vineri, martie 29, 2024

Centrul și periferia: o superstiție politică

Ne plângem adesea că suntem provinciali. Ce înseamnă asta? Provincialismul pare o maladie a ”provinciei”,  în opoziție cu ”sănătatea”, ”noblețea” și ”exemplaritatea” unei capitale. La nivel spațial, dialectica dintre centru și periferii sugerează această opoziție calitativă. Centrul a devenit inconturnabil pentru că a impus altora – pe raza unui stat național sau chiar a unui imperiu – stilul său de viață, de gândire, valorile pe care le-a cristalizat. Distincția operează valid la nivel social. Cu cât o familie sau un individ e mai aproape de capitala (politică, administrativă, culturală) – cu atât statutul său primește marca distincției și a respectabilității. Și cum toată lumea caută un statut social cât mai înalt, comanda capitalei asupra provinciei nu mai e un fapt obiectiv, ci mai curând o obsesie, un complex.

În cazul României, țară cu jumătate de populație rurală,  secolul 21 nu schimbă major structura socială moștenită din comunism. Bucureștiul e plin cu alogeni vărsați aici pe fondul industrializării forțate. Orașul avea cândva o burghezie, ba chiar și ”crai” de soiul celor din capodopera lui Mateiu Caragiale, numai că demolările sistematice, schimbul de populație și umplerea cartierelor-dormitor cu țărani colectivizați au distrus orice noblețe (sau chiar memorie) intrinsec bucureșteană. Așa stând lucrurile, nu prea mai există argumente pentru a susține fascinația față de orașul capitală: da, e cel mai populat, are o contribuție serioasă la PIB, oferă mai multe locuri de muncă și posedă o infrastructură cultural- universitară mai amplă, dar nu (mai) e intrinsec superior decât prin monopolul său politic, adică prin găzduirea instituțiilor ”centrale”. Această magnifiere a capitalei decurge și din programul de românizare accelerată a României Mari, după 1918. Știm prea bine că elitele din provinciile alipite au protestat și s-au simțit persecutate: fie că lucrau la Cluj, la Cernăuți ori la Chișinău, ele s-ar fi așteptat ca Bucureștiul să fie mai puțin centralizator și ”colonizator” decât a fost în realitate.

Cu toate acestea, tirania intelectuală a capitalei, disprețul față de provincie, confuzia dintre notorietate și valoare și avantajul comparativ al meditatizării pe canale cu acoperire națională continuă să facă legea nescrisă a raportului dintre centrul ”vital” și periferiile ”neglijabile”. Ceva este adevărat în această repartiție la rigoare contestabilă. În București avem cel mai mare număr de edituri, teatre, săli de concert și spectacol, publicații, cafenele literare, ba chiar și cel mai ridicat număr de artiști, creatori, scriitori etc. Această superioritate empirică, statistică, materială pare obiectiv impozantă și indiscutabilă. Putea fi altfel ? Nu prea. Deși Constituția din 1923 o imita pe cea belgiană, cerul ideilor românești a fost multă vreme la fel de ”franțuzit” precum Coana Chirița, isprăvniceasa. Dacă Parisul a înghițit slava locală a atâtor mari centre (Bordeaux, Lyon sau Dijon, fosta capitală a Burgundiei), cum ar fi putut târgul lui Bucur să nu explodeze în ceva similar ca traiectorie, mai ales că geneza României moderne fusese direct asistată de împăratul Napoleon al III-lea?

