Home » Fără categorie » Citesti:

Pierdut Weltanschauung libertarian. Il declar nul

Vlad Tarko mai 2, 2011 Fără categorie
40 comentarii 5,399 Vizualizari

Alin Fumurescu ne aruncă două provocări plecând de la seria de articole CADI-SoLib, Costul statului. Pe de o parte ne întreabă ce-i binele şi răul, sunt libertarienii complet relativişti moral? Şi pe de altă parte ne apostrofează că nu dăm educaţiei atenţia cuvenită şi o tratăm ca pe un serviciu ca oricare altul. Problemele pe care le are cu abordarea libertariană se reduc la o idee generală: absenţa unui „Weltanschauung”, pe care-l defineşte astfel:

Weltanschauung-ul poate fi definit, prietenos, ca perspectiva generala asupra lumii si vietii, fara de care e greu, daca nu imposibil de-a dreptul sa te orientezi, sa faci alegeri – orice alegeri – sa decizi, bunaoara, daca vrei sa fii instalator sau medic, sa te casatoresti cu Ion sau cu Maria, sa ai zece copii sau nici unul, sa locuiesti la Dabulenii din Deal sau la Paris, s.a.m.d. E o „adunatura” mai mult sau mai putin constientizata, mai mult sau mai putin articulat-structurata despre ceea ce conteaza si ceea ce nu, despre cum „merge lumea” si ce valori conteaza sau nu. Ati prins ideea.

Acuzaţia nu poate fi decât asumată. Într-adevăr, una dintre ideile de bază nu doar ale libertarianismului, ci şi a liberalismului în general este că legile statului pe de o parte şi opiniile morale pe de altă parte sunt două lucruri diferite şi care trebuie, de dragul păcii sociale, ţinute separate. Liberalismul este deci o doctrină care se opune încercării de a impune la nivel social un anumit „Weltanschauung”. Ideea că statul ar putea avea vreun cuvânt de spus în decizii personale precum „sa fii instalator sau medic, sa te casatoresti cu Ion sau cu Maria, sa ai zece copii sau nici unul, sa locuiesti la Dabulenii din Deal sau la Paris” este considerată de liberali şi libertarieni drept ceva absolut inacceptabil, iar orice discuţie despre politici publice sau despre organizarea instituţiilor statului care ar include şi raportarea la vreun asemenea „Weltanschauung” este respinsă din start ca având o bază complet greşită şi foarte probabil proto-totalitară. Aşadar, nu este ceva întâmplător sau vreo neglijenţă din partea noastră că am evitat să recomandăm vreun „Weltanschauung”. Ca să iau în ordine exemplele date de Alin Fumurescu în enumerarea anterioară, suntem într-adevăr împotriva controlului statului asupra pieţei muncii prin licenţele ocupaţionale (şi nu numai), în favoarea privatizării instituţiei căsătoriei, împotriva politicilor nataliste, şi în favoarea eliminării piedicilor cultural-instituţionale în calea libertăţii de mişcare în UE. În ceea ce priveşte zoofilia şi drepturile animalelor, aici trebuie să-i dau dreptate – este un subiect care ne-a scăpat până acum, promit că o să revenim (spoiler alert: eu propun să fie legal dacă-i oaia sau capra ta).

Conservatorii şi progresiştii ca reacţionari anti-iluminişti

Această idee de separare între legislaţie şi morală îşi are originea în lecţia pe care liberalii au tras-o acum mult timp de pe urma războaielor religioase din Europa. A fost o vreme în care oamenii credeau că, pentru a trăi la un loc, e necesar să aibă toţi aceeaşi religie. Efectul a fost că s-au omorât pe capete ca idioţii până când, de voie de nevoie, au descoperit toleranţa religioasă. Nu-i aşa mare filosofie să generalizăm ideea de toleranţă de la religie şi separarea între stat şi biserică la separarea generală între legislaţie şi morală.

Cele două au funcţii diferite. Rolul legislaţiei este de a crea un set de reguli la scară mare care să favorizeze pacea socială şi prosperitatea în cadrul unui grup de oameni de sute de mii (oraşe obişnuite) până la sute de milioane (UE, SUA, Brazilia) sau miliarde (China, India, lumea întreagă). Liberalii spun că aceste reguli se reduc la toleranţă şi respectul pentru proprietatea privată – cu alte cuvinte, societatea merge bine dacă oamenii nu se bagă aiurea unii în treaba altora şi acceptă să interacţioneze între ei numai pe baze voluntare. Dacă nu-ţi convine ce face altcineva, n-ai decât să nu interacţionezi cu el sau ea. Însă când te apuci să spui „statul ar trebui să vină cu poliţia peste ăştia pentru că mie nu-mi convine ce fac ei” lucrurile încep să se deterioreze. Tot ce este impus peste regulile toleranţei şi apărării proprietăţii tinde să genereze efecte secundare nedorite şi să submineze procesul emergent prin care se menţine ordinea socială. De ce asta? Pentru că atunci când tot felul de rataţi vin să se bage în treaba lor, oamenii au tendinţa să o ia în nume personal, să inventeze portiţe de scăpare şi să retalieze (prin mijloace legale sau nu).

Rolul moralei în schimb este de a crea nişte recomandări de comportament individual pentru cineva care trăieşte într-o asemenea societate uriaşă. În primul rând, este o naivitate să credem că regulile morale s-ar opune interesului personal – ele sunt pragmatice: cum lumea este prea complexă pentru a permite predicţii precise, avem euristici care ne spun „în general, dacă faci aşa, o să-ţi iasă bine”. În al doilea rând, este o diferenţă majoră între ce este înţelept pentru tine personal să faci şi ce este înţelept să impunem cu forţa ca reguli pretins inviolabile în societate. De pildă, a fi beţiv este în general o idee proastă pentru că beţivii adeseori sunt respinşi de ceilalţi oameni, nu sunt luaţi în serios etc. (altfel spus, tindem să avem o reacţie în plan moral împotriva beţivilor), dar este o prostie de proporţii ca statul să încerce să elimine beţivii cu ajutorul legii (prohibiţie, Al Capone etc.). Asta nu înseamnă desigur că nu se poate milita pentru anumite norme morale şi împotriva altora – dar înseamnă că un astfel de militantism ar trebui să rămână strict în zona societăţii civile, fără ca una-două statul să simtă nevoie „să facă ceva”.

Societatea civilă în acţiune

Ideea nici nu e de fapt atât de bizară. De pildă majoritatea acceptă că adulterul este imoral, dar puţini consideră că ar trebui pedepsit de lege. Pe aceeaşi linie de gândire, n-aş recomanda nimănui să devină heroinoman, prostituată sau să experimenteze cu zoofilia, dar asta nu înseamnă că cei care fac asta sau intermediază asemenea servicii trebuie băgaţi în puşcărie.

Nu vreau să intru aici în prea multe detalii, însă ar fi o greşală să credeţi că această problemă a relaţiei dintre regulile impuse de stat şi normele morale private este neglijată sau ignorată. Este o problemă care este tratată pe larg, iar concluziile sunt consecinţa unei anumite interpretări istorice a modernităţii. Pentru o descriere pe scurt a perspectivei libertariene relativ standard vă recomand interviul cu H-R Patapievici din Repere intelectuale ale dreptei româneşti (pentru un sumar de la lansarea cărţii vedeţi aici). Concluzia ar fi că cei ca noi acceptă şi astăzi iluminismul drept valid şi consideră că atât conservatorii cât şi stânga postmodernă, în ciuda a ceea ce-şi închipuie despre ei înşişi, sunt de fapt nişte reacţionari mai mult sau mai puţin periculoşi. Iar ceea ce-i face periculoşi este faptul că încearcă să impună cu ajutorul puterii statului nişte opinii morale care în realitate sunt subiective. Cu alte cuvinte, încearcă să-şi prezinte interesul personal drept fapt moral obiectiv şi supralicitează consecinţele sociale pe care le are încălcarea acestor norme morale subiective.

Conservatorii, prin încercarea lor de a aduce biserica înapoi în ograda statului sau de a impune opinii motivate religios (precum anti-avortul) precum şi prin obsesiile lor naţionaliste, par că pur şi simplu au uitat lecţiile istoriei (precum războaiele religioase sau dezastrul naţionalist al celui de-al doilea război mondial şi al războiului din Iugoslavia). Dat fiind numele lor, pare bizar că tocmai ei fac asta, însă este adevărat. Conservatorismul nu se bazează pe respectul ştiinţific faţă de istorie, ci pe mitologizarea eroico-fantasmagorică a istoriei.

Un exemplu tipic este însăşi ideea că civilizaţia noastră ar fi „creştină”. În realitate, civilizaţia noastră este efectul depăşirii iluministe a creştinismului: este efectul înlocuirii ideii religioase de păcat cu ideea modernă de responsabilitate şi respectiv a înlocuirii virtuţii creştine a altruismului cu ideea de toleranţă.

Diferenţa dintre păcat şi responsabilitate este că păcatul este iertat de o terţă parte (de preot în urma spovedaniei) în timp ce ideea de responsabilitate presupune o relaţie doar între tine şi partea sau părţile vătămate. Dacă-i faci rău cuiva, nu poţi fi iertat decât de aceea persoană (iar crima este impardonabilă moral). O terţă parte are cel mult un rol de mediator al conflictului. Această diferenţă este extrem de importantă pentru că spovedania induce în societate ceea ce economiştii numesc „hazard moral”: dacă există o terţă parte care furnizează serviciul de „iertare”, costul iertării scade, şi atunci creşte tentaţia de a „păcătui”, i.e. numărul de acţiuni care necesită iertare. În schimb, într-o societate care a internalizat gândirea în termeni de responsabilitate (atât în plan personal cât şi legal), indivizii tind să fie mult mai grijulii pentru că costul iertării este considerabil mai mare. În plan legal, odată ce dispare rolul proeminent al terţei părţi care ne judecă după propriul său standard moral arbitrar (gândiţi-vă şi numai la divergenţele între diferitele variante de creştinism), libertatea creşte: în general vorbim astăzi de infracţiuni numai dacă A îi face rău lui B, şi nu dacă A face pur şi simplu ceva ce o terţă parte etichetează, din cine ştie ce motive, „rău”. Desigur, nu am ajuns încă la idealul liberal de a elimina complet din sistemul legislativ secularizarea ideii de păcat şi de a accepta drept infracţiuni numai activităţile cu victime, dar am ajuns foarte departe de societatea realmente creştină de la care am plecat. Din păcate, conservatorii încearcă să ne tragă înapoi în acea lume dezastruoasă.

În ceea ce priveşte diferenţa dintre altruism şi toleranţă, şi ea are efecte sociale importante. O societate bazată pe altruism, aşa cum sunt toate societăţile primitive, este în mod inevitabil o societate mult mai colectivistă. Nu pot să mă abţin să nu vă dau un citat provocator din Nietzsche:

Ideea aparent absurdă potrivit căreia cineva trebuie să acorde o valoare mai mare acţiunii proprii având drept scop binele altcuiva, decât aceleia al cărei scop este el însuşi, iar acest altcineva să procedeze la rândul său la fel etc. … are totuşi un sens: şi anume ca instinct al spiritului comunitar, întemeiat pe aprecierea că individual are, în genere, o însemnătate redusă, totalitatea indivizilor, în schimb, una mult mai mare, cu condiţia, tocmai, ca ei să formeze o comunitate înzestrată cu sentimentul solidarităţii şi cu un simţ moral colectiv. … Ideea mea: lipsesc ţelurile: iar acestea trebuie să fie individuale! Căci iată tendinţa generală: orice individ este sacrificat servind doar ca instrument. Ieşiţi în stradă dacă n-aveţi prin preajmă „sclavi” care să vă convingă. Încotro? La ce bun? (Voinţa de putere, 269)

În special datorită creşterii explozive a populaţiei, civilizaţia noastră a lăsat în urmă acest mod de gândire colectivist ce a devenit treptat tot mai inadecvat – în sensul că e imposibil de pus în practică la scară largă. Iar principiul cu care l-am înlocuit, principiul care menţine ordinea socială într-o societate cu o populaţie şi o diversitate atât de mare, este toleranţa. Această idee este sora responsabilităţii. Dacă responsabilitatea presupune că îţi poţi răscumpăra greşelile doar compensându-i corespunzător pe cei cărora le-ai făcut rău (şi nu prin gesturi simbolice, rituale), toleranţa presupune că trebuie să ai dreptul de a face orice nu face rău nimănui şi orice interacţiune voluntară care nu răneşte terţe părţi trebuie permisă, indiferent de obiecţiile morale, estetice sau religioase ale unor asemenea terţe părţi. Este ceea ce lui Patapievici îi place să numească „ordinea proprietăţii private”, dar de fapt este o ordine spontană ce acoperă mai mult decât doar proprietatea privată (de aceea prefer termenul mai general de „toleranţă”). Nici această idee nu a fost până acum implementată până la capăt, dar şi în această privinţă am mers foarte departe faţă de cum eram odată. Şi, desigur, şi aici avem o forţă intelectuală ce încearcă să ne tragă înapoi spre primitivism şi anume stânga politică.

În acest context al discuţiei despre „Weltanschauung”, principala obiecţie liberală la stânga postmodernă gen CriticAtac este că şi ei, asemeni conservatorilor, încearcă să impună la nivelul întregii societăţi unele dintre opiniile lor morale subiective. Şi, la fel cum politicile de tip conservator tind să submineze pacea socială creând conflicte inutile între diferite grupuri sociale, tot la fel fac şi politicile promovate de stânga. Singura diferenţă este că principiul moral diferă. Principala lor preocupare este de a impune altruismul cu forţa pentru că oamenii n-ar fi suficient de altruişti din proprie iniţiativă. De aici avem aşa-zisul stat social care-n realitate este un eşec lamentabil: nu numai că este falimentar şi riscă să ne sugrume productivitatea economică şi să ne îngroape în datorii, dar, datorită restricţionărilor pieţei muncii, a creat diviziuni formidabile – mai ales pentru că a blocat posibilitatea imigranţilor să se integreze social.

Paris 2005. Modelul francez al „Europei sociale” în acţiune

Trivializând puţin lucrurile, din punct de vedere liberal este greu de văzut o diferenţă fundamentală între conservatori şi progresişti: Unul vrea să-mi bage mâna în buzunar pentru ca să aibă bani de mai multe biserici, iar altul ca să susţină „arta modernă” sau ca să cumpere manuscrisele lui Cioran (sau ale altor rataţi). Unul vrea să-mi ia banii ca să-i dea „ajutor” unei corporaţii pentru a extrage nu ştiu ce aur din care eu oricum n-o să văd nici un leu şi făcându-mă părtaş involuntar la actele de ameninţare asupra localnicilor pentru a-i „convinge” să-şi vândă terenurile, iar altul ca să umple peisajul de mori de vânt care altfel sunt prea scumpe ca să fie rentabile. Nu văd nicio diferenţă între astfel de lucruri. Ambele sunt forme de hoţie la drumul mare şi sunt permise doar pentru că sunt făcute de stat.

Acelaşi gen de analogii este valabil şi în cazul restricţiilor pe care cele două tabere anti-liberale vor să le impună. Care-i diferenţa între conservatorii care vor să interzică prostituţia pentru că „noi suntem ţară ortodoxă” şi feministele progresiste care vor s-o interzică pentru că „afectează demnitatea femeii”? Care-i diferenţa între conservatorii care fac infarct dacă văd doi homosexuali ţinându-se de mână pe stradă şi o feministă care se simte violată dacă-i faci cu ochiul? Care-i diferenţa între musulmanii care nu suportă o caricatură a lui Mahomed şi progresiştii care sar să-i caftească pe E.O. Wilson sau pe James Watson? Până şi ignoranţa lor este similară – de pildă faţă de teoria evoluţiei: unul o scoate din manuale pentru că-i creaţionist, iar altul vrea să interzică plantele modificate genetic pentru că are impresia că site-ul Greenpeace ar fi o sursă de informaţie. Desigur, acestea nu sunt neapărat cele mai importante exemple, dar le dau alese aşa la întâmplare pentru a ilustra percepţia pe care o am.

Despre liberalizarea educaţiei

Când aud astfel de referiri la „hoţie” progresiştii de obicei se impacientează şi încearcă să se refugieze în conceptul de „extrenalitate”. Însă nu este deloc o practică înţeleaptă pentru ei. (În general este recomandabil să evite tot ce ţine de economie dacă vor să-şi menţină iluziile.) Cineva ca mine este dispus să acorde statului dreptul de a rezolva problemele cu externalităţile. Există însă extrem de puţine intervenţii ale statului care pot fi justificate astfel. De pildă, intervenţia statului pentru a furniza sau a subvenţiona educaţia superioară nu poate fi justificată astfel. Facultatea nu este un bun public pentru că oferta de educaţie superioară este excludabilă. Hm… Dar nu există totuşi o externalitate pozitivă de pe urma faptului că alţii în jurul tău sunt educaţi şi respectiv o externalitate negativă dacă sunt needucaţi? Răspunsul este „nu” pentru că educaţia superioară (dacă are cu adevărat vreo valoare şi din perspectiva altora) aduce cu sine venituri mai mari – deci persoanele educate sunt compensate pentru beneficiul pe care-l aduc celorlalţi, iar cele needucate sunt pedepsite pentru incapacitatea lor. Dacă se poate susţine că educaţia primară este un bun public, acelaşi lucru nu se poate spune şi despre nivelul universitar. Dar nu ştiu câţi dintre cei care se refugiază în apelul la externalităţi şi bunuri publice sunt dispuşi să accepte că statul nu ar trebui să dea nici un ban pentru a susţine învăţământul superior.

Stânga, în hermeneutica ei a suspiciunii, are un blind-spot spectaculos tocmai când vine vorba de suspiciunea faţă de stat. Adevărul este că nu avem un stat atât de gras pentru că ar fi necesar la rezolvarea eşecurilor pieţei. Asta-i doar raţionalizarea ipocrită. Motivul este că statul este o unealtă extrem de eficientă prin care diverse grupuri mici de interese reuşesc să obţină beneficii mari în dauna celorlalţi. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa este şi astăzi. Iar cei care pică de proşti în toată schema asta sunt în general tocmai cei mai săraci şi mai lipsiţi de putere. Să luăm din nou exemplul educaţiei superioare. Cine beneficiază de pe urma ei şi cine plăteşte nota? Adevărul empiric este că beneficiarii facultăţilor sunt în mod predominant bogaţii şi cei din clasa de mijloc superioară, cu alte cuvinte tocmai cei care sunt cei mai în măsură să o plătească. Realitatea este că susţinerea universităţilor de către stat reprezintă de fapt o subvenţionare a bogaţilor cu bani luaţi de la săraci (în special prin TVA).

S-ar putea ca, din ce am spus mai devreme despre Weltanschauung, răspunsul la întrebările lui Alin Fumurescu despre educaţie (1. Pentru ce educam oamenii? 2. La ce bun? 3. Ce se „cere”? 4. Cine stabileste si pe baza caror criterii nivelul de educatie la care ai ajuns?) să fie previzibil. Aceste întrebări pleacă de la o premiză greşită şi anume că trebuie să existe un standard unic impus de către stat: 1. că toţi oamenii trebuie educaţi în vederea aceluiaşi unic scop, 2. că toţi oamenii urmăresc să obţină de la educaţie acelaşi lucru, 3. că există o programă optimală adecvată tuturor, 4. că există nişte criterii sau principii după care ne-am putea ghida ca să descoperim prin puterea minţii şi gândirii raţionale care este acea programă optimală. Realitatea este însă că nu toţi oamenii urmăresc acelaşi lucru de la educaţie: poate fi o investiţie care să presupună dezvoltarea unor calităţi, poate fi un bun de consum pe care-l cumperi doar pentru că eşti curios în legătură cu anumite lucruri, poate fi o investiţie prin care-ţi sporeşti reputaţia ca urmare a obţinerii unei diplome prestigioase, poate fi o investiţie prin care obţii contacte personale cu alţi studenţi, utile apoi ca antreprenor, poate fi o investiţie prin care obţii o certificare (o hârtie) necesară doar datorită unor reglementări impuse de stat etc. În consecinţă, oamenii nu trebuie educaţi toţi în vederea unui scop unic pentru că nu există un scop unic. Şi cine trebuie să stabilească scopurile? Evident, normal ar fi să o facă fiecare pentru el! Iar cum scopurile sunt diferite, normal este să fie permise şi o serie întreagă de curicule diferite, fiecare bună pentru alt scop. Una este funcţionarea optimală a unei „fabrici de diplome” care ajută la depăşirea piedicilor administrative create de stat (diplomele respective sunt necesare datorită unor reglementări absurde ce există în prezent), şi alta este funcţionarea optimală a facultăţii de teatru şi film care, presupunem, este măcar parţial responsabilă pentru renaşterea filmului românesc. Dar cum ar trebui să fie stabilite aceste curicule şi moduri de funcţionare? În niciun caz ca astăzi, de către nişte birocraţi. Procesul de descoperire ar trebui lăsat liber – ar trebui să fie un proces antreprenorial de descoperire de oportunităţi şi de explorare liberă a metodelor de educaţie şi instrucţie, un proces care să funcţioneze contrâns doar de evaluările făcute de elevi, părinţi şi studenţi şi nicidecum de evaluările făcute de diverşi funcţionari ai statului (fie ei şi binevoitori).

Cred că majoritatea este de acord că în prezent educaţia oferită în România nu este de calitate prea bună. De asemenea, mi se pare necontroversată afirmaţia că această calitate proastă se datorează cel puţin în parte programei deficitare impusă de stat şi respectiv a criteriilor de evaluare deficitare. În plus, mi se pare că este rezonabil să presupunem că nici unul dintre miniştrii educaţiei de până acum nu a fost în mod activ malefic – intenţia din spatele tuturor reformelor sistemului de educaţie a fost bună. Cauza eşecului nu este reaua voinţă. În aceste condiţii mi se pare de-a dreptul absurd să se susţină că programa statului şi criteriile de evaluare ale statului trebuie impuse şi şcolilor, liceelor şi universităţilor private. Argumentul în favoarea acestei impuneri este ca nu cumva aceste şcoli, licee şi universităţi private să ofere educaţie proastă. Însă uitaţi-vă cine vorbeşte! Râde ciob de oală spartă. Adevărul este că această impunere împiedică procesul de descoperire antreprenorială a programelor şi criteriilor de evaluare bune. De ce face statul asta? Nu din prea multă grijă faţă de elevi şi studenţi, ci din grijă pentru el însuşi – din frica de a nu deveni rapid irelevant, din conştiinţa faptului că nu ar fi de fapt capabil să concureze. Cu alte cuvinte pentru că cei aflaţi în prezent în sistemul universitar de stat şi-ar pierde puterea şi prestigiul (nemeritat) pe care-l au.

În ce categorie trebuie plasaţi liberalii şi libertarienii?

Alin Fumurescu are desigur dreptate când spune:

[O]bsinuiti sa se identifice cu o tabara clar delimitata, obisnuiti sa „tina cu cineva”, oamenii intampina probleme serioase in momentul in care sunt scosi din zona de confort. Si-atunci prefera sa ignore problema. Daca seria de analize libertariene nu ar fi reusit nimic altceva, tot ar ramane de inregistrat ca un succes prin simplul fapt ca a pus, fara sa vrea, lupa pe un simptom – incapacitatea de gandi dincolo de „cutiute”. Un’ sa-i plasezi, de unde sa-i ataci? Sunt anti-comunisti, deci de dreapta. Dar sunt pro-choice, pro-droguri, pro-prostitutie (sic), deci sunt de stanga. Sunt pentru libertatea individului de a face ce-l taie capul, deci sunt de dreapta, dar cocheteaza totodata cu neo-marxistii lui Marcuse si hipiotii. Ptiu!

Maniera standard în care libertarienii se cataloghează pe ei înşişi este cu ajutorul rombului lui Nolan. Împărţirea clasică a spectrului politic de la stânga la dreapta se face aproximativ pe baza atitudinii faţă de egalitate: extrema stângă comunistă vrea egalitate a consumului, social democraţii egalitate de şanse, iar liberalii egalitate de drepturi; în timp ce, la drepta, creştin-democraţii şi conservatorii acceptă drept legitime şi inevitabile unele inegalităţi chiar dacă acest lucru e regretabil, în timp ce extrema dreaptă nu doar că acceptă inegalităţi ca legitime, ci doreşte ca statul să le impună în mod activ.

Clasificarea bidimensională a spaţiului politic

Rombul lui Nolan clasifică spaţiul politic după două variabile: toleranţa socială şi respectiv libertatea economică. (Se poate crea şi un cub adăugând în plus şi libertatea politică.) Pe acest grafic, stânga se plasează în zona toleranţei sociale mari dar restricţiilor economice, dreapta în zona intoleranţei sociale dar libertăţii economice, liberalii sunt în zona toleranţei sociale şi libertăţii economice mari, iar diametral opus faţă de ei sunt etatiştii (gen comunişti sau fascişti) care sunt atât intoleranţi cât şi restrictivi economic.

Unii oameni sunt surprinşi când descoperă ce poziţie au pe rombul lui Nolan. În caz că sunteţi curioşi, proiectul meu şi al Ancăi Matei despre conceptul de libertate conţine şi un test legat de rombul Nolan. Puteţi face testul (în limba engleză) aici: Freedom Talk. (Interesul pentru conceptul de libertate vine cumva firesc libertarienilor, însă ne-am străduit ca testul să fie complet agnostic politic – aşa că include şi preocupări specifice conservatorilor sau stângii, să nu vă mire acest lucru. Pentru rezultatele cititorilor Madame Blogary vedeţi aici.)

Dincolo de clasificarea libertarienilor, vreau să închei cu o remarcă răutăcioasă, dar, cred, corectă: Doctrina liberală/liberariană joacă un rol central în modelarea tuturor dezbaterilor politice actuale prin faptul că identitatea politică a tuturor este definită de natura fricii lor faţă de s-ar întâmpla dacă chiar am avea liberalism. Acesta este motivul pentru care rombul lui Nolan este relevant. Există de fapt două tipuri mari de frici de liberalism. Frica ce defineşte conservatorismul este frica faţă de presupusul „haos” pe care-l va declanşa „relativismul moral”, odată cu disoluţia autorităţilor morale capabile să enunţe „adevărul” în mod dogmatic, fără dubii. Desigur, liberalismul nu este relativist moral – el are la bază un cadru moral minimal şi anume ideea de toleranţă (interacţii exclusiv voluntare, respectarea proprietăţii şi a nu te băga în treaba altora), însă în acest cadru permite la nivel personal o varietate de norme morale care îi impacientează pe conservatori. Frica ce defineşte stânga modernă (care tună şi fulgeră împotriva „capitalismului” şi „neoliberalismului”) este frica faţă de presupusul „haos” pe care l-ar declanşa dereglementarea economică, „o să moară oamenii de foame pe străzi”, iar liberalilor, aşa fără inimă cum îi cunoaştem, n-o să dea doi bani pe ei etc. Pentru liberali însă actualul regim este „haos planificat” pentru că politicienii nu-s altruişti, partidele există doar ca unelte prin care membrii lor pot obţine putere şi beneficii materiale, reglementările economiei sunt făcute cu dedicaţie intereselor speciale (fie ele sindicate sau corporaţii), nicidecum din considerente ce ţin de binele public, şi în plus se mai şi schimbă după cum bate vântul şi cine se nimereşte să ajungă la putere, creând astfel un mediu de reguli complet instabil şi impredictibil. De asemenea, liberalii nu înţeleg cum o să se ajungă „să moară oamenii de foame pe străzi” din moment ce o creştere a competiţiei (ca urmare a eliminării reglementărilor ce impiedică intrarea pe pieţe) conduce la o scădere a preţurilor şi deci la o accesibilitate sporită a bunurilor şi serviciilor (mâncare, medicamente, chirii, transport pentru a enumera doar câteva domenii esenţiale care sunt în prezent supra-reglementate), lucru care ar afecta pozitiv în primul rând pe cei mai săraci.

Dacă vreţi o „perspectivă generală asupra lumii şi vieţii” ea este: Mai mult curaj oameni buni! Folosiţi-vă imaginaţia pentru a inventa soluţii la problemele reale pe care le avem, nu pentru a vă auto-băga în sperieţi cu problemele imaginare pe care le-am avea dacă am avea prea multă libertate. Iar apropos de „haos”, el înseamnă şi oportunitate, iar frică de haos merită să aibă doar cei care au în prezent puterea şi se tem, pe bună dreptate, că vor pierde controlul asupra noastră. Aşadar, haosul e bun. Haosul e combustibilul cu care merge evoluţia.



Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "40 comments" on this Article:

  1. Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

    @ Vlad Tarko – In sfarsit! Multumesc si felicitari! N-am acum, din nefericire, timp sa raspund cum se cuvine (promit sa revin). Am insa timp pentru cateva observatii legate de Weltanshauung, care ar putea demara discutia.
    (1) Weltanshauung-ul la care faceam referire NU se referea la stat (ba dimpotriva). Cu privinta la pericolul unui W. de stat suntem intru totul totului de acord. Era vorba despre W. individual de care – si aici vine punctul…
    (2) … NU poti scapa, dupa cum nu poti sari peste propria umbra. A sustine ca NU ai un Weltanschauung e TOT un Weltanschauung! A sustine toleranta (oaia si calul tau, in extremis) e TOT un Weltanschauung. Faptul ca te plasezi ideologic intr-un patratel (sau romb) e TOT un Weltanschauung – ba mai mult, indraznesc sa spunc ca reprezinta dovada ca functionezi intr-un Weltanschauung si inca intr-unul asumat constient.
    (3) Am impresia ca incerci sa stergi granitele dintre liberali si libertarieni. Nu e frumos, ca nu e corect nici istoric (vezi Locke) si nici filosofic :)
    Mai vorbim, dar, inca o data, felicitari!

  2. euNuke spune:

    Excelent eseu. În sfîrşit gîndirea libertariană işi face loc in peisajul media, chiar şi virtual. Cu un singur lucru sînt in dezacord, anume concepţia asupra conservatorismului, portretizat in termeni cam duri, şi prea in alb şi negru [istoria curentului cunoaşte destule apropieri faţă de dreapta libertariană americană, iar linia National Review, ce a găzgduit destui reprezentanţi ai liberalismului clasic, o ilustrează întrucîtva ].

    Aş vrea să-i mulţumesc cumva domnului Fumurescu, căci iată ce reacţii pozitive a determinat cu criticile sale subţiri.

  3. bog spune:

    Onanisti intelectuali, ce pot sa spun? Sau, cum sa te scarpini cu stanga, doar ca sa ai satisfactia ca “i-ai facut, esti tare, esti bazat”.

  4. jefferson spune:

    autorul caricaturizeaza obiectiile conservatoare iar de pozitia crestina habar nu are…altfel, cum se explica folosirea conceptului de altruism cand acest termen a fost inventat tocmai pentru a inlocui un concept crestin

  5. andrei spune:

    in sfarsit niste idei gandite cu creierul

  6. adi spune:

    Domnule, am avut rabdarea sa citesc pana la sfarsit comentariul care dealtfel e bine formulat.
    Sustineti doctrinele libertariene mi se pare; am o intrebare simpla si concreta: comentariile la blogul dvs. le moderati? Aveti idee cum arata un blog, forum, etc. nemoderat? Cam haos, as zice.
    Teoriile astea nu se aplica peste tot si nu cu aceeasi masura.

  7. Kor spune:

    Una dintre legile lui Murphy spune: ” Cand nu poti sa-i convingi, zapaceste-i”

    Cam pe acolo as incadra acest articol. Un aiuritor (rog sa-mi fie scuzat termenul, dar n-am gasit altceva) amestec de religie, morala, drept, legislatie folositi ba unul peste celalalt, ba unul in locul celuilalt. Mi-as rezerva ceva timp sa va demontez dizertatia fie doar si apeland la posibilitatea de a nota silogismele.

    Pana atunci, doar cateva note razlete:

    - “Traieste, si lasa-i si pe altii sa traiasca”. O regula simpla, umana. Nu tine de libertaniarism. Trebuie musai sa sa ne incadram in niste romburi existentiale?

    - Religia, morala, bunul-simt, legea – sunt categorii diferite; ca in matematica: ele sunt “multimi” diferite, care se intersecteaza pe ici pe colo. Nu se suprapun. Nici n-ar trebui.

    - Legile sunt imperfecte. Intodeauna. De aceea le si schimbam atat de des. Dar prea des uitam ca legile sunt pentru oameni, nu oamenii pentru lege. Cu toate acestea,legea mea nu poate sa fie niciodata legea ta. Legea e numitorul comun al fiecarei legi individuale. Or oamenii se nasc si mor, si au, in timp, asteptari diferite de la comunitate si de la ei insisi. Niciodata insa in valori extreme. Suntem, totusi, animale sociale. Avem nevoie unii de ceilalti. Izolati,suntem ca si morti. Dar avem nevoie intotdeauna de un anumit numitor coumun. Ii zicem, de obicei. lege: “Nimeni de e mai presus de lege” . Corect? Nu ne place o lege pe care stramosii nostri au institut-o? Ne adunam si o schimbam. Dar avem o LEGE. “A FRAME”, vorba englezului. Bun, rau, o urmam pana cand se dovedeste anacronica, absurda sau mai stiu eu ce.

    In final: cele doua reguli de aur ale jocului de Bridge:
    1. Orice plan e mai bun decat nici un plan.
    2. Decat un sistem bun, jucat prost, mai bine un sistem prost dar jucat bine.

  8. Emil spune:

    Frumos articol. Fotografia aia, domnule Vlad Tarko, care exemplifică “Sociatatea civilă în acţiune” şi expresiile încrâncenate& lipsite de orice dubii care o compun, mie mi-a adus aminte de expresia aia a lui Amos Oz, cea cu “fundamentaliştii antijihad”. Sau de mişcările acelea antiavort, “pro viaţă”, care puneau bombe la clinici.

  9. Bogdan spune:

    Critica mea vizeaza o fraza relativ utopica din acest text pe care se fundamenteaza toata constructia libertariana: “într-o societate care a internalizat gândirea în termeni de responsabilitate (atât în plan personal cât şi legal)”.

    1. Cum se masoara acest grad de internalizare a acestei gandiri a unei sociatati?
    2. Care este mecanismul de mentinere a acestei gandiri intr-o societate (inteleg ca educatia bazata pe un curiculum de baza impus nu e o optiune pentru voi, iar pe de alta parte fara o larga majoritate a indivizilor care gandesc in acest mod aceasta societate libertarian ar fi in pericol sa devieze de la acest standard in opinia mea)?
    3. Vi se pare ca societatea romaneasca se apropie macar de acest tip de societate care ar fi baza statului libertarian?
    4. Daca raspunsul la 3 e nu, cum va propuneti sa avansati spre acest stadiu al societatii?
    5. Cum se extinde acea responsabilitate de care vorbiti la mediul inconjurator si la intreaga planeta ca ecosistem? Sau, de exemplu, o posibila auto-extinctie a rasei umane e tot o problema morala la urma urmei?

    Aceasta fraza imi aduce aminte in mod ironic de Marx si al sau om nou cu constiinta evoluata care sta la baza utopiei comuniste. E drept ca Marx promitea mult mai mult prin celebra fraza “fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa nevoi” (acele nevoi care cresc exponential :) ). Societatea libertariana promite doar un fiecare dupa posibilitati, pe barba lui si in legea (morala) lui, liber sa alerge dupa eluziva fericire (satisfacere a nevoilor?).

  10. Ardan spune:

    ˝nu pentru a vă auto-băga în sperieţi cu problemele imaginare pe care le-am avea ˝

    Problema reala este ca toata constructia libertariana este imaginara.Toate concluziile sale sunt de fapt prezumptii, exprimate la modul conditional-optativ.Daca ˝s-ar face, s-ar renunta, n-ar fi˝ atunci ,˝ s-ar obtine, s-ar intampla, ar afecta , le-am avea˝.Prezumptii, ipoteze.N-au fost niciodata experimentate monobloc si maximal, asa cum prescrie miezul dur al libertarianismului.
    Nu spun ca nu se poate experimenta pe un poligon de incercare, pe o economie cobai, fapt care ar valida sau nu teoria.

    Daca si comunismul a fost experimentat, orice alta utopie poate fi experimentata.Rezultatele experimentarii libertarianismului intr-o singura tara vor fi oricum discutabile.
    La fel ca si comunismul, libertarianismul nu poate supravietui intr-o singura tara.Fie toata omenirea devine libertariana, fie libertarianismul nu va rezista.La fel cum a prezis Trotki pentru comunism.
    Utopia (sau distopia) nu poate exista intr-o singura tara, la fel cum nici haosul nu poate rezista intr-o singura tara.Celelalte tari vor interveni pentru a stopa extinderea haosului.
    Pentru ca haosul sa fie experimentat deplin si rezultatele sale validate indiscutabil trebuie ca acest haos sa fie mondial, global, universal, international.
    La fel ca si comunistii, libertarienii sunt condamnati sa urmareasca o revolutie mondiala pentru ca sa valideze sau nu teoria.Sunt condamnati sa militeze pentru haosul global, altfel teoria lor este inoperanta.
    Ideologia libertariana functioneaza ca un fel de parlor trick.Lumea libertariana nu a existat si functionat niciodata in parametri ideali prezumati de ideologi.Sau mai corect, acolo unde a existat sau exista in prezent in forma pura, rezultatele sale reale au fost de natura sa bage pe oricine in sperieti.Somalia e un bun exemplu.

    • MIA spune:

      >La fel ca si comunistii, libertarienii sunt condamnati sa urmareasca o revolutie mondiala pentru ca sa valideze sau nu teoria.Sunt condamnati sa militeze pentru haosul global, altfel teoria lor este inoperanta.
      Ideologia libertariana functioneaza ca un fel de parlor trick.Lumea libertariana nu a existat si functionat niciodata in parametri ideali prezumati de ideologi

      Absolut corect și la obiect ! :)

  11. Bogdan spune:

    Incredibil…omul habar n-are ce-i aia Weltanschauung ( el crede ca-i un fel ideologie obligatorie impusa de stat). In plus dovedeste o ignoranta istorica abisala si o subtirime intelectuala infioratoare.

    Pasajele cu pretentii istorice par desprinse dintr-un manual de gimnaziu dinainte de ’89 cu drumul luminii care pana la urma invinge desi i se opun intunericul religiei si al “conservatorismului”. Dupa cum observa cineva mai sus, termenul “altruism” apartine iluminismului laic-secular ( Condorcet, Helvetius, D’Alambert) si are tocmai rolul de substitut pentru “caritas” crestina.

    In fine… si oameni ca astia se vor formatori de opinie, vocile societatiii civile…cetatenul in cauza aflam ca e “cercetator si coordonator de programe” la nu stiu ce centru. Vai de steaua noastra.

  12. Sorin Cucerai sorin cucerai spune:

    Excelent, Vlad! Felicitari! Ca si Alin Fumurescu, cred totusi ca te-ai grabit intrucitva cu afirmatia ca liberalismul si libertarianismul ar fi (cam) acelasi lucru.

    PS “Egalitatea de sanse” e un concept liberal. Faptul ca social-democratii l-au preluat si l-au reinterpretat pina la un punct, e alta mincare de peste:).

  13. Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

    @ Vlad Tarko – in asteptarea (rabdatoare) a raspunsului la obiectiile ridicate in primul comentariu, mai adaug cateva, de samanta :)
    - prezentarea conservatorismului este, imi pare, binisor deformata. Conservatorismul asa cum il inteleg eu (sau cum il intelegea Burke, sa zicem) NU incearca sa impuna nimic – ba dimpotriva! Incearca sa ia in calcul realitatea si sa o adapteze/imbunatateasca incremential, fara a forta idei mai mult sau mai putin utopice peste o increngatura complexa de identificari, valori asumate la scara mare, traditii, etc. Cine NU ia in seama aceste realitati, presupunand un om rational si self-interested, un om dezradacinat si fara chip peste care se poate lipi (sau care isi poate asuma) orice eticheta, sunt TAMAN libertarienii SI progresivistii (asa cum ii inteleg din definitia ta). Ce sa facem daca extremele au tendinta de a se atinge? :)
    Dovada? Libertarianismul ca doctrina NU prinde nicaieri in lume, ca ne convine sau nu? Ce ne facem? Bagam capul in nisip si sustinem, precum comunistii, ca oamenii sunt in continuare insuficient de Iluminati? Ttt-ttt! Pai asta nu e nici frumos, nici libertarian. Si-atunci? Ce explicatie poate fi gasita faptului ca marea majoritate refuza sa se identifice cu “valorile” promovate de catre libertarieni? Astept rabdator un raspuns.
    - Problema tolerantei – Toleranta suna foarte frumos in teorie (Locke a scris si el despre toleranta), dar ridica o problema in practica: are limite (vezi si la Locke). Toleranta nelimitata nu exista. Si atunci problema revine cu incapatanare: unde stabilesti limitele si, mai ales, in raport cu ce criterii (cu ce Weltanschauun, daca preferi). Cum ar fi intrebat Mill, un alt corifeu al liberalismului (ca sa vezi diferenta fata de libertarieni): Este permis sa mergi dezbracat pe strada si sa-ti faci nevoile in public (eventual in punga, pentru a nu polua mediul) sau simpla mea exhibitie (nu ranesc pe nimeni, n-am treaba cu nimeni) este suficenta pentru a leza libertatea altora? Intrebare e cat se poate de serioasa si asteapta, cu aceeasi seriozitate, un raspuns.
    Sau sa luam exemplul oii, vacii sau calului – poate parea amuzant si neserios, dar nu e nici una, nici alta. Spui, banuiesc pe jumatate in gluma, pe jumatate in serios, ca nu e nici o problema cata vreme dobitocul cu pricina e al tau. Asta e Weltanschauungul proprietatii si-l inteleg. Dar ce ne facem daca o oaie mai nebunatica si mai iubareata ma vrea pe mine, dar e a altuia? E indreptatit libertarianul sa se opuna unei atractii (oricarei atractii) care NU dauneaza in nici un chip PROPRIETATEA altuia? Daca e o oaie salbatica, fara proprietar dar si lipsita complet de libidou? O pot abuza toti care au chef si-o prind pe pajiste? :)
    Ramanand la sfera animalelor? Trebuie reglementata vanataorea sau nu? Daca da, de ce? Daca nu, este posibilitatea starpirii unor specii o posibilitate cat se poate de reala sau nu? Ce zice libertarianul? E bine? E rau? In raport cu ce? De ce sa ma intereseze daca dispar ursii si lupii si elefantii si balenele?
    Vezi tu, draga Vlad, un conservator ar avea raspunsuri pentru toate intrebarile astea si ti-ar putea explica si de ce, care e ratiunea din spatele raspunsului. Nu zic ca un libertarian nu poate, dar inca nu am intalnit vreunul pana acum. Poate astazi.

  14. Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

    - despre educatie, spui: “Aceste întrebări [i.e., 1. Pentru ce educam oamenii? 2. La ce bun? 3. Ce se „cere”? 4. Cine stabileste si pe baza caror criterii nivelul de educatie la care ai ajuns?] pleacă de la o premiză greşită şi anume că trebuie să existe un standard unic impus de către stat: 1. că toţi oamenii trebuie educaţi în vederea aceluiaşi unic scop,

    Ba, eu nu m-am referit la vreun standard impus de catre stat – m-am referit la inevitabila problema a standardelor. Si da, toti oamenii trebuie educati in virtutea aceluiasi scop: de a fi educati. Credeam ca la un sustinator infocat al Iluminismului observatia e de domeniul evidentei. Dar poate ma insel. Poate un libertarian NU crede ca educatia IN SINE, i.e., orice fel de educatie, reprezinta ceva bun. Daca nu, daca a educa un copil, orice copil, in orice fel, nu e neaparat bine, atunci discutia devine mai departe inutila si ne putem opri aici. Daca da, totusi, de ce? Si uite-asa dam Weltanschauungul pe usa si el se intoarce, incapatanat, pe fereastra :)

    2. că toţi oamenii urmăresc să obţină de la educaţie acelaşi lucru,
    Da, dupa cum spuneam, toti oamenii urmaresc sa fie “mai educati” intr-un fel sau altul. Toti oamenii cred ca “educat” si “mai educat” e mai bine decat “ne-educat de fel” (Mowgli fara Bajeera si fara Baloo :) sau “mai putin educat”. Dar, repet, daca nu suntem de acord asupra acestui simplu punct, iti admir consecventa ieologica, dar trebuie sa ne oprim din discutie.

    3. că există o programă optimală adecvată tuturor,
    Asta, sincer, nu vad de unde rezulta ?!? Spuneam doar ca pana si libertarianul trebuie sa decida (pentru el sau pentru copiii sai) pe baza caror criterii e mai bine sa fii educat si in ce. Daca vrea sa-si urmareasca interesul si sa-si maximizeze profitul trebuie sa-si cunoasca mai intai interesul (pe baza caror criterii?) si criteriile de profit.

    4. că există nişte criterii sau principii după care ne-am putea ghida ca să descoperim prin puterea minţii şi gândirii raţionale care este acea programă optimală

    Aici e toata drama si farmecul educatiei: nimeni nu a putut da un raspuns satisfactor la aceasta intrebare si toata istoria omenirii poate fi citita ca un efort de a gasi raspunsuri provizorii. Dar faptul ca o intrebare nu poate fi “raspunsa” nu echivaleaza cu decizia ca aceasta intrebare NU MAI TREBUIE PUSA. Dupa cum spunea KAnt, discutand taman problema Iluminismului, intrebarea e “Cine educa educatorii?” In virtutea caror criterii, a caror standarde? Pentru ca, repet, de standarde si criterii nu putem scapa.
    Mai pe inteles: sa presupunem ca un doctor are diplma de la Iuliu Hatieganu si altul de la Universitatea de Medicina a Mamei Omida. Conform teoriei libertariene, ambele diplome sunt la fel de valabile si “piata decide” cine e mai competent si cine nu. Or, problema in acest caz (si-n altele, de la arhitecti la ingineri, etc) e ca de multe ori nu ai doua sanse. Il alegi pe absolventul de la Mama Omida si sfarsesti mort. Or mortul – aici sper ca suntem de acord – are o posibilitate de alegere mai restransa :)
    In fine, ar mai fi multe de spus, dar ma opresc aici.
    Cu aceeasi simpatie.

    • Vlad Tarko spune:

      Din punctul meu de vedere problema cheie nu este “Care sunt standardele corecte?” ci “Care este procesul corect de stabilire/modificare a standardelor?”. Ce este mai bine: 1) Sa avem un proces de tip bottom-up in care co-exista mai multe standarde, in care este permisa o variatie a lor, in care standardele care se dovedesc mai de succes sunt imitate si adoptate de mai multi; sau 2) Sa avem un proces de tip top-down in care niste experti guvernamentali impun un singur standard (considerat de ei optim) tuturor? Dupa cum spuneam in text, parerea mea este ca esecul sistemului de educatie si esecul nenumeratelor reforme ale sale de pana acum nu se datoreaza relei vointe a expertilor guvernamentali, ci a faptului ca solutia de tip 2 pur si simplu are sanse practic zero sa functioneze. Domnul Vlaston explica bine in ultimul sau articol aceste lucruri, insa in mod ciudat nu trage concluzia fireasca, si anume ca trebuie sa abandonam pretentia de cunoastere a expertilor si sa adoptam in schimb un proces de stabilire a standardelor de tip bottom-up.

      Discutia despre criteriile pe care sa le urmareasca un parinte cand decide la ce scoala sa-si dea copilul este importanta, dar nu isi are locul intr-o discutie despre cum ar trebui sa fie organizat sistemul educational. Este vorba tocmai de diferenta dintre ce cadru general de reguli trebuie sa avem, si ce decizii private sa ia cineva in cadrul acestui sistem general de reguli. De ce este atat de greu de inteles aceasta distinctie?! Iata o analogie: Una este decizia despre unde sa merg in vacanta, si alta este decizia despre cum trebuie sa fie cadrul legislativ care reglementeaza turismul. Exact aceeasi distinctie exista si in discutia despre educatie.

      “<> Aici e toata drama si farmecul educatiei: nimeni nu a putut da un raspuns satisfactor la aceasta intrebare si toata istoria omenirii poate fi citita ca un efort de a gasi raspunsuri provizorii.”

      De ce nu a gasit nimeni un raspuns satisfacator? Nu cumva tocmai pentru ca *nu exista* un raspuns la intrebarea respectiva? Nu orice intrebare care poate fi formulata are raspuns, si de multe ori adevaratul progres are loc cand este recunoscut faptul ca intrebarea pusa anterior era gresita si ca ne ghida gandirea in directii nefericite.

      Atunci cand libertarienii spun ca educatia-i un serviciu ca oricare altul o fac pentru ca incearca sa o demistifice – iar asta nu inseamna ca negam ca-i un serviciu important: mancarea de pilda este si mai importanta, dar nimeni nu crede ca statul ar trebui sa aiba monopol al furnizarii de mancare sau ca ar trebui sa avem un singur tip “optim” de mancare, acelasi pentru toti. Daca privim educatia ca pe un serviciu, atunci devine evident ca intrebarea despre “standardul unic” e absurda. In cazul oricarui alt serviciu disponibil pe piata permitem co-existenta unei varietati de standarde si intelegm ca aceasta varietate – i.e. competitia intre furnizori inclusiv in planul calitatii serviciului oferit si nu doar pretului – este un lucru esential pentru a avea o imbunatatire treptata a serviciilor respective. Trebuie inteles ca acelasi lucru este valabil si in cazul educatiei si ca esecul sistemului educational se datoreaza monopolului statului asupra “standardelor”.

      • Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

        @ vlad tarko – Vlad, repet: faptul ca o intrebare nu poate avea un raspuns (nu unul definitiv, in orice caz) nu inseamna ca NU TREBUIE PUSA. Ba. as impinge lucrurile nitzel mai departe. Abia in clipa in care crezi ca ai un raspuns definitiv ai inceput sa ai o problema (ceea ce Mill numea “dead dogma”).
        Repet si faptul ca NU era vorba despre un standard unic (aici suntem de acord) ci despre problema inevitabila a standardelor, oricare ar fi ele. Si aici, imi pare (accept ca ma pot insela) ca incerci sa te fofilezi :) Promovand ideea unor decizii “bottom-up” promovezi implicit ideea ca toti oamenii sunt capabili in egala masura sa ia decizii corecte in absolut toate domeniile. Trebuie sa recunosti ca, oricat de generoasa in teorie, aceasta idee s-a dovedit pernicioasa in practica. Mai mult, ca te apropie (nu mai zic “voi”, libertarienii, ca vad ca Ionut se delimiteaza strategic :) ) de Weltanschauungul stangii (ca nu m-am putut abtine).
        De unde si suspiciunea fata de “experti”. Ma indoiesc, insa, ca te-ai urca intr-un avion pilotat nu de vreun “expert” ci de vreun pasager ales prin vot popular: Care credeti ca e mai indrituit sa piloteze? Ala eu, ala eu… :) (Just kidding :) Cineva trebuie sa te mai si necajeasca, altminteri incepi sa crezi tot ce spui :)

    • Anca spune:

      @ Alin Fumurescu

      Am sa intru si eu putin in discutie intr-o tentative de a raspunde la cateva dintre intreabarile ridicate.
      As incepe prin a preciza ca termenul “libertarian” a aparut in US in a doua jumatate a secolului 20, in conditiile in care datorita conjuncturii istorice precum si a unei strategii de marketing absolut geniale a social-democratilor, setul de valori atasate termenului de “liberal” au ajuns sa reprezinte stanga economica. Vorbim aici de o actiune de rebranding de mare succes a stangii americane, bine documentata istoric, care a dus la o schimbare a perceptiei publice a termenului de liberal si nu de o teorie a cosnpiratiei pe principiul “”mama, cat de naspa sunt socialistii astia ca ne-au uzurpat numele”. Ca urmare cei ce aderau la principiile liberalismului classic au avut nevoie de o noua eticheta. Asa a aparut libertarianismul. Termenul de libertarian in US este echivalent cu liberalul European.
      Si da, exista discrepante intre textele lui Smith, Bastiat, Mill sau Locke si textele ganditorilor liberali/libertarieni contemporani. Dar trebuie sa citim Smith, Mill si Locke in contextual lor istoric, nu putem compara realitatea istorica si politica a lui Locke cu realitatea noastra istorica. Dincolo de diferentele istorice, ideile filozofice de baza sunt aceleasi, valorile sunt aceleasi. Evident ca un grup de indivizi care impartsesc aceleasi valori de baza, nu trebuie sa fie neaparat de accord in toate privintele, poti fi liberal si sa consideri ca statul trebuie sa ofere un minimum de social safety net fara sa detina monopolul; sau ca este ok ca statul sa colecteze taxe si sa se implice in educatie si cultura atat timp cat pe formularul de taxe iti permite sa dirijezi taxele tale fix asa cum ai tu chef, sau sa crezi ca rolul statului este asigurarea securitatii externe si interne si un sistem de justitie functional, asigurand astfel acel faimos “rule of law” – cadrul necesar pentru dezvoltarea societatii. A fi liberal sau libertarian in contextual American nu implica o standardizare a gandirii critice sau o lipsa a optiunii personale.
      Spuneti ca libertarianismul este o “doctrina” de nisa. Fiind o doctrina pe care nu o impartasesc multi. Si totusi valorile libertarianismului sunt mai raspnadite decat ar parea. Doctrina – sau forma standardizata a setului de valori impartasite de liberali/libertarieni – nu se bucura de mare popularitate. Si aici vina cade asupra ultimelor generatii de liberali care, dintr-on lene intelectuala si un snobbism auto-suficient (pe principiul: valorile si ideile noastre sunt cele corecte si oricine cu bun simt isi va da seama de acest lucru, oricum realiattea ne da dreptate, deci de ce sa ne mai obosim noi sa ne promovam) s-au complacut. Un alt mare deficit de imagine vine de la partidul libertarian din US care nu a reusit sa comunice publicului valorile sale si, in contextual electoral American, e privit drept o ciudatenie – imagine care s-a transmis tuturor libertarienilor. Si totusi, la ultimele alegeri din US Partidul libertarian si Tea Party au obtinut mai multe locuri in Congress i posture de guvernatori decat oricand in istorie. Ceea ce arata ca atunci cand indivizii sunt scosi din inertie la realizarea faptului ca “the establishment” (republicani vs democrati) nu reprezinta un raspuns viabil, incep sa caute si gasesc in valorile liberalismului classic , libertarianismului in US, niste valori cu care se identifica.
      Nu de putine ori am directionat prieteni auto-declarati progresisti sau social-democrati spre site-ul (http://www.politopia.com/quiz_index.php) unde se gaseste un test privind inclintiile politice, cu intrebari de genul “ ar trebui statul sa detina monopolul asupra educatiei”, etc etc. Nu mica le-a fost mirarea si satisfactia mea cand in urma testului, raspuzand la intrebari punctuale privind optiunile in privinta actiunilor statului si/sau societatii civile, au realizat ca inclina mai degraba spre liberalism decat socialism.

      Si pentru ca nu mi-a mai rams mult timp si presupun nici multe caractere, am sa ma limitez in a atinge 2 aspecte:
      1. Cum e cu animalele. Simplu zic eu. Vanatoarea in padurea/campul proprietate personala e problema mea si doar a mea. Daca e proprietatea altuia, cer voie, platesc biletul si ma anagajez sa ii respect regulile. Acelasi lucru daca e proprietate comunala – ne asezam la masa, stabilim care sunt regulile cu care noi, proprietarii in comun a terenului suntem de accord, semnam si respectam. Daca vorbim de proprietate la nivel communal e simplu de constatat cine nu respecta regulile, e o comunitate restransa si care isi cunoaste membrii si ii poate sanctiona cu usurinta fie si printr-o simpla atitutdine de “persona non grata”. Daca e vorba de proprietatea statului….mai dificil. Si aici intervine problema cu “bunurile publice”.
      Apare si intrebarea cu speciile pe cale de disparitie. Ce te faci daca in iazul din padurea ta creste o specie rara de balene care pot vindeca cancerul? Le poti vana? Evidnet ca da. Acum, daca cineva crede ca balenele tale valoareaza mai mult vii pentru el/omenire decat drept trofeul tau dupa o vanatoare de weekend, nu ramane decat sa cuantifice aceasta valoare si sa ti-o ofere. Daca vrea sa se uite la balenele tale, sa le mangaie, sa le fotografieze nu trebuie decat sa iti plateasca chirie pentru a se bucura de bunul tau. Sau sa se ofere sa cumpere acest bun.E usor sa spunem sa ursii bruni sunt extreme de valorosi pentru noi fara sa fim nevoiti sa scoatem un ban din buzunar pentru a ne arata adevarata apreciere fata de bunul altuia.
      Si din nou, nu e vorba de o teorie aiurea de ce-ar fi daca s-ar putea si planetele s-ar alinia sa ne usureze noua munca. E vorba de motivatii economice reale. Cazul elefantilor din Botswana este unul devenit clasic. Numarul elefantilor din Botswana era intr-o dramatica scadere pana triburile au obtinut drepturi de proprietate asupra lor – si acum ii folosesc pentru a plimba turistii, pentru a fi fotografiati de turisti si, atunci cand veterinarul anunta ca moartea unui specimen este iminenta (batranete sau boala) organizeaza un safari pentru platitori. Si uite ca numarul elefantilor din Botswana creste iar.
      2. Educatia – foarte pe scurt, ca in cazul oricarui produs este responsabilitatea producatorilot (universitatilor) sa ne vanda serviciile lor si sa ne convinga ca sunt de calitate. Prestigiul unei facultati private se contruieste greu, de-a lungul a multi ani si se pierde foarte usor. Atat in fata candidatilor, parintilor cat si pe piata muncii. O facultate private noua, pentru a atrage student va trebui sa vina cu profesori foarte buni, o curricula interesanta, facilitate diverse si un standard al calitatii mult mai ridicat decat al faculatilor deja cunoscute. Abia asa convinge studentii sa se inscrie. Si abia dupa ce acei student conving pe piata muncii poate spera orice facultate sa aiba success. Daca am porni la drum de la zero am putea sa ne punem problema universtatii Mama Omida care scoate vraci si nu medici. Dar in orice meserie pana sa vina client la tine trebuie sa demonstrezi ca esti in stare de ceva. Exista stagiaturi, rezidentiate etc pana sa ai ocazia sa atingi un bolnav sau sa contruieste de capul tau casa cuiva. Si reputatia in orice domeniu este vitala.

      • Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

        @ Anca – multumesc pentru interventie. Asa e, eticheta de libertarieni e SI o consecinta a marketingului politic; cam ca in cazul Federalistilor si Anti-Federalistilor (desi, daca nu ma-nsel, termenul e de sorginte franceza, “libertaire” si se referea initial la “libertarienii comunarzi”, “de stanga”. (Vad ca si acum se pastreaza o oarecare nostalgie pentru acest gen – ceea ce, dintr-un anumit punct de vedere, e de felicitat.) Oricum ar fi, eticheta a fost acceptata si reocnfirmata ca atare de catre ambele tabere – si-n plus, ca si libertarian, nu poti sa nu admiri eficienta de care au dat dovada adversarii urmarindu-si propriul interes, nu ? :)
        Ma indoiesc insa ca poti argumenta fara clipiri din pleoape echivalarea liberalismului clasic cu libertarianismul modern, cata vreme NICI UNUL dintre clasicii liberalismului n-a sustinut ideile libertariene asa cum au inceput ele sa fie prezentate in secolul al XX-lea. Sigur, putem invoca un anume context istoric (erau mai retardati, pe vremea aia?) dar mi-e teama ca atunci proiectam propria noastra viziune (progresista? :) asupra unor oameni si unor idei. Nu mi se pare ca poti sustine, bunaoara, ca stii mai bine decat Locke (sau Platon sau MIll) ce-au vrut ei sa zica DE FAPT, sau ce AR FI ZIS daca ar fi trait astazi. Stim doar ce au zis si punctum. Restul ramane speculatie.

        Din lipsa de timp, ma rezum si eu in continuare la cateva observatii la … observatii:

        - cu animalele: lasand la o parte faptul ca balenele nu au obiceiul sa sada in iazuri proprietate privata, ba nici macar in lacuri proprietate comunala si se incapataneaza sa-si duca traiul in oceanul planetar, tot nu sunt lamurit (l-am intrebat si pe Vlad) – care e diferenta esentiala, in viziune libertariana, intre stat si alte comunitati fondate, din cate inteleg, pe aceleasi baze contractarian-rationale?
        - cu elefantii: asa e, oamenii au realizat ca e mai bine sa-i foloseasca pentru turism decat sa-i termine pe toti DUPA ce li s-au explicat (educat?) avantajele si dezavantajele. Aia din insula Pastilor, n-au fost atat de norocosi. Mai ghinionisti au fost si lupii din padurile europene si bizonii din campiile americane.
        - cu educatia – sunt intru totul pentru universitati private – nu aici e nelamurirea. Nelamurirea mea e legata de “evaluarea” unor performante – pe ce criterii? Ale cui? Ale comunitatii? Care?
        Inca una si ma duc :) Educatia NU e un serviciu oarecare si NU e mai importanta decat mancarea. NU din perspectiva omului, cel putin. De mancat mananca si parameciul si gandacul de bucatarie. Daca suntem oameni, iara nu parameci sau gandeci suntem (de acord?) datorita educatiei. Repet, daca asupra acestei chestiuni nu putem cadea de acord, discutia devine, mi-e teama, inutila.
        Cu simpatie.

        • Anca spune:

          @ Alin Fumurescu

          Foarte pe scurt pt ca sunt inca la birou si promit revin spre seara cu detalii: diferenta intre stat si alte comunitati. Se vorbeste mult de contractului social dintre stat si indivizi, cand incepe, cum incepe, cand se considera ca statul sau individul a rupt acest contract si deci actiunile lor devin ilegitime. Aceasi dezbatere se aplica si la nivelul altor comunitati.

          Sa ne imaginam insa ca in comunitatea X, sa o numim Amish, esti considerat membru matur si activ al comutatii dupa varsta de 18 ani cand esti trimis in lume sa cunosti si altceva si la intoarcere ti se prezinta regulile la care trebuie sa consimti daca vrei sa continui traiul in comunitate. Daca esti de acord devii membru al comunitatii, daca nu, iti cauti alta comunitate cu reguli care iti convina mai mult. In acel moment poti sa cataresti ce valoareaza mai mult pentru tine: sa traiesti in comunitatea ta natala, sa fii aproape de rude, sa n-ai grija de maine dar pentru asta esti dispus la munca fizica grea SAU vrei sa zburzi din floare inf loare, sa inventezi un nou dispozitiv electronic, sa faci multi bani pe care sa ii cheltui pe femei, alcool si droguri. Sau orice alta alternativa mai putin extrema. Si de mentionat ca trebuie sa pleci din comunitate pentru ca toate bunurile sunt al comunitatii deci nu ale tale. Si exista mii de exemple de comunitati la care se aplica acest principiu – virtuale, cluburi de tenis amator, comunitati rezidentiale, scoli, parlament etc. Si e ok, in momentul in care comunitatea este statul, povestea se schimba – daca nu vrei sa accepti contractul care ti se ofera, poti shimba statul x cu statul Y – dar aici intampini restrictii de gen pasaport, cetatenie (chit ca nu o vrei), granite, ca sa nu mai mentionez ca nici diversitatea nu e asa mare. Din pct de vedere climateric, georgrafic, cultural da, dar din pct de vedere al contractului pe care ti se cere sa il semnezi, nu. Dar daca nu vrei sa accepti contractul care ti se impune si totusi sa ramai in casa ta, pe pamantul proprietate personala? La ferma ta, bei apa din fantana, cresti animale care iti procura mancarea – statul nu accepta “nu” drept raspuns, nu te lasa sa te bucuri de proprietatea ta, daca spui nu si nu platesti taxe, esti bagat la inchisoare, daca spui nu si alegi sa nu iti trimiti copiii la scoala ci sa-i educi acasa, statul iti ia copiii, daca spui nu si nu recnosti autoritatea statului si vrei sa iti faci tu statul tau la tine la ferma, sa fii tu rege, poti fi acuzat de tradare nationala.

          Diferenta dintre orice comunitate contractuala si asa-zisa comunitate contractuala a statului este in final costul – rezonabil sau nu – de iesire, si existenta unei reale alternative. Ca deh, fara alternative, nu prea e o chestiune de optiune.

          • Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

            @ Anca – Ma bucur ca ai adus discutia pe terenul contractarianismului pentru ca aici, pare-se, avem amandoi o problema cu el.
            Mai intai o specificare: contractul dintre oameni (indivizi, daca prefero) si stat/guvern nu e contractul social, ci guvernamental. Contractul social ar forma, conform liberalismului clasic, societatea civila (comunitatea contractantilor), contractul guvernamental creeaza guvernul. Atata vreme cat accepti contractul “la scara mica”, dar il refuzi pe cel guvernamental iti tai singura craca echivalentei dintre liberalismul clasic si libertarieni.
            Conform liberalismului clasic, poti iesi din contractul guvernamental (si din cel social) dar iti lasi averea la stat. De ce? Pentru ca, apud Locke, de exemplu, fara protectia statului nu ai fi avut averea to begin with. Legile statului iti asigura proprietatea si ti-o apara de altii. (Asta remarca si Rousseau, bunaoara: nu e destul ca unul sa-si imprejmuiasca pamantul si sa spuna “e al meu” – trebuie sa-i convinga si pe ceilalti ca asa stau lucrurile, de aici si contractul. In fine, asta e o poveste mai complicata.)
            Revenind la exemplul tau: sa presupunem ca respectiva comunitate nu se numeste Amish ci altfel (sa zicem Tineretul Hitlerist). Sa presupunem ca esti crescut (educat) in ea pana la 18 ani, fara acces la alte surse de informatie (aia n-au curent, deci nici TV, radio sau internet; au insa pampers – pe bune!). Ma intreb in ce masura alegerea ta la 18 ani mai este libera.
            Exista in exemplele pe care le prezinti drept “comunitati” o diferenta esentiala: unele sunt facute (cluburi, Facebook, Myspace, sau mai stiu eu ce) nu nascute, si mai mult sau mai putin virtuale. Aici e un subiect care merita explorat in continuare, pentru ca, suspectez, pe aici pe undeva se ascunde noua re-identificare a omului contemporan. Aici ati avea, cred, un teren bun de arat si semanat. Vorbesc serios.
            De partea cealalta sunt comunitatile mai degraba “nascute, nu facute”, comunitatea de la tara, a Amishilor, a ochelaristilor, ardelenilor, clujenilor, a europenilor, asiaticilor si, da, a romanilor, maghiarilor, etc. Intr-o astfel de comunitate te nasti, esti educat, cresti, devii ceea ce esti. Pe urma te poti revolta, dar si atunci auto-definirea ta se va raporta tot la ceea ce negi (cam ca si Iluminismul sau o parte a lui la crestinism). Poti sa te superi pe parintii tai, poti chiar sa-i urasti, dispretuiesti, poti incerca sa-i ucizi (de unde si freudiana “ucidere a tatalui”), dar nu poti nega ca esti copilul lor.
            Tocmai de aceea e dificil de acceptat (si cu atat mai greu de impus) conceptul libertarian al omului “neatarnat” (the disembedded self, cum s-ar zice).
            Va trebui sa ma opresc aici, nu inainte insa de a te/va asigura de nestirbita mea simpatie si in continuare. Acum, mi-e teama, maurul si-a facut datoria de a provoca dezbaterea, maurul poate sa plece :)

  15. mihai spune:

    k esping-andersen, lectura oblicatorie in scoala! nu pot sa nu remarc ca stanga este aruncata la gunoi doar prin mentionarea cliseelor neoconilor americani si pretentia de a fi rezolvat ecuatia stanga-dreapta in 3 pagini

  16. berenger spune:

    misto… cu mici observatii. cea mai inportanta, liberalismul clasic NU e libertarianism

  17. ionut sterpan spune:

    Foarte bun articolul lui Vlad, insa atrag atentia asupra folosirii lui “noi” in primele randuri.
    Nu stiu la ce se refera “noi”, dar articolul ofera in mod clar perspectiva personala a lui Vlad.

    1. In primul rand viziunea din articol trebuie distinsa cu grija de libertarianism in general.
    Articolul lui Vlad este reprezentativ numai pentru o parte dintre libertarieni, pe cand o alta parte au simpatii conservatoare puternice. In ce ma priveste cred ca simpatiile conservatoare ale libertarienilor sau inclinatiile fuzioniste (de fuziune a libertarienilor cu conservatorii) sunt rezonabile nu numai din punct de vedere politic dar si din punct de vedere pur doctrinar. Amintesc de colectia coordonata de Horia si de mine in iunie 2010 (http://www.revista22.ro/arhiva-2010-06-01) si anunt faptul ca peste cateva luni CADI publica un volum consistent in care capitolele despre fuzionism, libertarianism, neoconservatorism si paleoconservatorism, crestin-democratie vor face mai clare aceste lucruri.

    2. Viziunea din acest articol trebuie distinsa cu grija de proiectul general care se numeste CADI. CADI reuneste curentele libertarian, clasic liberal, conservator, crestin-democrat, ordoliberal si alte miscari intelectuale care influenteaza dreapta occidentala.

    3. Viziunea din acest articol trebuie distinsa cu grija de cea din colectia Costul statului. Articolul discuta doctrine politice. Ceea ce face colectia este sa furnizeze o modalitate de intelegere a efectelor negative ale statului, o perspectiva de gandire, sau un set de unelte teoretice. Acestea la limita pot fi utilizate si de un non-libertarian care va trage concluzia ca desi costurile sunt acestea, beneficiile statului tot depasesc costurile. Cu atat mai mult vor veni aceste unelte la indemana unui conservator de tip occidental.

    Odata ce am facut aceste clarificari, putem continua discutia unui text mai interesant decat multe altele pe care am ocazia sa le citesc pe platformele obisnuite de discutii.

    • jj spune:

      “simpatiile conservatoare ale libertarienilor sau inclinatiile fuzioniste (de fuziune a libertarienilor cu conservatorii) sunt rezonabile nu numai din punct de vedere politic dar si din punct de vedere pur doctrinar”

      In practica nu vad ca s-ar confirma asta neaparat. Un exemplu: CADI a initiat un sondaj despre libertatile sociale, care intreaba despre droguri “In ce masura sunteti de acord cu faptul ca statul nu ar trebui sa se amestece in problema consumului de droguri?”, intreaba despre prostitutie “Credeti ca prostitutia ar trebui legalizata?”, dar despre avort intreaba “Sunteti de acord ca avortul este o crima si ar trebui interzis?”. Neutralitatea sondajului ar fi presupus insa ca toate intrebarile sa fie formulate in aceeasi cheie, fie “Sunteti de acord ca drogurile/prostitutia/avortul sunt nocive pentru societate si ar trebui mentinuta sau impusa interzicerea lor prin lege?”, fie “In ce masura sunteti de acord cu faptul ca statul nu ar trebui sa se amestece in problema consumului de droguri/a prostitutiei/a avortului?”
      Raspunsul la ultima intrebare, formulata in termeni de “crima/interdictie” si nu de “trebuie sa se amestece statul?”, a fost folosit de dl. Mihail Neamtu spre a sustine ideea ca ar trebui limitat dreptul la avort, dar unele dintre raspunsurile primite au fost, previzibil, din perspectiva “de ce se amesteca statul in viata mea?”.
      http://www.contributors.ro/cultura/nimic-despre-cultura-vie%c8%9bii-bioetica-si-mo%c8%9biunile-pdl/
      De altfel, pe site-ul CADI exista un articol despre avortul din perspectiva libertariana, total incompatibil cu ce ar sustine un conservator in problema respectiva.

  18. eu****** spune:

    Rombul lui Nolan spune multe.
    Foarte interesant articolul.

    Felicitari.

  19. Nautilus spune:

    “simpatiile conservatoare ale libertarienilor sau inclinatiile fuzioniste (de fuziune a libertarienilor cu conservatorii) sunt rezonabile nu numai din punct de vedere politic dar si din punct de vedere pur doctrinar.”

    Nu sunt.

    Conservatorismul nostru este diferit de cel al neoconilor, paleoconilor şi altor animale sociale de pe partea mâncătoare de McDonald’s a Oceanului. De fapt, conservatorismul nostru a fuzionat perfect (şi aici e bizareria, fiindcă în nicio altă ţară nu s-au putut apropia, cel mult tolera reciproc) cu comunismul. Şi a respins orice ţinea de liberalism, de la Cuza trecând prin Regatul României Mari şi prin semi-anarhia anilor ’90. Şi există motive pentru asta.

    Un sistem social liberal este (fără ca asta să fie evident) inamicul egalităţii sociale. Şi asta devine evident în perioada 1980-prezent în Vest şi din ce în ce mai vizibil în perioada 2004-prezent în Europa de Est.

    Egalitatea socială a comunismului post-1945 şi a “Vestului social din timpul Războiului Rece” a fost derivată -paradoxal- din inegalitate, din stratificarea socială, din suspiciune, oprimare, turnătorie, diferenţe masive între săraci şi bogaţi, bariere sociale şi “glass ceiling”. Fiindcă modul de viaţă restrictiv, în care trebuia să te păzeşti şi să-ţi protejezi cariera la fiecare pas, să te lupţi cu suspiciunea, cu spionajul reciproc, cu sistemul fiscal, îţi impunea o conduită specifică.

    Ca să mă exprim ceva mai poetic, în lumea în care toţi ascultau Europa Liberă cu pătura în cap (sau, invers, în lumea în care toţi se temeau să nu fie făcuţi “bolşevici”) toţi erau reduşi la un numitor comun, nivelaţi. Indiferent câte resurse ar fi avut fiecare şi indiferent cât s-ar fi luptat să îşi sape opresorul, sistemul social restrictiv.

    Şi această formă de oprimare a asigurat fiecăruia o anumită formă de onorabilitate, care într-un sistem social liberal se pierde.

    Cum spune autorul, “accesibilitatea sporită a bunurilor şi serviciilor, a afectat deja pozitiv în primul rând pe cei mai săraci”, fiindcă e o mare diferenţă între coada la gheare de pui şi autobuzul DAC rablagit cu butelii de gaz al anului 1985 şi supermarketurile moderne şi autobuzele de azi. Însă le-a afectat şi reţeaua socială care îi susţinea şi le garanta onorabilitatea.

    Conservatorii, ortodocşii şi feministele radicale nu vor interzicerea prostituţiei din motive religioase, ci pentru că afectează relaţiile sociale şi familiale tradiţionale. Duce la oportunităţi de a face carieră pentru unele femei şi unii bărbaţi (şi le impune autoperfecţionarea, fiindcă acelea sau aceia care nu îşi îngrijesc înfăţişarea, manierele, inteligenţa nu ajung într-o carieră de succes în branşă, ci pe centură sau la Prelungirea Ferentari :) ) dar îi scoate din mediul lor natural, îi îndepărtează de reţeaua familială, de mariajele (şi încuscririle şi alegerea naşilor) tradiţionale, de cariere mai slab plătite, dar “mai onorabile”, ca în povestea Elizei Doolittle. Şi duce la o accesibilitate mai redusă, nu sporită cum ar spune autorul nostru, a relaţiilor personale, sociale şi sexuale pentru gigelul de la coada lopeţii, fiindcă el poate pune deoparte ceva bani pentru a profita de astfel de servicii, dar când e vorba de relaţii de lungă durată e puţin probabil să fie el ales ca partener, ba chiar probabilitatea tinde asimptotic la zero. Iar probabilitatea ca un norocos rival al său să se numească Irinel tinde asimptotic la infinit :)

    Accesul la studiile universitare nu e “un dar al Statului comunist pentru câţiva aleşi care se bat 20 pe un loc” şi nici “un serviciu plătit accesibil claselor medii şi superioare”. De fapt, conservatorii detestă ideea de acces la studiile universitare fiindcă perfecţionarea profesională tinde să alimenteze clasa superioară cu nişte membri noi… care nu prea mai au legătură cu cartierele de blocuri gri unde se mănâncă multe seminţe. Chiar dacă ei tot acolo locuiesc.

    Autostrăzile moderne, pasajele şi alte lucrări publice masive avantajează în primul rând cetăţeanul automobilist, şi din rândul acestei categorii pe cel care îşi permite o maşină de bună calitate. Fiindcă nu a fost făcut Jaguarul să meargă asemenea Loganului, şi nici proprietarul său, ştiind asta, nu se arată prea atent cu limitele de viteză.

    Oricum ai lua-o, un sistem social liberal şi meritocratic nu e pentru căţei. Indiferent câte oase ar avea ei la îndemână şi indiferent de argumentul caracteristic al economiştilor care îţi spun cu statisticile în mână că ai mai multe oase decât pe vremea Dulăului Împuşcat :D

    ~Nautilus

  20. Ardan spune:

    ˝Aşadar, haosul e bun. Haosul e combustibilul cu care merge evoluţia˝

    ˝Ordo ab chao˝.N-am inventat-o noi, e o deviza masonica.Haosul nu poate fi permanent, este o stare tranzienta spre o noua ordine.
    Vlad Tarko prin fraza de final a punctat statutul ideologiei libertariene:nu este o ideologie destinata sa dureze.Daca scopul ideologiei libertariene este instaurarea haosului, atunci insusi scopul ii defineste destinul.Destinul ei este sa creeze starea de tranzienta spre o noua ordine.Cum spune Vlad Tarko, ideologia libertariana este combustibilul.Un consumabil.Are rolul de a intretine combustia.

    Ca sa faci omleta, trebuie sa spargi ouale.Ouale, niste forme natural perfecte dar greu digerabile.Se sparg ouale, continutul se amesteca viguros.Haos.
    Amestecul se prajeste in tigaie, o noua forma se incheaga.Omleta comestibila.Ordine.Pofta buna.

    Experimentul comunist a demonstrat tuturor bucatarilor ca pentru a face omleta perfecta nu ajung ouale dintr-o singura tara sau chiar numai dintr-o parte de lume.Omleta perfecta nu se poate praji intr-o singura tara, ouale trebuie sparte global.

  21. Teodor G. spune:

    Libertarianismul este sectiunea utopica a liberalismului. Teoriile si argumentele lor sunt foarte frumoase si elegante, indeed – mult mai elegante decat ale conservatorilor sau social-democratilor, numai ca atunci cand discutam despre organizarea societatii, principiile organizarii (sau disolutiei) statului samd trebuie sa tinem cont ca nu suntem in domeniul ratiunii pure, ci in domeniul realitatii. Exista o societate, buna – rea, trebuie sa discutam cum poate fi ea schimbata in bine.

    Vlad a exprimat asta intr-un fel spunand ca tuturor le e frica de liberalism. Aceasta frica are si un temei mai general decat cele pe care le identifica el – este frica de orice schimbare radicala, frica de utopie, de ceea ce nu a fost niciodata experimentat.

    Nu avem in istorie exemple care sa ne incurajeze sa imbratisam astfel de principii. La asta o sa mi se raspunda ca invocarea istoriei nu este un raspuns, ca existenta unui precedent sau a unui exemplu nu constituie ceva decisiv pentru corectitudinea unei idei. Din punct de vedere teoretic este corect. In matematica sau in fizica, unde avem standarde de rationalitate destul de clare nu e neaparat nevoie de precedente. Numai ca in chestiuni sociale, politice, morale, de drept – nu exista standarde de rationalitate general sau universal acceptate. Si atunci – ce avem in schimb? Avem o stare de fapt si o istorie in spate. Starea de fapt – unii vrem sa o schimbam, altii – nu. Istoria insa ne invata ca daca exista un progres sanatos in chestiuni sociale – acesta nu se face prin revolutii sau schimbari radicale, care sa puna realitatea brusc in acord cu ideile noastre, ci in pasi mici.

    Poate haosul este combustibilul evolutiei, dar evolutia in acest sens nu inseamna neaparat progres, ci simpla scurgere a timpului.

    Nu neg ca in anumite chestiuni solutiile liberale sunt cele mai bune.
    Cu toate exagerarile lui idealiste, mi-a placut mult articolul lui Vlad.

    • Nautilus spune:

      “frica de orice schimbare radicala, frica de utopie, de ceea ce nu a fost niciodata experimentat.”

      De comunismul lui Ceauşescu nu le-a fost frică.

      De nea Ghiţă Dej şi alţii ca el, de ruşi, de americani, de chinezi şi de orice altceva poate că da.

      De Ceaşcă nu. Dimpotrivă, ar vrea să-l aducă înapoi. (Poate prin clonare :) )

      ~Nautilus

  22. Vlad Tarko spune:

    Apropos de remarcile ca am caricaturizat conservatorimul si ca exista diferente intre liberarianism si liberalism pe care le-am trecut cu vederea. Ele sunt adevarate, dar cauta nod in papura: articolul si asa a iesit mult mai lung decat il planuiam initial :) Plus ca am vrut sa subliniez ca la dilemele ridicate de Alin Fumurescu se poate raspunde dintr-o perspectiva mai generala si mai moderata (i.e. cea a liberalismului) decat cea stricta a libertarianismului hard-core.

    Asa ca mi se par niste remarci nerezonabile – s-au scris carti intregi despre subiectele astea, cum ar fi putut atunci sa li se faca dreptate in cateva pagini?! Mi se parea deci *de la sine inteles* ca descrierile acestea sunt inevitabil caricaturale (dar niste caricaturi nu neaparat gresite :P ).

    • supastaru spune:

      Articolul are parti foarte bune. Imi place in mod deosebit partea cu natura fricii altor ideologii (foarte john galt-ish!).

      Dar nu pot sa consider nod in papura si sa trec cu vederea intai o intelegere foarte schioapata a cuvantului/conceptului “weltanschauung”, iar apoi o rapida categorisire a lui cioran drept “ratat”. (Poate e interesant de gasit o legatura intre cele 2 “aspecte”?)

      PS. a propos de weltanschauung si de titlul articolului, sunteti sigur ca titlul comunica ceea ce ati fi dorit dumneavoastra sa comunice? (Pro-tip: titlul anunta o demolare ideologica a libertarianismului.)

      • Vlad Tarko spune:

        N-am facut decat sa folosesc definitia termenului W. data de Alin Fumurescu. Nu prea ma intereseaza discutiile semantice – atata timp cat definitia termenului este clara, eu sunt multumit ca putem comunica pe substanta. Sunteti desigur liber sa dati termenului orice alta definitie doriti, insa pana una alta nu ati facut asa ceva.

        Legat de Cioran, aveti dreptate si as vrea sa retrag termenul “ratat”. Nu a fost un ratat, voaim sa spun “impostor”: http://www.facebook.com/vlad.tarko/posts/159616037431600

  23. Emil Stoica spune:

    Foarte util articolul, am insa un mic comentariu (care insa poate fi generalizat) si anume referitor la invatamantul universitar (a se citi si comentariul de mai sus al lui Nautilus).

    Iata ce se spune in articol:

    “Adevărul empiric este că beneficiarii facultăţilor sunt în mod predominant bogaţii şi cei din clasa de mijloc superioară, cu alte cuvinte tocmai cei care sunt cei mai în măsură să o plătească. Realitatea este că susţinerea universităţilor de către stat reprezintă de fapt o subvenţionare a bogaţilor cu bani luaţi de la săraci”

    Problema cu acest rationament este ca societatea va progresa mult mai incet daca cei inteligenti dar fara bani (in definitiv nu este vina unui copil destept ca se naste intr-o familie saraca, nu-i asa?) nu va avea acces la studii superioare. Sunt de acord ca studiile superioare sunt scumpe, insa interesul societatii (deci si al celor bogati) este ca societatea sa avanseze cat mai repede iar asta inseamna accesul copiilor destepti la universitati, centre de cercetare, etc. Asta se poate face in doua moduri: burse date celor destepti dar fara fonduri (finantate de universitate) sau finantari acordate studentilor destepti saraci, finantari ce vor fi platite din veniturile ulterioare mai ridicate.

    Insa asta mai ridica o intrebare: ce vina are un copil care se naste cu un IQ de 80 fata de un copil care se naste cu un IQ de 120?

    Acelasi rationament se poate face si cu orice alt domeniu unde dorim ca cetatenii sa plateasca servicii considerate publice. De ex. in sanatate: este interesul societatii sa aiba o forta de munca sanatoasa, cresterea economica este mai rapida (deci si cei bogati beneficiaza) cu o forta de munca sanatoasa decat cu una bolnava si care imbatraneste repede.

    Sau ce ne facem atunci cand doi copii se nasc cu acelasi tip de probleme grave, unul provine dintr-o familie bogata, altul dintr-una saraca? Unde este vina copilului sarac? Nu ar trebui ca toti copiii sa aiba absolut acelasi acces la invatamant sau la sanatate? Cu ce este mai putin merituos un copil sarac ce doreste sa invete la fel de mult ca unul bogat?

    Si ultima intrebare: de ce un copil din Africa are o speranta de viata mult mai mica decat unul din Romania? De ce rata mortalitatii infantile e mult mai mare decat cea din Romania, iar cea din Romania mult mai mare decat cea din Suedia? Care e vina copilului african sa moara asa de repede?

    Stiu teoria prin care liberalismul clasic / libertarienii rezolva astfel de probleme, insa cine ma asigura ca teoria va fi si aplicata?

    Oricum, felicitari pt articol, este extrem de util, face parte din dialogul social de care avem atat de mult nevoie.

    • Nautilus spune:

      “Problema cu acest rationament este ca societatea va progresa mult mai incet daca cei inteligenti dar fara bani (in definitiv nu este vina unui copil destept ca se naste intr-o familie saraca, nu-i asa?) nu va avea acces la studii superioare. Sunt de acord ca studiile superioare sunt scumpe, insa interesul societatii (deci si al celor bogati) este ca societatea sa avanseze cat mai repede iar asta inseamna accesul copiilor destepti la universitati, centre de cercetare, etc. Asta se poate face in doua moduri: burse date celor destepti dar fara fonduri (finantate de universitate) sau finantari acordate studentilor destepti saraci, finantari ce vor fi platite din veniturile ulterioare mai ridicate.”

      Presupun că un jurnalist-economist ştie să se informeze din multiple surse, şi deci ştie şi cât de ponegriţi sunt cei doi “mari donatori pentru burse şi alte scopuri”, Dan Voiculescu şi Dinu Patriciu. Chiar şi de către partizanii şi alegătorii lor. (Astfel mai distrag atenţia şi de la “micii întreprinzători în ale pregătirii ştiinţifice”, ca Mironov :) )

      În schimb, absolut toţi postacii, lătrăii, trollii şi alte lighioane cu 2 şi 4 picioare care îşi impuneau dezgustătoarea prezenţă în orice discuţie legată de probleme ştiinţifice sau de învăţământ din 2006 încoace au un mic set de idei fixe pe care le repetă cu insistenţa nebunului: jos universităţile (mai întâi private, apoi şi cele de Stat), jos şcolile, jos diplomele, studenţii sunt nişte drogaţi-cretini-retardaţi-mizerabili-proşti-băieţi-şi-fete-de-Dorobanţi, tentativa de a face carieră este un păcat grav, să desfiinţăm universităţile, anulăm diplomele şi îi condamnăm la muncă forţată pe absolvenţi. (După o doză masivă de vodcă, animalele devin mai agresive şi scot la iveală colţii: confiscăm tot, alungăm corporaţiile, ieşim din Uniunea Europeană, interzicem orice discuţie despre evoluţionism, impunem un sistem legal bazat pe ortodoxism etc). Au ambiţia să provoace o revoluţie socială cubaneză, dar cu ortodoxismul în locul comunismului şi condusă de un alt tip cu barbă. Unul care mai poartă şi potcap aurit.

      Deci ar trebui să nu fim chiar atât de convinşi că interesul societăţii e să avanseze.

      ~Nautilus

  24. Sorin Valcea spune:

    @Vlad Tarko

    La capitolul “problemele IMAGINARE pe care le-am avea dacă am avea prea multă libertate” includeti si urmatorul exemplu? (sublinierea imi apartine)

    In US, inaintea trecerii pachetului de reforme in sanatate, asiguratorii puteau sa excluda anumiti cetateni din baza de asigurati pe motiv ca aveau asa-numitele conditii pre-existente. Aceasta stare se caracterizeaza printr-o mare libertate economica, asiguratorul avand posibilitatea sa selecteze doar acei cetateni cu riscuri mai mici, maximizandu-si astfel profitul. Putem spune si ca asiguratorul nu ii ataca direct libertatea sau proprietatea sau integritatea fizica a cetateanului, fiindca nu asiguratorul l-a imbolnavit, nu asiguratorul e responsabil de starea initiala a cetateanului (poate s-a nascut cu o problema, poate a dobandit-o ulterior). Este in regula acea situatie si, prin extensie, periculoasa noua lege care nu mai permite acest lucru, restrangand astfel libertatile economice ale asiguratorului?

    • Nautilus spune:

      Niciuna din cele 2 situaţii nu este în regulă din punctul de vedere al unei societăţi conservatoare, fiindcă niciuna din ele nu presupune o metodă de presiune socială.

      În primul caz, omul era evident nedreptăţit (şi avea ca soluţie doar să apeleze la alt asigurător).
      În al doilea caz, omul se bucură de drepturi egale şi tarife egale cu ceilalţi.

      În ambele cazuri există posibilitatea ca asigurătorul să îi impună un tarif mai mare asiguratului. (Aşa cum fac asigurătorii când e vorba de RCA şi Casco, impun un bonus sau malus, după caz.)

      În ambele cazuri, omul obişnuit are posibilitatea de a strânge ceva bani şi a achita, în timp.

      În niciunul din cele 2 cazuri nu există o interdicţie expresă, care să poată fi folosită ca armă la adresa cetăţeanului obişnuit. Dacă el are chef să se otrăvească lent trăgând pe nas, şi le scapă oamenilor legii, chiar dacă analizele lui arată prost va fi asigurat medical, plătind un malus. Dacă el are chef să se joace puţin mai mult cu maşina proprie, îşi pune nişte bani deoparte, va plăti amenzi şi un malus la asigurare. Şi asta se extinde şi la firme, care pot plăti amenzi fiindcă au fabricat un produs de slabă calitate, şi la ţări, care plătesc pentru certificatele de emisii de carbon, şi la alianţe între ţări.

      E o mare diferenţă faţă de presiunea socială a comunismului, cu denunţurile, anchetele, desfacerea contractului de muncă, închisoarea, eliberarea, datul cu subsemnatul la băieţii veseli şi albaştri după eliberare, noile denunţuri din partea vreunei caţe nesatisfăcute de la serviciu sau a unei babe mucegăite de bloc.

      De asta, cu toate defectele ei, o lume liberală este de dorit, fiindcă nu e motivată ideologic. Nu îţi impune să fii ortodox, stalinist, catolic, socialist, musulman, comunist sau să pretinzi că ai fi, la fel cum nu îţi impune să-i pupi în partea dorsală pe moşii comunişti şi vodcari de bloc (în limbajul instituţiilor comuniste, asta se numea “are o bună conduită în societate şi o atitudine conformă cu morala socialistă” :D ). Cu tot Echelon-ul, cu toate înregistrările de la Vodafone şi Orange, cu toate camerele de supraveghere şi radarele fixe la ale căror imagini nu se uită nimeni 99% din timp, o societate liberală e interesată să producă şi să obţină bani din impozite. Indiferent de la cine, fiindcă oricât de separat de societate şi oricât de Robin Hood s-ar crede un hoţ, interlop, contrabandist, cerşetor etc tot va trebui să mănânce şi deci tot va plăti TVA de 24%.

      ~Nautilus

      • Sorin Valcea spune:

        Eu eram interesat sa aflu cum e din punctul de vedere al unei societati libertariene (nu conservatoare si nici liberale), desi se aplica si la conservatori intr-o anumita masura. N-am inteles exact daca raspunsul tau sustine teza libertariana (si deci este impotriva reformei in sanatate) sau nu.

        • Nautilus spune:

          Ceea ce era de înţeles este “faptul că nu are importanţă dacă e împotriva reformei în sănătate sau nu”.

          Aşa, ca idee:

          Legislaţia comunistă cuprindea foarte puţine interdicţii explicite şi doar ceva-ceva mai multe drepturi şi posibilităţi ale unor prestaţii sociale. Legislaţia din prezent cuprinde mult mai multe interdicţii explicite şi la fel de multe drepturi şi prestaţii la care sunt obligate organizaţiile şi Statul. Deci, strict din punct de vedere LEGAL, comunismul lui Ceauşescu era mult mai “libertarian” decât organizarea cvasi-democratică din prezent.

          Realitatea era şi este diferită, sau nu?.. :D

          Apropo, în “comunismul libertarian”, puterea unui om obişnuit, a unui om teoretic lipsit de putere în societate, asupra celor din jur, era mai mare sau mai mică decât în “cvasi-democraţia cu multe reglementări, autorizaţii, taxe şi avize” de acum?..

          ~Nautilus

  25. donjoe spune:

    “liberalii nu înţeleg cum o să se ajungă „să moară oamenii de foame pe străzi” din moment ce o creştere a competiţiei conduce la o scădere a preţurilor şi deci la o accesibilitate sporită a bunurilor şi serviciilor”

    A, păi e simplu: acei liberali care suferă de genul ăsta de neînţelegere probabil nu sunt în stare nici să facă distincţia dintre un model utopic, idealizat (ăla propus de ideologia libertariană de extremă dreaptă economică), şi lumea reală. :)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vlad Tarko


Vlad Tarko

Vlad Tarko este doctorand in economie la George Mason University si fellow Mercatus Center. Ariile sale principale de interes sunt sistemele economice comparate, public choice si a... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)