Home » Fără categorie » Citesti:

Criza rachetelor nucleare balistice din Europa şi problema drepturilor omului (1976-1989)

Petre Opris august 5, 2018 Fără categorie
51 comentarii 4,706 Vizualizari

La mijlocul anilor ’70, autorităţile sovietice aveau la dispoziţie 559 de rachete balistice nucleare cu rază medie de acţiune R-12 „Dvina” (SS-4 „Sandal”, în codul NATO) şi R-14 „Ciusovaia” (SS-5 „Skean”).

În scopul modernizării arsenalului armatei sovietice, în perioada 1976-1983 au fost înlocuite 219 rachete SS-4 şi SS-5 cu 351 de rachete RSD-10 „Pionier” (SS-20 „Saber”), care aveau trei focoase nucleare şi o rază maximă de acţiune de 5500 km. Aproximativ 200 de rachete SS-20 au fost amplasate în partea europeană a Uniunii Sovietice. În consecinţă, liderii politici ai statelor membre ale NATO au aprobat la 12 decembrie 1979 un plan de echilibrare a balanţei de forţe şi mijloace nucleare din Europa, prin aducerea treptată din SUA a unor instalaţii moderne de lansare a rachetelor nucleare balistice.

Drept răspuns la pericolul militar sovietic, în perioada noiembrie 1983 – decembrie 1985 au fost instalate pe teritoriul Republicii Federale Germania 108 lansatoare mobile de rachete balistice americane „Pershing II”, cu rază medie de acţiune şi şase sisteme mobile BGM-109G (cu 96 de rachete „Gryphon”, varianta „sol-sol” a rachetei „Tomahawk”). Totodată, în Marea Britanie, Olanda, Italia şi Belgia urmau să ajungă 160, 48, 112 şi, respectiv, 48 de vectori nucleari de croazieră BGM-109G „Gryphon”, până la sfârşitul anului 1985. În acelaşi timp, Franţa avea la dispoziţie 98 de rachete cu focoase nucleare – 80 de vectori erau instalaţi pe submarine, iar 18 rachete se aflau în silozuri terestre – şi 44 de bombe nucleare AN-22 (cu o putere de distrugere de 60 kilotone de TNT), transportate de avioanele „Mirage IV”. La rândul său, Marea Britanie avea instalate pe submarinele nucleare din clasa „Valiant” 64 de rachete americane UGM-27 „Polaris”, cu sistem de tip „Chevaline”, fiecare având câte două focoase nucleare de 200 kilotone TNT şi un focos fals pentru a contracara apărarea antirachetă sovietică.

Amplasarea de rachete cu rază medie de acţiune în Republica Federală Germania, Belgia şi Olanda, pe poziţii care puteau fi pierdute de NATO în primele zile ale unui atac declanşat de sovietici şi de aliaţii lor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia (O.T.V.) împotriva Europei Occidentale, a creat probleme strategilor militari de la Moscova. Practic, rachetele „Pershing II” şi „Gryphon” din acele ţări trebuiau lansate de americani înainte de posibila capturare a lor de către forţele sovietice, est-germane sau cehoslovace (aflate în primul eşalon operativ al O.T.V. pe Teatrul de Acţiuni Militare de Vest), iar o singură lansare a unei rachete nucleare cu rază medie de acţiune ar fi putut transforma războiul convenţional declanşat de sovietici într-unul nuclear.

Strategii americani s-au confruntat cu o situaţie asemănătoare în luna octombrie 1962, în cursul crizei rachetelor balistice nucleare, cu rază medie de acţiune, instalate de sovietici în Cuba (operaţiunea „Anadîr”, iunie-octombrie 1962). Atunci, teritoriul Statelor Unite ale Americii era ameninţat direct de 75 de rachete balistice intercontinentale R-7 şi R-16 (SS-6 „Sapwood” şi SS-7 „Saddler”) instalate în URSS, de circa 100 de bombardiere strategice (Tu-95 şi M-4 „Molot”), precum şi de şase unităţi cu vectori nucleari sovietici aflaţi în curs de amplasare în Cuba: 24 de lansatoare SS-4 „Sandal” (fiecare având câte două rachete 8 K 63), 16 lansatoare SS-5 „Skean” (32 de rachete 8 K 65) şi şase bombe atomice 407N (de 8-12 kilotone TNT, fiecare), aflate la un regiment echipat cu 30 de avioane Il-28 (lansatoare de torpile RAT-52 şi mine marine), trei aparate Il-28 de antrenament şi nouă avioane Il-28 care puteau transporta bombe atomice. În acelaşi timp, şase complexe tactice 2 K-6 „LUNA” (cu nouă rachete 3R9, dotate cu focoase nucleare) se aflau în compunerea a trei divizioane sovietice instalate pe insulă şi puteau fi folosite împreună cu 80 de rachete de croazieră antinavă AS-1 „Kennel” (KS-1 „Komet”, cu muniţie convenţională) împotriva forţelor S.U.A. care ar fi încercat să debarce în Cuba.

Protecţia aeriană a forţelor sovietice era asigurată de Regimentul 32 Aviaţie de Gardă (înzestrat cu 40 de avioane de vânătoare MiG-21 F-13) şi de Diviziile 12 şi 27 A.A. – în subordinea cărora s-au aflat câte trei regimente de rachete antiaeriene S-75 „Dvina” (fiecare unitate având 24 de instalaţii pentru lansarea a 120 de rachete), o bază tehnică şi un batalion radiotehnic echipat cu staţii radar P-30. În plus, sovieticii au mai trimis în Cuba un regiment înzestrat cu 33 de elicoptere Mi-4 şi patru regimente de infanterie motorizată.

În toamna anului 1962, armata americană putea utiliza împotriva Uniunii Sovietice aproximativ 1450 de bombardiere, peste 172 de rachete intercontinentale (SM-65 „Atlas” – 142 de exemplare; SM-68A „Titan I”; LGM-30 „Minuteman I”), 60 de rachete cu rază medie de acţiune PGM-17A „Thor” (amplasate în Marea Britanie), 45 de rachete cu rază medie de acţiune PGM-19 „Jupiter” (30 de vectori nucleari în sudul Italiei, la baza aeriană Gioia del Colle, respectiv 15 rachete în Turcia, la Çiğli), 160 de rachete UGM-27 „Polaris” (aflate la bordul a cinci submarine din clasa „George Washington” şi cinci submarine din clasa „Ethan Allen”) şi 514 rachete balistice nucleare SSM-N-8 „Regulus” (care puteau fi lansate de la bordul submarinelor din clasele „Gato”, „Balao”, „Grayback” şi „Halibut”). În acelaşi timp, circa 155.000 de militari americani, 550 de avioane şi peste 180 de nave erau gata să atace Cuba pentru a înlătura pericolul reprezentat de rachetele balistice nucleare sovietice, cu rază medie de acţiune, aflate pe insulă.

Dezbaterile care au avut loc în Comitetul Executiv al Consiliului Naţional de Securitate american s-au concentrat în jurul a două idei principale. Astfel, generalul Maxwell D. Taylor (preşedintele Comitetului şefilor de state majore ai categoriilor de forţe armate), John A. McCone (directorul C.I.A.), Clarence Douglas Dillon (secretarul Ministerului de Finanţe) şi Dean Acheson (fost şef al diplomaţiei americane) au propus bombardarea bazelor de rachete nucleare sovietice descoperite în Cuba sau invadarea imediată a insulei. Pe de altă parte, Robert McNamara a propus şi Robert Kennedy a susţinut ideea instituirii unei „carantine” americane în apele internaţionale, pentru a nu permite navelor sovietice încărcate cu rachete şi focoase nucleare să ajungă în porturile cubaneze. Autorităţile politice de la Moscova au planificat încă din luna mai 1962 ca transportul respectiv să fie efectuat cu cel puţin 80 de vase comerciale, care urmau să plece de două-trei ori din bazele navale sovietice spre cele cubaneze (primele zece vase au ajuns la destinaţie în perioada 26-31 iulie).

Din documentele americane publicate până în prezent rezultă în mod evident îngrijorarea tuturor participanţilor la şedinţele Comitetului Executiv al Consiliului Naţional de Securitate faţă de posibilitatea pe care o aveau sovieticii, de a lansa împotriva SUA rachete balistice nucleare cu rază medie de acţiune de îndată ce poziţiile de tragere din Cuba ar fi fost puse în pericol de o operaţiune aeriană, navală sau terestră americană. În plus, în acele zile, liderii politici şi militari americani nu cunoşteau faptul că autorităţile sovietice aveau deja în Cuba nouă rachete balistice tactice 3R9 „LUNA” („FROG-3”), dotate cu câte un focos nuclear.

După 20 de ani de la criza cubaneză, mareşalii sovietici au propus şi liderii politici de la Kremlin au acceptat trimiterea de instalaţii de lansare a rachetelor SS-20 „Saber” şi în Republica Democrată Germană şi Cehoslovacia, nu doar în zona de vest a URSS, în scopul rezolvării la nivel strategic a problemei rachetelor americane cu rază medie de acţiune care urmau să fie instalate în Europa, începând din luna noiembrie 1983. Totodată, la reuniunile Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia de la Praga (4-5 ianuarie 1983) şi Moscova (28 iunie 1983) a fost analizată şi posibilitatea instalării în Ungaria a unor vectori nucleari sovietici cu rază medie de acţiune, pentru a bloca orice fel de acţiune militară posibilă a NATO din direcţiile strategice nord-italiană şi austriacă. În cazul în care NATO ar fi atacat Republica Democrată Germană, Cehoslovacia sau Ungaria cu mijloace de luptă convenţionale, se putea ajunge într-o situaţie asemănătoare cu cea din Republica Federală Germania – de această dată cu sovieticii în poziţia de a lansa rachete nucleare cu rază medie de acţiune înainte de capturarea lor de către forţele NATO – fapt ce ar fi putut determina transformarea conflictului convenţional din Europa într-un război nuclear.

Desfăşurarea de rachete nucleare SS-20 în Republica Democrată Germană şi Cehoslovacia a constituit una dintre contramăsurile anunţate în mod oficial de autorităţile de la Moscova la 24 octombrie 1983, cu o săptămână înainte de începerea operaţiunii de instalare a primelor rachete de tipul „Pershing II” şi BGM-109G „Gryphon” în Europa Occidentală.

Pentru a bloca desfăşurarea în continuare a rachetelor „Pershing II” şi BGM-109G „Gryphon” în vestul Europei, autorităţile de la Moscova au aplicat în mod unilateral, începând de la 7 aprilie 1985, un moratoriu referitor la oprirea instalării de noi rachete SS-20 în partea europeană a URSS şi stoparea trimiterii de rachete SS-20 în Republica Democrată Germană şi Cehoslovacia.

Ulterior, într-un discurs rostit la 3 octombrie 1985, într-o şedinţă specială a Parlamentului francez, Mihail Gorbaciov a menţionat astfel: „Ştiţi că am declarat un moratoriu în legătură cu amplasarea în Europa a rachetelor cu rază medie de acţiune. Numărul rachetelor operaţionale SS-20 de care dispune Uniunea Sovietică în zona europeană este în prezent de 243 de unităţi. Aceasta înseamnă că acest număr corespunde exact nivelului din iunie 1984, când a început amplasarea suplimentară a rachetelor noastre ca răspuns la instalarea în Europa a rachetelor americane cu rază medie de acţiune. Rachetele SS-20 desfăşurate suplimentar nu sunt în prezent operaţionale, iar instalaţiile staţionare pentru amplasarea lor vor fi demontate în următoarele două luni. Acest lucru poate fi controlat. În acelaşi timp, măsurile de răspuns adoptate de noi în ce priveşte teritoriul Statelor Unite continuă să rămână în vigoare.

Vreau, de asemenea, să explic ce sens atribuim noi în acest caz termenului de „zonă europeană”. Aceasta este zona în care sunt amplasate rachetele cu rază medie de acţiune care pot să atingă obiective de pe teritoriul Europei Occidentale.

Trebuie să adaug că am scos complet din dotare rachetele vechi SS-5, destul de puternice, şi continuăm să retragem rachetele SS-4. Aceasta înseamnă că, în ansamblu, numărul rachetelor purtătoare cu rază medie de acţiune din zona europeană a URSS este mult mai mic decât acum 10 sau chiar 15 ani. Procedând la această autolimitare, suntem călăuziţi de interesele largi ale securităţii europene. Cred că acum Europa este îndreptăţită să aştepte din partea Statelor Unite ale Americii o acţiune de răspuns, respectiv încetarea amplasării rachetelor lor cu rază medie de acţiune pe continentul european (subl.n.)”i.

Deşi declaraţia liderului suprem sovietic pare a fi corectă, aceasta era afectată de celebra „minciună prin omisiune”. Într-adevăr, numărul rachetelor balistice cu rază medie de acţiune, deţinute de sovietici în Europa scăzuse în anul 1985 (comparativ cu deceniul precedent). Însă modelul SS-20 avea trei focoase nucleare, care puteau lovi diferite ţinte în mod independent, în timp ce rachetele SS-4 şi SS-5 aveau doar câte un focos. Cu alte cuvinte, Mihail Gorbaciov şi mareşalii sovietici aveau la dispoziţie mai puţine rachete, dar mai mulţi vectori nucleari, cu o capacitate de distrugere sporită.

În scopul reducerii pericolului declanşării unui război în Europa, Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov au hotărât în anul 1987 să se înceapă negocieri pentru reducerea substanţială a cantităţilor de tehnică de luptă convenţională aflate în statele membre ale NATO, respectiv O.T.V. De asemenea, conducătorul Partidului Comunist al URSS a fost de acord să renunţe la toate rachetele SS-20 amplasate în partea europeană a Uniunii Sovietice, precum şi în R.D.G. şi Cehoslovacia. În acelaşi timp, preşedintele american Ronald Reagan a adoptat măsuri de distrugere a rachetelor „Pershing II” aflate în Republica Federală Germania şi a rachetelor de croazieră BGM-109G „Gryphon” – instalate deja în R.F.G. (cinci sisteme de lansare la Wueschheim), Belgia (48 de rachete la baza aeriană de la Florennes), Italia (112 rachete la baza aeriană de la Comiso, în Sicilia), Marea Britanie (160 de rachete la bazele „Royal Air Force” de la Molesworth şi Greenham Common) şi Belgia (48 de rachete la baza aeriană de la Florennes).

Nicolae Ceauşescu a luat la cunoştinţă despre intenţiile liderilor celor două superputeri şi, în luna mai 1988, a aprobat ca ministrul român al Apărării Naţionale să informeze Comandamentul Forţelor Armate Unite ale O.T.V. despre cantităţile de tehnică de luptă deţinute de armata română şi „categoriile de forţe armate şi principalele tipuri de armament care urmează să facă obiectul schimbului de date între statele participante la Tratatul de la Varşovia şi ţările din NATO”.

La începutul lunii martie 1989, Nicolae Ceauşescu a aprobat mandatul delegaţiei care urma să participe la Viena, din partea României, la negocierile privind dezarmarea convenţională a celor două blocuri politico-militare din Europa – NATO şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Apoi, Ioan Totu, ministrul Afacerilor Externe, l-a informat permanent pe liderul P.C.R. în legătură cu stadiul tratativelor din capitala Austriei. Mai mult decât atât, înainte de finalizarea unei runde de negocieri (13 iulie 1989), Ioan Totu şi generalul Vasile Milea (ministru al Apărării Naţionale) au întocmit un raport comun de activitate al delegaţiei române aflate la Viena. Documentul a fost trimis preşedintelui României cu două zile înainte de începerea reuniunii Comitetului Politic Consultativ al O.T.V. (Bucureşti, 7-8 iulie 1989).

Ulterior, în cadrul reuniunii din 14 iulie 1989 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a prezentat câteva date din anexa nr. 1 a raportului semnat de Ioan Totu şi Vasile Milea. Informaţiile respective se găsesc în stenograma şedinţei respective (pe care o redăm în continuare, împreună cu protocolul aceleiaşi reuniuni).

În paralel, o delegaţie condusă de ambasadorul Constantin Ene, director în Ministerul Afacerilor Externe, a participat la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa privind problematica drepturilor omului (Paris, 30 mai – 23 iunie 1989).ii Aceasta a avut loc în plen (30 mai – 5 iunie 1989) şi în două grupe de lucru, iar pe ordinea de zi au fost două probleme: „respectarea de către statele participante a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cooperarea în domeniul umanitar; aplicarea de către statele participante a prevederilor documentului final de la Viena în soluţionarea unor probleme din domeniul umanitar, inclusiv a aşa-ziselor «cazuri şi situaţii individuale»”iii.

În raportul trimis lui Nicolae Ceauşescu de Ioan Totu, la 11 mai 1989, ministrul român de Externe a afirmat că „în interpretarea ţărilor occidentale, reuniunea s-ar înscrie într-un sistem de proceduri de verificare şi control a politicii statelor în aceste probleme. Menţionăm că, în cadrul Reuniunii de la Viena, România nu a acceptat un asemenea sistem şi a exprimat rezerve faţă de prevederile din documentul final referitor la stabilirea de proceduri care să dea dreptul unor state de a cere informaţii pe problemele de mai sus. În consecinţă, după Reuniunea de la Viena, au fost respinse cererile de această natură din partea unor ţări occidentale”iv.

Pentru a preveni orice surpriză neplăcută, Nicolae Ceauşescu a convocat o şedinţă a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv. Aceasta s-a desfăşurat la 19 mai 1989 şi a avut un singur punct pe ordinea de zi: participarea delegaţiei române la Conferinţa de la Paris. Cu acel prilej, liderul P.C.R. a declarat, chiar la începutul şedinţei, astfel: „Vreau să atrag atenţia asupra faptului că trebuie să luăm o poziţie foarte activă. Trebuie să mergem bine documentaţi, şi pe primul plan să fie problemele de bază: şomajul, sărăcia, locuinţele, învăţământul.

Aţi văzut că, în SUA, [Robert] McNamara a spus ca să se reducă cu 50 la sută cheltuielile militare şi să se rezolve problema şomajului şi analfabetismului, inclusiv sărăcia. [...] Să avem toate datele oficiale care există şi cu acestea să argumentăm (că în România se respectă drepturile omului – nota P. Opriş), nu cum se leagă ei de faptul că nu am dat paşaport la timp unui nenorocit care vrea să plece din ţară (subl.n.)”v.

Ca de obicei în asemenea ocazii, Elena Ceauşescu şi-a întrerupt soţul, considerând că ea ştia mai bine decât participanţii la Conferinţa de la Paris ce probleme trebuie să discute aceştia. La rândul său, Nicolae Ceauşescu a spus: „Dar acestea le discută ei. Discută prostii! Spun că unii încalcă drepturile omului (subl.n.)”vi.

În aceeaşi zi, începând cu ora 10.30, liderul PCR a condus şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. Cu acel prilej, a abordat una dintre temele sale propagandistice favorite – dezarmarea nucleară – în scopul discreditării Occidentului. „În al doilea rând – a spus Nicolae Ceauşescu –, având în vedere că, la sfârşitul acestei luni, NATO şi-a propus să discute problema modernizării armelor tactice şi a rachetelor nucleare cu rază scurtă de acţiune, consider că este necesar să adoptăm o poziţie mai activă şi, prin mijloacele noastre de informare – presă, radio, televiziune, dar şi din partea diferitelor organizaţii de masă şi obşteşti, să cerem să se renunţe la modernizarea acestor arme şi să se treacă la tratative pentru lichidarea tuturor armelor, a celor tactice şi a rachetelor nucleare cu rază scurtă şi medie de acţiune.

De altfel, este o acţiune largă în Europa, inclusiv în SUA, tot mai multe forţe acţionează în direcţia aceasta – deşi Administraţia SUA spune că este împotrivă. Dar noi trebuie să intensificăm acţiunile şi să întărim contactele cu alte organizaţii, pentru a exercita o influenţă a opiniei publice din Europa, din întreaga lume, în aceste probleme.

În mod corespunzător, în comunicatul privind şedinţa Comitetului Politic Executiv să spunem că România se pronunţă ferm împotrivă şi cere ca NATO să renunţe la modernizarea acestor arme şi să vină în întâmpinarea propunerilor ţărilor socialiste, ale Uniunii Sovietice, în privinţa aceasta.

De altfel, ţările socialiste au întocmit un apel care să fie trimis ţărilor NATO, pe problema aceasta – şi care a şi început să fie trimis.

Deci, să acţionăm în acest sens.

Aceasta a fost a doua problemă internaţională.

Este foarte important să procedăm aşa, ţinând seama de politica generală din totdeauna a partidului şi ţării noastre, dar şi faptul că ţările din NATO doresc să forţeze adoptarea unei hotărâri – deşi ştiţi bine că sunt câteva ţări NATO care sunt împotrivă – şi trebuie să nu stăm fără să acţionăm hotărât în această privinţă”vii.

Prin discursuri lipsite de o finalitate practică, Nicolae Ceauşescu dorea să se implice în rezolvarea acelor probleme, fără să aibă sprijinul liderilor din ţările care deţineau arme nucleare. În acelaşi timp, drepturile fundamentale ale omului erau încălcate în România din cauza deciziilor adoptate de Nicolae Ceauşescu în anii ’80. Mai mult decât atât, acesta şi-a instruit subordonaţii cum să procedeze la conferinţa de la Paris (30 mai – 23 iunie 1989), dar nu a reuşit să evite defecţiunea lui Dumitru Mazilu.viii

În calitate de expert în cadrul subcomisiei ONU pentru Prevenirea Discriminării şi pentru Protecţia Minorităţilor – din Comisia ONU pentru Drepturile Omului, Dumitru Mazilu a criticat într-un raport restricţiile impuse în România de Nicolae Ceauşescu. Documentul a ajuns în Elveţia şi a fost prezentat la 10 iulie 1989 în sesiunea subcomisiei menţionate, iar o lună de zile mai târziu a fost publicat (18 august 1989). În perioada respectivă, Dumitru Mazilu se afla în România, fiind supravegheat de câţiva ofiţeri de Securitate, iar locul său în subcomisia ONU pentru Prevenirea Discriminării şi pentru Protecţia Minorităţilor era ocupat de expertul Ion Diaconu – care a acţionat pentru retragerea imediată de la subcomisia ONU a raportului întocmit de Dumitru Mazilu.

La 1 septembrie 1989, ziarul „Le Monde” informa opinia publică despre faptul că Dumitru Mazilu era sechestrat în România din cauza documentului menţionat, apreciat în mod favorabil de zece experţi din subcomisia ONU pentru Prevenirea Discriminării şi pentru Protecţia Minorităţilor, în frunte cu olandezul Theo van Boven.ix

Protocolul şi stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 14 iulie 1989, în cursul căreia s-a discutat despre rezultatele reuniunii de la Bucureşti a Comitetului Politic Consultativ al O.T.V. (7-8 iulie 1989) (extrase).

Protocol nr. 15

al şedinţei Comitetului Politic Executiv [al C.C. al P.C.R.], din ziua de 14 iulie 1989

Şedinţa a fost prezidată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român.

La şedinţă au participat tovarăşii: Bobu Emil, Ceauşescu Elena, Ciobanu Lina, Constantin Nicolae, Dăscălescu Constantin, Dincă Ion, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Niculescu Paul, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Popescu Dumitru, Rădulescu Gheorghe, Andrei Ştefan, Bălan Radu, David Gheorghe, Gere Mihai, Giosan Nicolae, Milea Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Petrescu Barbu, Postelnicu Tudor, Radu Constantin, Radu Ion, Stoian Ion, Toma Ioan, Totu Ioan, Ursu Ioan.

Au fost invitaţi tovarăşii: Bărbulescu Vasile, Curticeanu Silviu, Sîrbu Ion, miniştrii şi alte cadre menţionate în nota anexă.

Şedinţa a început la ora 10.30 şi s-a terminat la ora 11.10.

Ordinea de zi:

I. Rapoarte cu privire la realizarea planului de încasări şi plăţi şi respectarea planului de finanţare.

II. Raportul privind evoluţia preţurilor şi tarifelor.

III. Informare privind campania agricolă de recoltare.

IV. Raportul asupra calităţii mediului.

V. Probleme externe.

VI. Alte probleme.

În urma discuţiilor, Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R. a hotărât următoarele:

I. – IV. [...]

V/1. Comitetul Politic Executiv a ascultat o Informare în legătură cu lucrările Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia, care a avut loc la Bucureşti, în zilele de 7-8 iulie 1989.

Comitetul Politic Executiv a dat o înaltă apreciere activităţii desfăşurate de secretarul general al partidului, preşedintele Republicii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în cadrul consfătuirii şi al întâlnirii conducătorilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste participante la Tratatul de la Varşovia, modului în care a prezentat poziţia ţării noastre în problemele dezbătute, relevând că aceasta corespunde orientărilor stabilite de Congresul al XIII-lea şi Conferinţa Naţională ale P.C.R., intereselor şi aspiraţiilor poporului român, cauzei generale a socialismului şi păcii în lume.

S-a subliniat că, prin importanţa deosebită a problemelor discutate şi a hotărârilor convenite, Consfătuirea de la Bucureşti reprezintă un moment de cea mai mare însemnătate pentru colaborarea viitoare dintre statele participante la Tratatul de la Varşovia, atât pe plan internaţional, cât şi în construcţia socialistă.

Comitetul Politic Executiv a reliefat însemnătatea documentelor semnate şi adoptate cu acest prilej, care oglindesc poziţiile comune ale tuturor participanţilor la consfătuire.

S-a apreciat că, prin conţinutul lor, Declaraţia şi Comunicatul Consfătuirii constituie un apel adresat ţărilor din NATO, altor state ale lumii, de a acţiona împreună pentru afirmarea unei politici noi, de pace şi colaborare, de deplină egalitate în drepturi, care să asigure dezvoltarea liberă, independentă a tuturor naţiunilor.

S-a subliniat că o atenţie deosebită s-a acordat, în cadrul consfătuirii, perfecţionării, în continuare, a activităţii Comitetului Politic Consultativ al tratatului, accentuării caracterului lui politic, în vederea dezvoltării colaborării şi consultărilor reciproce în problemele fundamentale ale construcţiei socialiste din fiecare ţară.

Aprobând rezultatele Consfătuirii de la Bucureşti, documentele şi hotărârile adoptate, Comitetul Politic Executiv a reafirmat hotărârea României de a acţiona în continuare, în strânsă unitate cu celelalte ţări socialiste, cu popoarele şi forţele înaintate de pretutindeni, pentru înfăptuirea dezarmării, eliminarea pericolului de război, soluţionarea pe cale politică, prin tratative, a stărilor de încordare şi conflict, a tuturor problemelor litigioase dintre state.

V/2. În cadrul şedinţei a fost prezentată, de asemenea, o Informare privind vizita de lucru efectuată în ţara noastră de tovarăşul Yasser Arafat, preşedintele Statului Palestina, preşedintele Comitetului Executiv al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei.

Comitetul Politic Executiv a subliniat însemnătatea întâlnirii şi convorbirilor dintre tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşul Yasser Arafat, care se înscriu ca un nou moment important al dialogului rodnic româno-palestinian, la cel mai înalt nivel. S-a relevat faptul că, în timpul convorbirilor, a fost exprimată hotărârea comună de a dezvolta şi întări pe mai departe relaţiile de prietenie şi colaborare dintre România şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, în interesul ambelor popoare, al cauzei păcii şi înţelegerii internaţionale.

Comitetul Politic Executiv a dat o deosebită apreciere concluziei la care s-a ajuns, în cadrul schimbului de păreri, şi a aprobat în întregime rezultatele noii întâlniri dintre tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşul Yasser Arafat.

V/3. Comitetul Politic Executiv a luat cunoştinţă de informarea referitoare la modul cum a fost primit de conducerea Partidului Comunist Chinez, mesajul transmis din partea conducerii Partidului Comunist Român.

VI. Comitetul Politic Executiv a aprobat propunerile privind planificarea tovarăşilor din conducerea partidului în concediu de odihnă, în vara anului 1989. În ce priveşte primii secretari ai comitetelor judeţene de partid, s-a stabilit ca tovarăşii respectivi să plece în concediu imediat după ce vor termina strânsul şi predarea la fondul de stat a grâului.

ss. Nicolae Ceauşescu

Stenograma

şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 14 iulie 1989

Şedinţa a fost prezidată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român.

La şedinţă au participat tovarăşii Emil Bobu, Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Nicolae Constantin, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Miu Dobrescu, Ludovic Fazekaş, Paul Niculescu, Constantin Olteanu, Gheorghe Oprea, Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, Gheorghe Rădulescu, Ştefan Andrei, Radu Bălan, Gheorghe David, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Vasile Milea, Ana Mureşan, Cornel Pacoste, Barbu Petrescu, Tudor Postelnicu, Constantin Radu, Ion Radu, Ion Stoian, Ioan Toma, Ioan Totu, Ioan Ursu.

Au fost invitaţi tovarăşii: Vasile Bărbulescu, Silviu Curticeanu, Ion Sîrbu, Ion Păţan, Ioan Ungur, Marin Enache, Gheorghe Stoica, Eugeniu Rădulescu, Nicolae Vaidescu, Ion M. Nicolae, Irimie Catargiu, Petre Fluture, Nicolae Amza, Alexandru Dimitriu, Pavel Aron, Paula Prioteasa, Constantin Zanfir, Gheorghe Constantinescu, Maria Flucsă, Gheorghe Antonescu, Maxim Berghianu, Ion Ceauşescu, Vasile Bulucea, Viorel Vizureanu, Ferdinand Nagy, Victor Ciobanu, Ion Badea, Decebal Urdea, Nicolae Ionescu, Emilian Dobrescu, Dumitru Apostoiu, Gheorghe Fulea, Nicolae Ionescu, Ilie Văduva, Constantin Mitea, Eugen Florescu, Nicolae Mihalache.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aţi văzut ordinea de zi, tovarăşi?

Să discutăm primele puncte împreună.

[…]

[Tov. Nicolae Ceauşescu:] Pentru că tot suntem la problemele economice, vreau să ridic o problemă care priveşte agricultura.

Am încheiat recoltatul orzului. Avem o producţie bună. Au intrat la fondul de stat 4 mil[ioane]. 600 mii tone. Mai sunt de dat 40 mii tone. Aici nu este curpinsă orzoaica.

Faţă de acum un an, avem o situaţie bună.

Noi avem o hotărâre ca să dăm cooperatorilor 5 la sută din producţia de orz, care, în parte, mai rămâne şi cooperativei, pentru anumite nevoi.

Aş propune să mărim aceasta la 8 la sută, ceea ce înseamnă un plus de vreo 70.000 tone. Propun aceasta, având în vedere că avem o recoltă bună, iar aceasta va ajuta la stimularea şi dezvoltarea creşterii animalelor.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Este foarte bine.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Având o recoltă bună, putem face aceasta, pentru că vom asigura şi furajarea, şi industria, şi ne va rămâne chiar şi un anumit stoc.

Dacă sunteţi de acord cu această propunere?

(Toţi tovarăşii sunt de acord).

Cred că şi agricultura este de acord.

Tov. Gheorghe David: Da, tovarăşe secretar general.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu credeam că voi sunteţi împotrivă!

Tov. Cornel Pacoste: Nu, tovarăşe secretar general. Vă mulţumim.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În ce priveşte recoltatul grâului, deja 9 judeţe au comunicat că au terminat şi au obţinut peste 8000 kg la hectar.x Trebuie să facem în aşa fel ca şi la grâu să obţinem cel puţin 8000 kg la hectar şi, în mod corespunzător, şi la celelalte culturi.

Deci, să procedăm în felul acesta.

Sunteţi de acord?

(Toţi tovarăşii sunt de acord). […]

PUNCTUL 5

Informare cu privire la Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia.

[Tov. N. Ceauşescu:] Aţi citit materialele, aţi citit şi Comunicatul.

În general, după cum aţi văzut, a fost o şedinţă unde s-a discutat foarte serios. Sigur, fiecare şi-a prezentat problemele.

Aţi văzut poziţia pe care a adoptat-o delegaţia noastră.

Dacă aveţi ceva de spus în plus ? (Nu).

Sunteţi de acord ? (Toţi tovarăşii sunt de acord).

În mod corespunzător, trebuie să acţionăm în sensul celor ce am discutat, inclusiv în ce priveşte problema aceasta a perfecţionării activităţii Comitetului Politic Consultativ, în creşterea rolului său în dezbaterea problemelor de construcţie, în dezvoltarea activităţii de colaborare politico-economică.

De acord? (Toţi tovarăşii sunt de acord).

PUNCTUL 6

Informare privind vizita de lucru în R. S. România a preşedintelui Statului Palestina, Yasser Arafat.

În ce priveşte vizita lui Yasser Arafat, noi am publicat şi în presă. Este îndeosebi problema palestiniană. El a dorit ca în şedinţele, în Comunicatul Comitetului Politic Consultativ şi în Declaraţia comună să se facă referiri şi la problema palestiniană.

Acest lucru s-a realizat.

Mai este o problemă legată de Comunicatul Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia.

Există date privind cheltuielile militare ale diferitelor state.

Numai aşa, informativ, vreau să spun că noi suntem cu cele mai mici cheltuieli, în dolari. Noi suntem cu 3 la sută, adică 1,170 miliarde dolari. URSS, tot după datele acestea, este cu 280 miliarde dolari, Ungaria – 2,600 miliarde; Polonia – 4 miliarde; R.D. Germană – 13 miliarde şi ceva; Cehoslovacia – 5,4 miliarde; Bulgaria – 2,6 miliarde.

Statele Unite ale Americii sunt cu 300 miliarde dolari; Turcia – 4,8 miliarde; Spania – 8,6 miliarde; Portugalia – 1,5 miliarde, aproape cât noi; Olanda – 7,9 miliarde; Norvegia – 3,4 miliarde; Italia – 18,70 miliarde; Grecia – 4 miliarde; R.F. Germania – 39 miliarde; Franţa – 38 miliarde; Danemarca – 2,8 miliarde; Canada – 10 miliarde; şi mai sunt câteva ţări.

Aceste mari cheltuieli militare reprezintă de fapt cauzele care determină situaţia economică grea.

Faptul că noi de mult am tot redus cheltuielile militare şi suntem acum la acest nivel ne-a ajutat în dezvoltarea noastră economică, inclusiv în plata datoriei externe.

Am dat toate acestea numai aşa, în mod informativ, pentru că este bine ca să se ştie.

Mai este o problemă internaţională.

Sunt două lucruri pe care este bine să le cunoaşteţi.

Avem aici o informare de la tovarăşii chinezi în legătură cu ceea ce s-a întâmplat la ei. Informarea are 11 pagini. Nu am dat-o să se citească, dar poate totuşi s-o dăm să se citească.

Venind acum din R.P.D. Coreeană, tovarăşul Nicolae Constantin s-a oprit în China şi a fost primit de noul secretar general al Partidului Comunist Chinez, Ziang Zemin, cu care a avut loc o convorbire.

Să ne prezinte tovarăşul Nicolae Constantin informarea pe care ne-a făcut-o.

Tov. Nicolae Constantin: Conform sarcinii date de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, la întoarcerea din Phenian am rămas în Beijing pentru a transmite un mesaj conducerii Partidului Comunist Chinez.

Luni, 10 iulie, la orele 15.00, am fost primit de tovarăşul Ziang Zemin, secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez. La primire am fost întâmpinaţi de tovarăşul Ziang Zemin cu urarea de „bine aţi venit şi suntem bucuroşi de vizita dumneavoastră”, spusă în limba română.

Tov. Nicolae Ceauşescu: El a fost în România de mai multe ori.

Tov. Nicolae Constantin: După ce am transmis mesajul din partea tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi a tovarăşei Elena Ceauşescu şi am făcut referiri la telegrama adresată cu ocazia alegerii în funcţia de secretar general şi că ne exprimăm convingerea fermă că Partidul Comunist Chinez are puterea de a rezolva problemele interne fără nici un amestec din afară, că sub conducerea Partidului Comunist Chinez, poporul chinez va depăşi greutăţile provocate de acţiunile elementelor contrarevoluţionare şi va realiza hotărârile celui de-al XIII-lea Congres al partidului privind asigurarea construcţiei socialiste în China pentru bunăstarea şi fericirea întregului popor.

În continuare, am expus realizările obţinute de poporul român, sub conducerea Partidului Comunist Român, în frunte cu secretarul general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, hotărârea plenarei Comitetului Central ca tovarăşul Nicolae Ceauşescu să fie reales secretar general la cel de-al XIV-lea Congres, cât şi documentele aprobate în plenară. De asemenea, am expus poziţia fermă a conducerii partidului nostru privind principiile construcţiei socialismului.

Tovarăşul Ziang Zemin a rugat să se transmită tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi tovarăşei Elena Ceauşescu cordiale şi sincere mulţumiri pentru telegrama de felicitare cu ocazia alegerii sale în funcţia de secretar general.

Vă rog să transmiteţi tovarăşului Nicolae Ceauşescu din partea mea şi a tovarăşilor Deng Xiaoping, Li Xianian, Li Peng şi Yang Shanqkun, cele mai calde mulţumiri pentru mesajul transmis, cele mai cordiale salutări, urări de sănătate şi viaţă îndelungată spre binele şi fericirea poporului român şi suntem cu toţii foarte bucuroşi că tovarăşul Nicolae Ceauşescu va fi reales secretar general al partidului la cel de-al XIV-lea Congres al partidului.

Vă rog să-i comunicaţi tovarăşului Nicolae Ceauşescu că, referitor la rebeliunea contrarevoluţionară şi a evenimentelor care au avut loc în China, şi în special la Beijing, s-a ajuns în asemenea situaţie încât, pentru a păstra cuceririle revoluţionare, singura cale este numai intervenţia armatei populare pentru a lichida rebeliunea contrarevoluţionară.

Trebuie să spunem că aceasta a reprezentat un lucru rău, dar în proverbul nostru, se poate spune că a avut şi partea sa bună. Ele ne-au obligat să reflectăm la foarte multe probleme.

Deşi, în prezent, s-a obţinut victoria decisivă în lichidarea rebeliunii contrarevoluţionare, mai sunt multe de făcut, suntem încrezători că vom reuşi să depăşim greutăţile existente.

Dorim încă o dată să mulţumim Partidului Comunist Român, personal tovarăşului Nicolae Ceauşescu pentru poziţia justă adoptată şi sprijinul faţă de măsurile luate.

Pentru noi a fost un moment în care am văzut cu luciditate cum lumea capitalistă vrea să distrugă socialismul.

Rog să-l informaţi pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu că partidul nostru se va menţine, în continuare, pe cele patru principii:

Primul: Conducerea de către partid şi numai sub conducerea Partidului Comunist Chinez, rolul său de conducător nu se poate schimba deoarece este rezultatul revoluţiei chineze şi nici un partid nu-l poate înlocui.

Al doilea: Continuarea pe calea socialistă. Vom persevera pe această cale, deoarece ea a constituit idealul nostru dintotdeauna, a reprezentat programul partidului.

Considerăm că proprietatea socialistă şi obştească asupra mijloacelor de producţie este singura cale pentru construirea socialismului; ea constituie nucleul sistemului socialist, proprietatea privată este în foarte, foarte mică parte.

Al treilea: Nu vom renunţa la ideile marxism-leninismului.

Al patrulea: Nu vom schimba principiul dictaturii democratice; în trecut nu am acordat atenţie acestui principiu. Subliniez că cele patru principii au fost aprobate de cel de-al XIII-lea Congres al partidului.

Vom promova, în continuare, o politică de reforme şi deschidere spre exterior, nu putem să stagnăm, să ne închistăm în trecut.

În cadrul procesului de reformă trebuie acţionat pentru eliminarea fenomenelor care frânează dezvoltarea forţelor de producţie.

Un lucru să fie clar: nu vom mai tolera abaterea de la calea socialistă. Indiferent de condiţiile istorice şi economice, specifice fiecărei ţări socialiste, ele au elemente comune fundamentale, adică menţinerea şi creşterea rolului conducător al partidului şi a căii socialiste.

În cadrul evenimentelor ce au avut loc la noi, a fost vizibil un fenomen ce a constituit o lecţie pentru noi.

În şcoli şi universităţi nu ne-am ocupat suficient de educaţia politică şi ideologică a elevilor şi studenţilor şi, în consecinţă, am căzut victima ideilor democraţiei occidentale de tip burghez.

Partidul Comunist Chinez, în cei 60 de ani de la înfiinţare, a luptat permanent pentru democraţie şi libertate, dar nu pentru cele de tip burghez pe care le-au evidenţiat elevii şi studenţii.

După lichidarea rebeliunii contrarevoluţionare, foarte multe state occidentale au lansat atacuri la adresa noastră. De pe poziţia proletariatului pot să afirm că noi am suprimat un grup restrâns de elemente de dreapta şi avem dovezi materiale că acestea au fost sprijinite din umbră de Statele Unite ale Americii, Hong-Kong şi Taiwan.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Sigur că au fost sprijinite.

Tov. Nicolae Constantin: Vă rog să-i transmiteţi – a spus Ziang Zemin – tovarăşului Nicolae Ceauşescu cele mai calde mulţumiri pentru amabilitatea de a vă trimite la noi, pentru a vă putea informa oficial asupra poziţiei Partidului Comunist Chinez, faţă de evenimentele care au avut loc în ţara noastră.

De asemenea, să spuneţi că pentru mine România este o ţară bine cunoscută, am fost în mai multe oraşe din România decât în China.

Tov. Nicolae Ceauşescu: A fost în peste 20 de oraşe din ţara noastră.

Tov. Nicolae Constantin: De asemenea, vă raportez tovarăşe secretar general, că recită versuri din poeziile lui Mihai Eminescu, îi face plăcere versurile editate. Recită versurile lui Eminescu în limba română.

În continuare, a spus: vom face totul pentru a dezvolta pe mai departe relaţiile dintre Partidul Comunist Chinez şi Partidul Comunist Român, dintre popoarele noastre, în toate domeniile de activitate, vom pune un accent deosebit pe dezvoltarea relaţiilor de cooperare şi colaborare, vom extinde legăturile dintre ministere şi organele centrale din ţările noastre.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Foarte bine.

Tov. Nicolae Constantin: În continuare, a spus că rog să-l asiguraţi pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu de sentimentele noastre prieteneşti şi bune, să transmite-ţi mulţumirile noastre pentru tot ce a făcut şi face, că partidul nostru a fost în situaţii mai deosebite.

Primirea s-a desfăşurat într-o atmosferă caldă, apropiată şi prietenească.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În informarea pe care noi am primit-o prin ambasador se spune cam tot ce a spus şi tovarăşul Nicolae Constantin. De altfel, noi am şi publicat.

Aţi văzut din cuvântarea mea, că şi la întâlnirea Comitetului Politic Consultativ m-am referit la situaţia din China şi în acest spirit trebuie să vedem lucrurile.

Sigur, este rău că s-a ajuns aici.

Trebuie să tragem şi noi toate învăţămintele, de a întări activitatea politico-educativă, rolul partidului, de a nu închide ochii şi a nu considera că nu mai există nici un pericol.

Vedeţi ce se întâmplă şi într-un loc, şi în altul şi toate iluziile care se creează. Sigur, în acest cadru al schimbărilor, al mutaţiilor, există pericolul ca, la un moment dat, să se piardă modul de înţelegere corespunzătoare a evenimentelor, spiritul revoluţionar, dar viaţa obligă pe toţi să revină la realitate şi să înţeleagă. Dar noi am mai discutat toate acestea. Am vrut numai să vă informez acum despre aceasta. […]

14 VII 1989

  • A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 53/1989, f. 2-5; 12; 16-21.

i Mihail Sergheevici Gorbaciov, Scrieri alese, 1985-1986, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 114-115.

ii Din delegaţie a făcut parte şi Teodor Meleşcanu, viitor ministru al Afacerilor Externe şi şef al Serviciului de Informaţii Externe.

iii Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 33/1989, f. 9.

iv Ibidem. Pentru întregul document, vezi „Şi nu ne duce pe noi în ispită…”. România şi „războaiele minţii”: manipulare, propagandă şi dezinformare (1978-1989), studiu introductiv, selecţia documentelor şi indice de nume: Florian Banu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013, p. 406-408.

v A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 33/1989, f. 6-7.

vi Ibidem, f. 7.

vii Idem, dosar nr. 35/1989, f. 32-33.

viii Conform Deciziei nr. 1195 din 27 august 1952, semnată de generalul-locotenent Gheorghe Pintilie (adjunct al ministrului Afacerilor Interne şi şeful Direcţiunii Generale a Securităţii Statului) şi colonelul Aurel Corin, Dumitru Mazilu a fost chemat la 1 septembrie 1952 în rândul cadrelor active ale armatei, pentru Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, primind direct gradul de sublocotenent în Securitate – împreună cu Constantin Georgescu, Ştefan Popescu, Nicolae Sporiş, Florea V. Ungureanu şi Vasile Stanciu. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond Ministerul de Interne/Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. 7353, vol. 9, f. 201-202.

În statul de organizare al Şcolii nr. 1 a Ministerului Afacerilor Interne, valabil în perioada 1 august 1962 – 1 septembrie 1964, Dumitru Mazilu avea gradul de căpitan şi deţinea funcţiile de colonel, lector de învăţământ superior de ştiinţe juridice şi şef al catedrei „Istoria şi teoria statului şi dreptului” în cadrul şcolii de securitate operativă, fiind retribuit lunar cu 2550 de lei. Idem, dosar nr. 7376, vol. 9, f. 3-4; idem, dosar nr. 7377, vol. 9, f. 443.

ix Pentru detalii, vezi Nicoleta Mazilu, Un protest diplomatic, Editura Aura, Bucureşti, 2010.

x Nici unul dintre participanţi la şedinţa din 14 iulie 1989 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. nu a avut curajul să îi comunice lui Nicolae Ceauşescu faptul că datele privind recolta de orz şi grâu a României erau, de fapt, o uriaşă minciună colectivă.

CRIZA RACHETELOR NUCLEARE BALISTICE DIN EUROPA ŞI PROBLEMA DREPTURILOR OMULUI (1976-1989)

PETRE OPRIŞ

La mijlocul anilor ’70, autorităţile sovietice aveau la dispoziţie 559 de rachete balistice nucleare cu rază medie de acţiune R-12 „Dvina” (SS-4 „Sandal”, în codul NATO) şi R-14 „Ciusovaia” (SS-5 „Skean”).

În scopul modernizării arsenalului armatei sovietice, în perioada 1976-1983 au fost înlocuite 219 rachete SS-4 şi SS-5 cu 351 de rachete RSD-10 „Pionier” (SS-20 „Saber”), care aveau trei focoase nucleare şi o rază maximă de acţiune de 5500 km. Aproximativ 200 de rachete SS-20 au fost amplasate în partea europeană a Uniunii Sovietice. În consecinţă, liderii politici ai statelor membre ale NATO au aprobat la 12 decembrie 1979 un plan de echilibrare a balanţei de forţe şi mijloace nucleare din Europa, prin aducerea treptată din SUA a unor instalaţii moderne de lansare a rachetelor nucleare balistice.

Drept răspuns la pericolul militar sovietic, în perioada noiembrie 1983 – decembrie 1985 au fost instalate pe teritoriul Republicii Federale Germania 108 lansatoare mobile de rachete balistice americane „Pershing II”, cu rază medie de acţiune şi şase sisteme mobile BGM-109G (cu 96 de rachete „Gryphon”, varianta „sol-sol” a rachetei „Tomahawk”). Totodată, în Marea Britanie, Olanda, Italia şi Belgia urmau să ajungă 160, 48, 112 şi, respectiv, 48 de vectori nucleari de croazieră BGM-109G „Gryphon”, până la sfârşitul anului 1985. În acelaşi timp, Franţa avea la dispoziţie 98 de rachete cu focoase nucleare – 80 de vectori erau instalaţi pe submarine, iar 18 rachete se aflau în silozuri terestre – şi 44 de bombe nucleare AN-22 (cu o putere de distrugere de 60 kilotone de TNT), transportate de avioanele „Mirage IV”. La rândul său, Marea Britanie avea instalate pe submarinele nucleare din clasa „Valiant” 64 de rachete americane UGM-27 „Polaris”, cu sistem de tip „Chevaline”, fiecare având câte două focoase nucleare de 200 kilotone TNT şi un focos fals pentru a contracara apărarea antirachetă sovietică.

Amplasarea de rachete cu rază medie de acţiune în Republica Federală Germania, Belgia şi Olanda, pe poziţii care puteau fi pierdute de NATO în primele zile ale unui atac declanşat de sovietici şi de aliaţii lor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia (O.T.V.) împotriva Europei Occidentale, a creat probleme strategilor militari de la Moscova. Practic, rachetele „Pershing II” şi „Gryphon” din acele ţări trebuiau lansate de americani înainte de posibila capturare a lor de către forţele sovietice, est-germane sau cehoslovace (aflate în primul eşalon operativ al O.T.V. pe Teatrul de Acţiuni Militare de Vest), iar o singură lansare a unei rachete nucleare cu rază medie de acţiune ar fi putut transforma războiul convenţional declanşat de sovietici într-unul nuclear.

Strategii americani s-au confruntat cu o situaţie asemănătoare în luna octombrie 1962, în cursul crizei rachetelor balistice nucleare, cu rază medie de acţiune, instalate de sovietici în Cuba (operaţiunea „Anadîr”, iunie-octombrie 1962). Atunci, teritoriul Statelor Unite ale Americii era ameninţat direct de 75 de rachete balistice intercontinentale R-7 şi R-16 (SS-6 „Sapwood” şi SS-7 „Saddler”) instalate în URSS, de circa 100 de bombardiere strategice (Tu-95 şi M-4 „Molot”), precum şi de şase unităţi cu vectori nucleari sovietici aflaţi în curs de amplasare în Cuba: 24 de lansatoare SS-4 „Sandal” (fiecare având câte două rachete 8 K 63), 16 lansatoare SS-5 „Skean” (32 de rachete 8 K 65) şi şase bombe atomice 407N (de 8-12 kilotone TNT, fiecare), aflate la un regiment echipat cu 30 de avioane Il-28 (lansatoare de torpile RAT-52 şi mine marine), trei aparate Il-28 de antrenament şi nouă avioane Il-28 care puteau transporta bombe atomice. În acelaşi timp, şase complexe tactice 2 K-6 „LUNA” (cu nouă rachete 3R9, dotate cu focoase nucleare) se aflau în compunerea a trei divizioane sovietice instalate pe insulă şi puteau fi folosite împreună cu 80 de rachete de croazieră antinavă AS-1 „Kennel” (KS-1 „Komet”, cu muniţie convenţională) împotriva forţelor S.U.A. care ar fi încercat să debarce în Cuba.

Protecţia aeriană a forţelor sovietice era asigurată de Regimentul 32 Aviaţie de Gardă (înzestrat cu 40 de avioane de vânătoare MiG-21 F-13) şi de Diviziile 12 şi 27 A.A. – în subordinea cărora s-au aflat câte trei regimente de rachete antiaeriene S-75 „Dvina” (fiecare unitate având 24 de instalaţii pentru lansarea a 120 de rachete), o bază tehnică şi un batalion radiotehnic echipat cu staţii radar P-30. În plus, sovieticii au mai trimis în Cuba un regiment înzestrat cu 33 de elicoptere Mi-4 şi patru regimente de infanterie motorizată.

În toamna anului 1962, armata americană putea utiliza împotriva Uniunii Sovietice aproximativ 1450 de bombardiere, peste 172 de rachete intercontinentale (SM-65 „Atlas” – 142 de exemplare; SM-68A „Titan I”; LGM-30 „Minuteman I”), 60 de rachete cu rază medie de acţiune PGM-17A „Thor” (amplasate în Marea Britanie), 45 de rachete cu rază medie de acţiune PGM-19 „Jupiter” (30 de vectori nucleari în sudul Italiei, la baza aeriană Gioia del Colle, respectiv 15 rachete în Turcia, la Çiğli), 160 de rachete UGM-27 „Polaris” (aflate la bordul a cinci submarine din clasa „George Washington” şi cinci submarine din clasa „Ethan Allen”) şi 514 rachete balistice nucleare SSM-N-8 „Regulus” (care puteau fi lansate de la bordul submarinelor din clasele „Gato”, „Balao”, „Grayback” şi „Halibut”). În acelaşi timp, circa 155.000 de militari americani, 550 de avioane şi peste 180 de nave erau gata să atace Cuba pentru a înlătura pericolul reprezentat de rachetele balistice nucleare sovietice, cu rază medie de acţiune, aflate pe insulă.

Dezbaterile care au avut loc în Comitetul Executiv al Consiliului Naţional de Securitate american s-au concentrat în jurul a două idei principale. Astfel, generalul Maxwell D. Taylor (preşedintele Comitetului şefilor de state majore ai categoriilor de forţe armate), John A. McCone (directorul C.I.A.), Clarence Douglas Dillon (secretarul Ministerului de Finanţe) şi Dean Acheson (fost şef al diplomaţiei americane) au propus bombardarea bazelor de rachete nucleare sovietice descoperite în Cuba sau invadarea imediată a insulei. Pe de altă parte, Robert McNamara a propus şi Robert Kennedy a susţinut ideea instituirii unei „carantine” americane în apele internaţionale, pentru a nu permite navelor sovietice încărcate cu rachete şi focoase nucleare să ajungă în porturile cubaneze. Autorităţile politice de la Moscova au planificat încă din luna mai 1962 ca transportul respectiv să fie efectuat cu cel puţin 80 de vase comerciale, care urmau să plece de două-trei ori din bazele navale sovietice spre cele cubaneze (primele zece vase au ajuns la destinaţie în perioada 26-31 iulie).

Din documentele americane publicate până în prezent rezultă în mod evident îngrijorarea tuturor participanţilor la şedinţele Comitetului Executiv al Consiliului Naţional de Securitate faţă de posibilitatea pe care o aveau sovieticii, de a lansa împotriva SUA rachete balistice nucleare cu rază medie de acţiune de îndată ce poziţiile de tragere din Cuba ar fi fost puse în pericol de o operaţiune aeriană, navală sau terestră americană. În plus, în acele zile, liderii politici şi militari americani nu cunoşteau faptul că autorităţile sovietice aveau deja în Cuba nouă rachete balistice tactice 3R9 „LUNA” („FROG-3”), dotate cu câte un focos nuclear.

După 20 de ani de la criza cubaneză, mareşalii sovietici au propus şi liderii politici de la Kremlin au acceptat trimiterea de instalaţii de lansare a rachetelor SS-20 „Saber” şi în Republica Democrată Germană şi Cehoslovacia, nu doar în zona de vest a URSS, în scopul rezolvării la nivel strategic a problemei rachetelor americane cu rază medie de acţiune care urmau să fie instalate în Europa, începând din luna noiembrie 1983. Totodată, la reuniunile Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia de la Praga (4-5 ianuarie 1983) şi Moscova (28 iunie 1983) a fost analizată şi posibilitatea instalării în Ungaria a unor vectori nucleari sovietici cu rază medie de acţiune, pentru a bloca orice fel de acţiune militară posibilă a NATO din direcţiile strategice nord-italiană şi austriacă. În cazul în care NATO ar fi atacat Republica Democrată Germană, Cehoslovacia sau Ungaria cu mijloace de luptă convenţionale, se putea ajunge într-o situaţie asemănătoare cu cea din Republica Federală Germania – de această dată cu sovieticii în poziţia de a lansa rachete nucleare cu rază medie de acţiune înainte de capturarea lor de către forţele NATO – fapt ce ar fi putut determina transformarea conflictului convenţional din Europa într-un război nuclear.

Desfăşurarea de rachete nucleare SS-20 în Republica Democrată Germană şi Cehoslovacia a constituit una dintre contramăsurile anunţate în mod oficial de autorităţile de la Moscova la 24 octombrie 1983, cu o săptămână înainte de începerea operaţiunii de instalare a primelor rachete de tipul „Pershing II” şi BGM-109G „Gryphon” în Europa Occidentală.

Pentru a bloca desfăşurarea în continuare a rachetelor „Pershing II” şi BGM-109G „Gryphon” în vestul Europei, autorităţile de la Moscova au aplicat în mod unilateral, începând de la 7 aprilie 1985, un moratoriu referitor la oprirea instalării de noi rachete SS-20 în partea europeană a URSS şi stoparea trimiterii de rachete SS-20 în Republica Democrată Germană şi Cehoslovacia.

Ulterior, într-un discurs rostit la 3 octombrie 1985, într-o şedinţă specială a Parlamentului francez, Mihail Gorbaciov a menţionat astfel: „Ştiţi că am declarat un moratoriu în legătură cu amplasarea în Europa a rachetelor cu rază medie de acţiune. Numărul rachetelor operaţionale SS-20 de care dispune Uniunea Sovietică în zona europeană este în prezent de 243 de unităţi. Aceasta înseamnă că acest număr corespunde exact nivelului din iunie 1984, când a început amplasarea suplimentară a rachetelor noastre ca răspuns la instalarea în Europa a rachetelor americane cu rază medie de acţiune. Rachetele SS-20 desfăşurate suplimentar nu sunt în prezent operaţionale, iar instalaţiile staţionare pentru amplasarea lor vor fi demontate în următoarele două luni. Acest lucru poate fi controlat. În acelaşi timp, măsurile de răspuns adoptate de noi în ce priveşte teritoriul Statelor Unite continuă să rămână în vigoare.

Vreau, de asemenea, să explic ce sens atribuim noi în acest caz termenului de „zonă europeană”. Aceasta este zona în care sunt amplasate rachetele cu rază medie de acţiune care pot să atingă obiective de pe teritoriul Europei Occidentale.

Trebuie să adaug că am scos complet din dotare rachetele vechi SS-5, destul de puternice, şi continuăm să retragem rachetele SS-4. Aceasta înseamnă că, în ansamblu, numărul rachetelor purtătoare cu rază medie de acţiune din zona europeană a URSS este mult mai mic decât acum 10 sau chiar 15 ani. Procedând la această autolimitare, suntem călăuziţi de interesele largi ale securităţii europene. Cred că acum Europa este îndreptăţită să aştepte din partea Statelor Unite ale Americii o acţiune de răspuns, respectiv încetarea amplasării rachetelor lor cu rază medie de acţiune pe continentul european (subl.n.)”i.

Deşi declaraţia liderului suprem sovietic pare a fi corectă, aceasta era afectată de celebra „minciună prin omisiune”. Într-adevăr, numărul rachetelor balistice cu rază medie de acţiune, deţinute de sovietici în Europa scăzuse în anul 1985 (comparativ cu deceniul precedent). Însă modelul SS-20 avea trei focoase nucleare, care puteau lovi diferite ţinte în mod independent, în timp ce rachetele SS-4 şi SS-5 aveau doar câte un focos. Cu alte cuvinte, Mihail Gorbaciov şi mareşalii sovietici aveau la dispoziţie mai puţine rachete, dar mai mulţi vectori nucleari, cu o capacitate de distrugere sporită.

În scopul reducerii pericolului declanşării unui război în Europa, Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov au hotărât în anul 1987 să se înceapă negocieri pentru reducerea substanţială a cantităţilor de tehnică de luptă convenţională aflate în statele membre ale NATO, respectiv O.T.V. De asemenea, conducătorul Partidului Comunist al URSS a fost de acord să renunţe la toate rachetele SS-20 amplasate în partea europeană a Uniunii Sovietice, precum şi în R.D.G. şi Cehoslovacia. În acelaşi timp, preşedintele american Ronald Reagan a adoptat măsuri de distrugere a rachetelor „Pershing II” aflate în Republica Federală Germania şi a rachetelor de croazieră BGM-109G „Gryphon” – instalate deja în R.F.G. (cinci sisteme de lansare la Wueschheim), Belgia (48 de rachete la baza aeriană de la Florennes), Italia (112 rachete la baza aeriană de la Comiso, în Sicilia), Marea Britanie (160 de rachete la bazele „Royal Air Force” de la Molesworth şi Greenham Common) şi Belgia (48 de rachete la baza aeriană de la Florennes).

Nicolae Ceauşescu a luat la cunoştinţă despre intenţiile liderilor celor două superputeri şi, în luna mai 1988, a aprobat ca ministrul român al Apărării Naţionale să informeze Comandamentul Forţelor Armate Unite ale O.T.V. despre cantităţile de tehnică de luptă deţinute de armata română şi „categoriile de forţe armate şi principalele tipuri de armament care urmează să facă obiectul schimbului de date între statele participante la Tratatul de la Varşovia şi ţările din NATO”.

La începutul lunii martie 1989, Nicolae Ceauşescu a aprobat mandatul delegaţiei care urma să participe la Viena, din partea României, la negocierile privind dezarmarea convenţională a celor două blocuri politico-militare din Europa – NATO şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Apoi, Ioan Totu, ministrul Afacerilor Externe, l-a informat permanent pe liderul P.C.R. în legătură cu stadiul tratativelor din capitala Austriei. Mai mult decât atât, înainte de finalizarea unei runde de negocieri (13 iulie 1989), Ioan Totu şi generalul Vasile Milea (ministru al Apărării Naţionale) au întocmit un raport comun de activitate al delegaţiei române aflate la Viena. Documentul a fost trimis preşedintelui României cu două zile înainte de începerea reuniunii Comitetului Politic Consultativ al O.T.V. (Bucureşti, 7-8 iulie 1989).

Ulterior, în cadrul reuniunii din 14 iulie 1989 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a prezentat câteva date din anexa nr. 1 a raportului semnat de Ioan Totu şi Vasile Milea. Informaţiile respective se găsesc în stenograma şedinţei respective (pe care o redăm în continuare, împreună cu protocolul aceleiaşi reuniuni).

În paralel, o delegaţie condusă de ambasadorul Constantin Ene, director în Ministerul Afacerilor Externe, a participat la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa privind problematica drepturilor omului (Paris, 30 mai – 23 iunie 1989).ii Aceasta a avut loc în plen (30 mai – 5 iunie 1989) şi în două grupe de lucru, iar pe ordinea de zi au fost două probleme: „respectarea de către statele participante a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cooperarea în domeniul umanitar; aplicarea de către statele participante a prevederilor documentului final de la Viena în soluţionarea unor probleme din domeniul umanitar, inclusiv a aşa-ziselor «cazuri şi situaţii individuale»”iii.

În raportul trimis lui Nicolae Ceauşescu de Ioan Totu, la 11 mai 1989, ministrul român de Externe a afirmat că „în interpretarea ţărilor occidentale, reuniunea s-ar înscrie într-un sistem de proceduri de verificare şi control a politicii statelor în aceste probleme. Menţionăm că, în cadrul Reuniunii de la Viena, România nu a acceptat un asemenea sistem şi a exprimat rezerve faţă de prevederile din documentul final referitor la stabilirea de proceduri care să dea dreptul unor state de a cere informaţii pe problemele de mai sus. În consecinţă, după Reuniunea de la Viena, au fost respinse cererile de această natură din partea unor ţări occidentale”iv.

Pentru a preveni orice surpriză neplăcută, Nicolae Ceauşescu a convocat o şedinţă a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv. Aceasta s-a desfăşurat la 19 mai 1989 şi a avut un singur punct pe ordinea de zi: participarea delegaţiei române la Conferinţa de la Paris. Cu acel prilej, liderul P.C.R. a declarat, chiar la începutul şedinţei, astfel: „Vreau să atrag atenţia asupra faptului că trebuie să luăm o poziţie foarte activă. Trebuie să mergem bine documentaţi, şi pe primul plan să fie problemele de bază: şomajul, sărăcia, locuinţele, învăţământul.

Aţi văzut că, în SUA, [Robert] McNamara a spus ca să se reducă cu 50 la sută cheltuielile militare şi să se rezolve problema şomajului şi analfabetismului, inclusiv sărăcia. [...] Să avem toate datele oficiale care există şi cu acestea să argumentăm (că în România se respectă drepturile omului – nota P. Opriş), nu cum se leagă ei de faptul că nu am dat paşaport la timp unui nenorocit care vrea să plece din ţară (subl.n.)”v.

Ca de obicei în asemenea ocazii, Elena Ceauşescu şi-a întrerupt soţul, considerând că ea ştia mai bine decât participanţii la Conferinţa de la Paris ce probleme trebuie să discute aceştia. La rândul său, Nicolae Ceauşescu a spus: „Dar acestea le discută ei. Discută prostii! Spun că unii încalcă drepturile omului (subl.n.)”vi.

În aceeaşi zi, începând cu ora 10.30, liderul PCR a condus şedinţa Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. Cu acel prilej, a abordat una dintre temele sale propagandistice favorite – dezarmarea nucleară – în scopul discreditării Occidentului. „În al doilea rând – a spus Nicolae Ceauşescu –, având în vedere că, la sfârşitul acestei luni, NATO şi-a propus să discute problema modernizării armelor tactice şi a rachetelor nucleare cu rază scurtă de acţiune, consider că este necesar să adoptăm o poziţie mai activă şi, prin mijloacele noastre de informare – presă, radio, televiziune, dar şi din partea diferitelor organizaţii de masă şi obşteşti, să cerem să se renunţe la modernizarea acestor arme şi să se treacă la tratative pentru lichidarea tuturor armelor, a celor tactice şi a rachetelor nucleare cu rază scurtă şi medie de acţiune.

De altfel, este o acţiune largă în Europa, inclusiv în SUA, tot mai multe forţe acţionează în direcţia aceasta – deşi Administraţia SUA spune că este împotrivă. Dar noi trebuie să intensificăm acţiunile şi să întărim contactele cu alte organizaţii, pentru a exercita o influenţă a opiniei publice din Europa, din întreaga lume, în aceste probleme.

În mod corespunzător, în comunicatul privind şedinţa Comitetului Politic Executiv să spunem că România se pronunţă ferm împotrivă şi cere ca NATO să renunţe la modernizarea acestor arme şi să vină în întâmpinarea propunerilor ţărilor socialiste, ale Uniunii Sovietice, în privinţa aceasta.

De altfel, ţările socialiste au întocmit un apel care să fie trimis ţărilor NATO, pe problema aceasta – şi care a şi început să fie trimis.

Deci, să acţionăm în acest sens.

Aceasta a fost a doua problemă internaţională.

Este foarte important să procedăm aşa, ţinând seama de politica generală din totdeauna a partidului şi ţării noastre, dar şi faptul că ţările din NATO doresc să forţeze adoptarea unei hotărâri – deşi ştiţi bine că sunt câteva ţări NATO care sunt împotrivă – şi trebuie să nu stăm fără să acţionăm hotărât în această privinţă”vii.

Prin discursuri lipsite de o finalitate practică, Nicolae Ceauşescu dorea să se implice în rezolvarea acelor probleme, fără să aibă sprijinul liderilor din ţările care deţineau arme nucleare. În acelaşi timp, drepturile fundamentale ale omului erau încălcate în România din cauza deciziilor adoptate de Nicolae Ceauşescu în anii ’80. Mai mult decât atât, acesta şi-a instruit subordonaţii cum să procedeze la conferinţa de la Paris (30 mai – 23 iunie 1989), dar nu a reuşit să evite defecţiunea lui Dumitru Mazilu.viii

În calitate de expert în cadrul subcomisiei ONU pentru Prevenirea Discriminării şi pentru Protecţia Minorităţilor – din Comisia ONU pentru Drepturile Omului, Dumitru Mazilu a criticat într-un raport restricţiile impuse în România de Nicolae Ceauşescu. Documentul a ajuns în Elveţia şi a fost prezentat la 10 iulie 1989 în sesiunea subcomisiei menţionate, iar o lună de zile mai târziu a fost publicat (18 august 1989). În perioada respectivă, Dumitru Mazilu se afla în România, fiind supravegheat de câţiva ofiţeri de Securitate, iar locul său în subcomisia ONU pentru Prevenirea Discriminării şi pentru Protecţia Minorităţilor era ocupat de expertul Ion Diaconu – care a acţionat pentru retragerea imediată de la subcomisia ONU a raportului întocmit de Dumitru Mazilu.

La 1 septembrie 1989, ziarul „Le Monde” informa opinia publică despre faptul că Dumitru Mazilu era sechestrat în România din cauza documentului menţionat, apreciat în mod favorabil de zece experţi din subcomisia ONU pentru Prevenirea Discriminării şi pentru Protecţia Minorităţilor, în frunte cu olandezul Theo van Boven.ix

Protocolul şi stenograma şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din 14 iulie 1989, în cursul căreia s-a discutat despre rezultatele reuniunii de la Bucureşti a Comitetului Politic Consultativ al O.T.V. (7-8 iulie 1989) (extrase).

Protocol nr. 15

al şedinţei Comitetului Politic Executiv [al C.C. al P.C.R.], din ziua de 14 iulie 1989

Şedinţa a fost prezidată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român.

La şedinţă au participat tovarăşii: Bobu Emil, Ceauşescu Elena, Ciobanu Lina, Constantin Nicolae, Dăscălescu Constantin, Dincă Ion, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Niculescu Paul, Olteanu Constantin, Oprea Gheorghe, Pană Gheorghe, Popescu Dumitru, Rădulescu Gheorghe, Andrei Ştefan, Bălan Radu, David Gheorghe, Gere Mihai, Giosan Nicolae, Milea Vasile, Mureşan Ana, Pacoste Cornel, Petrescu Barbu, Postelnicu Tudor, Radu Constantin, Radu Ion, Stoian Ion, Toma Ioan, Totu Ioan, Ursu Ioan.

Au fost invitaţi tovarăşii: Bărbulescu Vasile, Curticeanu Silviu, Sîrbu Ion, miniştrii şi alte cadre menţionate în nota anexă.

Şedinţa a început la ora 10.30 şi s-a terminat la ora 11.10.

Ordinea de zi:

I. Rapoarte cu privire la realizarea planului de încasări şi plăţi şi respectarea planului de finanţare.

II. Raportul privind evoluţia preţurilor şi tarifelor.

III. Informare privind campania agricolă de recoltare.

IV. Raportul asupra calităţii mediului.

V. Probleme externe.

VI. Alte probleme.

În urma discuţiilor, Comitetul Politic Executiv al C.C. al P.C.R. a hotărât următoarele:

I. – IV. [...]

V/1. Comitetul Politic Executiv a ascultat o Informare în legătură cu lucrările Consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia, care a avut loc la Bucureşti, în zilele de 7-8 iulie 1989.

Comitetul Politic Executiv a dat o înaltă apreciere activităţii desfăşurate de secretarul general al partidului, preşedintele Republicii, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în cadrul consfătuirii şi al întâlnirii conducătorilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste participante la Tratatul de la Varşovia, modului în care a prezentat poziţia ţării noastre în problemele dezbătute, relevând că aceasta corespunde orientărilor stabilite de Congresul al XIII-lea şi Conferinţa Naţională ale P.C.R., intereselor şi aspiraţiilor poporului român, cauzei generale a socialismului şi păcii în lume.

S-a subliniat că, prin importanţa deosebită a problemelor discutate şi a hotărârilor convenite, Consfătuirea de la Bucureşti reprezintă un moment de cea mai mare însemnătate pentru colaborarea viitoare dintre statele participante la Tratatul de la Varşovia, atât pe plan internaţional, cât şi în construcţia socialistă.

Comitetul Politic Executiv a reliefat însemnătatea documentelor semnate şi adoptate cu acest prilej, care oglindesc poziţiile comune ale tuturor participanţilor la consfătuire.

S-a apreciat că, prin conţinutul lor, Declaraţia şi Comunicatul Consfătuirii constituie un apel adresat ţărilor din NATO, altor state ale lumii, de a acţiona împreună pentru afirmarea unei politici noi, de pace şi colaborare, de deplină egalitate în drepturi, care să asigure dezvoltarea liberă, independentă a tuturor naţiunilor.

S-a subliniat că o atenţie deosebită s-a acordat, în cadrul consfătuirii, perfecţionării, în continuare, a activităţii Comitetului Politic Consultativ al tratatului, accentuării caracterului lui politic, în vederea dezvoltării colaborării şi consultărilor reciproce în problemele fundamentale ale construcţiei socialiste din fiecare ţară.

Aprobând rezultatele Consfătuirii de la Bucureşti, documentele şi hotărârile adoptate, Comitetul Politic Executiv a reafirmat hotărârea României de a acţiona în continuare, în strânsă unitate cu celelalte ţări socialiste, cu popoarele şi forţele înaintate de pretutindeni, pentru înfăptuirea dezarmării, eliminarea pericolului de război, soluţionarea pe cale politică, prin tratative, a stărilor de încordare şi conflict, a tuturor problemelor litigioase dintre state.

V/2. În cadrul şedinţei a fost prezentată, de asemenea, o Informare privind vizita de lucru efectuată în ţara noastră de tovarăşul Yasser Arafat, preşedintele Statului Palestina, preşedintele Comitetului Executiv al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei.

Comitetul Politic Executiv a subliniat însemnătatea întâlnirii şi convorbirilor dintre tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşul Yasser Arafat, care se înscriu ca un nou moment important al dialogului rodnic româno-palestinian, la cel mai înalt nivel. S-a relevat faptul că, în timpul convorbirilor, a fost exprimată hotărârea comună de a dezvolta şi întări pe mai departe relaţiile de prietenie şi colaborare dintre România şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, în interesul ambelor popoare, al cauzei păcii şi înţelegerii internaţionale.

Comitetul Politic Executiv a dat o deosebită apreciere concluziei la care s-a ajuns, în cadrul schimbului de păreri, şi a aprobat în întregime rezultatele noii întâlniri dintre tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi tovarăşul Yasser Arafat.

V/3. Comitetul Politic Executiv a luat cunoştinţă de informarea referitoare la modul cum a fost primit de conducerea Partidului Comunist Chinez, mesajul transmis din partea conducerii Partidului Comunist Român.

VI. Comitetul Politic Executiv a aprobat propunerile privind planificarea tovarăşilor din conducerea partidului în concediu de odihnă, în vara anului 1989. În ce priveşte primii secretari ai comitetelor judeţene de partid, s-a stabilit ca tovarăşii respectivi să plece în concediu imediat după ce vor termina strânsul şi predarea la fondul de stat a grâului.

ss. Nicolae Ceauşescu

Stenograma

şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 14 iulie 1989

Şedinţa a fost prezidată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român.

La şedinţă au participat tovarăşii Emil Bobu, Elena Ceauşescu, Lina Ciobanu, Nicolae Constantin, Constantin Dăscălescu, Ion Dincă, Miu Dobrescu, Ludovic Fazekaş, Paul Niculescu, Constantin Olteanu, Gheorghe Oprea, Gheorghe Pană, Dumitru Popescu, Gheorghe Rădulescu, Ştefan Andrei, Radu Bălan, Gheorghe David, Mihai Gere, Nicolae Giosan, Vasile Milea, Ana Mureşan, Cornel Pacoste, Barbu Petrescu, Tudor Postelnicu, Constantin Radu, Ion Radu, Ion Stoian, Ioan Toma, Ioan Totu, Ioan Ursu.

Au fost invitaţi tovarăşii: Vasile Bărbulescu, Silviu Curticeanu, Ion Sîrbu, Ion Păţan, Ioan Ungur, Marin Enache, Gheorghe Stoica, Eugeniu Rădulescu, Nicolae Vaidescu, Ion M. Nicolae, Irimie Catargiu, Petre Fluture, Nicolae Amza, Alexandru Dimitriu, Pavel Aron, Paula Prioteasa, Constantin Zanfir, Gheorghe Constantinescu, Maria Flucsă, Gheorghe Antonescu, Maxim Berghianu, Ion Ceauşescu, Vasile Bulucea, Viorel Vizureanu, Ferdinand Nagy, Victor Ciobanu, Ion Badea, Decebal Urdea, Nicolae Ionescu, Emilian Dobrescu, Dumitru Apostoiu, Gheorghe Fulea, Nicolae Ionescu, Ilie Văduva, Constantin Mitea, Eugen Florescu, Nicolae Mihalache.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Aţi văzut ordinea de zi, tovarăşi?

Să discutăm primele puncte împreună.

[…]

[Tov. Nicolae Ceauşescu:] Pentru că tot suntem la problemele economice, vreau să ridic o problemă care priveşte agricultura.

Am încheiat recoltatul orzului. Avem o producţie bună. Au intrat la fondul de stat 4 mil[ioane]. 600 mii tone. Mai sunt de dat 40 mii tone. Aici nu este curpinsă orzoaica.

Faţă de acum un an, avem o situaţie bună.

Noi avem o hotărâre ca să dăm cooperatorilor 5 la sută din producţia de orz, care, în parte, mai rămâne şi cooperativei, pentru anumite nevoi.

Aş propune să mărim aceasta la 8 la sută, ceea ce înseamnă un plus de vreo 70.000 tone. Propun aceasta, având în vedere că avem o recoltă bună, iar aceasta va ajuta la stimularea şi dezvoltarea creşterii animalelor.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Este foarte bine.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Având o recoltă bună, putem face aceasta, pentru că vom asigura şi furajarea, şi industria, şi ne va rămâne chiar şi un anumit stoc.

Dacă sunteţi de acord cu această propunere?

(Toţi tovarăşii sunt de acord).

Cred că şi agricultura este de acord.

Tov. Gheorghe David: Da, tovarăşe secretar general.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu credeam că voi sunteţi împotrivă!

Tov. Cornel Pacoste: Nu, tovarăşe secretar general. Vă mulţumim.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În ce priveşte recoltatul grâului, deja 9 judeţe au comunicat că au terminat şi au obţinut peste 8000 kg la hectar.x Trebuie să facem în aşa fel ca şi la grâu să obţinem cel puţin 8000 kg la hectar şi, în mod corespunzător, şi la celelalte culturi.

Deci, să procedăm în felul acesta.

Sunteţi de acord?

(Toţi tovarăşii sunt de acord). […]

PUNCTUL 5

Informare cu privire la Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia.

[Tov. N. Ceauşescu:] Aţi citit materialele, aţi citit şi Comunicatul.

În general, după cum aţi văzut, a fost o şedinţă unde s-a discutat foarte serios. Sigur, fiecare şi-a prezentat problemele.

Aţi văzut poziţia pe care a adoptat-o delegaţia noastră.

Dacă aveţi ceva de spus în plus ? (Nu).

Sunteţi de acord ? (Toţi tovarăşii sunt de acord).

În mod corespunzător, trebuie să acţionăm în sensul celor ce am discutat, inclusiv în ce priveşte problema aceasta a perfecţionării activităţii Comitetului Politic Consultativ, în creşterea rolului său în dezbaterea problemelor de construcţie, în dezvoltarea activităţii de colaborare politico-economică.

De acord? (Toţi tovarăşii sunt de acord).

PUNCTUL 6

Informare privind vizita de lucru în R. S. România a preşedintelui Statului Palestina, Yasser Arafat.

În ce priveşte vizita lui Yasser Arafat, noi am publicat şi în presă. Este îndeosebi problema palestiniană. El a dorit ca în şedinţele, în Comunicatul Comitetului Politic Consultativ şi în Declaraţia comună să se facă referiri şi la problema palestiniană.

Acest lucru s-a realizat.

Mai este o problemă legată de Comunicatul Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varşovia.

Există date privind cheltuielile militare ale diferitelor state.

Numai aşa, informativ, vreau să spun că noi suntem cu cele mai mici cheltuieli, în dolari. Noi suntem cu 3 la sută, adică 1,170 miliarde dolari. URSS, tot după datele acestea, este cu 280 miliarde dolari, Ungaria – 2,600 miliarde; Polonia – 4 miliarde; R.D. Germană – 13 miliarde şi ceva; Cehoslovacia – 5,4 miliarde; Bulgaria – 2,6 miliarde.

Statele Unite ale Americii sunt cu 300 miliarde dolari; Turcia – 4,8 miliarde; Spania – 8,6 miliarde; Portugalia – 1,5 miliarde, aproape cât noi; Olanda – 7,9 miliarde; Norvegia – 3,4 miliarde; Italia – 18,70 miliarde; Grecia – 4 miliarde; R.F. Germania – 39 miliarde; Franţa – 38 miliarde; Danemarca – 2,8 miliarde; Canada – 10 miliarde; şi mai sunt câteva ţări.

Aceste mari cheltuieli militare reprezintă de fapt cauzele care determină situaţia economică grea.

Faptul că noi de mult am tot redus cheltuielile militare şi suntem acum la acest nivel ne-a ajutat în dezvoltarea noastră economică, inclusiv în plata datoriei externe.

Am dat toate acestea numai aşa, în mod informativ, pentru că este bine ca să se ştie.

Mai este o problemă internaţională.

Sunt două lucruri pe care este bine să le cunoaşteţi.

Avem aici o informare de la tovarăşii chinezi în legătură cu ceea ce s-a întâmplat la ei. Informarea are 11 pagini. Nu am dat-o să se citească, dar poate totuşi s-o dăm să se citească.

Venind acum din R.P.D. Coreeană, tovarăşul Nicolae Constantin s-a oprit în China şi a fost primit de noul secretar general al Partidului Comunist Chinez, Ziang Zemin, cu care a avut loc o convorbire.

Să ne prezinte tovarăşul Nicolae Constantin informarea pe care ne-a făcut-o.

Tov. Nicolae Constantin: Conform sarcinii date de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului, la întoarcerea din Phenian am rămas în Beijing pentru a transmite un mesaj conducerii Partidului Comunist Chinez.

Luni, 10 iulie, la orele 15.00, am fost primit de tovarăşul Ziang Zemin, secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez. La primire am fost întâmpinaţi de tovarăşul Ziang Zemin cu urarea de „bine aţi venit şi suntem bucuroşi de vizita dumneavoastră”, spusă în limba română.

Tov. Nicolae Ceauşescu: El a fost în România de mai multe ori.

Tov. Nicolae Constantin: După ce am transmis mesajul din partea tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi a tovarăşei Elena Ceauşescu şi am făcut referiri la telegrama adresată cu ocazia alegerii în funcţia de secretar general şi că ne exprimăm convingerea fermă că Partidul Comunist Chinez are puterea de a rezolva problemele interne fără nici un amestec din afară, că sub conducerea Partidului Comunist Chinez, poporul chinez va depăşi greutăţile provocate de acţiunile elementelor contrarevoluţionare şi va realiza hotărârile celui de-al XIII-lea Congres al partidului privind asigurarea construcţiei socialiste în China pentru bunăstarea şi fericirea întregului popor.

În continuare, am expus realizările obţinute de poporul român, sub conducerea Partidului Comunist Român, în frunte cu secretarul general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, hotărârea plenarei Comitetului Central ca tovarăşul Nicolae Ceauşescu să fie reales secretar general la cel de-al XIV-lea Congres, cât şi documentele aprobate în plenară. De asemenea, am expus poziţia fermă a conducerii partidului nostru privind principiile construcţiei socialismului.

Tovarăşul Ziang Zemin a rugat să se transmită tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi tovarăşei Elena Ceauşescu cordiale şi sincere mulţumiri pentru telegrama de felicitare cu ocazia alegerii sale în funcţia de secretar general.

Vă rog să transmiteţi tovarăşului Nicolae Ceauşescu din partea mea şi a tovarăşilor Deng Xiaoping, Li Xianian, Li Peng şi Yang Shanqkun, cele mai calde mulţumiri pentru mesajul transmis, cele mai cordiale salutări, urări de sănătate şi viaţă îndelungată spre binele şi fericirea poporului român şi suntem cu toţii foarte bucuroşi că tovarăşul Nicolae Ceauşescu va fi reales secretar general al partidului la cel de-al XIV-lea Congres al partidului.

Vă rog să-i comunicaţi tovarăşului Nicolae Ceauşescu că, referitor la rebeliunea contrarevoluţionară şi a evenimentelor care au avut loc în China, şi în special la Beijing, s-a ajuns în asemenea situaţie încât, pentru a păstra cuceririle revoluţionare, singura cale este numai intervenţia armatei populare pentru a lichida rebeliunea contrarevoluţionară.

Trebuie să spunem că aceasta a reprezentat un lucru rău, dar în proverbul nostru, se poate spune că a avut şi partea sa bună. Ele ne-au obligat să reflectăm la foarte multe probleme.

Deşi, în prezent, s-a obţinut victoria decisivă în lichidarea rebeliunii contrarevoluţionare, mai sunt multe de făcut, suntem încrezători că vom reuşi să depăşim greutăţile existente.

Dorim încă o dată să mulţumim Partidului Comunist Român, personal tovarăşului Nicolae Ceauşescu pentru poziţia justă adoptată şi sprijinul faţă de măsurile luate.

Pentru noi a fost un moment în care am văzut cu luciditate cum lumea capitalistă vrea să distrugă socialismul.

Rog să-l informaţi pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu că partidul nostru se va menţine, în continuare, pe cele patru principii:

Primul: Conducerea de către partid şi numai sub conducerea Partidului Comunist Chinez, rolul său de conducător nu se poate schimba deoarece este rezultatul revoluţiei chineze şi nici un partid nu-l poate înlocui.

Al doilea: Continuarea pe calea socialistă. Vom persevera pe această cale, deoarece ea a constituit idealul nostru dintotdeauna, a reprezentat programul partidului.

Considerăm că proprietatea socialistă şi obştească asupra mijloacelor de producţie este singura cale pentru construirea socialismului; ea constituie nucleul sistemului socialist, proprietatea privată este în foarte, foarte mică parte.

Al treilea: Nu vom renunţa la ideile marxism-leninismului.

Al patrulea: Nu vom schimba principiul dictaturii democratice; în trecut nu am acordat atenţie acestui principiu. Subliniez că cele patru principii au fost aprobate de cel de-al XIII-lea Congres al partidului.

Vom promova, în continuare, o politică de reforme şi deschidere spre exterior, nu putem să stagnăm, să ne închistăm în trecut.

În cadrul procesului de reformă trebuie acţionat pentru eliminarea fenomenelor care frânează dezvoltarea forţelor de producţie.

Un lucru să fie clar: nu vom mai tolera abaterea de la calea socialistă. Indiferent de condiţiile istorice şi economice, specifice fiecărei ţări socialiste, ele au elemente comune fundamentale, adică menţinerea şi creşterea rolului conducător al partidului şi a căii socialiste.

În cadrul evenimentelor ce au avut loc la noi, a fost vizibil un fenomen ce a constituit o lecţie pentru noi.

În şcoli şi universităţi nu ne-am ocupat suficient de educaţia politică şi ideologică a elevilor şi studenţilor şi, în consecinţă, am căzut victima ideilor democraţiei occidentale de tip burghez.

Partidul Comunist Chinez, în cei 60 de ani de la înfiinţare, a luptat permanent pentru democraţie şi libertate, dar nu pentru cele de tip burghez pe care le-au evidenţiat elevii şi studenţii.

După lichidarea rebeliunii contrarevoluţionare, foarte multe state occidentale au lansat atacuri la adresa noastră. De pe poziţia proletariatului pot să afirm că noi am suprimat un grup restrâns de elemente de dreapta şi avem dovezi materiale că acestea au fost sprijinite din umbră de Statele Unite ale Americii, Hong-Kong şi Taiwan.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Sigur că au fost sprijinite.

Tov. Nicolae Constantin: Vă rog să-i transmiteţi – a spus Ziang Zemin – tovarăşului Nicolae Ceauşescu cele mai calde mulţumiri pentru amabilitatea de a vă trimite la noi, pentru a vă putea informa oficial asupra poziţiei Partidului Comunist Chinez, faţă de evenimentele care au avut loc în ţara noastră.

De asemenea, să spuneţi că pentru mine România este o ţară bine cunoscută, am fost în mai multe oraşe din România decât în China.

Tov. Nicolae Ceauşescu: A fost în peste 20 de oraşe din ţara noastră.

Tov. Nicolae Constantin: De asemenea, vă raportez tovarăşe secretar general, că recită versuri din poeziile lui Mihai Eminescu, îi face plăcere versurile editate. Recită versurile lui Eminescu în limba română.

În continuare, a spus: vom face totul pentru a dezvolta pe mai departe relaţiile dintre Partidul Comunist Chinez şi Partidul Comunist Român, dintre popoarele noastre, în toate domeniile de activitate, vom pune un accent deosebit pe dezvoltarea relaţiilor de cooperare şi colaborare, vom extinde legăturile dintre ministere şi organele centrale din ţările noastre.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Foarte bine.

Tov. Nicolae Constantin: În continuare, a spus că rog să-l asiguraţi pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu de sentimentele noastre prieteneşti şi bune, să transmite-ţi mulţumirile noastre pentru tot ce a făcut şi face, că partidul nostru a fost în situaţii mai deosebite.

Primirea s-a desfăşurat într-o atmosferă caldă, apropiată şi prietenească.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În informarea pe care noi am primit-o prin ambasador se spune cam tot ce a spus şi tovarăşul Nicolae Constantin. De altfel, noi am şi publicat.

Aţi văzut din cuvântarea mea, că şi la întâlnirea Comitetului Politic Consultativ m-am referit la situaţia din China şi în acest spirit trebuie să vedem lucrurile.

Sigur, este rău că s-a ajuns aici.

Trebuie să tragem şi noi toate învăţămintele, de a întări activitatea politico-educativă, rolul partidului, de a nu închide ochii şi a nu considera că nu mai există nici un pericol.

Vedeţi ce se întâmplă şi într-un loc, şi în altul şi toate iluziile care se creează. Sigur, în acest cadru al schimbărilor, al mutaţiilor, există pericolul ca, la un moment dat, să se piardă modul de înţelegere corespunzătoare a evenimentelor, spiritul revoluţionar, dar viaţa obligă pe toţi să revină la realitate şi să înţeleagă. Dar noi am mai discutat toate acestea. Am vrut numai să vă informez acum despre aceasta. […]

14 VII 1989

  • A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 53/1989, f. 2-5; 12; 16-21.

i Mihail Sergheevici Gorbaciov, Scrieri alese, 1985-1986, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 114-115.

ii Din delegaţie a făcut parte şi Teodor Meleşcanu, viitor ministru al Afacerilor Externe şi şef al Serviciului de Informaţii Externe.

iii Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 33/1989, f. 9.

iv Ibidem. Pentru întregul document, vezi „Şi nu ne duce pe noi în ispită…”. România şi „războaiele minţii”: manipulare, propagandă şi dezinformare (1978-1989), studiu introductiv, selecţia documentelor şi indice de nume: Florian Banu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013, p. 406-408.

v A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 33/1989, f. 6-7.

vi Ibidem, f. 7.

vii Idem, dosar nr. 35/1989, f. 32-33.

viii Conform Deciziei nr. 1195 din 27 august 1952, semnată de generalul-locotenent Gheorghe Pintilie (adjunct al ministrului Afacerilor Interne şi şeful Direcţiunii Generale a Securităţii Statului) şi colonelul Aurel Corin, Dumitru Mazilu a fost chemat la 1 septembrie 1952 în rândul cadrelor active ale armatei, pentru Direcţiunea Generală a Securităţii Statului, primind direct gradul de sublocotenent în Securitate – împreună cu Constantin Georgescu, Ştefan Popescu, Nicolae Sporiş, Florea V. Ungureanu şi Vasile Stanciu. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Fond Ministerul de Interne/Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. 7353, vol. 9, f. 201-202.

În statul de organizare al Şcolii nr. 1 a Ministerului Afacerilor Interne, valabil în perioada 1 august 1962 – 1 septembrie 1964, Dumitru Mazilu avea gradul de căpitan şi deţinea funcţiile de colonel, lector de învăţământ superior de ştiinţe juridice şi şef al catedrei „Istoria şi teoria statului şi dreptului” în cadrul şcolii de securitate operativă, fiind retribuit lunar cu 2550 de lei. Idem, dosar nr. 7376, vol. 9, f. 3-4; idem, dosar nr. 7377, vol. 9, f. 443.

ix Pentru detalii, vezi Nicoleta Mazilu, Un protest diplomatic, Editura Aura, Bucureşti, 2010.

x Nici unul dintre participanţi la şedinţa din 14 iulie 1989 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. nu a avut curajul să îi comunice lui Nicolae Ceauşescu faptul că datele privind recolta de orz şi grâu a României erau, de fapt, o uriaşă minciună colectivă.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "51 comments" on this Article:

  1. Harald spune:

    Excelent articol și foarte bine documentat, ca de-obicei.

    Totuși, ca să simplificăm un pic, așa cum procedez eu cu șoferii români de pe-aici, trebuie să le explic câte ceva în maximum 2 minute, că altfel le zboară gândurile și încep să mă întrebe despre altceva :) Deci:

    În urma angajamentului reciproc dintre SUA și URSS ca nicio parte să nu folosească prima armamentul nuclear, sovieticii aveau un plan B: puteau ajunge în 100 de ore cu tancurile până la Amsterdam, folosind numai armament convențional, iar NATO era total depășită la capitolul armament convențional. Riscul să trăim azi într-o Europă comunistă era real.

    Cartea jucată de americani: rachetele nucleare instalate în RFG nu amenințau teritoriul sovietic, ele deveneau o problemă pentru sovietici doar în cazul unei invazii terestre din partea lor. Așa s-a câștigat Războiul Rece, pentru că sovieticii au rămas și fără ultima carte, posibilitatea de a invada Europa de Vest folosind numai armament convențional.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Corect, Harald. Aici era o chestiune pe care nu puteai să o controlezi. De aceea s-a insistat din anul 1973 şi pentru realizarea unei dezarmări convenţionale în Europa. Până la urmă s-a reuşit să se ajungă la Tratatul de la Paris (19 noiembrie 1990).

    • Miron costin spune:

      Eu NU înțeleg de ce trebuie sa meargă toți șoferii la Budapesta, de ce trebuie neapărat sa ne legam prin autostrăzi de Budapesta si de ce sa vrem cu toții sa ajungem acolo la un secol de când am eliberat o de sovietici?

      • Harald spune:

        @Miron costin – pentru că Budapesta e pe drumul spre Viena (plus Frankfurt, Munchen etc.) și ea e deja legată e Viena printr-o autostradă. De asemenea, pentru că Budapesta e pe drumul spre Praga, Dresden și Berlin, iar ea e deja legată de Praga, Dresden și Berlin printr-o (altă) autostradă.

        Analogie: dacă vrei să mergi de la Sibiu la Timișoara, va trebui să mergi mai întâi la Deva. Poți să ocolești Deva dacă ții neapărat și să mergi de la Sibiu la Timișoara prin Cluj și Oradea, dar va fi incredibil de costisitor și de lung drumul.

        • Miron spune:

          A! Nu inteleg atunci de ce trebuie sa ajungem la Viena, ce e acolo? Eu inteleg faptul ca austro-ungarii fac profituri consistente din gaze si petrol rusesc… dar macar sunt sinceri pe chestia asta si austrieci nu vor sa intre in NATO in ruptul capului!
          A propos, poti ajunge foarte lejere, pe aceeasi DISTANTA, in Sudul Germaniei prin Croatia si Slovenia, chiar fara sa treci prin VIENA sau Belgrad, insa obligatoriu prin Zagreb – repet, e aceeasi DISTANTA! Deoarece nu suntem diplomati si nici nu prea avem treburi in capitalele statelor acelea, e absurd sa ne pretizi sa trecem pe acolo cand noi vrem sa ajungem in Italia, Spania….

          • Harald spune:

            @Miron – ei, atunci îmi pare rău să te dezamăgesc, eu n-am fost niciodată în Italia sau în Spania, nu cred că aș avea nimic de învățat de-acolo. Am rămas întotdeauna la nord de Alpi, la nord sau în cel mai rău caz pe linia Budapesta – Viena – Salzburg – Rosenheim etc.

            Croația și Slovenia sunt bune pentru vacanțe, am umblat și pe-acolo, dar nu pentru activități profesionale.

          • Harald spune:

            @Miron – Austria nu are voie să intre în NATO, așa s-a stabilit prin Tratatul din 1955, când a fost reînființată ca stat. Asta a fost condiția lui Hrușciov ca să-și retragă trupele din Viena, iar SUA, Franța și Marea Britanie au fost de-acord. Înainte de 1955 Austria era împărțită în 4 zone de ocupație, la fel ca Germania, dar nu exista ca stat.

            Dacă vrei un exemplu de stat care refuză să intre în NATO, acela e Irlanda. La trecutul lor istoric, ar fi extrem de greu să-i convingi să intre în aceeași alianță cu UK, au luptat peste 100 de ani până să iasă din UK. În 1921 au reușit asta.

      • Petre Opris Petre Opris spune:

        Drumurile comerciale/militare sunt stabilite de foarte multă vreme în Europa. Ne place sau nu ne place, România nu este situată direcţia strategică Istanbul-Niş-Belgrad-Budapesta-Viena. Din Austria se poate pleca apoi spre nordul Italiei (direcţia Nord Italiană, aşa cum este prezentată de militari) sau sudul Germaniei (direcţia Austriacă). Aşa arată geografia militară în această parte a Europei.

        • Miron costin spune:

          Nu exista nicio Geografie militara, Balcani, si alte licențe convenționale conjuncturale. Iar deocamdată Austria nu e in NATO si face afaceri cu rușii, iar Turcia e inca in NATO si are afaceri consistente cu rușii, cu toate ca americanilor cu multe rachete nu le place duplicitatea, dupa cum nici noua sub rusi (ca am mai fost), vouă DA!? E adevărat insa ca respectivii n au atâția Parteneri Strategici ca noi (sunt curios ce spune geogra militara despre RFG, Albania, Cehia, Kosovo, Letonia, Finlanda, Slovacia sau Slovenia?

        • Liviu Petre spune:

          Directie strategica, din ce punct de vedere? In ziua de astazi, doar din punctul de vedere al traseelor conductelor de gaz care ‘tintesc’ centrul Europei. Altfel, nu cred ca se mai poate vorbi de o astfel de directie strategica dpdv militar. Chiar si pe vremea lui Iakubovski, nu era decat o directie secundara, in cadrul careia trupele romane ocupau Istanbulul si Lombardia (Milano, Florenta, etc. ) , pentru a cobori apoi spre Roma !!!! Hartia, chiar si cea de stat major, suporta multe aberatii, dar asta era printre cele mai mari aberatii: cum sa ocupi Istanbulul fara sa ai la tine rulmenti si cascaval? Sau Milano fara sa ai cu tine ‘vivandiere’? :) :) :)

    • Kurt spune:

      Corect Harald.
      Fulda Cap însemna tancuri sovietice de la Fulda până la Rin în trei săptămâni. Planuri strategice ofensive sovietice. Riscul l-au observat militarii polonzei. Sute de explozii nucleare în Polonia și Westgermany/DDR. Destul de neplăcut pentru patrioți polonezi. Militarii polonezi au informat SUA/Nato. Militarii sovietici au părăsit DDR în anul 1994! Americanii au azi 35.000 soldați în Germania (peste 15.000 în Stuttgart).
      Zborul de rachete de 10 până la 30 de minute a rămas același: echilibrul spaimei nucleare de 65 de ani. Nimic nou în est și vest.

    • memorix spune:

      Nu neaparat ca te ataca rusii clasic si ripostezi nuclear, ca nu se repede nimeni sa raspunda nuclear unui atac clasic

      Si nici ca le pierdeau ca le ocupau rusii (cum se mentioneaza in articol) si atunci trebuiau sa le lanseze or else…

      Am citit pe undeva ca rusii aveau planuri foarte concrete sa atace nuclear (cu lovituri punctuale) tari NATO care nu detineau armament nuclear sau care aveau doar nuclear-sharing de bombe nucleare freefall B61

      Pe ideea ca daca rusii ataca nuclear Hamburg sau Amsterdam americanii nu vor riposta nuclear de pe submarine sau ICBMuri pt ca asta declansa un alt tip de raspuns nuclear (o escaladare) din partea rusilor

      Si astfel submineaza moralul si integritatea NATO

      In planuri se spune ca rusii evitau sa atace nuclear UK sau Franta pt ca erau convinsi ca va exista o riposta nucleara din partea acestora

      Calcule de tupeu versus Articolul 5, va raspunde America nuclear daca este atacata Germania? Iti bagi pielea in saramura expunandu’te loviturilor nucleare pt altii?

      De aia americanii au dus rachetele prin Germania, UK, Italia, Olanda, Belgia

      Un eventual atac nuclear sovietic in tarile respective ar fi declansat instantaneu un raspuns nuclear din zonele respective, deci un raspuns nuclear local garantat din zonele atacate, fara alta escaladare

      Dupa aia cel putin Pershing II balistice cu Mach 8 aduse aproape prin Germania le creau probleme de timpi de reactie/raspuns, rachetele erau prea aproape de CCCP si prea rapide

      Rusii au mers la tupeu, ca si in Crimeea :) , cand NATO a raspuns simetric si le’a taiat macaroana rusii s’au blocat, deh, alti oameni alte obiceiurii, nu frecangeala cu Obama…

      Si bineinteles propaganda prin Europa cu pacifistii, rusii sunt buni la asta si vest europenii pun botul la asa ceva, ca deh, plictiseala mare…

      • Harald spune:

        @memorix – n-ar fi mai bine să discutăm cu niște cifre în față? Că de legende e plină lumea.

        BGM-109G „Gryphon” avea o problemă cu raza de acțiune. Btw, nu-i spunea nimeni Gryphon pe vremea aceea, se vorbea despre ”rachetele Cruise și Pershing II”, ”croazieră” era folosit în engleză, de parcă ar fi fost nume propriu.

        Anyway, raza lor de acțiune era de 2.000 – 2.500 km, așa că nu puteau fi amplasate prea aproape de teritoriul sovietic, tocmai ca să nu amenințe teritoriul sovietic. Nu erau supersonice, la 850 – 900 km/h aveau de zburat zi de vară până-n seară ca să ajungă la țintă, dar avantajul era că veneau de departe, dintr-un teritoriu care nu avea cum să fi fost invadat de inamic în cadrul aceleiași operațiuni. Oricum, primul criteriu ăsta era, să nu amenințe teritoriul sovietic, să conteze doar în cazul unei invazii sovietice terestre.

        În concluzie ”De aia americanii au dus rachetele prin Germania, UK, Italia, Olanda, Belgia”

        Baza de la Wüschheim era și ea în vestul Germaniei, aproape de Luxemburg, nu aproape de Cehoslovacia. În Olanda n-au mai ajuns, deși baza unde ar fi trebuit instalate mai există și azi. Datele și notificările pentru EHWO (aeroportul militar de-acolo) sunt disponibile și la nivel de 2018 pe aviation-safety.net

      • Harald spune:

        @memorix – Nu neaparat ca te ataca rusii clasic si ripostezi nuclear, ca nu se repede nimeni sa raspunda nuclear unui atac clasic

        Ba da, în caz de atac clasic ripostezi cu tot ce ai la fața locului, nuclear sau nu, că altfel oricum rămâi fără ele. Nu ripostezi cu ICBM-uri ca să nu escaladezi conflictul la nivel planetar, dar armele tactice disponibile local le folosești, chiar dacă sunt nucleare. Exact pentru asta au fost instalate, ăsta a fost raționamentul.

        Iar în caz de atac nuclear sovietic, oricum bazele respective ar fi fost ținte. Toată povestea pe asta s-a bazat, pe a crea posibilitatea unei riposte la un atac clasic, desfășurat doar cu arme convenționale.

      • Liviu Petre spune:

        In toata discutia de aici, trebuie sa facem o reverenta memoriei celui care a fost General Sir John Hackett:
        ” In 1978, he wrote a novel, The Third World War: August 1985, which was a fictionalized scenario of the Third World War based on a Red Army invasion of West Germany in 1985. It was followed in 1982 by The Third World War: The Untold Story, which elaborated on the original, including more detail from a Soviet perspective.” (https://en.wikipedia.org/wiki/John_Hackett_(British_Army_officer))
        si
        ” The Third World War: The Untold Story was written to incorporate what were, while the author wrote the original book, recent geopolitical and technological developments. In an update to his original novel, Hackett introduces newly-arising themes, including the rise of Solidarity in Poland and the 1979 Sino-Vietnamese War. Additional new plot threads include material based on the proposed militarization of space and the eventual participation of Ireland and Sweden in the war. In addition, Hackett goes into more detail on Soviet planning and doctrine.” (https://en.wikipedia.org/wiki/The_Third_World_War:_The_Untold_Story)

        Am citit mai intai, la aparitia primei carti, o recenzie in Newsweek care m-a intaratat, ca pe urma sa imprumut cartea dela American Library. Fascinanta viziune, incepand cu scena in care tancurile rusesti invadeaza Germania de Vest prin celebra Fulda Gap, si pana la finalul apocaliptic in care rachete cu focoase nucleare lansate de pe submarinele britanice Polaris oblitereza Minsk-ul si Leningradul. O carte care demonstra rusilor ca Vestul avea balls pe vremea aia.

      • memorix spune:

        @Harald

        “Ba da, în caz de atac clasic ripostezi cu tot ce ai la fața locului, nuclear sau nu, că altfel oricum rămâi fără ele…Exact pentru asta au fost instalate, ăsta a fost raționamentul.”

        Scrie in articol, amplasarea Pershing II si Tomahawk BGM109 a venit ca raspuns direct al desfasurarii de catre rusi a rachetelor SS20 cu incarcatura nucleara

        “Aproximativ 200 de rachete SS-20 au fost amplasate în partea europeană a Uniunii Sovietice. În consecinţă, liderii politici ai statelor membre ale NATO au aprobat la 12 decembrie 1979 un plan de echilibrare a balanţei de forţe şi mijloace nucleare din Europa, prin aducerea treptată din SUA a unor instalaţii moderne de lansare a rachetelor nucleare balistice.”

        Nu ca raspuns al unei eventuale invazii terestre sovietice

        Asa cum nici rusii nu au amplasat SS20 ca sa previna o invazie terestra NATO :)

        Rusii au desfasurat SS20 ca sa ameninte nuclear tarile NATO din Europa

        Daca ameninti exista eventualitatea sa si lansezi, am scris mai sus ca rusii aveau planuri sa atace nuclear state NATO care nu aveau cu ce raspunde nuclear si sa evite atacarea nucleara a Frantei si UK, care aveau cu ce raspunde

        Pt a demoraliza si rupe coeziunea NATO, Articolul 5

        Nu se repede nimeni sa arunce cu nucleare imediat, daca se ia decizia asta pt o invazie terestra existau deja suficiente arme nucleare tactice gen bombe de aviatie, proiectile de artilerie cu incarcatura nucleara W79 (au avut in jur de 1300 lovituri prin Europa) si W48, MGM-52 Lance, Special Atomic Demolition Munition samd

        Nu conteaza ca occidentalii au amplasat rachetele la granita de west asa cum nu practic nu conteaza unde erau amplasate bazele

        Rachetele erau mobile pe camioane, cea mai mare parte din ele patrulau permanent, fiind mobile se puteau deplasa si ascunde prin paduri, pe sub poduri etc deci nu puteau fi lovite in baza

        “Oricum, primul criteriu ăsta era, să nu amenințe teritoriul sovietic, să conteze doar în cazul unei invazii sovietice terestre.”

        Deci dupa rationamentul dvs cum contau doar in cazul unei invazii terestre daca erau amplasate astfel incat sa nu ameninte teritoriul sovietic, ce faceau cu rachetele, le tineau la distanta de CCCP ca sa traga cu ele prin Germania?

        1700km erau suficienti sa loveasca Polonia, Belarus, Ukraina

        2500 km erau suficienti ca sa lanseze de la Londra la Minsk

        Arhisuficient sa loveasca in Polonia si Cehoslovacia

        Din Italia in Bulgaria, Romania, Ukraina, Cehoslovacia, Polonia

        Tomahawkurile erau lente dar aveau avantajul ca foloseau TERCOM

        Si cu tehnologia de acum sunt foarte greu de detectat, urmarit si de combatut in timp real, atunci era practic imposibil

        Pershing era detectabila imediat dupa lansare dar nu puteau s’o combata, again, faptul ca avea baza pe nu stiu pe unde era irelevant daca aduceai camioanele lansatoare unde vroia muschiul tau

        Din acelasi motiv nu puteau fi nici capturate, poate niste grupe spetsnaz/gru daca se stia locatia exact, altfel camioanele nu ramaneau pe loc pana avansau diviziile blindate sovietice ca nici americanii nu erau cretini…

        “Ba da, în caz de atac clasic ripostezi cu tot ce ai la fața locului, nuclear sau nu, că altfel oricum rămâi fără ele.”

        Civilii probabil asa gandesc jocurile de’a razboiul, te ataca, gata, dam cu tot ce avem, incepem apocalipsa nucleara, din fericire militarii nu gandesc asa, altfel eram toasted demult si sobolanii stapaneau Pamantul…

        • Harald spune:

          @memorix – Scrie in articol (…)

          Exact de asta a fost nevoie de precizări, pentru că articolul prezintă doar versiunea oficială. Americanii nu le puteau spune sovieticilor ”avem o înțelegere să nu folosim primii armamentul nuclear, dar noi o să-l folosim”. Invazia sovietică terestră era un posibil scenariu și avea un posibil răspuns. NATO chiar era sever depășită la capitolul armament convențional.

          2500 km erau suficienti ca sa lanseze de la Londra la Minsk

          Poate pentru un militar care a chiulit de la cursuri. Aceea era raza maximă de acțiune, dar timpul de funcționare al turbofanului înmulțit cu viteza de croazieră se termina mult înainte de Minsk. Asta dincolo de faptul că Minsk nu era nici Moscova, nici Saratov, nici Ekaterinburg.

          din fericire militarii nu gandesc asa

          Douglas MacArthur sounds familiar? :) Dimpotrivă, militarii sunt trigger-happy, de asta armata trebuie ținută sub control civil în statele democratice.

          Uite unde stăteau oamenii pașnici în timpul Războiului Rece, tocmai în armatele NATO … :)

        • gsg9 spune:

          @Harald

          Pentagonul a dat un range intre 2000-2500 km, detaliile exacte probabil secrete, iar turbofanul lucra “mai mult de” 2 ore jumate X 880kmh you do the math

          “the missile’s flight time with its subsonic turbofan was more than 2½ hours”

          Daca dvs credeti ca producatorul/Pentagonul se joaca atunci cand declara raza de actiune a unei rachete purtatoare de incarcatura nucleara asta e problema dvs, daca declara o cifra atunci turbofanul ala chiar lucreaza orele necesare, e mai probabil sa se piarda pe drum din cauza vreunei defectiuni sau sa loveasca accidental vreun obstacol

          Teoria ca ascunsul intentiei sub declaratii e legenda urbana, ambele blocuri se amenintau deja direct cu ICBMuri, vectori pe submarine, bombardiere strategice, dupa criza rachetelor din Cuba a existat un telefon direct pt “nelamuriri”

          Si ambele tabere intentionau sa lanseze primele, preemptive strike

          Pt respingerea unui atac clasic existau suficienti vectori cu raza scurta, i’am enumerat mai sus

          Pt Moscova existau alti vectori, asa cum nici Hamburg nu e Washington si tocmai asta intentionau rusii sa testeze in caz de conflict

          Pur si simplu NATO a raspuns simetric noilor amenintari sovietice

          Povestea asta cu trigger happy pe nuclear buttons nu tine, relativ la luarea deciziei de lansare aveti exemplul crizei din Cuba, nu a avut nimeni curajul sa lanseze ceva desi erau cu toate fortele nucleare in alerta (de altfel au fost la un pas de catastrofa atunci cand 2 din cei 3 ofiteri de pe un submarin rusesc au vrut sa lanseze o torpila nucleara), in final ambele tabere s’au calmat, au facut pasi inapoi, au trecut la negocieri si situatia s’a dezamorsat

          • Harald spune:

            @memorix a.k.a. @gsg9 – dacă scrii de două ori același comentariu sub nick-name-uri diferite nu devii cu nimic mai convingător, devii doar mai lipsit de credibilitate.

            Uniunea Sovietică avea o problemă foarte concretă: nu era capabilă să-și asigure alimentele necesare, iar invadarea Europei de Vest i-ar fi rezolvat problema asta. De asta avea nevoie de un conflict limitat. Și conflictul din Afghanistan era limitat, Statele Unite îi sprijineau pe mujahedini, dar asta nu însemna ca Moscova să treacă la ICBM-uri. Uniunea Sovietică avea nevoie să preia controlul asupra Europei de Vest așa cum era ea, nu să folosească ICBM-uri împotra Washington-ului și Los Angeles-ului

            Pe de altă parte, în RFG, orice strateg aflat la grădiniță în anii ’80 ar trebui să știe, Statele Unite aveau sute de baze militare. Sute. Și un număr între 250.000 și 320.000 de militari. Într-o invazie desfășurată cu armament convențional, Uniunea Sovietică putea veni cu 1 – 2 milioane de soldați și câteva zeci de mii de tancuri, dacă foamea de acasă devenea destul de cruntă. Astfel încât acele baze, armamentul aferent și oamenii, precum și bătălia cu armament convențional în ansamblu, ar fi fost toate pierdute dacă sovieticii nu puteau fi opriți înainte de a cuceri bazele americane din Bavaria, Hessen și Baden-Württemberg.

            Faptul că în mintea ta racheta de la Londra ajungea la Minsk te privește direct și personal. Rolul ei nu era să ajungă la Minsk, nu trebuia o rachetă de croazieră pentru asta. Despre 880 km/h, vezi cât mai rămâne din asta dacă vântul bate dinspre est cu 60 – 80 km/h. Despre 2-000 – 2.500 km, vezi cât mai rămâne din asta dacă racheta urmărește configurația reliefului, șerpuind printre dealuri. O rachetă de croazieră nu zboară la 11.000 de metri, ca să atingă 880 km/h deasupra Olandei și să meargă constant tot cu 880 km/h și pe deasupra Slovaciei.

        • memorix spune:

          @Harald

          Pentagonul a dat un range intre 2000-2500 km, detaliile exacte probabil secrete, iar turbofanul lucra “mai mult de” 2 ore jumate X 880kmh you do the math

          “the missile’s flight time with its subsonic turbofan was more than 2½ hours”

          Daca dvs credeti ca producatorul/Pentagonul se joaca atunci cand declara raza de actiune a unei rachete purtatoare de incarcatura nucleara asta e problema dvs, daca declara o cifra atunci turbofanul ala chiar lucreaza orele necesare, e mai probabil sa se piarda pe drum din cauza vreunei defectiuni sau sa loveasca accidental vreun obstacol

          Teoria ca ascunsul intentiei sub declaratii e legenda urbana, ambele blocuri se amenintau deja direct cu ICBMuri, vectori pe submarine, bombardiere strategice, dupa criza rachetelor din Cuba a existat un telefon direct pt “nelamuriri”

          Si ambele tabere intentionau sa lanseze primele, preemptive strike

          Pt respingerea unui atac clasic existau suficienti vectori cu raza scurta, i’am enumerat mai sus

          Pt Moscova existau alti vectori, asa cum nici Hamburg nu e Washington si tocmai asta intentionau rusii sa testeze in caz de conflict

          Pur si simplu NATO a raspuns simetric noilor amenintari sovietice

          Povestea asta cu trigger happy pe nuclear buttons nu tine, relativ la luarea deciziei de lansare aveti exemplul crizei din Cuba, nu a avut nimeni curajul sa lanseze ceva desi erau cu toate fortele nucleare in alerta (de altfel au fost la un pas de catastrofa atunci cand 2 din cei 3 ofiteri de pe un submarin rusesc au vrut sa lanseze o torpila nucleara), in final ambele tabere s’au calmat, au facut pasi inapoi, au trecut la negocieri si situatia s’a dezamorsat

  2. Petre Opris Petre Opris spune:

    Corrigenda: La un moment dat am făcut o repetiţie cu baza aeriană de la Florennes (Belgia). Mea culpa!

  3. nimrod spune:

    Excelent materialul, ca de obicei si in plus, pentru mine, trigger de amintiri dragute fiindca in 1984, in plina criza Est-Vest, eu mi-am facut concediul in RDG. Drept urmare, redegistii nu mi-au acceptat doua zile de cazare la Wernigerode, in epoca foarte aproape de frontiera cu RFG si puternic militarizat, trimitandu-ma “disciplinar” la Magdeburg, care era ca si Dresda, o ruina, unde se servea supa de fasole la cazan, pe strada, cu o coada kilometrica de redegisti sarmani. In schimb, la Potsdam, unde am stat la hotelul Am Jagertor, exact in centru, vedeam pe fereastra, peste drum, intr-o parcare mai retrasa, doua blindate sovietice, un TAB si un tanc usor din acelea pentru trupele de parasutisti “atasate” unei cladiri ocupate de rusi. Crisparea era maxima, presa tehnico-militara redegista trata “in extenso” tema prezentei rachetelor Pershing II dincolo de frontiera, iar in Potsdam, vecinatatea Berlinului de Vest cu vreo trei posturi de radio si de televiziune, inclusiv unul al US Army, imposibil de bruiat, amplifica si mai mult tensiunea. Cum spuneam, dragute vremuri…

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Aţi fost în R.D.G. la puţin timp după desfăşurarea exerciţiului militar NATO “Able Archer” (noiembrie 1983). Pentru a fi tacâmul complet, ar trebui să menţionez şi despre intervenţia americană în insula Grenada (octombrie 1983). Se trăia cu degetul de trăgaci!

  4. M. Constantin spune:

    Y Harari, in Homo Deus, printre altele, pune in discutie posibilitatea infirmarii legii lui Cehov: pistolul care apare in primul act nu mai trage in ultimul. Se intrevede astfel o uriasa schimbare de paradigma in escaladarea mijloacelor militare de solutionare a conflictelor pe cale violenta.
    Chiar daca este inca posibila, anihilarea reciproca a taberelor implicate in conflict, costurile exorbitante ale rachetelor, avioanelor, portavioanelor, submarinelor, tancurilor precum si costurile distrugerilor de vieti si bunuri materiale, provocate de operationalizarea acestora, desfid ideea ca un castigator va avea ceva de castigat.
    Daca in conflictul clasic era posibil sa faci sa dispara Sparta si viata sa-si urmeze cursul fara prea mare deranj, azi este usor sa faci tabula rasa din intreaga civilizatie, numai ca invingatorii si invinsii vor imparti acelasi mormant – Pamantul.
    Cum este insa greu de imaginat ca nu vor mai exista tensiuni politice si conflicte armate intre marile si micile puteri ale lumii, trebuie avute in vedere si noile “arme” soft de distrugere in masa. Specificul acestora ar consta, probabil, in aceea ca e necesar sa asigure controlul resurselor si al tehnologiei in conditiile conservarii vietilor omenesti, a infrastructurii si a facilitatilor productive actuale. Cum vor arata acestea nu stim; temerea este insa ca, daca armele clasice omoarau corpul fizic individual, noile arme vor afecta spiritul intregii lumi.

    • Harald spune:

      @M. Constantin – teoria anihilării reciproce garantate a fost valabilă până prin anii ’70. În anii ’80 apăruse în universitățile americane teoria războiului nuclear câștigabil și părea credibilă, Gorbaciov n-a avut curaj s-o testeze pe teren, așa a ajuns Mihail Fără Țară :)

      • M. Constantin spune:

        Nu curajul e deficitar. Banii in schimb da si ei recompenseaza tot mai greu pe cei cu bata mai mare, in ciuda eforturilor de a o lustrui cat mai mult.
        Strategii nu mai pulverizeaza muntii; se multumesc doar sa numere grauntele de nisip si sa scrie pe ele un algoritm…

      • Liviu Petre spune:

        Se spune ca Reagan i-a pus sub ochi lui Gorbaciov si maresalilor sai rezultatele unor jocuri de razboi simulate de Pentagon, plecand dela toate datele militare, economice, etc., in care America iesea invingatoare importiva URSS, chiar in situatia unui razboi nuclear. Rusii nu au putut contrazice aceste simulari si au trebuit sa se recunoasca invinsi.

  5. Josef Svejk spune:

    Apropos de dezarmare.

    La apogeul nebuniei lui Pingelică se dăduse ukaz ca toate vehiculele comerciale din zonele din țară apropiate de exploatările de gaze naturale să fie alimentate cu o mixtură de motorină și gaz. Cum or fi fost probleme cu lichefierea gazului pe camioane, salvări și autobuze apăruseră imense rezervoare de gaz sub presiune. Au fost câteva accidente urâte mai ales cu salvări care s-au răstunat (având centrul de greutate prea sus) și au explodat ca nlte bombe..

    http://simplybucharest.ro/wp-content/uploads/2013/09/04.jpg
    http://simplybucharest.ro/wp-content/uploads/2013/09/06.jpg
    http://simplybucharest.ro/wp-content/uploads/2013/09/07.jpg
    http://www.latrecut.ro/wp-content/uploads/2009/01/autobuz-gaz.jpg

    Cum negocierile sovieto-americane de dezarmare megeau încet, da’ prost (de răgușea presa progresistă înjurându-l oe Reagan mai dihai ca pe Trump azi) apăruse bancul că că de aia-s americanii ala de îndprătnici și nu vor să retragă nici o rachetă din Europa, pentru că nici Pingelică nu dă rahetele jos de pe autobuze.

    • Harald spune:

      Mergeam cu autobuze din alea la școală, niște Ikarus articulate, cu rezervoarele deasupra. Le spuneam ”Elena Gay”, erau un joc de cuvinte între Enola Gay și savanta de renume mondial, dar nu prea prinsese termenul, era cam prea subti.l

  6. vitan sandu spune:

    Numai citind acest articol si ti dai seama ca nu se poate vorbi despre dezarmare. Profiturile super uriase ale producatorilor de rachete ar fi in pericol. Pai daca sunt ei in stare sa minta cu nerusinare privind sanatatea (vezi limitele schimbate de la care incepe tratamentul pt diabet, posibile tratamente alternative a altor multe boli – inclsv cancerul – ascumse bine de marele public etc.), cum naiba sa nu mentina frica de celalalt, pentru a produce noi si noi generatii de rachete!? Si toate acestea in timp ce multi mor de foame, de boli nu neaparat incurabile. Pai noi, romanii, chiar nu gaseam o utilizare mai umana pentru miliardele bagate in arme, logistica etc de acum cateva generatii!?

    • victor L spune:

      Postare tipica lectorilor de la lectiile politice.
      Mai trebuia sa plingi de mila copiilor africani, care mor de foame si boli, in timp ce capitalistii americani se imbogatesc.

      • neamtu tiganu spune:

        duomnu Victor L,
        bag seama ca te plingi pe toate canalele ca esti nedreptatit si ca nepretuitele matale prostari sunt cenzurate. Desigur esti socat ca s-au dus vremurile in care il puteai proslavi, cu o limba catifelata, pa cel mai bun fiu al poporului, lumea merge insa inainte .
        Eu sunt adeptul libertatii totale si nu ti-as cenzura nici un cuvint, e dreptul tau sa te faci de ris, dar, asa ca un om de bine, te-as sfatui sa faci un pas in spate, macar citiva ani.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Presupun că aţi citit numai protocolul şi stenograma şedinţei. Data viitoare vă rog să citiţi şi mai sus de documentele pe care le public. Nu vă forţez să lecturaţi şi materialul despre rachetele balistice sovietice din România (1961-1998), care va apare peste câteva zile.

      • Liviu Petre spune:

        Aha, deci stia Fifor ce spunea. Rusii au uitat niste balistice la noi…

      • Liviu Petre spune:

        Ooops… acum vaz: 1998??? WTF ! Deci si le-au retras dela noi doar in urma presiunilor facute de Petrica (Roman, nu… :) ) in calitatea lui de ministru de externe.

  7. Liviu Petre spune:

    Ma alatur si eu cu un laudatio pentru contributiile domnului Petre Opris la ‘decorticarea’ trecutului apropiat pentru a ghici rezonabil viitorul ce ne asteapta. Nu stiu cum s-ar spune in teleormaneza infractorului Dragnea ‘redefinirea paradigmei strategice’ a Romaniei, dar toate vorbele si faptele infractorului ne duc catre Putin (nu va luati dupa achizitiile incipiente de armament american, sunt doar pentru buying time).
    Astea fiind zise, marturisesc ca masurili :) geniului scornicestean si ale la fel de tampitei sale consoarte, nu mai imi produc acum vreo emotie. Le sorbisem la vremea respectiva din Scanteia, incercand sa gasesc, in van, vreo urma de speranta.
    Ce ma provoaca acum in articolul domnului Opris sunt nume din leadership-ul politic al Romaniei din vremea respectiva: Barbulescu Vasile, Vizureanu Viorel, Bulucea Vasile, … Unde erau Stanescu Paul, Dragnea Liviu, Dancila Vasilica, GustiCa Cataniciu…?
    Trecand la adevarata provocare pentru mine, din acest articol: neelucidat nici pana acum acest personaj, colonelul de Securitate Dumitru Mazilu. La ordinul cui din Securitate si-a jucat dansul dizidenta? Evident, cum de colonelul de Securitate Dumitru Mazilu nu a patit practic nimic, ba mai era si advertizat :) la Europa Libera, in timp ce alti dizidenti au suferit mult mai mult pentru mult mai putin?
    Aici cred ca este si provocarea careia domnul Petre Opris va trebui sa incerce a-i gasib raspuns…

    • Harald spune:

      Nu știu dacă era și cazul lui Dumitru Mazilu, dar existau în România oameni ai rușilor care erau de neatins. Ceaușescu putea să-i marginalizeze, dar nu putea să-i elimine pentru că l-ar fi eliminat și pe el sovieticii. Până la urmă, exact asta s-a și întâmplat. Când sovieticii au decis (în înțelegere cu Vestul) că trebuie înlocuit, a fost înlocuit.

      • Josef Svejk spune:

        Daca sovieticii l-ar fi putut elimina pe Pingelica ar fi facut-o. Cel putin in vremea lui Gorbaciov. Inainte de asta nu cred ca le-a fost cu adevarat incomod. Se spune ca Brejnev ar fi explicat pe scurt de ce Romania lui Ceasusescu nu reprezinta un pericol pentru bolcul comunist. Cica ar fi zis ceva de genul: “Cehoslovacia lui Dubcek e un pericol mortal. Sunt foarte multi oameni sovietici ce ar dorio sa traiasca ca acolo. Romania lui Ceasusescu insa nu e. Ce sovietic ar dorri sa traiasca acolo?!”

        Oricum, pana la urma le-a iesit muscalilor pasienta in Decembrie ’89 :) Pana la urma gorbaciovistul ajuns la butoane la Bucuresti a fost cel mai fidel si mai rezilient gorbacioavist din toata haita ce a inlocuit veceha garda la sfasitul anilor ’80. Sa nu uitam ca Iliescu a fost singurul din ei ce a semnat odiosul tratat cu URSS in 1991, oferindu-i suport moral si poliic lui Gorbaciov, cand era evident ca speranta de viata a URSS se numara in saptamani…

        Nu cred ca Pingelica a evitat eliminarea oamenilor rusilor din Romania pentru ca i-ar fi fost frica ca-l mazilesc rusii, cat de teama represaliilor economice si a excluderii formale a Romaniei din blocul sovietic. El stia mai bien ca oricine ca economia Romaniei comuniste nu putea supravietui in stil albanez fara accesul la resursele sovietice. Asa putiene cum erau ele. Aceeasi figura si cu disidentii pro-vestici. In anii ’80 decazuse de la maimuta favorita a occidentului la statutul de cvasi-paria. Nu putea risca in nici un caz sanctiuni economice vestice. Daca vreo-un disident ajungea cunosctut in vest, atunci viata sa era salvata. Regimul ii facea 1000+1 mizerii, il izola, dar nu-l lichida.

        In ce-l priveste pe polkovniku’ Mazilu, e greu de spus in ce ape s-a scaldat. Fara nici un dubiu ca cineva care a lucrat decenii la bordel nu poate pretinde ca a ramas fata mare:) Aceeasi situatie si cu Pacepa, care a ajuns chiar madama bordelului. Insa in principiu orice vatama regmul criminal al lui Pingelica era inevenit.

        • victor L spune:

          Apropo de nea Nelu, da care faci vorbire:
          - Dece traieste Iliescu asa mult?
          - Din lasitate; stie ca dincolo il asteapta Pingelica!

        • Harald spune:

          Despre Dubček ar fi multe de discutat, există o teorie care pretinde că Primăvara de la Praga a fost un experiment gorbaciovist avant la lettre. Dubček nu a avut soarta lui Imre Nagy, în 1990 încă trăia. Reformele lui au fost eliminate lent, câteva luni după invazia sovietică și-a păstrat chiar funcția în partid.

          Primăvara de la Praga nu a fost anti-sovietică, Cehia nu e Polonia și n-o să fie niciodată. După chiar formularea lui Dubček: ”dacă vor veni trupele sovietice, le vom primi cu flori”. În contrast evident cu atitudinea poloneză, ”în cazul unei invazii, ne vom lupta cu trupele sovietice pe străzi”. Consecința evidentă: Polonia nu fost invadată :)

          Faptul că Brejnev a ales o ripostă militară dură, astfel încât să dea o lecție altor state socialiste tentate de reforme, e adevărat. Dar Dubček nu a fost un dizident în niciun fel. Câțiva ani mai târziu, Ungaria lui Kadar implementa reforme chiar mai avansate decât ale lui Dubček, iar Brejnev nu avea nimic împotrivă. E posibil ca la Moscova să fi apărut o neînțelegere în privința Primăverii de la Praga, iar Brejnev să fi avut ceva de demonstrat. După cum spun rușii, ”sunt mai multe turnuri la Kremlin”.

          • Liviu Petre spune:

            Brejnev nu a vrut initial sa invadeze Cehoslovacia. A fost insa impins de Mihail Suslov si Iurii Andropov.

      • Tenia spune:

        Mazilu vine din vremea lui Gheorgiu-Dej, din vremurile Republicii Populare care tocmai scapase de trupele sovietice de ocupatie si experimenta din plin DESCHIDEREA catre Occident si LIBERTATATEA dupa “e-Liberare”. V. Combinatul de la Galati, inceperea tratativelor pentru Dacia, elicoptere… Franta mai era in NATO cand ne-a dat si noua varianta militara a elicopterului Puma? (cred ca a fost cel mai performant si competitiv tip de armament venit din Occident).
        Adica, Ghe.Gheorghiu-Dej avea simpatii rusesti, fiind omul rusilor, iar generalul Ceausescu, absolvent al Academiei din Frunze URSS, nu? Asta-i teza securistilor sai care au pus tzara pe butuci si au facut-o azi de ocara UE-NATO, ca sa pozeze ei in mari patrioti olteni.

        • Liviu Petre spune:

          Asa, asa… Mi-a mers la inima ce ati scris. Ceausescu si Mafia tribala olteana din Securitate au distrus ce se reusise sa se mai dezvolte in Romania.

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Într-adevăr, este o provocare. Am căutat amănunte despre Mazilu în cartea lui Nemetzi (mulţumesc, încă o dată!), dar nu am găsit. Chestiunea securiştilor care au ajuns peste noapte dizidenţi se complică şi mai mult când apar diferite liste care poartă antetul Securităţii. Nu ştii sigur cine este informator şi cine este un om obişnuit, vizat să devină sursă de informare pentru Securitate. Trebuie multă atenţie în asemenea cazuri pentru a nu ajunge la stigmatizarea unor oameni care nu au colaborat cu Securitatea.

      • Liviu Petre spune:

        Intr-adevar, colonelul Nemetzi nu il mentioneaza pe colonelul Dumitru Mazilu. Poate in editia urmatoare… In schimb, publica o lista de ofiteri de Securitate tradatori (nu este locul sa dezbatem acum si aici acest termen) sau dubiosi in punct de vedere al misiunilor secrete primite. Unul este celebrul colonel Liviu Turcu (care si din punctul meu de vedere a avut o traiectorie dubioasa in 1989, pe care bunul simt imi spune sa o pun in legatura cu oarece misiuni inalte primite dela ‘varf’. Colonelul Nemetzi ii atribuie insa ‘calitatea’de afi fost racolat de CIA, de aici si protectia ulterioara si viata lipsiat de griji pe care o duce acum in Virginia, USA) si capitanul Silvian Ionescu (care, probabil tot la ordin, devenea peste noapte, in 22 dec 89, din capitan CIE si fiu al rezidentului DIE la Paris, colonel Gheorghe Ionescu, ‘revolutionar’ in sediul CC, viitor mare mahar PD si viitor sef al Adminstratiei Deltei). Colonelul Nemetzi ii mai mentioneaza si pe altii, incepand cu IM Pacepa si terminand cu plevusca mai marunta.
        Va trebui insa sa mai existe, peste vreo 40 de ani, un viitor profesor Gheorghe Buzatu, care sa citeasca arhivele. Sau cineva care acum sa sparga zidul de tacere ce inconjoara, la ordin de zi pe unitate, pe colonelul Nemtzi si cartea dansului, si sa afle dela acesta legaturile ascunse dintre faptele dezvaluite in cartea sa.

      • Liviu Petre spune:

        Si eu am scris informari pentru Securitate! In anii 1980 lucram la un Institut de proiectare si inginerie si am avut ocazia sa particip, in cateva randuri, la intalniri si discutii cu parteneri straini. La intalniri participa inganand intelept din cap, fara sa priceapa vreo iota, si celebrul Nea Petrica, securistul institutului, care ne delecta cu povesti din cariera lui de inceput, de ofiter la Militia Moravuri si curvele pe care le monitoriza…
        Dupa fiecare intalnire, Nea Petrica ne dicta fiecaruia dintre noi care participasem, un template al unei informari despre intalnirea respectiva. In felul asta, ‘informarile’erau aproape copy paste, doar numele proprii se schimbau. In cateva randuri, cand a dat norocul peste noi, nea Petrica a avut grija sa ne atentioneze sa nu mentionam si ‘atentiile’ primite dela parteneri. O data, prin 1988, cea mai valoroasa ‘atentie’ a constat intr-o punga de plastic dela tigarile HB, in care erau puse o sticla de Courvoisier, un pachet de cafea Alvorada, o bara deToblerone si un cartus de, bineinteles, Kent, pe care am primit-o fiecare dintre cei patru participanti la o intalnire cu reprezentantul unei firme austriece. Bineinteles ca in cele din urma nu s-a ales nimic din ‘tratativele’ noastre, dar punga HB am purtat-o ca un status smbol inca vreun an.
        Lasand la o parte aceasta confesiune tip ‘alcoolicii anonimi’, banuiesc ca domnul Opris l-ar avea in vedere pe domnul academician Ion Aurel Pop, luat in catare de dl. Madalin Hodor, formal pentru ca ‘a dat informari la Securitate’, in realitate pentru ca dl.Presedinte al Academiei Romane nu poate fi lasat in pace, domnia sa fiind nationalist roman. Ce face dl. Hodor este o mizerie descalificanta pentru dansul. Parerea mea…

        • Harald spune:

          @Liviu Petre – și maică-mea scria astfel de informări, în pătrățica ei era și translator de limbă rusă și trebuia să scrie câte o informare în urma fiecărei întâlniri cu câte o delegație sovietică.

          But guess what? Numele ei nu apare pe nicio listă de informatori care să fi circulat între diverse unități militare. Doriți să susțineți că și numele dvs. se află pe lista aceea de 200+ persoane? Eu nu vă cred, no offence.

          • Liviu Petre spune:

            Nu stiu despre ce lista de 200+ este vorba. Daca este insa vorba de lista pe care au fost pusi academicianul Pop si alti intelectuali de frunte, nu ma ofensez, dar sunt trist: nu, nu am avut calibrul si statura intelectuala a acestora, incat sa apar in asemenea companie selecta. Cine stie insa, pe ce lista de 20 sau 2k sau 20k de nume oi fi aparand. Nu stiu, si nici nu-mi pasa.
            Ce mi se pare insa de-a dreptul interesant in legatura cu ilustra mea persoana este ca primeam saptamanal, in anii 1970 si 1980, in cutia postala de pe scara blocului, nedesfacute din tipla lor, Newsweek, Time Magazine si Aviation Week and Space Technology, fara ca sa fiu vreodata intreat de baieti ‘ba, ce reviste citesti tu?’. Nu mai zic de cartile ‘subversive’ pe care le luam de la American Library si British Council: John le Carre, General Sir John Hackett, istoria OSS/CIA, SOE, MI6 si alte acronime…

            Dintre toate publicatiile americane pe care le primeam prin abonament, cea mai tare mi se pare cu atat mai mult acum, privind in urma, Aviation Week and Space Technology. Vedeam cum America lui Reagan dezvolta parca in flux continuu super avioane si rachete care in mod clar insemnau a big gun la tampla Imperiului Raului: F15, F14, F16, Phoenix, AMRAAM, Tomahawk, … Imi dadeam seama ca rusii nu puteau avea vreo sansa.

            • Harald spune:

              @Liviu Petre – scandalul cu Ioan Aurel Pop a pornit de la faptul că numele lui a figurat pe o listă de informatori care se ocupau de diaspora. Despre asta discutăm, despre prezența cuiva pe acea listă dactilografiată care a fost transmisă de la o unitate militară la alta.

              În februarie1985, generalul-locotenet Aristotel Stamatoiu, şeful Centrului de Informaţii Externe (CIE, continuatorul DIE), a emis un ordin prin care le cerea tuturor unităţilor subordonate să-şi actualizeze situaţia surselor aflate în legătură şi să transmită datele lor complete către UM 0503 (Cartoteca CIE). Drept urmare, la 13.05.1985, UM 0225, unitatea care se ocupa de urmărirea emigraţiei româneşti, a întocmit un tabel conţinând numele colaboratorilor pe care îi avea în legătură la acea dată, tabel pe care l-a înaintat conform ordinului către UM 0503. Așa numita ”Brigadă Antiemigrație” se ocupa cu ”contracararea acţiunilor ostile RSR desfăşurate de centrele de propagandă din străinătate.” Pintre cele 200 de nume aflate pe respectiva listă se află nume sonore ale intelectualităţii româneşti: istorici (Ioan Aurel Pop, Dan Berindei, Ioan Chiper, Radu Constantinescu), sociologi (Dorel Abraham, Ştefan Costea), ziarişti (Cornel Nistorescu, Adrian Vasilescu, Mihai Pelin), filologi (Ştefan Cazimir, Ion Coja, Ion Deaconescu, Sanda Racoviceanu), medici (Petre Ciobanu, Constantin Gorgos), oameni de afaceri ( Valentin Păunescu, Dolphi Drimer) etc.

              https://revista22.ro/70270588/ioan-aurel-pop-cornel-nistorescu-si-dorel-abraham-pe-lista-colaboratorilor-securitii.html

  8. donquijote spune:

    Arc peste timp:
    19 mai 1989
    Nicolae Ceauşescu a spus: „Dar acestea le discută ei. Discută prostii! Spun că unii încalcă drepturile omului (subl.n.)”
    Ianuarie 2001
    Ion Iliescu a spus: Este un moft chestia asta cu “sfânta proprietate privată”, restituirea pădurilor este o prostie istorică.

  9. ion spune:

    In r. moldova erau dislocate echipamente nucleare? Stiu ca exista armata 14, si mari depozite de armament, care era rolul lor? Ca sa revenim mai aproape de noi.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


E randul tau

Faptul că 24 de mii de oameni au citit articolul face să merite efortul de a-l fi scris și apoi n...

de: Luminita Marcu

la "Ne mândrim de Centenar cu dr. Paulescu, părintele rasismului ştiinţific şi lider de partid fascist: prostie guvernamentală sau ceva mai grav?"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

decembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)