Dincolo de efectul modelator al regimului constituțional, uităm faptul că în lumea spiritului nu operează orizontala dialecticii politice dintre centru și periferii, ci verticala ierarhică a valorilor imateriale. La nivel intelectual, mentalitar, simbolic și imaginar, centrul e pretutindeni, adică oriunde se manifestă un act de creație autentic. Ovidius a scris ”Tristele” și ”Ponticele” de pe malul barbariei scitice unde fusese exilat. Stefan Zweig a luat cu el, în Brazilia, flamboaianța vieneză a scrierilor sale. Părintele Ioan Pintea, din Bistrița, e mai european, grație companiei lui Steinhardt sau Paul Celan, decât cutare poetastru iconoclast din Centrul Vechi. Louis Guermond, fotograful francez retras la Sibiu, e mai cosmopolit – acolo – decât nu știu ce pozar de cocălari bucureșteni la o nuntă. Părintele Rafail Noica sau monahul clasicist Iona (Ioan) Pătrulescu știu mai multă carte, în vârf de pășune alpină, decât trei iconomi stravrofori din administrația patriarhală care tocmai și-au susținut doctoratul.  Exemplele sunt nesfârșite. Orice om poate fi centrul lumii și chiar este, dacă devine deschis, bun partener social, iubitor de semeni, păstrător al tradiției sănătoase și inventator de noutăți curajoase, vizionare, străfulgerate de har. Centrală și cu adevărat imperativă e numai umanitatea rafinată prin cunoaștere, creație și împărtășire.

Centrele decad. Roma intră pe mâna lui Odoacru. Constantinopolul, pe mâna turcilor otomani. Ravenna secolului VI a putut fi capitala imperiului roman de Apus, care mai fusese condus, odinioară, fie de pe limes-ul dunărean, fie din insula Capri sau de la Villa Hadriana. Cel mai mare centru de studii bizantine nu e la Paris, pe Rue du Cardinal Lemoine, ci în aparent obscurul Dumbarton Oaks, lângă Washington… În sfera culturii suntem fatalmente pindarici, înțelegând că omul e visul unei umbre, dar și protagorasieni, admițând că același om e măsura tuturor lucrurilor. Poți fi provincial în București și universal la Rădăuți sau Rășinari. Ceea ce contează e valoarea în sine, care nu atârnă de meridiane, ci de ierarhiile nevăzute. Provincialismul apare atunci când ne supraevaluăm, căzând în ridicolul unor exagerări care aspiră fără mijloace și proclamă fără o bază solidă. Pentru unii, aceasta e doar o etapă spre ceva mai de soi. Pentru alții, un punct terminus.

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Da, cam asa… „centrul” si „provincia” au tot facut schimb de oameni si de naravuri. Si, cum semintele rele sunt cele care germineaza mai intai, naravurile sunt cele ce s-au „uniformizat” primele.
    E posibil, totusi, ca in „provincie” procentul de oameni buni (a se citi „abuzabili”) inca sa fie mai mare decat in capitala, iar sansele de „succes” ale unui „lup” inoculat cu naravurile capitalei sa fie mai mari.

    Din punct de vedere politic, as zice asa: am avut premier clujean, avem presedinte sibian, iar conducerea centrala a unor partide pare subjugata de „baroni” din „provincie”. S-ar putea spune ca „provincia” isi ia revansa asupra „capitalei”. :)

  2. Mai bine sa fim actuali in faptele noastre. Sa ne traim actualitatea imediata, dincolo de trecerea timpului. Ca sa ne rupem din timp trebuie sa fim in timp. Devenim centrali cand nu mai suntem periferici. Centrati in noi suntem centrati in timp.

  3. Ca de obicei începe bine și se termină în confuzie. Trageți vreo concluzie dacă puteți.

    ”Nici așa, nici altminteri”.

  4. Eu nu cred ca Parintii Ioan Pintea sau Rafail Noica s-au plans vreodata de faptul ca sunt tratati ca la periferie. (Nici nu a fost cazul. Cei care i-au ponegrit au facut-o pentru alte motive/pretexte.) Cred ca nici nu s-au intrebat cum ii vede pe ei lumea, la centru sau la periferie.
    Autorul se plange numai de „centru”. Centrul e arogant, tiran, dispretuitor. Periferia e buna, culta si valoroasa. Daca atat centrul, cat si periferia sunt superstitie politica, atunci e superstitie si „tirania intelectuală a capitalei”. Sincer, chiar traim in aceasta tiranie?
    Poate ar fi de spus ceva si despre „provincie”. Nu ar fi mai bine sa fie mai relaxata? Sa nu se mai compare cu „centrul”?
    Daca autorul vrea sa ajute un „periferic” marginalizat, ar fi bine sa nu il planga la modul general, ci sa il promoveze cumva, de ex., sa il prezinte aici, pe contributors. Cu siguranta va gasi un invatator, un preot, un politist de la tara care isi ajuta comunitatea si care merita sa fie cunoscut de mai multa lume.

