Home » Fără categorie » Citesti:

Hamlet- actorul, Hamlet- lucidul, Hamlet- cruciatul

Mircea Morariu noiembrie 2, 2017 Fără categorie
1 comentariu 998 Vizualizari

1.Se prea poate să aibă dreptate cei ce vorbesc despre inutilitatea așa-numitului complex Hamlet. În fond de ce să se stârnească atâtea așteptări, atâtea spaime, atâtea controverse care apar chiar înaintea primei ridicări de cortină a unei noi premiere cu atât de cunoscuta piesă shakespeariană de vreme ce mai nimeni, nici un shakespearolog cât de cât de seamă, nici un important practician al artei spectacolului nu au susținut vreodată că Hamlet ar fi piesa perfectă din creația marelui Will. De ce așadar un sentiment, un amestec de pariu și de îngrijorare de fiecare dată când un Teatru anunță că a decis introducerea în repertoriu a acestei piese- fanion? Doar pentru motivul că Hamlet are această însușire? Că este aproape un mit în lumea teatrului și mai toată lumea se teme de demitizarea provizorie pe care ar aduce-o cu sine orice eșec al unei noi reprezentări?
Interesant e că, mai de fiecare dată când se scrie despre un nou spectacol românesc cu Hamlet, cronicarii simt nevoia recursului la istorie. Rememorează reușitele anterioare. Pornesc din interbelic, invocă spectacolul din anul 1958 de la Teatrul Național din Craiova al marelui Vlad Mugur, cel din 1974 al lui Dinu Cernescu, primul regizor român care a avut curajul de a reprezenta piesa în spațiul restrâns al unui Studio (la Teatrul Nottara, acolo unde rolul principal a fost jucat de Ștefan Iordache), antologicul Hamlet, din 1985, de la Bulandra, regizat de regretatul Alexandru Tocilescu, cu Ion Caramitru în Prințul Danemarcei.

După 1990 au fost o seamă de încercări de reprezentare. Nu atât de puține precum s-ar crede, cele cu adevărat izbutite fiind totuși rare. Semnate de același Vlad Mugur, cu spectacolul său testamentar din anul 2001, de la Teatrul Național din Cluj-Napoca (cu Sorin Leoveanu), și de Bocsárdi László, căruia i-a reușit tentativa din 2014 de la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe, în care rolul titular îi era încredințat lui Mátray László.
Lor li s-a alăturat Victor Ioan Frunză care, înainte de spectacolul de acum, de la Teatrul Metropolis, a mai pus în scenă piesa shakespeareană în România, din câte știu eu, în alte două rânduri. La Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara, cu Balász Attila, și la Teatrul Maria Filotti din Brăila, cu Emilian Oprea în Hamlet. Pe impresionanta fișă de creație a acestui mare regizor, la ora actuală, în opinia mea, cel mai semnificativ, mai artist, mai european director de scenă din România, veritabil creator de școală de actorie și ctitor de trupă, și a excepționalei scenografe care este Adriana Grand, se pare că ar mai figura un Hamlet. Montat la un Teatru din Ungaria.

Victor Ioan Frunză și-a făcut un obicei de a reveni, periodic, asupra unor mari titluri. Niciodată animat de dorința auto-citării, a rememorării melancolice, ori a copy-paste-¬ului repede aducător de onorarii consistente. Ci măcinat, cred, de voința creației, de obsesia perfecțiunii. De dorința de a da liberă expresie unor noi idei. Unor noi unghiuri de lectură. Curios, în primul rând pentru mine, e că nu am văzut nici unul dintre anterioarele spectacole anterioare cu piesa-fanion, aș zice chiar piesa-temă a lui Skakespeare puse în scenă de echipa Grand-Frunză. Cu toate acestea, am și îmi declar ferma convingere că ceea ce am văzut acum, în spectacolul cu Hamlet, Prințul Danemarcei de la Teatrul Metropolis, este nou, profund original și negrevat de nici o ipotecă. Nici nu ar avea cum să fie altminteri, de vreme ce, de data aceasta, toți componenții distribuției sunt tineri și foarte tineri. Componenți mai vechi, sau mai noi ai minunatei Trupe fără nume, creată de Victor Ioan Frunză la Centrul cultural pentru UNESCO și mutată cvasi-total, în vremea din urmă, la Metropolis.

Cum? – veți spune- până și cel ce îndeobște este cunoscut sub numele de Bătrânul Hamlet este jucat de un actor tânăr? Da. Chiar și el. Îl interpretează cu mare eleganță, cu necesara stranietate conferită personajului Alexandru Pavel. Aceasta chiar dacă actorul nu se află câteodată la nici un metru distanță de ochii noștri. Nu, nu e vorba despre vreun capriciu al regizorului atunci când îi încredințează lui Alexandru Pavel rolul Hamlet Tatăl.. Dimpotrivă. E vorba despre o decizie perfect justificată. Mai întâi fiindcă Horatio (jucat de Andrei Redinciuc), cel ce îl înștiințează primul pe tânărul Hamlet că s-ar fi întâlnit cu fantoma regelui asasinat de Claudius (George Costin) și de Gertruda (Mirela Zeța) precizează că a văzut un Rege tânăr. În al doilea rând, fiindcă în toate acțiunile sale tânărul Hamlet (Andrei Huțuleac) este animat de fascinația avută față de propriul său tată pe care îl caracterizează drept un Hyperion, un Zeus. Pus hotărât în antiteză cu Regele de bordel care e Claudius. De altfel, una dintre imaginile de mare impact din montare este aceea a primei apariții a Fantomei. Cu capul căzut, între fotografiile noilor stăpâni, ale criminalilor. În contrapondere cu celelalte apariții ale personajului în ipostaze de mare eleganță.

Dar revenind la antecedentele artistice ale tandemului Victor Ioan Frunză- Adriana Grand/ Hamlet, prințul Danemarcei propria-mi conștiință, intuiția îmi spun că nu forțez nicidecum nota dacă spun că acest cel mai nou spectacol al acestor doi mari artiști și al Trupei fără nume este nu doar unul profund original. Mai mult. Ne aflăm nu numai în fața unei capodopere, ci în fața unui spectacol imens. Așa cum n-am mai avut de multă vreme pe scena vreunui Teatru din România. Așadar, cu atât mai bine țării și nouă, iubitorilor de teatru, cu atât mai bine!

2. Pentru Hamlet, Prințul Danemarcei, spectacol din stagiunea 2017-2018 de la Teatrul Metropolis, Victor Ioan Frunză a optat în favoarea traducerii Ninei Cassian. În mare, cam aceeași folosită de Alexandru Tocilescu în spectacolul lui din anul 1985. Victor Ioan Frunză, împreună cu Adrian Nicolae (cel care semnează dramaturgia), a întocmit meticulos propria sa versiune scenică. Spectacolul durează cu puțin peste trei ore. Reprezentarea integrală a textului se zice că ar solicita mai mult de 6 ore. Poate chiar 7, afirma Valentin Silvestru în excelenta lui cronică din România literară la spectacolul din 1986 La premieră și la prima serie de reprezentații, cel al lui Tocilescu-Caramitru a durat cinci ore și un sfert.
Acțiunea montării de acum se desfășoară pe mai departe în Danemarca. O Danemarcă imaginară, oricum nu riguros exactă, cam la fel cum era Polonia din Ubu Roi a lui Jarry. Totul e însă mutat în anul 1960. Dintr-un capriciu? Nu. N-aș crede. Forțând, poate, limitele interpretării, o operațiune pe care o știm ca posibilă de la Jan Kott, Roland Barthes și George Banu și atâția regizori ca îngăduită de textele lui Shakespeare, îndrăznesc să cred că e vorba despre o Danemarcă care seamănă teribil cu America din vremea asasinarii lui JFK.

Nu, nu avem în acest nou Hamlet nici o Marylin Monroe cântând Happy Birthday, Mr. President. Avem, în schimb, un program de divertisment televizat, întrerupt periodic de Breaking news- uri și talk- show-uri (conceptul și montajul video- Andrei Huțuleac). Care ne anunță ba ceea ce a urmat după neașteptatul deces al bătrânului rege Hamlet, ba despre sosirea de la Wittemberg a tânărului Hamlet, ba despre tulburările de stradă produse atunci când mulțimea conștientizează că e ceva putred în Danemarca și cere încoronarea lui Laertes (Codrin Boldea). Sălăsluiește în spațiul acesta un amestec de democrație și de dictatură militară (Claudius poartă costum militar, are caschetă, seamănă cu generalii de carton din America Latină), acest amestec permițând existența unor ființe josnice, versatile precum Polonius (excelent în rol Alin Florea) sau Rosencrantz și Guildenstern ( perfect sincronizați Carol Ionescu și Voicu Aaniței).

În atmosfera aceasta falsă de mare doliu, marcată și de muzica live, cu accente de coloană sonoră pentru film, (muzică este creată de Cári Tibor), se insinuează desfrâul, perversiunea, răul, preeminența carnalității și a simțurilor primare (scenele lascive dintre Claudius și Gertruda). Se petrece și prima întâlnire dintre tânărul Hamlet și Hamlet-Tatăl, Hamlet- Zeus. Ocazie pentru o nouă scenă antologică. Tânărul Hamlet primește de la marele său idol sarcina de a răzbuna moartea Tatălui. Taie mai apoi cu foarfeca portretele acestuia. Își prinde cu ace de siguranță pe tricoul negru fâșii din respectivele portrete. Le pune pe față și pe spate. Astfel devenind Hamlet cruciatul. Avem astfel altă scenă antologică din spectacol. Așa cum mai sunt scena groparilor (cu un Adrian Nicolae în mare formă, cu un bun replicant în persoana lui Nicolae Parpală), secvența actorilor foarte bine și percutant dezvoltată ( cu Sorin Miron în chip de director al trupei și cu o numeroasă și bine condusă echipă de companioni și actori de lăudat pentru ceea ce fac în ceea ce se numește figurația specială), scena nebuniei Ofeliei (absolut aparte Nicoleta Hâncu), moartea acesteia, deloc melodramatică, totul într-un spectacol care mizează mult pe emoție, pe catharsis, scena duelului Hamlet-Laertes, una care te ține cu adevărat cu sufletul la gură (e atât de fără cusur ca și cum ar fi filmată cu nenumărate duble, coordonarea lor e asigurată de George Costin), scena în care Hamlet își desăvârșește moartea (bea deliberat, mai departe, din cupa cu vin otrăvit) știind că el e cel ce trebuie să pecetluiască sfârșitul, momentul în care Laertes și Hamlet se înfrățesc spre a-l pedepsi pe cel care le-a produs amândurora răul suprem ori cea în care portretele sunt înlocuite cu radiografii.

Răul suprem este întruchipat de Claudius. Magistral în interpretarea fricii crescânde a criminalului și în secvența morții, George Costin. Din când în când, bătrânul rege Hamlet reapare, cenzurează, completează, temperează, îi atrage atenția tânărului Hamlet cum să se comporte față de Gertruda, să nu uite că aceasta îi este mamă (Hamlet, precum Oreste!), se interpune între Hamlet și Ofelia, fiind văzut doar de fiul său.

S-au scris sute, mii de pagini despre nebunia, simulată sau reală, a lui Hamlet. Shakespearologii au încercat să îi deslușească sensurile, esențele și rosturile. În spectacolul lui Victor Ioan Frunză avem de-a face cu un Hamlet mereu lucid, perfect calculat, însă mereu uman. Cu cineva care trebuie să îndeplinească și să ducă la bun sfârșit un plan. Știind foarte bine că e mereu supravegheat. Tema supravegherii fiind una dintre cele mai intens urmărite pe durata întregii reprezentații. Prințul Hamlet vrea să îi facă jocul lui Polonius, să îi confirme prin vorbe teza că tânărul Hamlet este nebun, dar nu rostește nici o ofensă la adresa fiicei acesteia privind-o drept în față, ci îndreptându-și permanent privirea în partea opusă. Hamlet joacă nebunia, este actor, mai actor decât toți componenții trupei care joacă Moartea lui Gonzago, joacă teatru atunci când este cazul, este sincer atunci când se află față în față cu Horatio, la fel cum este sincer în scena reproșurilor din camera Gertrudei.

Toate aceste treceri, alternanța simulare/disimulare îi ies fără cusur interpretului lui Hamlet, extraordinarul Andrei Huțuleac. În urmă cu câțiva ani îndrăzneam să spun că Andrei Huțuleac are toate șansele să fie unul dintre cei mai mari actori ai României. Mi-am întărit convingerea văzându-l stagiunea trecută în Amadeus. Acum o afirm fără să risc nimic. Andrei Huțuleac mi-a îndeplinit profeția! Este un actor mare.

3. Întreagă această succesiune de fapte sângeroase, despre care aflăm grație mărturiilor lui Horațio, unic supraviețuitor, (spectacolul conservă prologul și epilogul, așa cum au fost ele rânduite de Shakespeare) se petrece pe scena semicirculară a sălii Amfiteatru de la Teatrul Metropolis. Ciudat, în pofida binecunoscutului său apetit pentru scenografii luxuriante (în cazul Hamletului de la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara se pare că acest gust s-a manifestat ca atare), de data aceasta scenografa Adriana Grand preferă discreția. În vremea în care se consumă ceea ce în teorie se cheamă spațiu de instalare, avem un prim indiciu în acest sens. Pe scenă e doar un televizor cu ecranul specific aparatelor din timpul anilor 60 și un scaun. Nici mai încolo nu se face exces de decor ori de recuzită. Câteva scaune, o masă, fructe, o gestionare absolut specială a spațiului scenic sunt elemente caracterizante. Astfel, în interiorul unei nișe se află destoinicii interpreți ai muzicii live, într-alta se consumă secvențele lascive dintre Gertruda și Claudius, aproape în afara scenei este săpată groapa unde ar urma să fie depusă pe veci Ofelia. Mobilierul, covoarele, recuzita sunt aduse și aranjate la vedere, dispuse cu maximă rigoare de actori și de personalul de scenă. Ceea ce îi reușește impecabil lui Victor Ioan Frunză este instaurarea spiritului de echipă. Care transcende componenții trupei actoricești perfect sudate. Ce se manifestă ca atare în pofida faptului că celor din formula inițială a Trupei fără nume li s-au alăturat în timp noi și noi artiști. Tineri absolvenți sau chiar actori cu experiență. Regizorul face o investiție de încredere dându-i, de exemplu, Mirelei Zeța rolul Gertruda, de care aceasta se achită sans défaut. Victor Ioan Frunză plasându-și și astfel spectacol în zona întâlnirilor, a construcțiilor teatrale de excepție.

Teatrul METROPOLIS din București- HAMLET, PRINȚUL DANEMARCEI de William Shakespeare- În românește de Nina Cassian- Versiunea scenică- Victor Ioan Frunză- Dramaturg- Adrian Nicolae- Direcția de scenă- Victor Ioan Frunză- Decorul și costumele- Adriana Grand- Muzica- Tibor Cári- Casting- Alexandru Pavel și George Costin- Conceptul & montaj video- Andrei Huțuleac- Regia scenelor de luptă- George Costin- Cu-Andrei Huțuleac, George Costin, Alexandru Pavel, Mirela Zeța, Alin Florea, Codrin Boldea, Nicoleta Hâncu, Andrei Redinciuc, Carol Ionescu, Voicu Aaninței, Sorin Miron, Corina Moise, Ciprian Chiricheș, Vlad Lință, Cristina Danu, Ștefan Iancu, Anton Miron Presan, Alexandru Grădinaru, Adrian Nicolae, Nicolae Parpală, Sorin Flutur, Tudor Andronic, Paul Radu, Florin Aioane – Soliști- Monica Odagiu, Andrei Stănciulescu- Instrumentiști- Claudia Tudor, Cezara Comșa, Raul Stănulescu, Gugu Bogdan, Ghiță Urziceanu Constantin, Mihai Dima, Ciprian Partenie, Marius Hoghi, Alexandru Sturzu- Data reprezentației- 30 octombrie 2017

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there is "1 comment" on this Article:

  1. Stefan Bragarea spune:

    Extrem de interesant dle Morariu, mai ales că rememorez cele două ecranizări magnifice: cea cu Innokenti Smoktunovski (favorita mea) și cea cu Sir Lawrence Olivier.
    Este minunat că într-o lume nebună…nebună… se descoperă noi valențe unei povești atât de complexe.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mircea Morariu


Mircea Morariu

Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facult... Citeste mai departe


E randul tau

Cred ca masurarea performantelor prin tot felul de indicatori de tip contabil, simpli si usor de int...

de: r2

la "Manifest pentru refuzul unei obsesii moderne"

Cauta articole

noiembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)