Ce ne folosesc istoricii și cărțile lor festive pentru centenar dacă nu zgârâie măcar un pic gunoiul, puroiul „istoric“ care întunecă aniversarea 1918-2018?
    Apatia, pasivitatea acuzată de autor e gravă, periculoasă azi și mâine. Apatia, pasivitatea acuzată de autor e un risc major pentru viitor.
    Centenarul 2018 e un prilej pentru „istorici“ să cerceteze mai profund realitatea de un secol al țării și a locuitorilor.
    1) Sistemul comunist e criminal după vorbele unui președinte. Nu e de ajuns. Naționalcomuniștii autohtoni au vândut cetățeni evrei, sași, șvabi pentru dolari. Mai precis au santajat famillile care de sute de ani locuiesc în Sibiu, Banat etc. pentru a primi un pașaport de plecare definitivă. Stiu ce scriu, i-am văzut, ca mulți alții. Securiștii au încasat în mână devize de la început în anii 1950 de la cetățeni evrei, mai târziu în era ceaușistă de la șvabi și sași. PCRiștii și securiștii au practicat șantajul și hoția ca politica de stat. Nu a observat nimeni dintre locuitori (A. Pleșu scrie.. nu totul a fost corect..) ce se întâmplă cu vecinii lor timp de 45 de ani? Nu a derangat pe nimeni jaful practicat de „budgetarii“ statului? Unde au ajuns banii furați?
    2) Naționalismul legionar- ortodox e făcut lege 1941: Legea Românizare, expropierea, deportare și eliminarea evreilor. Vreu să reamintesc jaful, hoția, epurarea etnică ca politică de stat practicată de „budgetarii“ țării.
    Cine a participat la „românizarea“ caselor, terenurilor, mobilelor, scaunelor, farfuriilor evreilor expropiați și deportați 1941-1944?
    Eschimoșii, marțienii, pigmeii africani?
    3) Naționalizarea comunistă a început în martie 1945 cu expropierea pe bază etnică a sașilor și șvabilor. Care administrație a condus țara în martie 1945? Cine a jefuit vecinii care au locuit 700 de ani în Transilvania si 250 de ani în Banat? S-a simțit cineva deranjat de această hoție a statului? Pun această întrebare pentru faptul că cel mai mare dezastru „istoric“ vine imediat după instalarea puterii „populare“ 1947-1989. Expropierea burgheziei, a românilor (acum nu mai e românizare, e naționalizare), distrugerea totală a economiei private din țară are consecințele cela mai dezastruoase până azi. A dispărut proprietarul de intreprinderi sau teren agricol, a dispărut responsabilitatea în toate domeniile economiei, justiției, a societății atomizate. A dispărut competența în economie, învățământ, în toate domeniile de stat și a făcut loc „tovarășilor de origine sănătoasă“. A dispărut performantț economiei românești și a făcut loc “decretelor titanului carpaților“.
    4) Mârșăviile politice, jefuirea unei părti a locuitorilor a început de fapt pe baza constituției 1923. Nu vorbesc de apariția naționalismului legionar ortodox și violența antisemită începând deja 1923 (modelul Duce/ Mussolini/ Roma). Pamântul „obștesc- săsesc- bisericesc- comunitar“ a fost expropiat, furat prin legea reforma agrară. Nu a derangat pe nimeni, nu e un conflict de interese începând în epoca interbelică până azi? Care comunitate acceptă sa fie expropiată, jefuită „legal“? Cea de azi din țară?

    Cine a profitat tot timpul 1923- 1939- 1989 de această hoție ca politică de stat dâmbovițean? Pun întrebări pentru că vreau sa știu cum schimbăm această mentalitate de jecmănire a vecinilor? Pun întrebări pentru că vreau să știu (mai mult decât scriu istoricii patrioți) cum se poate opri această politică de stat practicată de penali, hoți, jecmănitori, tâlhari și ticăloși atâta timp?

    Noi cei cu biografia în două epoci foarte diferite dorim pentru tinerii de azi un trai mai bun, o viață împlinită.
    (Credința e de domeniul individual, privat. Vezi: Consilience. The Unity oft he Knowledge. Edgar O. Wilson, 41 ani profesor de biologie Harvard/SUA, dintr-o familie baptistă credicioasă în mod tradițional)

    Suntem datori tinerilor să nu le lăsăm numai datorii de stat (pensii speciale ale torționalilor, jecmănitorilor) și infrastructură ruinată. Tinerii sunt viitorul. Pentru ei: pe stradă sau oriunde în societatea civică,
    Vă vedem!!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vasile Iosub


Vasile Iosub

A primit diploma de doctorat în știința materialelor (stocarea hidrogenului în hidruri metalice) de la Universitatea Paris XII în 2004. După efectuarea unui postdoctorat în ... Citeste mai departe


E randul tau

Prezumtia de nevinovatie, asa cum se vehiculeaza la noi in limbaj comun si la TV, e complet gresit i...

de: Sorin Ionita

la "Umbra lui Dragnea, condamnatul …"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018

Cauta articole

iunie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mai    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)