Home » Fără categorie » Citesti:

N. Steinhardt despre Perfectiune si Politica

Dragos Paul Aligica mai 29, 2012 Fără categorie
13 comentarii 2,261 Vizualizari

Cu cateva luni in urma am primit un mesaj de la Arhim. Macarie Motogna, Secretarul Fundatiei N. Steinhardt. Anul acesta, spunea mesajul, se implinesc 100 de ani de la nasterea lui N. Steinhardt, si vom organiza o serie de evenimente editoriale si culturale. De aici o rugaminte si o invitatie. Rugamintea era sa scriu un text despre parintele Nicolae sau cartile lui, text ce urma sa fie publicat in revista Familia Romana. Invitatia se referea la “Zilele Culturale N. Steinhardt” care vor avea loc in a doua parte a lunii iulie.

Mai jos reiau textul trimis Parintelui Motonga, text care intre timp a aparut intr-un numar special al revistei mai sus mentionate. Vezi aici. Nu stiu daca voi putea ajunge la Zilele Culturale dar profit de prilej ca sa-i atentionez pe cei interesati cu privire la acest eveniment.

Am hotarat sa reiau acest text pe Contributors din mai multe motive. Cel mai important este acela ca mesajul sau mi se pare foarte actual intr-un moment in care evolutiile din viata publica, atat in tara, cat si in contextul european, ne obliga, ne place sau nu, sa reconsideram o serie de clisee si sa gandim cu adevarat serios la sensurile politicului, natura statului si mai ales la relatia noastra cu sfera definita de ele.

DESPRE UTOPIE, PERFECTIUNE, FERICIRE IN VIATA PUBLICA SI POLITICA

Despre “utopia perfectiunii”, N. Steinhardt spunea ca “este o utopie primejdioasa, ca orice utopie. In lumea pacatului perfectiunea nu se incheaga. Regimurile care fac din ea un scop ajung in cele din urma la tiranie si oroare, la bãi de sânge, opresiune, intoleranta, inchisori, torturi ci lagare. In asemenea regimuri se ajunge inevitabil la fericirea obligatorie, impusa de politie si de codul penal. Antidotul: constiinta limitelor si a relativitatii, aspiratia spre o imperfectiune cat mai putin rea, singura cu putinta aici.”

Observatia de mai sus nu trebuie citita ca o simpla remarca bazata pe o tragica experienta personala intr-un regim comunist. Chiar si asa, mesajul ei este profund. Realitatea este insa ca observatia contine in nuce o intreaga filosofie politica. Sau mai bine zis, o ilustrare magistrala a modului in care o tema teologica este continuata -prin implicatiile sale- in planul gandirii politice. Daca elaboram ideea, vedem cum opereaza logica teologica a temei pacatului originar si a imperfectiunii umane, cand trece granita, in sfera politicului. Urmarind aceasta logica in desfasurarea ei, lucruri si atitudini ce tin de mundanul politic capata o noua semnificatie.

S-ar putea spune ca aceasta semnificatie, daca ar fi inteleasa de cat mai multi, ar putea schimba modul in care gandim sfera politicului. Dar cati pot intelege? Si cati au taria sa reziste perfectionismului in viata publica? Cati pot rezista dublei tentatii de a folosi perfectiunea si fericirea ca etaloane are vietii publice si politice?!

Sa notam, nu este vorba aici despre perfectionismul individual. Problema incercarii individului de a-si depasi propriile limite este o problema de sine statatoare. Si in cazul individului exista pericole evidente, in conditiile in care constiinta limitelor si a relativitatii este uitata. Si in cazul proiectului de viata personala putem vorbi despre chestiunea realismului si maturitatii manifestate in “aspiratia spre o imperfectiune cat mai putin rea, singura cu putinta in lumea noastra”. Dar Steinhardt nu vorbeste despre asta. Aici este vorba despre altceva: perfectionismul in viata publica. Ideea de ideal public in viata sociala: organizarea statului, a institutiilor sale si a politicilor puse in practica. Este vorba despre ideea de ordine sociala perfecta, indusa pe cale de regim politic.

Nu este o chestiune filosofica, teoretica, abstracta. Ne intalnim cu aceasta utopie mai des decat credem. Este ceva adanc inradacinat in insusi felul in care politica ni se prezinta azi, in dezbateri si mass media. Chiar si cei altfel reticienti la mirajul doctrinelor statiste care fac din stat si politicile sale alfa si omega existentei sociale, o pseudo-religie, scop si mijloc al perfectibilitatii speciei umane, cad de multe ori in capcana. Prinsi de dispute si focul contestarii democratice, uita de pilda ca in competitia electorala avem de ales intre varii forme de imperfectiune. Cand alegem intre doua partide, alegem intre doua alternative suboptimale. Asteptarea aparitiei unui partid perfect, pur, alb-ca-zapada, alcatuit din oameni buni, intelepti, curati, fumosi, este utopica. Ideea ca nu votez decat cu o grupare umana care sa satisfaca o lista intreaga de atribute angelice, este naiva. Daca ar fi asa, ar trebui asteptat indefinit. De unde sa iei acei oameni perfecti intr-o lume ce traieste sub umbra pacatului originar? Votam alegand intre grade de suboptimal. Politic vorbind, alegem ceea ce e mai putin imperfect decat altceva.

Partidele, alcatuiri de oameni in carne si oase, amestec de lumini si umbre, nu pot fi, prin natura lor, acele instrumente ideale pe care le-am dori. Dezamagitor? Da. Dar in acelasi timp, realist. Din pacate, asa este lumea aceasta croita: Din varii forme de imperfectiune. Si asta sa aplica si politicii. Iata de ce, in politica e atat de important sa evitam standarde utopice si sa avem o acuta constiinta a limitelor si a relativitatii.

Problema este insa si mai grava. Ea merge dicolo de imperfectiunea indivizilor si a formelor prin care acestia se organizeaza politic, cum sunt partidele. Ca se realizam gravitatea, sa ne aducem aminte cele spuse de unul dintre cei mai mari si influenti ganditori politici ai tuturor timpurilor: James Madison, parinte fondator al Statelor Unite ale Americii, co-autor al Constitutiei SUA. Madison spune urmatoarele: Daca oamenii ar fi ingeri, nu am avea nevoie de stat sau guvernare. Dar nu sunt. Prin urmare, trebuie sa creem instrumentele politice (instrumente ce presupun folosire fortei si raului) ca sa ne auto-guvernam natura cazuta, sa pastram ordinea si o urma de dreptate in relatiile dintre noi. O remarca foarte interesanta si plina de implicatii.

In primul rand, din ea intelegem ca imperfectiunea umana este insasi originea si motivul guvernarii. Guvernarea emerge din faptul ca omul este imperfect, este prada tentatiei si raului. Nefiind ingeri, pentru ca sa poata convietui in conditii tolerabile, oamenii au nevoie de formule de organizare. Statul, guvernarea sunt o expresie si manifestare necesara a laturei intunecate a conditiei umane. In al doilea rand, sa observam ca statul, guvernarea presupun administrarea raului, a imperfectiunii. Sunt domenii in care, vrei nu vrei, ai structuralmente de a face cu lucruri care tin de partile cele mai putin luminoase ale naturii umane si ordinii solical-politice. Deci prin insasi functia lor, aceste formule de organizare trebuie sa lucreze cu raul, sa calce raul cu rau, imperfectiunea cu imperfectiune. De ce? Cum ai putea sa mentii ordinea sociala sau anumite standarde in fata raului daca nu ar trebui sa te confrunti cu fortele, factorii, indivizii care le pun in pericol? Cum poti lupta cu ceva fara sa devii familiar cu acel ceva, sa-l atingi, sa ii cunosti caile si mijloacele si sa te opui lor in modurile cele mai eficiente?!

Vedem asadar, din cele de mai sus, cum logica teologica a pacatului originar si a imperfectiunii umane opereaza in continuare, in noi forme, atunci cand trece granita in sfera politicului. Urmarind aceasta logica in desfasurarea ei, vedem, asa cum spuneam, cum lucruri si atitudini ce tin de mundanul politic capata o noua semnificatie. Putem insa merge si mai departe. In paragraful citat, N. Steinhardt spune ceva si despre problema fericirii. Si o face accentuand un aspect care scapa de multe ori cititorilor sai, altfel avertizati inca din titlul lucrarii sale majore, Jurnalul, cu privire la aceasta tema cu totul speciala. In regimurile politice, bazate pe utopia perfectiunii, spune el, se ajunge inevitabil la fericirea obligatorie, impusa de politie si de codul penal. Experienta sa personala intr-un astfel de regim, sta martururie.

Este usor de speculat ca orice regim bazat pe utopie, pe negarea imperfectiunii si naturii umane ajunge mai devreme sau mai tarziu sa decreteze fericirea. Daca scopul guvernarii nu este sa faca lucrurile tolerabile pentru convietuirea unor fiinte umane imperfecte, in trecerea lor prin aceasta lume, care ar putea sa fie scopul sau? Lista reziduala nu este prea lunga. Fericirea tuturor, aici si acum, cu utilizarea aparatului de stat si administrativ din dotare, devine alternativa preeminenta. Intelegem ca alunecarea pe aceasta panta este intr-adevar posibila in dictaturi si regimuri autoritare. E posibil insa ca utopia fericirii de stat sa cuprinda si regimuri democratice si liberale? Ce se intampla atunci? Iata o intrebare interesanta.

N. Steinhardt, nu si-a pus-o pentru ca formatiunea sa de constitutionalist liberal-conservator il facea sa gandeasca despre fundamentele ideologic-constitutionale al statelor occidentale in termeni care eliminau din start varianta utopica. Azi insa suntem obligati sa ne-o punem. Si o facem nu din motive speculative sau teoretice ci pur si simplu pentru ca oamenii politici occidentali au ajuns sa si-o puna.

La inceput a fost pozitia excentrica a Regatului Bhutan unde regele a declarat că nu-l intereseaza să maximizeze produsl national brut, venitul naţional etc. ci, in consonanta cu doctrina Budista de stat, fericirea naţionala. Apoi, ceea ce parea o idée bizara, intr-un stat marginal, s-a extins. In state precum Franţa, Marea Britanie, Canada, se vorbeste despre iniţiative similare. Se cauta articularea unor alternative neconvenţionale de evaluare a performantei economico-politice. Si astfel s-a ajuns la ideea ca măsurarea performantei guvernarii poate deveni o chestiune de perceptie subiectiva. De fapt, prosperitatea materiala nici nu mai conteza. Fericirea primeaza. Ce poate suna mai bine si furmos?!

Următorul pas ar părea să fie construirea unui indicator al Fericirii Naţionale (în consonanţă cu binecunoscutul indicator Venitul Naţional), pentru ca guvernele să fie capabile să maximizeze naţional fericirea, asa cum se straduiau pana acum sa maximizeze produsul intern brut sau venitul national. Si pasul a fost facut. Ca nu este o gluma, sta marturie declaratia primului ministru britanic ce a anuntat chiar o pozitie oficala in acest sens. Un oficial londonez sintetiza astfel lucrurile: “Ceea ce este nou sau ar putea fi dramatic diferit în cazul Marii Britanii este nu doar ca guvernul vrea să întreprindă o colectare mai largă şi aprofundată a datelor subiective privind fericirea populatiei, ci ca vrea sa dea un rol central acestor date în alegerea şi evaluarea politicilor publice.” Pe scurt, se pare ca exista oameni politici, si nu lipsiti de influenta, ce incep sa gandeasca nu in termeni de “stat social” sau “stat al bunastarii generale” ci in termeni de Stat al Fericirii Generale. Altfel spus, Regatul Hedonist al Marii Britanii, Republica Fericita Germana, regimurile viitorului…

Sigur, am putea spune, rautaciosi, ca aceasta schimbare de focus de la datele economice agregate la cele ale fericirii subiective a indivizilor prinde bine oricarui politician intr-un moment de criza economica structurala, cand statele si guvernele realizeaza limitele manipularii si interventei lor in economie. Ce e mai usor si tentant pentru politicieni decat sa declare: „Da, economia merge prost, nu producem, nu vindem, nu sunt locuri de munca. Cu indicatorii macroeconmici stam la pamant. Dar uitati-va la indicatorii de fericire nationala, cum au crescut de la atat la suta, la atat la suta, in numai cinci luni!”. Am putea deci pune toata aceasta poveste cu noul interes in a crea regimuri politice ce se autolegitimizeaza in termeni de maximizare a ceva atat de vag si eluziv precum “fericirea nationala”, pe seama conjuncturii economice, ridica din umeri si trece mai departe.

Realitatea insa este ca tema releva ceva foarte important si adanc despre politca, stat si guvernare in lumea de azi. Sa nu incheiem fara a formula cateva intrbari in acest sens: Este utopic sa gandesti depre stat si guvernare ca despre un instrument de generare de fericire nationala? Fondatorii Statelor Unite ale Americii, autorii Constitutiei SUA, vorbeau, e adevarat, despre fericire. Dar vorbeau despre dreptul ca fiecare individ sa-si caute fericirea asa cum crede, stie si poate. Nu vorbeau despre asigurarea, pe baza de masuratori, a “fericirii nationale” de catre guvernanti, folosind ca instrument aparatul administrative si politic al statului.

Este aceasta din urma idee fezabila? Ce inseamna ca statul sa isi asume rolul de administrator si producator al fericirii personale a milioane si milioane de oameni? Ce se intampla atunci cand nefericirile individuale ale unuia si altuia vin sa scada scorul national si ratigul de tara? Cum va fi tratata in astfel de regimuri imperfectiunea si nefericirea? Sau pur si simplu indiferenta, neutralitatea pe scala fericirii, calculata de expertii guvenamentali? Ca o deficienta? Ca o patologie? Tratabila? Netratabila? Ce inseamna toate acestea pentru modul in care se va raporta statul la cetatean? Ce vor promite politicenii si ce asteptari vor crea ei intre cetateni? Cu ce consecinte? Incotro se vor indrepta, cum vor evolua regimurile care fac din fericire, aici si acum, cu ochii la cabina de vot, un scop in sine?

Este deci idea politica a Statului Fericirii Generale, o utopie primejdioasa, ca orice utopie? N. Steinhardt ne-a avertizat ca in lumea pacatului, utopia isi face loc si adepti fiindca este intrinsic legata de promisiunea fericirii si perfectiunii in aceasta lume, aici si acum. Si ne-a mai avertizat ca “in lumea pacatului perfectiunea nu se incheaga”. Se poate inchega Fericirea Nationala ca obiectiv politc, tel al statului si criteriu de bonitate a ordinii sociale? Monahul de la Rohia nu a discutat aceste teme si intrebari. Ne-a lasat insa clar articulate criteriile si logica pe care ar trebui sa le folosim pentru a aborda lucrurile in mod corect. Si ne-a mai lasat ceva: O meditatie profunda cu privire la natura fericirii. Astfel incat, atunci cand e cazul, sa putem avea o intelegere elementara a aceea ce este si ce nu este, ce inseamna si ce nu inseamna, ce presupune si ce nu presupune notiunea in cauza.

PS
Un articol publicat de Mirel Axinte pe Blogary reia tema intr-un mod foarte concis si interesant aici.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "13 comments" on this Article:

  1. kinn spune:

    Utopia perfectiunii conduce la fericirea obligatorie, dar daca iei in calcul fericirea, poate ca nu e “a priori” o utopie. Pe plan personal pana la urma chiar si N. Steinhardt, surprinzator, nu si-a interpretat fericirea in termeni de venit propriu si produs intern brut.

    Utopia perfectiunii conduce la fericirea obligatorie, dar a da o interpretare mai larga cifrelor statistice nu e neaparat o utopie.

  2. Mihail Neamtu spune:

    Autorul are dreptate şi îi mulţumim pentru reamintire. Nicolae Steinhardt a criticat păcatul cristalofiliei și a prevăzut împotriva utopiilor de orice fel. Dar tot el a vorbit, și încă foarte asupru, despre păcate precum turnătoria, furtul, nesimțirea sufletească, rapacitatea, materialismul veacului și câte și mai câte… Steinhardt ținea la Decalog și nu cred c-a spus vreodată: “păcătuiți, fiilor, căci nu puteți voi păcătui cât pot ierta…”

    Înnoirea politicii e necesară aşa cum e nevoie de înnoirea unor curente literare sau a unor tradiţii spirituale. Apariţia Rugului Aprins în anii 1940 n-a fost o contestare a Bisericii, ci doar o primenire pe dinăuntru. Apariţia Grupului Echinox la Cluj, în anii 1970, a fost spontană şi a împrospătat viaţa culturală transilvăneană. Aşa se poate întâmpla şi cu viaţa politică. Nu cred că Nicolae Steinhardt ar fi spus: apariţia noutăţii e o erezie. Nu cred că Nicolae Steinhardt ar fi spus: continuaţi fraţilor cu partidele corupte răsărite, mai toate, din PCR. Nu cred.

    Dreapta trebuie să se înnoiască şi o poate face fără promisiuni revoluționare. Dreapta NU trebuie să aducă soarele sfânt de pe cer. Dreapta NU trebuie să facă politica îngerilor (vezi, de altfel, diferenţa între Sudul american şi tradiţia cavalerească versus Nordul american şi tradiţia puritană…) Dreapta e anti-Rousseau. Dreapta ştie că mai binele este uneori dușmanul binelui. Dar tot dreapta ştie că e nevoie de căinţă pentru a stopa lucrarea fărădelegii. Că e nevoie să identifici greşelile pentru a cerşi încrederea. Că e nevoie să pui început bun pentru a împiedica prăbuşirea în mai rău. Şi prăbuşirea dreptei româneşti se vede cu ochiul liber… N-o împiedică nici blogosfera, nici simpozioanele, nici ONG-urile, nici discursurile fanatice ale celor care şi-ar vopsi până şi crucea în portocaliu…

    Politica nu exclude principiul căinţei şi aici Steinhardt se întâlneşte cu Soljeniţîn (vezi eseul lui Daniel Mahoney). Dreapta va convinge atunci când va explica dimensiunea furtului din bugetul public, sărăcirea acută a populaţiei, finanţarea suspectă a campaniilor electorale, prăbuşirea pieţei libere sub presiunea economiei clientelare, mulţimea de contracte cu Statul absorbite de liberali sadea, promovarea nulităţilor şi a penalilor, conclucrarea strânsă cu traseiştii – toate aceste mici detalii ale vieţii noastre publice. Când vom începe să lămurim aceste anomalii, când vom trece de la asumarea finitudinii şi a pecabilităţii la un minim exerciţiu de metanoia, atunci vom putea spune şi noi românilor: căutaţi-vă fraţilor fericirea în afara politicii.

    Mulţumesc.

    • sile spune:

      Ca un comentariu la ultimul paragraf, dreapta a explicat de multa vreme (cu mai mult sau mai putin succes) ceea ce enumerati dvs. Doar ca explicatiile astea sunt neplacute, nu vream sa le auzim. Le-a acceptat lumea in 1996 si in 2004, dar dupa numai 4 ani a preferat sa le uite…

    • logos spune:

      Eu ma intreb daca acesti crestini de dreapta au aflat ca exista teorii mult mai plauzibile cu privire la evolutia sociala si mecanismele psihologice ale moralitatii.
      Aligica vorbeste despre “pacatul originar” fara nici un fel de jena ca apoi sa vorbeasca de “perfectiune”. Oare cum o arata o societate “perfecta”? Isi creaza singur o problema si apoi se chinuie sa o rezolve cu ajutorul dogmei religioase care presupune perfectiune.

      O sa il parafrazez pe Schopenhauer cand descria cum il percepea el pe Fichte in comparatie cu Kant:
      In evul mediu, in teatrul german, existau niste personaje tipice. Astfel, cand regele vorbea, in spatele lui era intotdeauna bufonul care il imita exagerand toate gesturile regelui intr-un mod grotesc. Ei, exact asa apare Neamtu aici! Vine Neamtu pe valul teocratiei cu rugul aprins intr-o mana si cu biblia in cealalta. Se dezlantuie moralistul dogmatic, ne da cu patericul si cu cazania in cap, transforma biblia in constitutie pentru ca, atentie! :

      “Dreapta ştie că mai binele este uneori dușmanul binelui” Nu cred ca mai e de comentat… dreapta romaneasca are o traditie de care nu se va dezmintii in veci.

      ps. nu sunt de stanga. Am intrat pe criticAtac si nu am putut sa rezist mai mult de un minut. E jale.

  3. piktor spune:

    Fericirea de stat ma duce cu gandul la Orwell si al lui 1984.
    Dar o schimbare in mentalitatea economistica si materialista a lumii e necesara. Cresterea trebuie sa poata avea si o alta baza decat consumul de resurse materiale (de pamant, la o adica). E insa nevoie de o alta abordare a vietii, mai mult spirituala si mai putin materiala.
    La urma urmei suntem oameni, ar trebui sa ne comportam ca atare.
    Capitalismul a legalizat lacomia infinita. Comunismul a impus utopia. Democratia e controlata prin mass media de cei care au reusit sa isi fructifice lacomia infinita. Nemaifiind a oamenilor, si-a pierdut rostul. Dar o pastram pentru ca e un “dat”, pentru ca e nedemocratic sa gandesti nedemocratic. Dar mai ales pentru ca nu avem altceva acum.
    Teocratia e o utopie, pentru ca nu ne conduce Dumnezeu ci un om care se substituie lui Dumnezeu (cum ar fi un stat catolic sau un califat islamic). Dar a functionat acum mii de ani, cand Dumnezeu vorbea direct cu poporul ales prin profetii Sai.
    Meritocratia e un fel de aristocratie democratica. N-a incercat-o nimeni pana acum, din cate stiu eu.
    Guvernarea e o haina a societatii.
    Si eu cred ca pana la urma ne facem prea multe griji de cum ne imbracam, caci pe macii campului nu-i imbraca nimeni si totusi se arata mai proaspeti decat orice haina ne-ar putea arata.

    • ovidiu spune:

      Teocratia nu a functionat niciodata. A fost mereu doar o forma mai mult sau mai putin eficienta de imbracare/deghizare a unui stat la fel de agresiv, expansionist, lacom si putred ca oricare altul, tocmai statul papal si califatul sunt bune de studiat pentru asta. Cat despre discutiile lui Dumnezeu cu poporul ales, sper ca nu te referi la amaratele triburi iudaice, pierdute in negura istoriei in vecinatatea unor civilizatii mult mai mari, mai bune, sau mai de succes (sumerieni, egipteni, asirieni si fenicieni..), care doar prin secta crestina au luat parte la sincretismul european si din cauza careia inseamna ceva azi.

      • piktor spune:

        Arunci cuvintele mult prea usor. Teocratia a functionat atat timp cat s-a implicat Dumnezeu direct in actul de guvernare. Iar acele triburi iudaice, amarate si pierdute in negura istoriei, stau la baza civilizatiei europene primare (o civilizatie iudeo-crestina). Nu la asta in care am “evoluat” acum, acum avem hedonism nu civilizatie.
        Dar nu asta e subiectul articolului. Cred ca dl. Aligica provoaca sistemele sociale care incearca sa se substituie libertatii omului.

        • ovidiu spune:

          Ba e legat, cand o arunci tu ca varianta de “guvernare”. Si cu tot ce ai spus nu ai facut decat sa intaresti ce am zis eu legat de “model” , stat papal:):), califat:), niste triburi care au supravietuit in civilizatie prin crestinism, nu prin ce au facut ele in momentul “guvernarii”. Ca sa nu mai zic ca punctul tau de vedere ar fi considerat dogmatic, partinic si pueril de ex. de un budist, sau civilizatiile orientale nu au putut comunica cu creatorul, ca doar iudaismul era religie adevarata si nu “iluzie” cum ar spune Freud. Fiinda vezi tu una se exclude pe alta, varianta cu “poporul ales” da in cap spiritualitatii universale, ca s anu mai zic ca te face pe tine i calitate d ecrestin un “cetatean” de rangul II, e chiar sovina abordarea:). Mie mi se pare doar patetica…

          Am scris nu ca sa fiu oo-topic, ci doar ca sa eliminam prostia asta cu “teocratia’ dintr-o discutie matura de sec. 21, care are oc si in spatiul virtual si nu in vreo chilie afumata de pe langa Tanacu…

          Capitalismul nu a legalizat vreo lacomie, ea e legala de cand au inceput schimburile in comuna primitiva, doar a sofisticat-o. Cat despre comunism, zecile de milioane de victime ale lui Lenin si Stalin nu ar numi-o chiar utopie, la fel nici cambodgienii….

  4. Există în Pateric povestea unui sfânt părinte care avea un strugure din care gusta în fiecare seară câte o boabă. Nu de poftă ci pentru a nu cădea în păcatul trufiei postind prea aprig și devenind prea mândru de “performanța” lui. E cea mai frumoasă (și mai scurtă) poveste despre lucifericul perfecțiunii.

  5. Ontelus Dan Gabriel spune:

    In conditiile in care statul si administrarea sunt expresii ale partii intunecate a umanului, orice referire la fericire este mincinoasa. Cu adevarat dezastruos este faptul ca, si in varianta pur teoretica a inexistentei statului si a administrarii, omul tot cu potentialul malign din el ar trebui sa se confrunte.

  6. Pai, vedeti ca fericirea aia de care va legati e puternic operationalizata si seamana prea putin cu mitul sau utopia sau ideologia stangista pe care o denuntati dvs acum. Ar fi trebuit sa stiti ca maximizarea venitului national nu inseamna intotdeauna mare lucru in termeni de bunastare. Ba, e chiar posibil sa ai un produs national de cateva ori mai mare decat in alte tari in timp ce mortalitatea la nastere, speranta de viata, disparitatile etc etc sa fie dimpotriva mai mari decat in astea din urma.
    Conceptul ala de fericire cred ca vrea sa ia in calcul calitatea vietii; concepte ca produs national brut, venit national etc se intereseaza mai curand de aspectul cantitativ. Astea doua trebuie corelate, altminteri aveti situatii ca cea de mai sus :)

  7. Catalin spune:

    A nu se intelege gresit acceptarea imperfectiunii cu atitudinea fatalista a resemnarii. Cu toate ca multi dintre noi sunt scarbiti de acesti “alesi”, implicarea e cheia succesului. Cum poti astepta o schimbare, daca insuti tu nu esti dispus sa o aplici. Atat teologic cat si social, nu trebuie sa astept ca lumea sa fie perfecta, ca sa incep sa fac bine. Schimbarea incepe in primul rand cu tine. 
    Din pacate uitam acest adevar foarte des, multumiri autorului pt. reamintire!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dragos Aligica


Dragos Paul Aligica

Dragos Paul Aligica este publicist al Revistei 22, cerceteaza si preda sisteme economice comparate si analiza institutionala la George Mason University si este membru fondator al C... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)