  5. Observatia este corecta, sper sa fie un input pentru schimbarea mentalitatii. Nu este nevoie de un „centru” pentru a fi o personalitate sau o putere culturala. Probabil ca acest adevar l-au avut in vedere si europenii, cand au inceput sa practice declararea unor orase de provincie drept capitale culturale. Ce ne facem insa cu centrele si periferiile economice, discrepante pe care le-a explicat corect, dupa parerea mea, o scoala latinoamericana, a lui Raul Prebisch, un economist argentinian, care chiar asa si-a numit teoria economica, a centrului si periferiei? O egalizare economica, cu centre peste tot si periferii niciunde, ar fi de dorit, dar, oricum, ideea articolului este buna, mai ales daca avem in vedere posibilitatea ca centrele culturale, altele decat cele politico-administrative si economice, sa se inhame la schimbarea superstitiei respective.

    • Avem nevoie unii de altii. Oamenii sunt facuti sa traiasca printre oameni. Mediul nu e lipsit de importanta. Crestinismul a ajuns la noi pentru ca Iisus a avut timp sa transmita intelegerea.
      Mediul in care traim, oamenii cu care ne intalnim au un efect determinant in existenta noastra.
      Chiar daca omul se adapteaza la orice, nu inseamna neaparat ca orice mediu e la fel.

      Poate ideea suficientei il indeamna pe om sa se complaca fara sa se gandeasca poate la posibilitatile existentei care s-ar actualiza in urma eforturilor personale: civilizatie, intelegere, inteligenta creativa.

      Faptul ca putem intrevedea cu ochii mintii o lume a intelegerii, iubirii in care oamenii sa-si ia in serios rolul civilizator asupra propriei existente, precum si a semenilor inseamna ca aceste lucruri pot deveni o realitate.

      De ce nu sunt o realitate in momentul de fata ? De ce mediul nu a devenit asa ?

  6. Poate aș fi ales alte exemple și exersat o argumentație ceva mai nuanțată. Ovidiu exilat la Tomis, redactând „memoriu” după „memoriu” pentru a fi reprimit la Roma, este un reprezentant cultural al centrului, un implant forțat și nu un rezultat „organic” al unei civilizații centenare grecești, recent amalgamată cu administrație romană și o spoială de latină. La fel, numele lui Zweig nu e legat de o „emanație” culturală a Braziliei. Dacă ar fi ajuns în Tierra del Fuego, nu am fi zis că și în Ushuaia „nasc oameni”. Iar în ce privește decăderea centrelor pe care le menționați, ar fi totuși de remarcat un morfism- Roma papală a Evului Mediu este departe de a fi un centru nesemnificativ, chiar dacă puterea și influența se manifestă pe cu totul alt plan decât cea imperială. Iar Constantinopolul, a cărui influență este ciuntită de apariția în Europa a imperiului bulgar, latin, sârb și respectiv posesiunilor musulmane sau cruciate în Orientul Apropiat, își regăsește vremelnic o putere înzecită sub turci. Așa cum bizantinii au preluat mult din tradiția romană, la fel și otomanii au asimilat într-o oarecare măsură tipare bizantine. Desigur, acest nou Constantinopol este un urmaș nedorit dar colosal de influent pentru câteva veacuri.
    Interesant ar fi și cazul Italiei, ca un exemplu de dezvoltare multi-polară. Sau, pentru a ieși din țarcul vesto-centric, amalgamul hinduso-budisto-musulman al subcontinentului indian, ori migrațiile successive ale „centrului” chinez.

  7. centrul si periferia sau anteriorul si posteriorul (dosul)
    cred ca n romania se merge nu doar pe bijbiite dar si pe cai gresite
    organul conducator (farul calauzitor) am vazut cine a fost si cine este, ne a mai ramas doar sa stabilim cine i elita.
    care a fost rolul „intelectualimii” si cum se cuantifica efortul ei in acesti 25 de ani ?
    ce treaba are steinbeck cu countrysideul american si bursa new yorkeza sau herta muller cu satele sasesti si burgurile germane ?

  8. Junimea venea de la Iaşi, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ l-a lansat pe Andrei Şerban, Teatrul din Craiova condus de Boroghină l-a dat pe Purcărete. Universitatea Babeş Bolyai este în topul universitar românesc. Phoenix vine de la Timişoara.
    Nasc şi în provincie oameni.

  9. Evident, „provincialismul” reprezinta o atitudine care nu este, in nimic, conditionata de vreo localizare geografica specifica. In acelasi timp insa, e rar ca un satean din Sebes, de ex, sa se foloseasca de acest cuvant pentru a desemna comportamentul unui bucurestean ;) …
    Asta ma face sa banuiesc ca termenul a fost „inventat” undeva, intr-o capitala, de catre niste indivizi care au considerat util sa-si exprime autosatisfactia si suficienta, prin dispret, adica clasic!
    Deseori (mereu?) insa, invectivele caracterizeaza mai degraba pe cel care le exprima, decat pe acela caruia-i sunt adresate…

  10. Cred ca e o viziune corecta: centrul spiritual al unui fenomen poate fi orice om, din orice punct; daca indeplineste o serie de conditii, printre care retin „pastrarea traditiilor” si „universalitatea”, deschiderea in gandire; in rest, descrierea centrului ce poate sa devina provincie in timp si a provinciei ce poate lua locul centrului; caci „totul curge”, nu-i asa? nimic nu ramine neschimbat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Teodor Baconschi
Teodor Baconschi
După un doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV, 1995), a urmat studii post-doctorale la New Europe College (București, 1996). A fost director al Editurii Anastasia (1995–1996), apoi redactor-șef în TVR (emisiunea Viața spirituală, 1997). În 1997 a intrat în diplomaţie, fiind, pe rând, ambasador al României la Sfântul Scaun, Ordinul Militar Suveran de Malta și Republica San Marino (1997–2000); director general în Ministerul Afacerilor Externe (2001–2002); ambasador al României în Republica Portugheză (2002–2004); secretar de stat pentru afaceri globale (MAE, 2004–2006); consilier prezidențial (2006–2007); ambasador al României în Republica Franceză și Principatul de Monaco (2007–2009); ministru al afacerilor externe (2009–2012). A fost distins cu Marea Cruce a Ordinului Pius IX (Vatican), Ordinul Sfintei Agatha (San Marino), Comandor Stella della solidarieta italiana, Cavaler al Ordinului de Merit (Portugalia), Comandor al Legiunii de Onoare (Franța), Cavaler al Ordinului Serviciu Credincios (România). Publicații, sub semnătura de autor Teodor Baconsky: Le rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque, Desclée de Brouwer, Paris, 1996 (Râsul Patriarhilor, Anastasia, 1996; Humanitas, 2008); Iacob şi îngerul, Anastasia, 1996; Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinței, Anastasia, 1997; Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică, Curtea Veche, 1999; Roma caput mundi (împreună cu Horia Bernea), Humanitas, 2000; Pe ce lume trăim, Editura Pro, 2004; Insula Cetății. Jurnal parizian, Curtea Veche, 2005. Despre necunoscut, Humanitas, 2007; 111 incursiuni în Cotidianul românesc (ilustrații de Devis Grebu), Curtea Veche, 2009; Bisericile de lemn din Maramureș (album UNESCO), 2010. Sub semnătura Teodor Baconschi: Creștinism și democrație, Curtea Veche, 2011; Legătura de chei. Mărturii diplomatice (în dialog cu Armand Goșu),Curtea Veche, 2013.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro