joi, martie 28, 2024

Despre cauze ale problemelor actuale (I)

Aspecte introductive

Faptul că România se află într-o situație dificilă în privințe importante, inclusiv pentru dezvoltarea pe termen mediu și lung, a fost discutat în numeroase ocazii în spațiul public și aproape că nu mai necesită demonstrații,

Ca referiri minimale aș aminti doar că, deși este membru al Uniunii Europene și NATO și o serie de cifre macro-economice, precum evoluția venitului mediu pe cap de locuitor, a produsului intern brut sau a volumului exporturilor, arată mult mai bine față de cele de la sfârșitul perioadei comuniste, semnificația acestor aspecte este contrabalansată de numeroase alte cifre și evoluții. Exemple includ progresele relative ale altor țări din regiune în aceeași perioadă, deficitul anual comercial și bugetar, productivitatea redusă în numeroase sectoare, dezechilibrele economice puternice între regiuni și între unele segmente ale populației, plecarea din țară a peste 3,5 milioane de români, tensiunile din societate sau problemele din domenii cheie, cum ar fi calitatea actului de guvernare, educația, sănătatea și cercetarea. Nu în ultimul rând, au fost acumulate datorii de aproximativ 100 de miliarde de euro [1], deși românii din afară au trimis după 1989 în țară peste 50 de miliarde de euro și au fost primite net, până în prezent, încă aproximativ 30 de miliarde de euro nerambursabile de la Uniunea Europeană.

Se discută însă mult mai puțin în România despre cauzele acestei situații.

De regulă, pozițiile vizează hoția, incompetența și eventuale conspirații externe. Sunt elemente cu siguranță de avut în vedere atent. Primele două sunt, însă, mai mult simptome, e drept, care influențează deja alte simptome, la rândul lor. Ultimul element nu există în marea majoritate a cazurilor invocate, sau este mult mai puțin relevant decât par să fi ajuns să creadă segmente relevante din societate.

Or, dacă nu se discută despre cauze amplu și diversificat (cu dorința identificării unor soluții rezonabile), nu se poate aștepta de la viitor mare lucru decât prin prisma întâmplării.

Cele ce urmează sunt o încercare (care se dorește fără patimă) de a contribui la o astfel de discuție.

Pentru o abordare cât mai eficientă a cauzelor, este important de identificat momentul optim din amonte de analizat. Dacă nu se merge suficient de «în spate », riscul este de concentrare excesivă pe aspecte care sunt în mare măsură simptome, nu cauze. Dacă se merge prea departe în trecut, decizia bazată pe analiza respectivă iarăși va avea impact redus, nefiind suficient de actuală ca să influențeze dinamicile din societate. Cu alte cuvinte, în pasul doi, dinamicile cauzale reale ar continua să (re)genereze simptome pentru că politicile publice nu s-au concentrat, de fapt, suficient pe punctele care contează.

Or cauzele situației actuale țin, cred, în principal de decizii eronate după 1989 (multe, în primii ani) cu privire la puncte nodale, precum și de tendințe comportamentale păguboase induse anterior și ignorate în mare măsură sau chiar încurajate de politicile publice. Ele se întrepătrund de la un punct, necesitând o abordare corelată. Din perspectiva perioadei anterioare momentului 1989, tendințele respective sunt, desigur, simptome generate de modelul socio-politic de atunci, dar au reprezentat cauze pentru o parte importantă din ce s-a întâmplat după 1989. Asemănător unui calculator, chiar dacă schimbi modelul de hardware, dacă nu rectifici și actualizezi informația care ajunge la software, rezultatele nu pot fi prea diferite. Politicile publice de la noi au fost de foarte multe ori eronate în ambele privințe (pe partea de software, mai ales prin ignorare).

În încercarea de a contribui la identificarea și analiza mai în detaliu a principalele cauzalități ale problemelor actuale și la discutarea unor linii de remediere, aș începe tocmai cu partea de moștenire de tendințe comportamentale, pentru că ea intră în țesătura fundalului care a potențat multe din excesele prezentului.

Dintre aspectele de acest tip care cred că merită o discuție mai aprofundată, m-aș opri pentru moment asupra :

    • culturii de clasă și de tip « under-dog »;
    • preocupării excesive de egalitarism; și
    • faptului că elita de facto din România a fost în mare parte obișnuită să cosmetizeze realitatea și să dea vina pe exterior într-o manieră excesivă;

Cele de mai jos nu trebuie văzute ca trăsături naționale, ci, după cum menționam și mai sus, ca tendințe stimulate istoric și politic și care ne pot împinge în diverse situații mai degrabă spre un anumit tip de poziționare decât altul.

Discutarea și înțelegerea lor este cel mai simplu mod de a reduce riscul să cedăm pripit unor tentații potențial păguboase (presupunând că cele de mai jos vor fi considerate pertinente).

O echilibrare mai profundă și stabilă necesită politici publice corespunzătoare, începând din școală.

Cultura de clasă si de “under-dog”

În primul rând, este important de înțeles că ideologia comunistă era, prin definiție, una care opunea politic explicit și conștient segmente (clase) ale aceluiași popor între ele.

Când te afli în comunism de mulți ani, nu prea mai rămâne, în fapt, decât o singură clasă mare socială, dincolo de diferența importantă între aparatul de stat și restul populației despre care vom mai vorbi.

Această ideologie stimulează, însă, rapid complexități odată ce un popor trece la o economie de piață (care generează din nou clase).

Bogații fiind dați ca exemplu negativ timp de decenii, iar antreprenorii fiind, frecvent, asimilați speculanților, statutul de om bogat/antreprenor, deși invidiat, a ajuns să fie unul privit cu neîncredere în straturile profunde ale societății. De asemenea, a urmări să fii mai bogat ca alții a devenit cumva ceva vinovat în sine, în contextul unei educații și politici  de 45 de ani care punea accent pe împilări strămoșești și asocia în general clasa bogată cu exploatatorii.

În acest context, istoriile abundente în curricula școlară legate de răscoale, haiduci și boieri/chiaburi trădători sau exploatatori au semănat sau consolidat semințele unei subconștient deviant de la modelul economic normal și încă afectează mentalități. Destui noi îmbogățiți afișând după 1989 un merit foarte discutabil, dar puțină jenă în etalarea la televizor, fondul cultural respectiv a fost mai degrabă hrănit.

Or, pe lângă resentimentul direct față de « clasa » celor mai breji, fondul cultural respectiv induce ideea că succesul economic individual la scară mai mare este de multe ori asimilabil cu ceva anormal și speculativ, jecmănitor, și că rar poate fi obținut altfel decât fiind avantajat sau „băiat deștept” (în sens de șmecher).

Mesajul subliminal e dublu.

Pe de o parte, că cei mai avuți sunt de regulă niște privilegiați care au profitat cumva de munca celorlalți, aproape orice măsură fiind justificată în privința lor.

Pe de altă parte, se sugerează, paradoxal, că poate fi scuzabil să manipulezi sistemul și să încalci regulile (ca un „haiduc”) ca să devii bogat/să «reușești», dacă ești cel cu șansa a doua (un under-dog) într-o competiție și că nici nu prea se poate să ai succes altfel.

Acestea sunt aspecte păguboase valoric și cu bătaie foarte lungă, inclusiv raportat la lupta anti-corupție pentru că, în logica comunistă, mai toți românii sunt niște “under-dogs” aproape prin definiție în capitalism (aspect facilitat și de comparația globalizată cu cele mai înalte standarde de pe planetă față de care rămânem cu un decalaj important). Și pe fondul unui contract social rămas viciat în numeroase privințe, mulți români nu numai că au continuat să se simtă ca niște « under-dogs » în relația cu statul, dar după 1989 s-au simțit așa și în relația cu angajatorul privat, partenerii de afaceri mai înstăriți sau cu străinătatea.

S-a stimulat astfel o mentalitate care a afectat nivelul de implicare antreprenorială din societate și a facilitat discursul din ce în ce mai frecvent împotriva societăților comerciale private al unor politicieni, discurs care încearcă distragerea atenției către direcții care nu au legătură sau au puțină legătură cu cauzele reale ale problemelor.

În legătură cu cele de mai sus, se observă în multe ocazii, atât la nivel de funcționari publici, cât și de simpli cetățeni, reflexul de a considera că o societate comercială ar trebui să lase tot timpul de la ea. Ideea ar fi că știm noi că are de unde și că succesul ei a fost aproape cert pe seama noastră.

Desigur, nu trebuie făcut la nivel de politică publică tot ce cere o companie privată, locală sau străină, iar distorsiunile necesită corectare promptă. Trebuie însă avut în vedere că o abordare de țară „specială” pentru investitori nu e eficientă economic, ducând în final la o dezvoltare mai scăzută a investitorilor deja existenți, iar pentru cei străini, chiar la plecări și la ocolirea României de o parte dintre cei care, altfel, ar investi aici.

Dacă avem în vedere că riscul și bătaia de cap zilnică de a investi în unele țări, față de altele, pot să fie relevant mai mari din cauza legislației mai proaste și mai des schimbate, a birocrației mai mari, infrastructurii slabe, corupției, țepelor și abordărilor neconstructive mai dese, etc, România a părut în acești 30 de ani în destule ocazii „specială” ca țară mai degrabă în aceste privințe.

Nu trebuie, deci, manifestată naivitate față de investitori străini sau români, dar trebuie integrate în orice analiză și întrebările de ce ar investi cineva fără să facă un profit rezonabil, de ce sunt totuși mult mai puțini investitori în România față de alte țări din regiune, ca să nu mai vorbim de Occident, și ce s-ar întâmpla în România dacă investitorii nu ar mai veni sau ar pleca.

O bună parte a fostei nomenclaturi comuniste s-a îmbogățit după Revoluție, dar a avut lecția politică bine învățată. A gestionat, în general, atent aparențele, fiind discretă cu averile și căinând frecvent și ipocrit segmentele sărăcite în principal tocmai de lipsa de expertiză sau comportamentul unor „foști”.

Pasivul cultural de mai sus a contribuit la polarizarea actuală emoțională din România, despre care vom discuta cu o altă ocazie. Este, de asemenea, unul dintre factorii care au facilitat atât unele relativizări etice serioase (deși frecvent nici măcar conștientizate), cât și discursul segregaționist politic al unor iresponsabili.

Nu în ultimul rând, cultura de clase a generat o sensibilitate excesivă și resentimentală la orice diferențe de statut aparent.

O preocupare de egalitarism excesivă și trăită emoțional care a afectat cultura meritului și a facilitat tendințele de polarizare a discursului politic

În comunism se considera, ca un corolar al ideologiei de clase, că toți oamenii aveau același potențial, dar că cei din clasa muncitoare și cei mai puțin avuți nu progresaseră până la instaurarea comunismului cvasi-exclusiv pentru că fuseseră împiedicați de cei din elita anterioară care îi exploatase. Odată nimicită clasa respectivă, în mod natural, toată lumea și-ar fi atins potențialul sub regimul comunist și ar fi devenit oameni de tip superior.

O primă consecință a fost că s-a manifestat o preocupare excesivă de a nu lăsa pe nimeni în urmă. În afara unor critici tovărășești, multe pe motive ideologice, sau note ceva mai mici, nu prea vedeai vreun repetent la școală sau vreun exclus din vreo uzină pe motiv de necorespundere profesională. Implementarea unei politici publice cât mai inclusive este în mod clar de încercat, dar când a nu lăsa pe cineva în urmă devine o chestiune cu totul deplasată raportat la realitate, ținând de fapt de a nu recunoaște eșecul orânduirii comuniste în formarea omului nou, este afectată de fapt implicarea celor care își fac treaba pentru că …merge și așa.

O a doua consecință a fost la celălalt capăt – devenise în bună parte inutil sau chiar riscant să ieși în evidență în partea de sus a stratului social din punctul de vedere al meritocrației. Adică chiar dacă puteai mult mai mult, nu prea merita să te agiți pentru că nu primeai mai nimic în plus și putea să pară că faci pe deșteptul. Cu alte cuvinte, riscai să pari elitist sau veleitar într-o societate auto-declarată fără elite, conducerea aparținând însuși poporului. Cu timpul (și pe un fond istoric mai vechi), „a ieși din rând” a devenit în principal cumva apanajul „șefului”, aspect care a facilitat personalizarea mai tuturor instituțiilor publice (și pe modelul promovat la vârf de cult al personalității). A încerca să te evidențiezi și a-ți asuma răspunderi devenise din ce în ce mai riscant în acest context. Așa că, cine nu era șef, evita să facă asta, iar cine era șef, de multe ori evita și el, când se putea, mai ales dacă avea vreun dubiu cu privire la poziția șefului de deasupra sau a partidului.

O a treia consecință a derivat din cele de mai sus – o tendință de nivelare a așteptărilor (dar și a eforturilor) proprii și o toleranță scăzută la ieșitul în evidență pozitiv al altora.

Fondul cultural astfel creat a fost contra-productiv, mai ales în lumea capitalistă, în ceea ce privește modul de raportare la alții, precum și pentru performanță și implicare.

La nivel de administrație publică (și pe fondul unor cazuri de atragere a răspunderii în situații neclare), destui funcționari publici au reintrat în fondul cultural cultivat de decenii – mai bine faci mai puține, că oricum nu ai cine știe ce beneficii și mai și riști.

La nivel individual mai larg, s-a generat o atenție mare și resentimentală la orice diferență de statut social sau economic, chiar în cazurile în care aceasta era justificată de diferența de efort, talent sau voință.

Multor români le-a fost greu să aibă alți români ca șefi în sectorul privat. Și relațiile de muncă cu alți colegi au fost afectate de destule ori de suspiciune și resentiment cu un fond în mare măsură artificial față de ce vedem în Vest.

Proactivitatea a fost profund subminată. Și a ajuta “la cerere” cu ceva ce nu era strict menționat în fișa postului sau în cazuri în care exista impresia că alții nu fac neapărat același lucru a fost frecvent receptat (și este încă) ca o desconsiderare (ești exploatat sau luat de prost), nu ca o ocazie de a ieși în evidență și a contribui mai mult la locul de muncă, cu așteptarea rezonabilă la un plus de remunerație sau un avantaj de carieră în pasul doi.

De asemenea, a părea că nu mai ești „în rândul lumii” este resimțit subiectiv și acut de mulți români. Această grijă a jucat și în goana după tot felul de diplome și alte patalamale, ca să nu fi depășit de vreun vecin mai norocos, neglijându-se meserii mult mai utile de fapt. Sunt și destui români care nu ar face în țară tipul de muncă pe care îl practică în străinătate (crezând în mod greșit că ar ieși diminuați din aceasta) sau care cheltuie sume astronomice și câștigate cu greu prin afară să facă vreo nuntă de pomină la copii ca să nu se facă de râs, consideră dânșii.

Dorința de măcar aparent statut similar cu ceilalți (dar distorsionat înțeles de multe ori) în ultimă instanță a jucat exacerbat în votul românesc. Or nimic din perioada de după 1989 nu se putea compara cu sentimentul în aceasta privință din perioada comunistă (percepția cu privire la propriul statut fiind influențată, printre altele, de aparențele diferențe față de alții, incertitudinea zilei de mâine și cât de grijuliu la nivel individual e aparent discursul public).

Partidele mai de dreapta fiind mult mai puțin atente la aceste realități istorice, au manevrat deseori neglijent, permițând monopolizarea cvasi-exclusiv de stânga politică a unor mesaje politice importante în România. Fără o presiune mai puternică pe aceste paliere din partea partidelor de dreapta, partidele de stânga au fost mai puțin stimulate spre modernizare. Aceasta în pofida faptului că partidele de stânga din România au avut și perioade notabile de politici publice preponderent de dreapta, fiind mai abile în a camufla asta și mai dezinvolte în privințele respective.

Sensibilitățile exacerbate descrise mai sus au afectat, cred, semnificativ și eficiența politicilor de formare continuă și educație (și așa deficitare).

Pe lângă reflexul de a nu interfera cu autoritatea (profesorului în acest caz), mulți români au fost reticenți să fie activi la cursuri și să pună întrebări de teamă să nu pară că nu au înțeles  din prima (și prin asta, că sunt inferiori altora) lucruri pe care simțeau că erau așteptați să le înțeleagă imediat, de vreme ce așa era structurat cursul respectiv. Mărturisesc că mi-a luat personal mulți ani până să ajung să pun întrebări la cursuri.

Pentru că a nu ști ceva e perceput la noi cvasi-automat ca un semn de slăbiciune și de statut diminuat, se cedează frecvent tentației de autosuficiență și de afișare a unei încrederi tehnice vecine cu revelația. Este o abordare cu atât mai păguboasă cu cât tot ce se întâmplă în prezent în lume reclamă, de fapt, modestie și conștientizarea nevoii de a învăța permanent și de a lucra într-o echipă mai largă, nu individualist, pentru a face față.

Cu caracter mai general, destui români au oscilat între lipsă de încredere în ei în realitate (dar cu tentația de a o masca printr-un exces de siguranță a pozițiilor afișate) și sensibilitate maximă la orice aparentă desconsiderare și diferență de statut (percepute frecvent distorsionat). Aceștia au avut o dificultate crescută în a identifica ce priorități să-și fixeze și ce au de făcut pentru a-și îmbunătăți de fapt viața, fiind prea concentrați pe capra vecinului și pe cât de verde pare iarba peste gard.

O elită obișnuită să cosmetizeze realitatea și să dea vina pe exterior într-o manieră excesivă

În toate țările, politicienii sunt tentați să cosmetizeze realitatea și să dea vina pentru probleme pe cauze externe lor.

Comunismul a exacerbat însă mult asta, privilegiind și anatemizarea capitalismului străin ca factor perturbator predilect, anihilând, totodată, și mecanismele de verificare din societate (e.g, mass-media, societatea civilă, transparență).

Motivul profund a ținut probabil de faptul că modelul comunist era auto-declarat la propriu culmea dezvoltării umane în materie de modele socio-economice, care va aduce propășirea tuturor membrilor societății și țărilor care l-au adoptat. Când acest lucru nu s-a întâmplat, pierzându-se bătălia economică cu Occidentul, s-a dezvoltat destul de natural o abordare de mitologizare, precum și de aruncare a vinei pentru orice problemă pe exterior. O ordine socială perfectă nu putea, nu-i așa, să fie ea cauza.

Mitologizarea relevantă pentru acest punct s-a manifestat mai ales prin propagandă și distorsionarea realității în raportări și mass-media. S-au falsificat pur și simplu și statistici pentru a crea percepția și la nivelul populației că țara o ducea mai bine decât era, de fapt, cazul.

Știrile oficiale exclusiv pozitive din perioada respectivă cu record după record la producții diverse, rezultatele de excepție ale unor români la diverse sporturi (rezultate reale, dar nici alte țări nu erau chiar lipsite de performanțe), lume dansând sau cântând la televizor, precum și performanțele anunțate în aproape orice au generat o percepție statornică în mentalul colectiv a unei perioade cu multe realizări. Unele „reușite” cu totul deosebite astfel raportate au devenit subiect de bancuri.

I se atribuie lui Stalin zicala că o știre prezentată o dată rămâne o știre, una prezentată de 100 de ori este realitate și una prezentată de 1000 de ori devine religie. Or, comunismul a avut și realizări economice indiscutabile și care nu trebuie negate, dar mulți români cred și astăzi că stăteam pe numeroase domenii semnificativ mai bine decât era de fapt cazul și ignoră că în 1989 tot printre ultimele țări europene eram din punct de vedere statistic în multe privințe.

.

Și după 1989 s-a încercat să se convingă populația că o duce mai bine decât o ducea, mai ales în comparație cu comunismul. S-a simțit că, odată cu trecerea timpului, perioada comunistă a început să fie văzută de o parte din români ca mai bună prin comparație cu perioada de după 1989 în contextul în care amintirile negative s-au mai estompat, s-au pierdut aproximativ 3 milioane de locuri de muncă, iar nesiguranța zilei de mâine și corupția au crescut.

Întoarcerea la comunism sau un sistem similar ar fi o eroare colosală, dar și negarea faptului că unele segmente din populația României o duc pe ansamblu mai prost decât în comunism e contra-productivă. Cei vizați nu au cum să se regăsească în acest tip de discurs și vor fi neîncrezători și cu privire la mesaje mult mai bine ancorate în realitățile lor. O politică responsabilă, inclusiv de dreapta, trebuie să țină cont de acest lucru.

Pentru că în perioada de după 1989 au devenit totuși mult mai greu de ascuns distorsiunile și realitatea generală comparativ cu alte țări, diverși politicieni au recurs masiv la aruncarea vinei cvasi-exclusiv înspre diverse oculte mondiale și alte interese străine.

Acestea nu prea erau specificate, dar, nu-i așa, știm cu toții că există și se concentrează pe țărișoara noastră împiedicându-ne să facem ceea ce, altfel, am face de bună seamă la superlativ.

Astfel, în loc să ia mai puternic taurul de coarne și să facă ce trebuie, o bună parte din elită a fost tentată să aleagă frecvent calea ușoară a indicării unui vinovat de serviciu, reflex destul de natural la politicieni și în alte țări, după cum spuneam, dar mult exacerbat de comunism la noi.

Obiectivele au fost duble.

Pe de o parte, aruncarea vinei pentru evoluția țării în afară (noi săracii am fi făcut foarte multe, dar nu ne-au lăsat străinii, cu sprijinul unor cozi de topor din țară).

Pe de altă parte, folosirea suspiciunii astfel create pentru a asocia cu diverse ocazii o serie de adversari politici forțelor „oculte” respective (episodul cu sorosiștii fiind aproape anecdotic și generând și bancuri de genul că tot Soros a fost cauza unui divorț într-un sat din Vaslui sau a unor inundații).

Nu se mai explica, de exemplu, cum de România este mult în urma mai tuturor țărilor din regiune (ca să nu mai vorbim de Vest), ce făcuseră concret acele forțe externe ostile de nu reușiseră politicile publice locale, altfel geniale, și cum se făcea că o bună parte din elita de facto a României părea să o ducă foarte profitabil din salarii de bugetari în timp ce foarte puțini străini au prosperat la noi în primii 14 ani după Revoluție.

În contextul recent mai larg al luptei anti-corupție și tensiunilor dintre Uniunea Europeană și SUA, precum și pe fondul politicii inabile europene de arătare constantă cu degetul către România, discursul anti-UE a început să se dezvolte în ultimii ani, chiar dacă destul de insidios. Cum aproximativ 75% [2] din exporturile românești se duc către Uniunea Europeană și multe miliarde de euro sunt primite pentru proiecte de convergență, ar fi destul de stupid de escaladat voit și la modul real acest aspect, dar pare că s-a concluzionat de unii că acesta ajută la canalizarea negativismului național către „vinovați” mult mai „convenabili” decât cei reali.

Problema cu aruncarea vinei în mare măsură către exterior este dublă. Pe de o parte, distorsionează realitatea și împiedică mulți români să identifice balansat sursele problemelor lor și să pună presiune reformistă mai mare pe elita locală în consecință. La fel de important este că această abordare împiedică mulți români să sprijine mai puternic și proactiv dezvoltarea relațiilor cu străinătatea și la nivel individual și să conștientizeze că fără exterior România nu poate să fie o țară prosperă în lumea actuală. Nu există nici un exemplu în lume de țară izolată care să o ducă bine.

Lăsând la o parte contextul geopolitic cu totul favorabil de la finalul Primului Război Mondial, a crede, de exemplu, că fără o conectare masivă a elitei românești de acum o sută de ani la elitele vestice s-ar fi realizat Marea Unire, este o naivitate.

Împărțite mental între, pe de o parte, istoricul educativ al toleranței, ospitalității și bunei conviețuiri cu alte popoare a românilor și, pe de altă parte, suspiciunea față de o străinătate de unde au venit și multe lucruri rele în istoria sa și pe care comunismul a anatemizat-o în partea sa occidentală și ca model de societate, segmente din societate au început să fie tentate gradual de varianta a doua. Aici au jucat, desigur, și eșecul economic al unei părți relevante din populație și înclinarea psihologică naturală și exacerbată artificial și de comunism de a crede mai degrabă știrile negative și teoriile conspiraționiste.

Nu în ultimul rând, a contat și dificultatea populației de a identifica/conștientiza în toată semnificația lor greșelile interne din lipsă de proprie expertiză în politici publice și economie. Fiind mai greu de vizualizat alternativele, a fost mai ușor de crezut că explicația problemelor nu ar ține de concepția eronată internă, ci este în altă parte.

România rămâne printre țările UE cu un grad mare de susținere a unei politici de deschidere, dar trebuie atenție la aspectele de mai sus. Nu trebuie abordat naiv mediul internațional, dar România trebuie să acționeze mai pro-activ și abil în această privință.

Legat de corectitudinea datelor furnizate cu diverse ocazii, calibrarea corectă a sistemelor de raportare și descurajarea distorsionării realității în statistici (și nu numai) ar trebui sa devină o prioritate permanentă. Printre altele, finalizarea rapidă a cadastrului național, a informatizării fiscului și unificării bazelor de date, sunt necesități de bază pentru un stat modern.

NOTE_________________

[1] http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buletin/executii/Structuradatorieipublice2000-2019maiRo.pdf.

[2] https://europa.eu/european-union/about-eu/countries/member-countries/romania_ro.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Eu sunt un tanar corporatist bucurestean care traieste confortabil, dar tot musteste de resentimente la adresa privilegiatilor societatii romanesti (din mediul public si privat).

    Nu e o parere indusa de vreun discurs politic si catusi de putin invidie sau, mai rau, vreo neacceptare a meritocratiei (as da 5 ani din viata sa apuc sa traiesc si eu candva intr-o Romanie meritocrata), dar vad si eu cu ochii mei cum in corporatia mea (straina) e open secret ca, de ex., achizitia de servicii avocatiale se dispune de un director executiv (roman) pe „parandaraturi”. Pana sa-mi spuneti ca „personific corporatia precum altii institutiile”, va spun ca am ales exemplul pentru ca e in domeniul dvs. de activitate si cunoasteti perfect ca „asta-i piata”.

    In sinea dvs., credeti sincer ca solutia sunt „politicile publice”, in conditiile in care societatea romaneasca, DEMOCRATIC, se vadeste incapabila de atatia ani sa creeze o masa critica de adevarati oameni cinstiti, dispusi sa talk the talk si walk the walk?

    Daca da, dati-mi voie sa va dau un exemplu de „politica publica” pentru care s-au mobilizat niste resurse importante: lupta impotriva coruptiei, mare strategie nationala, in prezent moarta si ingropata si oricum, in definitiv, profund ineficienta dincolo de un oarecare ecou social.

    Si zic „oarecare” nici macar pentru ca ma gandesc la nerecuperarea prejudiciilor, ci pentru ca-mi rasare in minte mirarea sincera cu care diversi colegi corporatisti intrebau cum poate DNA sa-l investigheze pe directorul Oracle, CUM SA FIE INFRACTIUNE (si nu simpla abatere disciplinara) LUAREA DE MITA IN MEDIUL PRIVAT?

    • Referitor la ultimul tau paragraf, raspunsul e simplu: luarea de mita este „Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri [….]”
      Daca nu e functionar public, nu exista fapta.
      In cazul Oracle omul a acceptat o oferta in schimbul unei sume de bani pentru sine. Chiar nu vad ce treaba are statul cu asta. Daca eu ca firma nu sunt in stare sa imi angajez pe cineva sa imi apere interesele nu vad de ce trebuie sa intervina DNA-ul.

      • Nu pentru prejudiciul suferit de Oracle e nevoie de intervenția justiției în astfel de cazuri. Iar DNA-ul nici n-ar trebui să existe, parchetele de pe lângă instanțe ar trebui să-și facă treaba, fiecare în pătrățica lui.

      • Art. 289 Cod Penal, Luarea de mita, se completeaza cu art. 308 Cod Penal, Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane, care prevede:

        „Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-300 şi art. 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ORI IN CADRUL ORICARI ALTE PERSOANE JURIDICE”.

        Zic sa ne uitam bine-n in Codul Penal pana sa suspectm ca aia de la DNA s-au dus de prosti pe la Oracle, desi uite, tie iti era asa evident, practic citeai singur din Codul Penal si basta!

  2. Interesant articol, dar eu nu am vazut cauzele. si nici problemele nu’mi sunt prea clare. Doar niste note asupra mentalitatii colective. Tare discutabile.

    „cultura de clasă” care se manifesta prin…tentativa de eliminare a clasei I feroviare. In Germania. :) Iar in Romania prin eliminarea garilor rurale, a dispensarelor, a bibliotecilor samd. curat cultura de clasa, si la elite si la poporeni [care tare s’au mai impotrivit masurilor de…declasare a unor segmente sociale, asa de tare ca nu i’a auzit nimeni].

    „cultura de tip « under-dog »” ilustrata de incapatanarea romanilor de a vota nomenklaturisti [ilici a prins 3 mandate]. Dar, e adevarat, cateodata s’au gasit si cetateni satui de vechii ciocoi ce au scos in fata cate’un caine rebegit, l’au pus sa faca circ, l’au aplaudat, i’au aruncat o ciosvarta si dupa o vreme, plictisiti, l’au aruncat la lada de gunoi a istoriei. Il mai duce careva dorul lui PPDD, omul-televiziune-partid?

    „preocupării excesive de egalitarism” care transpare din regimul pensiilor speciale, adevarate privilegii pe care ‘elita’ si le’a oferit in pofida Constitutiei si fata de care poporul a dezvoltat o adevarata marota refuzind sa mai voteze parlamentari cu pensii duble. pardon, nu s’a intamplat asta. Nimeni nu e prea deranjat de privilegiile feudale obtinute de parlamentari si europarlamentari.

    „faptului că elita de facto din România a fost în mare parte obișnuită să cosmetizeze realitatea și să dea vina pe exterior într-o manieră excesivă”
    care ‘exterior’? Rusia cumva? ca asta face toata Europa acum, doar nu o sa fim noi nota discordanta. Uite, daca eu as sustine aici ca UE reprezinta si ea o cauza a nenorocirii noastre, imediat ar sari o armata de patrioti care sa ma acuze de filorusism, de caghebism si alte trasnai conspirationiste. In fapt conspirationismul pe care’l acuzati domina mintile elitelor europene care vad ba spioni rusi ba troli americani la tot pasul. In plus, evident ca daca eu, simplu cetatean, as critica structurile/normele UE automat as intra la categoria „discurs anti UE”. Nu’i asa? Foarte democratic si capitalist sa sacralizezi o entitate politica, sa o definesti din start ca fiind imaculata si intangibila, nu’i asa? Nimic rau nu poate veni dinspre UE, totul este vina noastra. Iata una din cauzele reale ale marasmului: mania culpabilizarii colective, a autoflagelarii, a baltirii in nimicnicie. Noi suntem mici, prosti, hoti si conspirationiati si evident incapabili sa ne conducem si sa ne alegem liderii, asa ca mai bine ascultam cuminti si executam ordinele primite de Comitetul de Genii de la Bruxelles. Ok?

    E o problema exodul a 3 [4, poate 5?] milioane de romani din tara? Pai daca admitem ca da, poate ar fi util sa cercetam si alte cauze decat hotia, coruptia, incompetenta elitelor politice, pentru ca toate acestea le gasim si la alte popoare care insa sunt bine merci din punctul asta de vedere. Iar aici eu identific, in randul elitelor culturale, urmatoarele:
    1] cultivarea unui complex de inferioritate national prin banalizarea, chiar desconsiderarea uneori, a istoriei si a eroilor nostri
    2] inventarea sau exagerarea unor vinovatii nationale istorice [sechele ale marxism-leninismului] si plasarea lor asupra urmasilor.
    3] bovarismul european [o adevarata disperare a intelectualului pe stil nou de a deveni ‘european’, o competitie continua in arta de a te distinge ca om nou, mai-mult-decat-modern, ultra-european]
    4] fatalismul de tip mioritic din care rezulta ca pasamite noi am fi al mai nenorocit popor de pe planeta, cei mai hoti, puturosi, prosti, ignoranti, barbari, viscerali si violenti omuleti si’n plus loviti de cel mai nasol ghinion din istorie [evident, o mega-aberatie, insa „…pacat ca’i locuita!” a ajuns, senzational, o vorba de duh printre oamenii educati si cu pretentii]

    toate acestea au generat un sentiment de respingere a ‘vechiului’, a traditiilor, a parintilor, a ocupatiilor neaose in randul tinerilor educati, au raspandit senzatia nimicniciei si a incapacitatii de a te dezvolta personal si de a dezvolta o cariera in tara, au impulsionat aspiratii supra-nationale, deplasate, au creat fondul psihic necesar abandonului patriei, caminului, familiei.

    Putem rezolva problema asta? Posibil, daca ne schimbam oleaca atitudinea, temperindu’ne pesimismul si incrancenarea politica, daca adoptam o alta optica si metoda [constind in evidentierea modelelor pozitive] vizavi de ceea ce pot tinerii realiza in tara, in pofida unor reglementari nu tocmai prietenoase cu initiativele private dar totusi permisive. cel putin in comparatie cu epocile Ilici si Ceausescu.

  3. Cheia în care analizați este interesantă, însă toți cei trei mari factori converg spre unul: lipsa elitelor. Pentru că cultura under-dog și egalitarismul (excesiv) sunt atribute ale maselor, pe când schizofrenia elitelor nu este un atribut al elitelor veritabile. Sau, mă rog, al elitelor pro-occidentale, nu fanariotoide, cum sunt cele care ne „luminează” acum.
    Ne putem juca sociologic cu sondaje, cu frecvența unor termeni și concepte în discursul public, însă rămâne un aer greu de incapacitate de a ieși din această mlaștină (altcumva decât prin întâmplare, cum ziceți). Sunt însă destule date care indică un colaps, cheie de analiză de care nu se apropie nimeni, văd. S-a scris chiar aici, pe această platformă, despre colapsul demografic. Cel al datoriei externe ilustrează colapsul economic. Despre cel cultural, nu mai e nevoie să vorbim. Nici despre autodistrugerea educației. Despre mediu, numai de bine: în 5 ani putem ajunge să nu mai avem păduri la vârsta de exploatare. Infrastructura e jalnică (căile ferate mai au puțin și o să închidă linii, iar într-un caz de urgență nu ar mai avea vagoane pentru deplasarea populației sau trupelor). Societatea controlată de clanuri, o formă de organizare pre-statală. Sistemul public de sănătate a devenit pentru mulți o amenințare la adresa vieții și integrității corporale. Consumul per capita de cărți și pastă de dinți ne situează european în interbelic.
    Am devenit o Ucraină minus conflict armat și lingem cizmele UE (pentru fonduri) și ale SUA (pentru protecție militară). Și cu buzele unse, și cu sufletu-n rai.
    „Colaps” se potrivește mult mai bine (dacă așezați grilele de analiză ale lui Jared Diamond ori Dimitri Orlov peste realitatea românească, asta iese). Nici situația din Occident și restul lumii nu e roză – FMI-ul și BM avertizează aproape lunar de riscurile unei crize, mai întâi financiare, mult mai gravă decât cea din 2008. Așa că, ar trebui să fim recunoscători Cerului dacă prindem revelionul 2023 în aceeași stare materială ca cea de care ne bucurăm acum, chiar dacă nu ne permitem multe. Din punct de vedere spiritual, vom merge, la timpul fiecăruia sau brusc, în grupuri, care la Zalmoxe, care la Arsenie Boca. Între jeg și moaște, un teatru găunos înregistrat (la propriu) scrupulos de instituțiile statului, luminat de farurile Mercedes-urile (prea)fericiților, mestecat, predigerat, interpretat și regurgitat peste creiere de prea-bine-plătitul pastor Gâdea. Bine că există Soros, fără de care multe n-ar avea explicație.

  4. „La llamada de la tribu” Mario Vargas Llosa,
    Alfaguara Madrid 2018 (Der Ruf der Horde, Suhrkamp Verlag 2019).
    „Urletul tribului” e tradus?

    M.V. Llosa a primit Premiul Nobel pentru literatură 2010. Ca tânăr sudamerican a fost înflăcărat de ideile comuniste, a participat ca student la grupări de stânga, a vizitat Cuba și URSS. S-a transformat treptat după lectură și experiență pe propia piele într-un liberal convins, adept și promotor al democrației și libertății.

    ……”…… plecarea din țară a peste 3,5 milioane de români, tensiunile din societate sau problemele din domenii cheie, cum ar fi calitatea actului de guvernare, educația, sănătatea și cercetarea. Nu în ultimul rând, au fost acumulate datorii de aproximativ 100 de miliarde de euro [1], deși românii din afară au trimis după 1989 în țară peste 50 de miliarde de euro și au fost primite net, până în prezent, încă aproximativ 30 de miliarde de euro nerambursabile de la Uniunea Europeană.
    Se discută însă mult mai puțin în România despre cauzele acestei situații. …”…….

    Cred că biografia și opera scriitorului și cetățeanului „Weltbürger” angajat politic Mario Vargas Llosa poate da câteva răspunsuri.
    După lectura „ Pe drumul spre gara finlandeză” (Auf dem Weg zum Finnischen Bahnhof) de Edmund Wilson care descrie nașterea ideilor socialiste M.V. Llosa s-a decis să scrie o carte biografică despre drumul sau de la tânăr comunist în America Latină la un liberal convins prin teorie și realitatea cetățeneasca trăită mai târziu la Londra și Paris.
    Influențat de scritorii Albert Camus, George Orwell, Arthur Koestler, J.P. Sartre, tânarul scriitor M.V. Llosa și-a găsit o cale proprie în literatură și în dezbaterea politică a timpului. Gânditorii liberali care au avut o influență puternică asupra tânărului scriitor au fost: Adam Smith, Jose Ortega y Gasset, Friedrich von Hayek, Karl Popper, Isaiah Berlin, Raymond Aron și Jean-Francois Revel.

    Notez aceste nume pentru a arăta azi posibilitățile de cunoaștere pentru elevii, studenții și dascălii în România europeană de azi. Lumina libertății oferă azi în țară, în era digitală, accesul la patrimoniul universal în cultură, știință, filozofie, artă, film, muzică, medicină, tehnologie cu un clic. Nu mai depinde de locul de naștere, nu depinde de reședința actuală în țară la sat sau oraș: accesul locuitorilor țării la patrimoniul universal e azi la un clic. Totuși mulți elevi, studenți, dascăli, intelectuali, „elita” din țară nu au parcurs calea scriitorului M.V. Llosa spre un liberalism clasic, mulți au preferat colaboraționismul și complicitatea cu puterea, cu minciuna și hoția?

    Lectura cărții lui Jan Valtins „Jurnal din iad” ( Tagebuch der Hölle) la călăuzit pe tânărul absolvent de gimnaziu M.V. Llosa 1952 spre gruparea studențească al Universității San Marcos „Cahuide” unde a studiat pe ascuns: Jose Carlos Mariategui, Georges Politzer, Karl Marx, Friedrich Engels, V.I. Lenin. Lectura l-a orientat spre materialismul istoric și lupta de clasă. 1954 a părăsit gruparea studențească „Cahuide”, dar a rămas „socialist”, cel puțin din privința lecturilor. Revoluția din Cuba 1958 a lui Fidel Castro a trezit speranța, ca la multi alți tineri din America Latină, pentru un „Socialism pluralist” în care libertatea nu e oprimată. A venit cu totul altfel. Vizitele în primii ani după revoluția cubaneză din 1958 i-au adus în memorie tânărului jurnalist- scriitor M.V. Llosa cartea „Catalunia mea” de Orwell (Mein Katalonien), Orwell care era la Barcelona de partea republicanilor împotriva lui Franco. Prezența de mai multe ori în Cuba și în Franța până în anii 1962, M.V. Llosa era corespondent pentru „Casa de las Americas”, l-au îndrumat spre studiul comunismului, a teoreticienilor clasici: Georg Lukas, Antonio Gramsci, Lucien Goldmann, Frantz Fanon, Regis Debray, Che Guevara, Luis Althusser. Pe ascuns a cumpărat ziarul Figaro unde l-a citit fascinat și perturbat pe Raymond Aron. La sfârșitul anilor 1969 experiențele pe pielea proprie în lumea reală l-au îndepărtat definitiv pe M.V. Llosa de comunism, de marxism-leninism. Transformările în Cuba lui Fidel Castro cu lagăre de deținuiti politici și călătoria 1968 în URSS cu ocazia unui simpozion Puschkin i-au deschis definitiv ochii scriitorului și jurnalistului interesat politic M.V. Llosa. In acest moment la Paris se jura încă pe URSS si comunismul sovietic așa cum constata la Sartre, Simone de Beauvoire, Merleau-Ponty și „Les Temps Modernes”.
    O întâlnire cu un rus 1968 pe care la- întrebat cine are cele mai mari privilegii în URSS 1968 a avut ca răspuns: „scriitorii colaboraționiști complici cu comuniștii sovietici” au cele mai mari privilegii în URSS.
    Cu cine s-au arangat intelectualii, absolvenții universitari români de ieri și azi după eliberarea 1989 din naționalcomunismul ceaușist? Continuitate? „Cântarea României” azi cu alte etichete? Complicitatea și colaboraționismul „intelectualilor-elitei” cu puterea 1990-2019? Complicitatea și colaboraționismul „intelectualilor-elitei” până la bicentenar?

    „Entre Sartre y Camus” publicat în anul 1981 contine textele publicate de M.V. Llosa în anii după 1970. Participarea publică a lui M.V. Llosa la un protest după arestarea scriitorului Heberto Padilla în Cuba lui Fidel Castro a dus la o ruptură definitivă în spațiul public mondial cu comunismul și Cuba lui Castro. A venit un răspuns oficial al lui Fidel Castro în care acuză pe semnatari ( Juan și Luis Goytisolo, Hans Magnus Enzensberger, Jose Maria Castellet, Susan Sontag, Alberto Moravia, Carlos Fuentes- deci „stânga” internatională) și pe M.V. Llosa ca agenți CIA și slujitori ai imperialismului.
    Ruptura cu comunismul și marxism-leninismul a fost o ușurare extrem de binefăcătoare pentru M.V. Llosa. Au fost necesari mulți ani 1952- 1970-1980 activi ai lui M.V. Llosa pentru a rupe definitiv cu idealurile comuniste- scocialiste din tinerețe și trecerea la convingerea fermă că democrația, liberalismul și libertatea sunt valorile adevarăte pentru el ca scriitor și „Weltbürger”. Am văzut multe interviuri TV cu M.V. Llosa, am citit multe texte publicate.

    Care valori călăuzesc tinerii, intelectualii, locuitorii de azi în România europeană? ”Cântarea României” ca în trecutul recent este crezul multora din „Academie” pâna azi.
    Pentru mulți azi în libertate „în pâine „ înseamnă în continuare „în partid”, deci colaboraținism și complicitate cu PCR/FSN/PSD/etc fără nici o jenă.
    România are de ales 2019/2020.

  5. Se vorbeste ,in articol, despre elita romaneasca ( cu referire la elita politica dupa cum reiese din text).

    Pentru a intelege ce inseamna ELITA ar trebui sa o definim mai intai.
    Doua definitii pun in evidenta criteriile care ar trebui sa fie indeplinite pentru a face parte dintro elita.

    1) Ansamblu de persoane care, prin calități deosebite,( eminenti,deosebiti,elevati intelectuali ) se distinge de restul colectivității.

    2) Parte a societății , împărțite în clase antagoniste, ai cărei membri, avînd o poziție socială privilegiata,avantajată, se consideră superiori maselor.

    O analiza atenta a celor doua definitii si a situatiei de fapt din Romania ne arata ca a vorbi despre politicienii romani (in ansamblul lor ) ca despre o ELITA, in sensul primei definitii ,este un lucru departe de adevar (cati dintre ei sunt meritorii,eminenti,deosebiti,elevati intelectual, distinsi etc ? )

    In sensul celei de a doua definitii lucrurile sunt si mai interesante in contextul in care membrii societatii care ocupa pozitii privilegiate ( obtinute cum ? …prin manipularea unei populatii naive prin mijloace care se adreseaza emotionalului si nu rationalului , prin malversatiuni economice dovedite ) se considera superiori maselor si sunt acreditati ca elita…. doar pentru ca ocupa ACESTE pozitii privilegiate !

    In concluzie a vorbi despre o elita politica ,pentru a o defini altfel decat ceea ce este si anume o grupare bazata pe interese comune de capatuiala,cocotata la conducerea statului,cu rezultate vizibile pentru cei care au ochi sa vada, mi se pare putin exagerat.

  6. O sa spun eu ce ma deranjeaza la Romania, si senzatia e echivalenta cu a avea paduchi.

    Locuiesc de aproape 20 de ani in SUA. Am un statut social mult peste medie, in zona clasa mijlocie spre cea bogata. Am vazut de vreo cateva ori in Romania bugetari de lux aratand un nivel de trai mult peste ceea ce pot obtine prin munca cinstita in SUA. Si asta nu ar fi totul. Datorita banilor obtinuti usor prin tot felul de smenuri, nu exista nici un fel de respect in Romania nici pentru bani, nici pentru efortul de a-i obtine prin munca cinstita. Ma surprinde ca niste oameni care lucreaza la salariul minim pe economia romana au pretentii pe care nici eu nu mi le permit usor: imbracaminte de firme de lux si produse Apple de ultima generatie. Asta e partea care trage Romania in jos.

    Si mai e ceva care m-a deranjat teribil. Am fosti colegi de munca care au ramas in Romania. Lucreaza mai prin tari arabe prin combinate chimice si faci bani occidentali. Au avut sansa sa calatoreasca mult prin occident, insa atitudinea lor tot romaneasca a ramas. La fata se arata mari reformisti (ba chiar voteaza dreapta), sustinatori ai statului de drept. Insa cand vine funia la par, tot la coruptie apeleaza ca sa isi rezolve treburile locale…

  7. Ierarhiile din societatea românească sunt complet corupte, asta e cauza primordială a tuturor problemelor. Erau corupte și înainte de comunism, dar comunismul a dus asta ”pe noi culmi de progres și civilizație”. Ierarhiile corupte se bazează pe putere, nu pe competență, iar epoca post-comunistă poate fi descrisă drept epoca securistă: puterea exercitată discreționar a jucat un rol chiar mai important după 1990 decât în perioada comunistă.

    Un exemplu de astăzi (de săptămâna trecută, actually). Pe un alt forum, un comentariu sub forma ”șeful statului paralel zice că în România nu există stat paralel” nu a trecut de moderare. Acel forum promovează la scenă deschisă neo-marxismul și demonstrează că există și o tabără securistă care sprijină neo-marxismul. Și își folosește puterea, exercitată cu incompetență, pentru a cenzura mesajele care desconspiră acea tabără securistă.

    Problema descrisă mai sus nu are nicio legătură cu comunismul sau cu Ion Iliescu. Este pur și simplu o formă de ierahie coruptă, bazată pe exercitarea discreționară a puterii. Dacă acel forum dorește să fie forum de partid, ar trebui să declare asta cinstit. Dar acel forum este doar o contrapondere la Antena 3, pozând în site de știri și luptând în favoarea taberei opuse, însă cu aceleași metode și mijloace ca Antena 3.

    În absolut orice domeniu din România, dacă lucrurile nu merg cum trebuie, ierarhia coruptă din acel domeniu este cea care le face să nu meargă cum trebuie.

  8. fsn fdsn psd iliescu nastase bolsevism securism politrucism si militienism. hotii si prostii butonati la putere. punct. any other words are residual.

  9. Inca o invatatura a istroriei, etapele dezvoltarii unei societati nu pot fi sarite precum se incearca in Romania, nivelul tarii fiind unde in sec. all 19 – lea.
    Degeaba avem internet , masini de ultima generatie, produse de larg consum daca comportamentul si obiceurile ( metehne) nu s-au adaptat ritmului.
    Nici nu se putea, Romania profunda cu WC-ul in fundul curtii si ulite prafuite este pretutindeni. S-a sarit din cauta in BMW, mentalitetea ramand la nivelul birjarului.
    Invididualismul, autodeterminarea, asumarea actiunilor caracteristic occidentului nu a prins picior, in schimb clanurile si gastile la toate nivelurile au pus stapanire pe tara , dependentele astfel create fiind un impediment major. Cei care n-au mai vrut si putut au plecat, cei ramasi fiind coplesiti de neputinta.
    Numai timpul poate rezolva ce incearca sa explice textul de mai sus care pe pariu poate 5 % din populatia atarii l-ar intelege daca ar fi confruntat cu el.

  10. Din pacate, in Romania nu s-a instalat nici meritocratia, nici democratia, ci CLANO-cratia si GASCO-cratia. Clanurile sunt interlope sau mafiote, iar gastile sunt politice, juridice sau intelectuale. Si nu stim inca cine pe cine subordoneaza, dar sigur ambele conduc pe cetatenii obisnuiti. Bunul simt e la pamant, spiritul civic la fel, de morala nu mai vorbesc. Elitele, unde sunt elitele? Nu le vad pe nicaieri.
    Educatia, de la educatie trebuie pornit pentru formarea de oameni de CARACTER. Fara asta baltim in continuare si facem analize cu panglici si ghirlande.

  11. Autorul are o viziune corecta asupra tarelor culturale si psihologice ale postcomunismului romanesc, la care pot fi adaugate cauzele directe, concrete care ne-au adus aici – spre deosebire de unde au ajuns alte tari din Est.
    1.Proiectul postcomunist – politic si economic-social ,,Iliescu”, cuprins in programul FDNS, aprobat la Plenara partidului din 27 – 29 iunie 1992, care a spus NU privatizarii prin terapia de soc a zeci de mii de intreprinderi industriale, asa cum a facut P.M. Balcerowicz in acelasi an!
    Imediat au fost desfiintate Centralele economice si banii lor s-au evaporat.De asemenea Comitetul Muncitoresc care avea in gestiune averea materiala si financiara a întreprinderilor de stat a fost desfiintat, sub motivul ,,liberalizarii economice”!
    Din acest moment întreprinderile de stat au devenit ale NIMANUI , putind fi devalizate in urmatorul deceniu, pina la starea de ziduri…
    La primirea foii de parcurs a integrarii, industria romaneasca disparuse, nemaifiind de provatizat decit ramasite de intrepribnderi nefunctionale, odata cu disparitia in aval si amonte a celor care le ofereau materie prime, fie utilizau produse pe care le ansamblau si vindeau.
    2.Al doilea blestem major abatut asupra Romaniei a fost sabotarea guvernarii liberale Tariceanuu dupa 2005, datorita refuzului acestuia de a desfiinta P.N.Liberal pentru a infinnta un partid prezidential nou!Guvernarea Tariceanu avea in derulare un ,,Proiect de dezvoltare economica si industriala 2006 – 2012″, de care s-a ales praful in cursul conflictului presedinte-Guvern.Mai mult ca atit, ,,spargerea” P.N.Liberal in 2007 prin crearea P.D.Liberal a insemnat lipsa ideologiei si guvernerilor liberale pina azi.
    Unificarea celor doua aripi ai P.N.Liberal a ramas deocamdata formala, aportul ideologic si constructiv la crearea unui PROIECT DE TARA care sa reconstruiasca liberal Romania – cum scria in manifestul ideologic liberal Tariceanu din 2002 – se dovedeste irealizabil.Odata cu spargerea, P.N.Liberal are situatia fostului PNT-cd, pierzind IREMEDIABIL zestrea de cultura economica a dezvoltarii, care incepuse a fi construita in 2006!
    3.Oferta facuta personal presedintelui Orban al P.N.Liberal la Tg. Jiu acum 3 ani cu un proiect de tara a ramas fara raspuns pina azi, dovedind ruptura liberalilor cu tot ceeace este constructivism programatic si reconstructie economica-industriala a tarii…
    4.Asa cum spune Ursul Brune. etapele de dezvoltare a unei tari NU pot fi sarite, dar ele pot fi comprimate la limite maxime, prin proiecte economice speciale – asa cum au facut ,,tigrii asiatici” care intr-o generatie au devenit tari industriale din agrare inapoiate!
    Romania nu are probleme de ,,sarit etape” ca ele, ci de a se alinia industrial si economic tarilor dezvoltate, pe baza unui proiect de tara existent, pe care insa nimeni nu incearca sa-l cunoasca si evalueze.Imposibilitatea iesirii tarii din stagnare si a reindustrializarii este atit de intrata in constiinta clasei politice si intelighentiei economice sau guvernelor, incit a devenit factorul de baza al stagnarii!
    Aceasta situatie se perpetueaza si din cauza ca publicatiile politce, economice si sociale de marca nu dapasesc in nici un mod retinerea ,,redactionala” de a pune in discutie problematica TEHNICA – APLICATA a dezvoltarii economice, pentru a initia o ,,miscare culturala economica” a dezvoltarii si a depasi prin proiecte operationale (de dezvoltare industriala) a vesnicelor strategii pe domenii industriale.
    Totul ar putea incepe, prin invitatia celor preocupati de aceasta teme, de a expune schite sau chiar proiecte concrete, spre a fi apoi dezbatute si dezvoltate.In orice este nevoie de un inceput…
    prof. Caliman I. Eugen
    consultant independent
    – dezvoltare industriala –

  12. „Motivul profund a ținut probabil de faptul că modelul comunist era auto-declarat la propriu culmea dezvoltării umane în materie de modele socio-economice, care va aduce propășirea tuturor membrilor societății și țărilor care l-au adoptat. Când acest lucru nu s-a întâmplat, pierzându-se bătălia economică cu Occidentul, s-a dezvoltat destul de natural o abordare de mitologizare, precum și de aruncare a vinei pentru orice problemă pe exterior. O ordine socială perfectă nu putea, nu-i așa, să fie ea cauza.” Lasand la o parte , dar nu neglijandu-le, greselile sistemului comunist, nu putem sa inchidem ochii la cauzele REALE ale caderii lui . Si ele nu au fost cauze interne ci externe. https://www.investigaction.net/fr/la-dette-polonaise-ses-origines-politiques-et-ses-consequences-2/?fbclid=IwAR0lsBM33j0nCQmlvD1EBxUtPEGC3zuLKO85qiTPLqKwiAWEiefhiXL7JJE In privinta Romaniei avem analiza lui Cornel Ban : https://lookaside.fbsbx.com/file/Stalinist-austerity-and-debt_EEPS.pdf?token=AWwzI_0H0qy_8AqnWw4WiUZ8CWPzsxA7dsfl_1tLzYlmEthSv5yRl7Db7dUb_2q39nxKXfGHb9B5DLEolj9b-1mgKXSRMS2oEJFxj7avGazIbp-VzUZHE7oFGVW8k8wVId2qiZZ7wNSvWGrsECWaIMi9rDx5x9dq8NGMIrb9n_k0pQ

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Lucian Bondoc
Lucian Bondoc
Absolvent al cursurilor Facultății de Drept, U.B (1998), Colegiului Juridic Franco Român de Studii Europene(1998), ciclului internațional lung al Ecole Nationale d’Administration (2000) și masterului în afaceri europene organizat de ENA și universități partenere (2000). A lucrat un an în cadrul administrației publice în perioada 2000-2001. Ulterior a activat ca avocat (din 2008 - ca partener). În afara domeniului juridic, este interesat, în principal, de bună guvernanță, studii comportamentale și viitorologie.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro