joi, martie 28, 2024

Saudi Vision 2030 sau cronica unui declin anunțat

Luni, 25 aprilie 2016, prințul Mohammed bin Salman, al doilea în linie la moștenirea tronului Arabiei Saudite, a acordat un amplu interviu televiziunii de stat Al Arabiya. Cu această ocazie, prințul, care supraveghează economia țării, a detaliat un program ambițios pentru viitorul regatului său, Saudi Vision 2030, publicat în aceeași zi.

Motivația propunerii planului Saudi Vision 2030 este, conform prințului bin Salman, următoarea: „Am devenit dependenți de petrol în regatul Arabiei Saudite…Asta este periculos și este ceea ce a împiedecat dezvoltarea multor sectoare diverse în ultimii ani…Cred că până în 2020, dacă nu mai există venituri din petrol, putem supraviețui… Trebuie, trebuie…Cred că în 2020 vom putea trăi fără petrol”.

Liderul saudit a vorbit concetățenilor săi despre necesitatea transformării Arabiei Saudite dintr-un petro-stat, dependent ~80% de vânzările și prețul petrolului, într-o națiune în care vor fi reduse subvențiile de stat (pentru apă și electricitate) și se vor privatiza unele sectoare ale economiei (aeroporturile, sistemul de sănătate și cel al educației). O altă sursă de venituri guvernamentale va fi listarea la bursele internaționale a 5% din activele companiei naționale de petrol și gaze, Saudi Aramco. De asemenea, se preconizează introducerea unor noi taxe și impozite pe băuturile răcoritoare, obiectele de lux și terenurile nedezvoltate.

Citind interviul prințului bin Salman, am avut un sentiment de déjà vu: multe alte petro-state au recurs în trecut la proclamații  asemănătoare, emise – coincidență! – exact în perioade de scădere a prețului petrolului pe piețele mondiale.  Și iarăși am văzut că ducerea la îndeplinire a unor astfel de planuri ambițioase este mult mai problematică decât se pare.

Fără a fi o Casandră de serviciu, aș vrea să prezint câteva din dubiile mele legate de ambițiosul plan saudit de salvgardare din „tirania” petrolului sau, dacă vreți, un Dutch disease specific[1], dar cu similitudini și în alte petro-state, ca Mexic sau Venezuela.

Peste 90% din teritoriul țării este un deșert greu accesibil. Puțina agricultură care se practică în Arabia Saudită poate fi întâlnită în câteva oaze de pe coasta vestică a țării (Al-Hejaz), acolo unde se găsesc o serie de orașe fortificate –  cele mai importante fiind Mecca și Medina (locuri sfinte ale religiei musulmane). Zona vestică este singura care apare populată, după standardele deșertului înconjurător. În rest, Arabia Saudită nu are capacitatea de a suporta o populație numeroasă. Nu există industrie. Sistemul educațional este relativ în suferință (unul dintre studenții mei a venit special din Arabia Saudită la Brooklyn College pentru  a obține un masterat în geologia petrolului. Mi s-a solicitat de către cea mai mare universitate saudită, King Fahd University, să fiu referent pentru un proiect de cercetare în petrol al unui profesor de acolo. Să spun că am fost dezamăgit de calitatea proiectului ar fi o afirmație modestă).

Dar Arabia Saudită are petrol, mult petrol. În 1938, geologii americani  de la Standard Oil of California (viitoarea companie Chevron) au descoperit vaste rezerve în regiunea Al-Asha, de-a lungul coastei Golfului Persic. Iar în 1941 s-a înființat compania mixtă Aramco (Arabian American Oil Company) care a devenit apoi compania națională Saudi Aramco. Petrolul a oferit Arabiei Saudite prosperitate economică și o substanțială influență politică internațională. Locuitorii țării și-au încetat existența lor nomadă. Populația a început să crească datorită beneficiilor generoase oferite de noua bogăție, iar saudiții au început să angajeze străini să muncească în locul lor în aproape toate sectoarele economice. Din acest motiv – tendința accentuată de a importa forță de muncă străină – a apărut o slăbiciune structurală a societății saudite: lipsa unei forțe de muncă autohtone. S-a ajuns până acolo încât circa o treime din întreaga populație – 8 milioane persoane – să fie expatriați sau muncitori-oaspeți[2].

Există însă o problemă geopolitică legată de petrolul saudit. Aproape toată producția este concentrată în estul extrem al țării. De exemplu, Ghawar, super-câmpul petrolifer cel mai important al Arabiei Saudite, este situat la mai puțin de 150 km de Golful Persic. Însă aproape toată populația țării este concentrată în vest și în capitala Riyadh. Pe lângă aceasta, saudiții din regiunile estice, producătoare de petrol, sunt musulmani șiiți, o minoritate religioasă într-o țară predominant sunnită. Combinate, aceste două aspecte ridică serioase probleme de securitate națională, în eventualitatea unui atac iranian, care ar dori să saboteze Arabia Saudită prin capturarea principalei surse de venit – câmpurile petrolifere estice.

Ajuns aici, aș vrea să redau o parte interesantă din interviul prințului Mohammed bin Salman:

Avem o problemă cu cheltuielile militare…Când intri într-o bază militară saudită, pardoseala este din marmură, pereții sunt finisați și decorați la nivel de cinci stele. Când intri într-o bază militară în SUA, poți vedea țevile din tavan, pardoseala este goală, fără marmură și fără covoare. Este doar ciment…Noi suntem a treia sau a patra țară din lume în ce privește cheltuielile militare, dar armata noastră este clasată de la locul 20 în jos.

Cred că prințul a fost mai mult decât generos cu privire la nivelul armatei sale. Trebuie spus că, de la începuturi, armata saudită modernă s-a bazat pe mercenari plătiți cu petro-dolari. Când Irakul, sub Sadam Hussein,  a invadat Kuwait-ul în 1990, saudiții și-au deschis cuferele cu generozitate pentru a plăti o coaliție care să le apere țara și să le elibereze vecinul. După aceea, Arabia Saudită a angajat așa de mulți piloți pakistanezi încât Saudi Air Force s-ar putea numi o ramură auxiliară a forțelor aeriene pakistaneze. Există apoi  un surplus  costisitor de echipament militar importat din SUA (de ex., tancuri Abrams sau elicoptere de atac Apache), care așteaptă, în magazii cu aer condiționat, sosirea instructorilor străini și a mercenarilor care să lupte în războaie de partea Riyadhului.

Până de curând, între Statele Unite și Arabia Saudită a funcționat o simbioză aproape perfectă: în schimbul siguranței importurilor de petrol, Statele Unite, începând cu tratatul Bretton Woods, au oferit siguranța protecției militare a regatului saudit. Cu banii de pe importurile de petrol, Arabia Saudită a cheltuit miliarde de dolari pentru a cumpăra cel mai bun echipament militar american disponibil la vânzare. Neavând propria armată capabilă să folosească efectiv acest echipament sofisticat, Arabia Saudită și-a făcut un plan strategic simplu: dacă va fi vreodată amenințată, americanii vor sări imediat să manevreze ei echipamentul cumpărat și să apere regatul saudit.

Dar situația s-a schimbat dramatic din cauza succesului revoluției americane a argilelor și cred că aici se găsește motivația principală a planul Saudi Vision 2030, făcut public la începutul acestei săptămâni.

Cititorii care mi-au urmărit articolele și numeroasele comentarii din subsolul lor[3], au sesizat că am anticipat mișcarea politică actuală a Arabiei Saudite atunci când am descris pasul înapoi făcut de OPEC în noiembrie 2014, prin care a cedat Statelor Unite rolul de swing producer (jucătorul esențial pe piața hidrocarburilor). Țițeiul de argilă american a devenit factorul decisiv pe piața mondială a petrolului într-un mod care nu putea fi imagina cu cinci-șase ani în urmă. Fracturarea hidraulică de mare volum + forajul orizontal dirijat s-au dovedit a fi cu adevărat o tehnologie disruptivă. Statele Unite și-au redus substanțial importurile de țiței din Arabia Saudită, pregătindu-se pentru o lume post-Bretton Woods[4].  Americanii nu mai au nevoie de petrolul saudit și, în consecință, nu le mai pasă dacă Golful Persic rămâne deschis sau nu.

În aceste condiții, saudiții sunt realmente îngrijorați de dispariția potențială a „fratelui” de peste ocean, care le-a garantat siguranța națională în fața marelui inamic, Iranul. Cât timp Breton Woods a funcționat, nimeni nu a avut nevoie de o flotă militară care să patruleze 24/7 pentru protejarea intereselor saudite. Și atunci, după cum am mai scris, Arabia Saudită a încercat un joc de gambit, prin care să încerce să falimenteze producătorii americani de țiței de argilă, cel care a balansat substanțial balanța import/export a SUA.

Am explicat într-un articol precedent că principala speranță a saudiților –falimentarea  industriei americane de petrol, prin menținerea unor prețuri mici – nu s-a îndeplinit. Parafrazându-l pe Mark Twain, aș spune că zvonurile despre moartea fracturării hidraulice sunt binișor exagerate…Îmi place să cred că, dimpotrivă, atitudinea Arabiei Saudite a ajutat industria americană de profil să devină mai suplă și mai robustă. Exemplul dat în articolul respectiv – „gogoașa” saudită umplută cu petrol convențional vs. „tiramisù”-ul american, umplut cu petrol de argilă și extras prin fracturare hidraulică – ilustrează clar avantajele tehnologiei americane de exploatare a petrolului și gazelor neconvenționale.

În Figura 1, prezint alte avansuri tehnologice ale inginerilor și geologilor de petrol americani, prin care reușesc să mențină industria extractivă din SUA la un nivel eficient, în ciuda scăderii globale a prețurilor. Nu mai este nici un secret că, în prezent, Statele Unite pregătesc cei mai buni specialiști de petrol din lume și, prin urmare, mi se pare firesc că, în revoluția argilelor din secolul al XXI-lea, se vorbește cu accent american.

Confruntați cu aceste realități, neplăcute pentru ei, saudiții sunt obligați să adopte un plan prin care să-și reducă dependența de petrol și să încerce noi direcții de dezvoltare. Va fi

Figura 1. Evoluția platformelor și metodelor de foraj pentru fracturare hidraulică în perioada 2010-2015, Statele Unite ale Americii. În 2010, un singur foraj deschidea ~1 milă (~1,6 km) din rezervor. După numai 5 ani de progrese tehnologice neîntrerupte, s-a ajuns ca un singur foraj să permită deschiderea rezervorului pe o distanță de ~ 23 mile (~37 km), cu un număr mult redus de prăjini de foraj.

greu, fără îndoială. Există numeroase semne de întrebare despre implementarea și dimensiunile măsurilor promise. Renunțarea la subvențiile pentru apă și electricitate va ridica costurile de operare pentru business-uri, în condițiile în care guvernul încearcă să încurajeze investițiile private. Apoi, este un mare semn de întrebare dacă perioada de timp indicată (15 ani) va fi suficientă pentru implementarea unui program așa de ambițios.

Tranziția de la un export masiv de materii prime la o economie industrială modernă este așa de neobișnuită încât economiștii din domeniul dezvoltării o numesc adesea „blestemul resurselor”[5]. Tinerii sub 30 ani reprezintă 70% din populația țării, cu o rată de șomaj de 30%. Două treimi din populație este angajată la stat, în timp ce în sectorul privat, 80% din angajați sunt străini. Fertilitatea a scăzut în ultimii ani. Și nu trebuie uitat că țara suferă de o lipsă acută de apă: 80% din rezervele potabile au fost consumate într-o singură generație, fără sau cu foarte puțină re-alimentare din ploi.

Ca și cum toata acestea nu ar fi de ajuns, Arabia Saudită este puternic îngrijorată de o posibilă confruntare cu marele său dușman, Iranul, o țară dornică să ocupe vacuumul lăsat prin retragerea americanilor. Și aici sunt probleme serioase, amintite succint și de Prințul bin Salman în interviul său. Cetățenii saudiți nu au o expertiză militară regulată, nici competențele necesare pentru a manipula echipamentele militare sofisticate și nicio industrie de profil care să le asigure mentenanța și piesele de schimb pentru armament. Au în schimb cantități impresionante de echipament cumpărat și stocat în magazii, precum și lăzi cu petro-dolari cu care angajează instructori străini pentru antrenamente.

Peter Zeihan clasifică Arabia Saudită drept un stat degradat, iar Ryan Cooper se întreba astăzi (26 aprilie): Este Arabia Saudită următorul stat eșuat?

Parafrazându-l pe Gabriel Garcia Márquez, aș spune că Saudi Vision 2030 reprezintă cronica unui declin anunțat de revoluția americană a argilelor.

NOTE_________


[1] Robert Looney, 1989, Oil Revenues and Dutch Disease in Saudi Arabia: Differential Impact on Sectoral Growth, Revue canadienne d’études du développement, vol. 11, no. 1, p. 119-133.

[2] Peter Zeihan, 2014, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, Twelve, New York – Boston, 372 p.

[3] Când o felie de tiramisù este mai bună decât o gogoașă cu dulceață. Statele Unite, Arabia Saudită și războiul petrolului

Revoluția fracturării hidraulice din Statele Unite: Cum a fost posibilă? Când se va termina? Va putea fi exportată în alte țări?

O idee al cărei timp a venit… Va introduce petrolul o nouă ordine mondială?

Deflația petrolului. Cauze și consecințe

Noua matematică a petrolului. Cum se rezolvă ecuația preț-cerere-ofertă

[4] În 2003, importurile de petrol din Arabia Saudită au fost ~629 MMbl. În 2015, s-au importat ~323 MMbl (milioane barili). Este cea scăzută cantitate importată în ultimii 28 ani.

https://www.eia.gov/dnav/pet/hist/LeafHandler.ashx?n=PET&s=MCRIMUSSA1&f=M

[5] Michael L. Ross, 1999, The political economy of resource curse, World Politics, vol. 51, p. 297 -332.

[1] Robert Looney, 1989, Oil Revenues and Dutch Disease in Saudi Arabia: Differential Impact on Sectoral Growth, Revue canadienne d’études du développement, vol. 11, no. 1, p. 119-133.

[1] Peter Zeihan, 2014, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, Twelve, New York – Boston, 372 p.

[1] Când o felie de tiramisù este mai bună decât o gogoașă cu dulceață. Statele Unite, Arabia Saudită și războiul petrolului

Revoluția fracturării hidraulice din Statele Unite: Cum a fost posibilă? Când se va termina? Va putea fi exportată în alte țări?

O idee al cărei timp a venit… Va introduce petrolul o nouă ordine mondială?

Deflația petrolului. Cauze și consecințe

Noua matematică a petrolului. Cum se rezolvă ecuația preț-cerere-ofertă

[1] În 2003, importurile de petrol din Arabia Saudită au fost ~629 MMbl. În 2015, s-au importat ~323 MMbl (milioane barili). Este cea scăzută cantitate importată în ultimii 28 ani.

https://www.eia.gov/dnav/pet/hist/LeafHandler.ashx?n=PET&s=MCRIMUSSA1&f=M

[1] Michael L. Ross, 1999, The political economy of resource curse, World Politics, vol. 51, p. 297 -332.

Saudi Vision 2030 sau cronica unui declin anunțat

Constantin Crânganu

Luni, 25 aprilie 2016, prințul Mohammed bin Salman, al doilea în linie la moștenirea tronului Arabiei Saudite, a acordat un amplu interviu televiziunii de stat Al Arabiya. Cu această ocazie, prințul, care supraveghează economia țării, a detaliat un program ambițios pentru viitorul regatului său, Saudi Vision 2030, publicat în aceeași zi.

Motivația propunerii planului Saudi Vision 2030 este, conform prințului bin Salman, următoarea: „Am devenit dependenți de petrol în regatul Arabiei Saudite…Asta este periculos și este ceea ce a împiedecat dezvoltarea multor sectoare diverse în ultimii ani…Cred că până în 2020, dacă nu mai există venituri din petrol, putem supraviețui… Trebuie, trebuie…Cred că în 2020 vom putea trăi fără petrol”.

Liderul saudit a vorbit concetățenilor săi despre necesitatea transformării Arabiei Saudite dintr-un petro-stat, dependent ~80% de vânzările și prețul petrolului, într-o națiune în care vor fi reduse subvențiile de stat (pentru apă și electricitate) și se vor privatiza unele sectoare ale economiei (aeroporturile, sistemul de sănătate și cel al educației). O altă sursă de venituri guvernamentale va fi listarea la bursele internaționale a 5% din activele companiei naționale de petrol și gaze, Saudi Aramco. De asemenea, se preconizează introducerea unor noi taxe și impozite pe băuturile răcoritoare, obiectele de lux și terenurile nedezvoltate.

Citind interviul prințului bin Salman, am avut un sentiment de déjà vu: multe alte petro-state au recurs în trecut la proclamații asemănătoare, emise – coincidență! – exact în perioade de scădere a prețului petrolului pe piețele mondiale. Și iarăși am văzut că ducerea la îndeplinire a unor astfel de planuri ambițioase este mult mai problematică decât se pare.

Fără a fi o Casandră de serviciu, aș vrea să prezint câteva din dubiile mele legate de ambițiosul plan saudit de salvgardare din „tirania” petrolului sau, dacă vreți, un Dutch disease specific[1], dar cu similitudini și în alte petro-state, ca Mexic sau Venezuela.

Peste 90% din teritoriul țării este un deșert greu accesibil. Puțina agricultură care se practică în Arabia Saudită poate fi întâlnită în câteva oaze de pe coasta vestică a țării (Al-Hejaz), acolo unde se găsesc o serie de orașe fortificate – cele mai importante fiind Mecca și Medina (locuri sfinte ale religiei musulmane). Zona vestică este singura care apare populată, după standardele deșertului înconjurător. În rest, Arabia Saudită nu are capacitatea de a suporta o populație numeroasă. Nu există industrie. Sistemul educațional este relativ în suferință (unul dintre studenții mei a venit special din Arabia Saudită la Brooklyn College pentru a obține un masterat în geologia petrolului. Mi s-a solicitat de către cea mai mare universitate saudită, King Fahd University, să fiu referent pentru un proiect de cercetare în petrol al unui profesor de acolo. Să spun că am fost dezamăgit de calitatea proiectului ar fi o afirmație modestă).

Dar Arabia Saudită are petrol, mult petrol. În 1938, geologii americani de la Standard Oil of California (viitoarea companie Chevron) au descoperit vaste rezerve în regiunea Al-Asha, de-a lungul coastei Golfului Persic. Iar în 1941 s-a înființat compania mixtă Aramco (Arabian American Oil Company) care a devenit apoi compania națională Saudi Aramco. Petrolul a oferit Arabiei Saudite prosperitate economică și o substanțială influență politică internațională. Locuitorii țării și-au încetat existența lor nomadă. Populația a început să crească datorită beneficiilor generoase oferite de noua bogăție, iar saudiții au început să angajeze străini să muncească în locul lor în aproape toate sectoarele economice. Din acest motiv – tendința accentuată de a importa forță de muncă străină – a apărut o slăbiciune structurală a societății saudite: lipsa unei forțe de muncă autohtone. S-a ajuns până acolo încât circa o treime din întreaga populație – 8 milioane persoane – să fie expatriați sau muncitori-oaspeți[2].

Există însă o problemă geopolitică legată de petrolul saudit. Aproape toată producția este concentrată în estul extrem al țării. De exemplu, Ghawar, super-câmpul petrolifer cel mai important al Arabiei Saudite, este situat la mai puțin de 150 km de Golful Persic. Însă aproape toată populația țării este concentrată în vest și în capitala Riyadh. Pe lângă aceasta, saudiții din regiunile estice, producătoare de petrol, sunt musulmani șiiți, o minoritate religioasă într-o țară predominant sunnită. Combinate, aceste două aspecte ridică serioase probleme de securitate națională, în eventualitatea unui atac iranian, care ar dori să saboteze Arabia Saudită prin capturarea principalei surse de venit – câmpurile petrolifere estice.

Ajuns aici, aș vrea să redau o parte interesantă din interviul prințului Mohammed bin Salman:

<blockquote>Avem o problemă cu cheltuielile militare…Când intri într-o bază militară saudită, pardoseala este din marmură, pereții sunt finisați și decorați la nivel de cinci stele. Când intri într-o bază militară în SUA, poți vedea țevile din tavan, pardoseala este goală, fără marmură și fără covoare. Este doar ciment…Noi suntem a treia sau a patra țară din lume în ce privește cheltuielile militare, dar armata noastră este clasată de la locul 20 în jos.</blockquote>

Cred că prințul a fost mai mult decât generos cu privire la nivelul armatei sale. Trebuie spus că, de la începuturi, armata saudită modernă s-a bazat pe mercenari plătiți cu petro-dolari. Când Irakul, sub Sadam Hussein, a invadat Kuwait-ul în 1990, saudiții și-au deschis cuferele cu generozitate pentru a plăti o coaliție care să le apere țara și să le elibereze vecinul. După aceea, Arabia Saudită a angajat așa de mulți piloți pakistanezi încât Saudi Air Force s-ar putea numi o ramură auxiliară a forțelor aeriene pakistaneze. Există apoi un surplus costisitor de echipament militar importat din SUA (de ex., tancuri Abrams sau elicoptere de atac Apache), care așteaptă, în magazii cu aer condiționat, sosirea instructorilor străini și a mercenarilor care să lupte în războaie de partea Riyadhului.

Până de curând, între Statele Unite și Arabia Saudită a funcționat o simbioză aproape perfectă: în schimbul siguranței importurilor de petrol, Statele Unite, începând cu tratatul Bretton Woods, au oferit siguranța protecției militare a regatului saudit. Cu banii de pe importurile de petrol, Arabia Saudită a cheltuit miliarde de dolari pentru a cumpăra cel mai bun echipament militar american disponibil la vânzare. Neavând propria armată capabilă să folosească efectiv acest echipament sofisticat, Arabia Saudită și-a făcut un plan strategic simplu: dacă va fi vreodată amenințată, americanii vor sări imediat să manevreze ei echipamentul cumpărat și să apere regatul saudit.

Dar situația s-a schimbat dramatic din cauza succesului revoluției americane a argilelor și cred că aici se găsește motivația principală a planul Saudi Vision 2030, făcut public la începutul acestei săptămâni.

Cititorii care mi-au urmărit articolele și numeroasele comentarii din subsolul lor[3], au sesizat că am anticipat mișcarea politică actuală a Arabiei Saudite atunci când am descris pasul înapoi făcut de OPEC în noiembrie 2014, prin care a cedat Statelor Unite rolul de swing producer (jucătorul esențial pe piața hidrocarburilor). Țițeiul de argilă american a devenit factorul decisiv pe piața mondială a petrolului într-un mod care nu putea fi imagina cu cinci-șase ani în urmă. Fracturarea hidraulică de mare volum + forajul orizontal dirijat s-au dovedit a fi cu adevărat o tehnologie disruptivă. Statele Unite și-au redus substanțial importurile de țiței din Arabia Saudită, pregătindu-se pentru o lume post-Bretton Woods[4]. Americanii nu mai au nevoie de petrolul saudit și, în consecință, nu le mai pasă dacă Golful Persic rămâne deschis sau nu.

În aceste condiții, saudiții sunt realmente îngrijorați de dispariția potențială a „fratelui” de peste ocean, care le-a garantat siguranța națională în fața marelui inamic, Iranul. Cât timp Breton Woods a funcționat, nimeni nu a avut nevoie de o flotă militară care să patruleze 24/7 pentru protejarea intereselor saudite. Și atunci, după cum am mai scris, Arabia Saudită a încercat un joc de gambit, prin care să încerce să falimenteze producătorii americani de țiței de argilă, cel care a balansat substanțial balanța import/export a SUA.

Am explicat într-un articol precedent că principala speranță a saudiților –falimentarea  industriei americane de petrol, prin menținerea unor prețuri mici – nu s-a îndeplinit. Parafrazându-l pe Mark Twain, aș spune că zvonurile despre moartea fracturării hidraulice sunt binișor exagerate…Îmi place să cred că, dimpotrivă, atitudinea Arabiei Saudite a ajutat industria americană de profil să devină mai suplă și mai robustă. Exemplul dat în articolul respectiv – „gogoașa” saudită umplută cu petrol convențional vs. „tiramisù”-ul american, umplut cu petrol de argilă și extras prin fracturare hidraulică – ilustrează clar avantajele tehnologiei americane de exploatare a petrolului și gazelor neconvenționale.

În Figura 1, prezint alte avansuri tehnologice ale inginerilor și geologilor de petrol americani, prin care reușesc să mențină industria extractivă din SUA la un nivel eficient, în ciuda scăderii globale a prețurilor. Nu mai este nici un secret că, în prezent, Statele Unite pregătesc cei mai buni specialiști de petrol din lume și, prin urmare, mi se pare firesc că, în revoluția argilelor din secolul al XXI-lea, se vorbește cu accent american.

Confruntați cu aceste realități, neplăcute pentru ei, saudiții sunt obligați să adopte un plan prin care să-și reducă dependența de petrol și să încerce noi direcții de dezvoltare. Va fi

Figura 1. Evoluția platformelor și metodelor de foraj pentru fracturare hidraulică în perioada 2010-2015, Statele Unite ale Americii. În 2010, un singur foraj deschidea ~1 milă (~1,6 km) din rezervor. După numai 5 ani de progrese tehnologice neîntrerupte, s-a ajuns ca un singur foraj să permită deschiderea rezervorului pe o distanță de ~ 23 mile (~37 km), cu un număr mult redus de prăjini de foraj.

greu, fără îndoială. Există numeroase semne de întrebare despre implementarea și dimensiunile măsurilor promise. Renunțarea la subvențiile pentru apă și electricitate va ridica costurile de operare pentru business-uri, în condițiile în care guvernul încearcă să încurajeze investițiile private. Apoi, este un mare semn de întrebare dacă perioada de timp indicată (15 ani) va fi suficientă pentru implementarea unui program așa de ambițios.

Tranziția de la un export masiv de materii prime la o economie industrială modernă este așa de neobișnuită încât economiștii din domeniul dezvoltării o numesc adesea „blestemul resurselor”[5]. Tinerii sub 30 ani reprezintă 70% din populația țării, cu o rată de șomaj de 30%. Două treimi din populație este angajată la stat, în timp ce în sectorul privat, 80% din angajați sunt străini. Fertilitatea a scăzut în ultimii ani. Și nu trebuie uitat că țara suferă de o lipsă acută de apă: 80% din rezervele potabile au fost consumate într-o singură generație, fără sau cu foarte puțină re-alimentare din ploi.

Ca și cum toata acestea nu ar fi de ajuns, Arabia Saudită este puternic îngrijorată de o posibilă confruntare cu marele său dușman, Iranul, o țară dornică să ocupe vacuumul lăsat prin retragerea americanilor. Și aici sunt probleme serioase, amintite succint și de Prințul bin Salman în interviul său. Cetățenii saudiți nu au o expertiză militară regulată, nici competențele necesare pentru a manipula echipamentele militare sofisticate și nicio industrie de profil care să le asigure mentenanța și piesele de schimb pentru armament. Au în schimb cantități impresionante de echipament cumpărat și stocat în magazii, precum și lăzi cu petro-dolari cu care angajează instructori străini pentru antrenamente.

Peter Zeihan clasifică Arabia Saudită drept un stat degradat, iar Ryan Cooper se întreba astăzi (26 aprilie): Este Arabia Saudită următorul stat eșuat?

Parafrazându-l pe Gabriel Garcia Márquez, aș spune că Saudi Vision 2030 reprezintă cronica unui declin anunțat de revoluția americană a argilelor.


[1] Robert Looney, 1989, Oil Revenues and Dutch Disease in Saudi Arabia: Differential Impact on Sectoral Growth, Revue canadienne d’études du développement, vol. 11, no. 1, p. 119-133.

[2] Peter Zeihan, 2014, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, Twelve, New York – Boston, 372 p.

[4] În 2003, importurile de petrol din Arabia Saudită au fost ~629 MMbl. În 2015, s-au importat ~323 MMbl (milioane barili). Este cea scăzută cantitate importată în ultimii 28 ani.

https://www.eia.

Saudi Vision 2030 sau cronica unui declin anunțat

Constantin Crânganu

Luni, 25 aprilie 2016, prințul Mohammed bin Salman, al doilea în linie la moștenirea tronului Arabiei Saudite, a acordat un amplu interviu televiziunii de stat Al Arabiya. Cu această ocazie, prințul, care supraveghează economia țării, a detaliat un program ambițios pentru viitorul regatului său, Saudi Vision 2030, publicat în aceeași zi.

Motivația propunerii planului Saudi Vision 2030 este, conform prințului bin Salman, următoarea: „Am devenit dependenți de petrol în regatul Arabiei Saudite…Asta este periculos și este ceea ce a împiedecat dezvoltarea multor sectoare diverse în ultimii ani…Cred că până în 2020, dacă nu mai există venituri din petrol, putem supraviețui… Trebuie, trebuie…Cred că în 2020 vom putea trăi fără petrol”.

Liderul saudit a vorbit concetățenilor săi despre necesitatea transformării Arabiei Saudite dintr-un petro-stat, dependent ~80% de vânzările și prețul petrolului, într-o națiune în care vor fi reduse subvențiile de stat (pentru apă și electricitate) și se vor privatiza unele sectoare ale economiei (aeroporturile, sistemul de sănătate și cel al educației). O altă sursă de venituri guvernamentale va fi listarea la bursele internaționale a 5% din activele companiei naționale de petrol și gaze, Saudi Aramco. De asemenea, se preconizează introducerea unor noi taxe și impozite pe băuturile răcoritoare, obiectele de lux și terenurile nedezvoltate.

Citind interviul prințului bin Salman, am avut un sentiment de déjà vu: multe alte petro-state au recurs în trecut la proclamații  asemănătoare, emise – coincidență! – exact în perioade de scădere a prețului petrolului pe piețele mondiale.  Și iarăși am văzut că ducerea la îndeplinire a unor astfel de planuri ambițioase este mult mai problematică decât se pare.

Fără a fi o Casandră de serviciu, aș vrea să prezint câteva din dubiile mele legate de ambițiosul plan saudit de salvgardare din „tirania” petrolului sau, dacă vreți, un Dutch disease specific[1], dar cu similitudini și în alte petro-state, ca Mexic sau Venezuela.

Peste 90% din teritoriul țării este un deșert greu accesibil. Puțina agricultură care se practică în Arabia Saudită poate fi întâlnită în câteva oaze de pe coasta vestică a țării (Al-Hejaz), acolo unde se găsesc o serie de orașe fortificate –  cele mai importante fiind Mecca și Medina (locuri sfinte ale religiei musulmane). Zona vestică este singura care apare populată, după standardele deșertului înconjurător. În rest, Arabia Saudită nu are capacitatea de a suporta o populație numeroasă. Nu există industrie. Sistemul educațional este relativ în suferință (unul dintre studenții mei a venit special din Arabia Saudită la Brooklyn College pentru  a obține un masterat în geologia petrolului. Mi s-a solicitat de către cea mai mare universitate saudită, King Fahd University, să fiu referent pentru un proiect de cercetare în petrol al unui profesor de acolo. Să spun că am fost dezamăgit de calitatea proiectului ar fi o afirmație modestă).

Dar Arabia Saudită are petrol, mult petrol. În 1938, geologii americani  de la Standard Oil of California (viitoarea companie Chevron) au descoperit vaste rezerve în regiunea Al-Asha, de-a lungul coastei Golfului Persic. Iar în 1941 s-a înființat compania mixtă Aramco (Arabian American Oil Company) care a devenit apoi compania națională Saudi Aramco. Petrolul a oferit Arabiei Saudite prosperitate economică și o substanțială influență politică internațională. Locuitorii țării și-au încetat existența lor nomadă. Populația a început să crească datorită beneficiilor generoase oferite de noua bogăție, iar saudiții au început să angajeze străini să muncească în locul lor în aproape toate sectoarele economice. Din acest motiv – tendința accentuată de a importa forță de muncă străină – a apărut o slăbiciune structurală a societății saudite: lipsa unei forțe de muncă autohtone. S-a ajuns până acolo încât circa o treime din întreaga populație – 8 milioane persoane – să fie expatriați sau muncitori-oaspeți[2].

Există însă o problemă geopolitică legată de petrolul saudit. Aproape toată producția este concentrată în estul extrem al țării. De exemplu, Ghawar, super-câmpul petrolifer cel mai important al Arabiei Saudite, este situat la mai puțin de 150 km de Golful Persic. Însă aproape toată populația țării este concentrată în vest și în capitala Riyadh. Pe lângă aceasta, saudiții din regiunile estice, producătoare de petrol, sunt musulmani șiiți, o minoritate religioasă într-o țară predominant sunnită. Combinate, aceste două aspecte ridică serioase probleme de securitate națională, în eventualitatea unui atac iranian, care ar dori să saboteze Arabia Saudită prin capturarea principalei surse de venit – câmpurile petrolifere estice.

Ajuns aici, aș vrea să redau o parte interesantă din interviul prințului Mohammed bin Salman:

<blockquote>Avem o problemă cu cheltuielile militare…Când intri într-o bază militară saudită, pardoseala este din marmură, pereții sunt finisați și decorați la nivel de cinci stele. Când intri într-o bază militară în SUA, poți vedea țevile din tavan, pardoseala este goală, fără marmură și fără covoare. Este doar ciment…Noi suntem a treia sau a patra țară din lume în ce privește cheltuielile militare, dar armata noastră este clasată de la locul 20 în jos.</blockquote>

Cred că prințul a fost mai mult decât generos cu privire la nivelul armatei sale. Trebuie spus că, de la începuturi, armata saudită modernă s-a bazat pe mercenari plătiți cu petro-dolari. Când Irakul, sub Sadam Hussein,  a invadat Kuwait-ul în 1990, saudiții și-au deschis cuferele cu generozitate pentru a plăti o coaliție care să le apere țara și să le elibereze vecinul. După aceea, Arabia Saudită a angajat așa de mulți piloți pakistanezi încât Saudi Air Force s-ar putea numi o ramură auxiliară a forțelor aeriene pakistaneze. Există apoi  un surplus  costisitor de echipament militar importat din SUA (de ex., tancuri Abrams sau elicoptere de atac Apache), care așteaptă, în magazii cu aer condiționat, sosirea instructorilor străini și a mercenarilor care să lupte în războaie de partea Riyadhului.

Până de curând, între Statele Unite și Arabia Saudită a funcționat o simbioză aproape perfectă: în schimbul siguranței importurilor de petrol, Statele Unite, începând cu tratatul Bretton Woods, au oferit siguranța protecției militare a regatului saudit. Cu banii de pe importurile de petrol, Arabia Saudită a cheltuit miliarde de dolari pentru a cumpăra cel mai bun echipament militar american disponibil la vânzare. Neavând propria armată capabilă să folosească efectiv acest echipament sofisticat, Arabia Saudită și-a făcut un plan strategic simplu: dacă va fi vreodată amenințată, americanii vor sări imediat să manevreze ei echipamentul cumpărat și să apere regatul saudit.

Dar situația s-a schimbat dramatic din cauza succesului revoluției americane a argilelor și cred că aici se găsește motivația principală a planul Saudi Vision 2030, făcut public la începutul acestei săptămâni.

Cititorii care mi-au urmărit articolele și numeroasele comentarii din subsolul lor[3], au sesizat că am anticipat mișcarea politică actuală a Arabiei Saudite atunci când am descris pasul înapoi făcut de OPEC în noiembrie 2014, prin care a cedat Statelor Unite rolul de swing producer (jucătorul esențial pe piața hidrocarburilor). Țițeiul de argilă american a devenit factorul decisiv pe piața mondială a petrolului într-un mod care nu putea fi imagina cu cinci-șase ani în urmă. Fracturarea hidraulică de mare volum + forajul orizontal dirijat s-au dovedit a fi cu adevărat o tehnologie disruptivă. Statele Unite și-au redus substanțial importurile de țiței din Arabia Saudită, pregătindu-se pentru o lume post-Bretton Woods[4].  Americanii nu mai au nevoie de petrolul saudit și, în consecință, nu le mai pasă dacă Golful Persic rămâne deschis sau nu.

În aceste condiții, saudiții sunt realmente îngrijorați de dispariția potențială a „fratelui” de peste ocean, care le-a garantat siguranța națională în fața marelui inamic, Iranul. Cât timp Breton Woods a funcționat, nimeni nu a avut nevoie de o flotă militară care să patruleze 24/7 pentru protejarea intereselor saudite. Și atunci, după cum am mai scris, Arabia Saudită a încercat un joc de gambit, prin care să încerce să falimenteze producătorii americani de țiței de argilă, cel care a balansat substanțial balanța import/export a SUA.

Am explicat într-un articol precedent că principala speranță a saudiților –falimentarea  industriei americane de petrol, prin menținerea unor prețuri mici – nu s-a îndeplinit. Parafrazându-l pe Mark Twain, aș spune că zvonurile despre moartea fracturării hidraulice sunt binișor exagerate…Îmi place să cred că, dimpotrivă, atitudinea Arabiei Saudite a ajutat industria americană de profil să devină mai suplă și mai robustă. Exemplul dat în articolul respectiv – „gogoașa” saudită umplută cu petrol convențional vs. „tiramisù”-ul american, umplut cu petrol de argilă și extras prin fracturare hidraulică – ilustrează clar avantajele tehnologiei americane de exploatare a petrolului și gazelor neconvenționale.

În Figura 1, prezint alte avansuri tehnologice ale inginerilor și geologilor de petrol americani, prin care reușesc să mențină industria extractivă din SUA la un nivel eficient, în ciuda scăderii globale a prețurilor. Nu mai este nici un secret că, în prezent, Statele Unite pregătesc cei mai buni specialiști de petrol din lume și, prin urmare, mi se pare firesc că, în revoluția argilelor din secolul al XXI-lea, se vorbește cu accent american.

Confruntați cu aceste realități, neplăcute pentru ei, saudiții sunt obligați să adopte un plan prin care să-și reducă dependența de petrol și să încerce noi direcții de dezvoltare. Va fi

Figura 1. Evoluția platformelor și metodelor de foraj pentru fracturare hidraulică în perioada 2010-2015, Statele Unite ale Americii. În 2010, un singur foraj deschidea ~1 milă (~1,6 km) din rezervor. După numai 5 ani de progrese tehnologice neîntrerupte, s-a ajuns ca un singur foraj să permită deschiderea rezervorului pe o distanță de ~ 23 mile (~37 km), cu un număr mult redus de prăjini de foraj.

greu, fără îndoială. Există numeroase semne de întrebare despre implementarea și dimensiunile măsurilor promise. Renunțarea la subvențiile pentru apă și electricitate va ridica costurile de operare pentru business-uri, în condițiile în care guvernul încearcă să încurajeze investițiile private. Apoi, este un mare semn de întrebare dacă perioada de timp indicată (15 ani) va fi suficientă pentru implementarea unui program așa de ambițios.

Tranziția de la un export masiv de materii prime la o economie industrială modernă este așa de neobișnuită încât economiștii din domeniul dezvoltării o numesc adesea „blestemul resurselor”[5]. Tinerii sub 30 ani reprezintă 70% din populația țării, cu o rată de șomaj de 30%. Două treimi din populație este angajată la stat, în timp ce în sectorul privat, 80% din angajați sunt străini. Fertilitatea a scăzut în ultimii ani. Și nu trebuie uitat că țara suferă de o lipsă acută de apă: 80% din rezervele potabile au fost consumate într-o singură generație, fără sau cu foarte puțină re-alimentare din ploi.

Ca și cum toata acestea nu ar fi de ajuns, Arabia Saudită este puternic îngrijorată de o posibilă confruntare cu marele său dușman, Iranul, o țară dornică să ocupe vacuumul lăsat prin retragerea americanilor. Și aici sunt probleme serioase, amintite succint și de Prințul bin Salman în interviul său. Cetățenii saudiți nu au o expertiză militară regulată, nici competențele necesare pentru a manipula echipamentele militare sofisticate și nicio industrie de profil care să le asigure mentenanța și piesele de schimb pentru armament. Au în schimb cantități impresionante de echipament cumpărat și stocat în magazii, precum și lăzi cu petro-dolari cu care angajează instructori străini pentru antrenamente.

Peter Zeihan clasifică Arabia Saudită drept un stat degradat, iar Ryan Cooper se întreba astăzi (26 aprilie): Este Arabia Saudită următorul stat eșuat?

Parafrazându-l pe Gabriel Garcia Márquez, aș spune că Saudi Vision 2030 reprezintă cronica unui declin anunțat de revoluția americană a argilelor.


[1] Robert Looney, 1989, Oil Revenues and Dutch Disease in Saudi Arabia: Differential Impact on Sectoral Growth, Revue canadienne d’études du développement, vol. 11, no. 1, p. 119-133.

[2] Peter Zeihan, 2014, The Accidental Superpower – The Next Generation of American Preeminence and the Coming Global Disorder, Twelve, New York – Boston, 372 p.

[3] Când o felie de tiramisù este mai bună decât o gogoașă cu dulceață. Statele Unite, Arabia Saudită și războiul petrolului

Revoluția fracturării hidraulice din Statele Unite: Cum a fost posibilă? Când se va termina? Va putea fi exportată în alte țări?

O idee al cărei timp a venit… Va introduce petrolul o nouă ordine mondială?

Deflația petrolului. Cauze și consecințe

Noua matematică a petrolului. Cum se rezolvă ecuația preț-cerere-ofertă

[4] În 2003, importurile de petrol din Arabia Saudită au fost ~629 MMbl. În 2015, s-au importat ~323 MMbl (milioane barili). Este cea scăzută cantitate importată în ultimii 28 ani.

https://www.eia.gov/dnav/pet/hist/LeafHandler.ashx?n=PET&s=MCRIMUSSA1&f=M

[5] Michael L. Ross, 1999, The political economy of resource curse, World Politics, vol. 51, p. 297 -332.

gov/dnav/pet/hist/LeafHandler.ashx?n=PET&s=MCRIMUSSA1&f=M

[5] Michael L. Ross, 1999, The political economy of resource curse, World Politics, vol. 51, p. 297 -332.

– /* Style Definitions */ table.MsoNormalTable {mso-style-name:”Table Normal”; mso-tstyle-rowband-size:0; mso-tstyle-colband-size:0; mso-style-noshow:yes; mso-style-priority:99; mso-style-parent:””; mso-padding-alt:0in 5.4pt 0in 5.4pt; mso-para-margin-top:0in; mso-para-margin-right:0in; mso-para-margin-bottom:8.0pt; mso-para-margin-left:0in; line-height:107%; mso-pagination:widow-orphan; font-size:11.0pt; font-family:”Calibri”,sans-serif; mso-ascii-font-family:Calibri; mso-ascii-theme-font:minor-latin; mso-hansi-font-family:Calibri; mso-hansi-theme-font:minor-latin;} –>

Distribuie acest articol

29 COMENTARII

  1. Domnule Cranganu. Am continui rant-ul peak oilist din discutia invecinata. Avem o industrie cu costuri in continua crestere, companii care inregistreaza pierderi si crestere a datoriei. Avem somaj in aceasta industrie la niveluri fara precedent, avem o incetinire a investitiilor si companii in pragul falimentului (eu insumi lucrand in una dintre ele…). La prima vedere optimistii vor spune ca avem un progres tehnologic distruptive pentru vechea configuratie si ca ne aflam in pragul unei periade de abundenta energetica. Eu vad in schimb manifestarea unui mecanism deflationist care scade pretul prin prisma puterii reduse de cumparare a clientilor si care este atent mascat printr-o gigantica shema financiara de tip ponzi. Si am sa explic de ce. Exista o constanta a pietei care spune ca vanzarile infloresc atunci cand pretul este ridicat. Sau altfel spus cand economia „duduie” preturile sunt mari. Cum foamea de energie a planetei este nesatioasa (oamenii prin esenta lor fiind consumatori lacomi) o revolutie tehnologica si abundenta pe care o aduce ar trebui sa propulseze in sus economia mondiala, comertul si profiturile….ca atunci cand plantele descopera brusc pamant fertil si apa din abundenta……SUSPANS….nimic din toate acestea nu se intampla…de ce oare? Pentru ca asa se manifesta deflatia. Avem costuri ridicate, cumparatori saraci, si o falsa abundenta pe piata. In realitate avem o societate cu EROI global in scadere, resurse din ce in ce mai putine si tot mai numeroasa. Ne aflam pe platoul de la „peak oil” dar ne facem ca nu vedem pt ca am introdus brusc mai multe foreze…..ca si cum la sfarsit de luna cand salariul se imputineaza am incepe sa ne imprumutam ca sa mai cheltuim nitel…si uite asa creem un pic de falsa bogatie si amanam verdictul crunt….pana la imprumutul urmator..

    • Anii vacilor grase favorizează „îmburghezirea”, ineficiența, suficiența, risipa și incompetența. Anii vacilor slabe sunt anii în care se desoperă învingătorii.

      Autorul are dreptate. Efortul disperat al Arabiei Saudite a avut efecte contrare intenției. A accelerat eficientizarea și progresul industriei extractive americane și a oferit consumatorului american benzină la sub $2/gallon.

      • Aici e cheia intregii discutii. Anii vacilor slabe nu dau motive de optimism. http://www.tradingeconomics.com/china/external-debt avem o datorie globala in crestere pentru ca economia se confrunta cu „diminishing returns”. Lipseste ca pe fondul cererii slabe si a solutiilor disperate ale producatorilor sa vedem cum productia scade pentru a avea tabloul „peak oil” complet in fata ochilor. Si din pacate acolo ne indreptam….de ce? Pentru ca nu se mai investeste in explorare….pentru ca companiile au redus CAPEX…pentru ca nu mai fac profituri….

        • E normal ca si economia cbhineza sa capoteze. Nu si-a parasite niciodata radacinile ccomuniste corupte si relatiile clientelare. devine tot ami scumpa si mai putin eficienta. productia se va muta in alte parti. Chian a fost eficienta cat a fost extrem de ieftina si toata risipa se putea ascunde sub costurile mici. La fel celelate „economii emergente” (Brazilia, India, Africa de Sud, Turcia, etc.) se indreapta spre aterizare fiortata.cam din aceleasi motive: Economii dirijate, cu accente socialiste si coruptie pana la ceruri. Latzul a ajuns la par. Era previzibil si e firesc.

  2. Eu nu cred nici o clipă în capacitatea Arabiei Saudite de a se „reinventa”. Nici în 15 ani și nici în 50 de ani.

    Parcursul țării va fi, cred eu, foarte similar cu cel al Libiei lui Gaddafi. Situația celor doua țări e infiorător de apropiată: O țară artificială depdendentă exclusiv de exportul de materii prime. O dictatură islamică feroce ce cumpără supunerea poporului cu nenumărate pomeni sociale și o asigură cu un aparat represiv impresionant. În rest nu se produce nimic și corupția e până la ceruri. Majoritatea celor ce muncesc sunt străini. Armata e bne echipată dar ineptă. Și Gaddafi colecționa cu pasiune avioanele soviertice de luptă ce zăceau prin hangare cu anii, angajând egipteni și pakistanezi ca să le piloteze. Aceeași situație și cu blindatele, Însă asta nu l-a ajutat deloc atunci când a ajuns să se pitească într-o țeavă de canalizare înainte de a fi lapidat de zavragii :-D Singura diferență e aceea că Gaddafi mai avea și reflexul maimuței ce se scrapină în fund până face rană, ca să aibă apoi ce linge :-D El a provocat prin propria prostie acelerarea artificială a deazstrului.

    Marea problemă a civilizație islamice în general și a lumii arabe în particular e spiritul comunitar, de familie, de clan. Sugurmarea individualismului, a inventivității si a afirmării creativutății personale. Peste toate astea mai e și fatalismul: „Inș-Allah” (Cum o vrea Allah).

    Dacă stăpânirea saudită va încerca tăierea pomenilor, va fi măturată de revoltă și se va ajunge la ruperea statului. Ăia din zonele câmpurilor petrolifere vor prospera cât mai ține petrolul, iar ceilalți se vor întoarce la cămile ca-n Yemen.

    Singura șansă a Arabiei Saudite e menținerea cu orice preț a status quo-ului și importul masiv de luptători din Pakistan și Bangladesh. Petrolul mai poate ține șandramaua cîâteva generații…

    • Libya produce astazi mai putin de un sfert din cat producea inaintea primaverii arabe, iar asemanarea cu Arabia Saudita este gresita din start pentru ca Libya era un stat laic.
      http://finance.yahoo.com/news/libya-crude-oil-production-affects-220611965.html Daca Arabia Saudita va cadea prada haosului noi vom plati pretul cel mai scump…la propriu….pentru ca scoaterea Arabiei Saudite din circuitul marilor producatori asa cum s-a intamplat si cu „revolutia democratica” din Libya va provoca o criza energetica globala de proportii biblice….Sa ne fereasca Dumnezeu de asa ceva….

      • Libia a fost un stat Islamic in mod ofcial de prin anii ’70. Gaddafi a adoptat ca steag al tarii steagul verde al Islamului si a proclamat Sharia ca si fundament legal al legislatiei tarii. Chiar si pe fiul sa mai mare l-a numit „Saif al Islam” (sabia Islamului).

        Dupa ce a cazut Gaddafi haitele de iexperti prevesteau un cataclism pe piata petrolului, case inghetate in Europa si alte grozavii. Nimic din toate acestea nu s-a produs.

        Ruperea Arabiei Saudite (daca se va produce) va fi cam la fel. Cineva va pune pana la urma mana pe rezervele de petrol si in rest va fi „business as usual”. Petrolul ala trebuie vandut ca sa se poate mentine risipa :-D productia de petrol libiana s-a prabusit pentru ca tara e nesigura si piata e oricum saturate de oferte. Nimeni nu simte nevoia sa-si assume riscuri exploatand petrolul libian. Daca piata mai saraceste in oferte se vor gasi solutii si pentru exploatarea petrolului libian.

    • Presupun că nici n-ai clipit când ai scris „Solutia e sterilizarea nucleara”; probabil eşti şi mândru că ai făcut-o, şi pretinzi că eşti om civilizat. Aşa e?
      Părerea mea personală e că asta denotă gândirea unei brute.

  3. Firma de consultanță Oxford Economics a studiat cât de vulnerabile sunt petro-statele într-o perioadă cu prețuri mici ale petrolului.

    Oxford Economics a identificat un lot de opt țări care se găsesc în „zona de alarmă maximă”: Venezuela, Irak, Mongolia, Zambia, Angola, Nigeria, Algeria și Gabon. Venezuela a fost cea mai vulnerabilă din lot.

    http://www.theguardian.com/world/2016/apr/27/venezuela-tops-list-of-countries-most-vulnerable-to-low-oil-prices

    • Niciunul dintre statele menționate nu are prea multă relevanță pe plan mondial, vulnerabilitatea lor e în mare măsură doar o problemă internă. Însă dacă cineva reușește, fie și cu bune intenții :P sabotarea producției de petrol a Arabiei Saudite și / sau dezagregarea ei ca stat, atunci ne vom întoarce foarte repede la prețuri mari ale petrolului și Rusia va învia ca prin minune. Mai are rost să ne întrebăm ce va face Iranul? :)

  4. Arabia Saudita are boala incurabila care se regaseste in toate regatele din golf .
    Lipsa de un sistem universal si eficient de scoalarizare care sa pregateasca milioane de cetateni la cerintele unei societati moderne .
    De aici si lipsa de personal militar calificat autohton (piloti , mecanici , armurieri , tehnicieni in general) care sa faca sa functioneze ultramodernele arme aflate in inzestrare. Nu poti transforma nici macar prin OUG :) un beduin analfabet in mecanic conductor de tanc (ca exemplu)
    In toate aceste dictaturi ( si Arabia Saudita e o dictatura, monarhie absoluta prin definitie ) frica de a avea (cindva) ceva persoane mai bine pregatite profesional , mai capabile si deci oricind dispuse sa puna la indoiala profesionalitatea familiei regale si a membrilor ei , e frina principala care a impiedicat , impiedica si va impiedica in viitor o independenta fata de incasarile valutare obtinute din petrol si gaze natural .
    Poate seicul Salman e constient de limitele si pericolul islamismului extrem
    (wahhabismul) ca politica de stat dar are de infruntat o opozitie interna adinc ancorata in fotolile puterii si a vietii de lux de care beneficiaza membri ei (citeva mii de persoane fac parte din familia largita regnanta) . Acestia NU vor accepta niciodata reforme , schimbari de gandire si noi strategii nationale care ar periclita viata de nababi de care beneficiaza ei si urmasii lor.

    • Dar modelul Dubai? Evident ca o populatie educata nu prea ar avea motive sa sustina clasa nobiliara wahhabita actuala in frunte cu casa regala, practic niste paraziti ai societatii, fara viziune, printul Mohamed fiind o exceptie. In Dubai cred ca a fost un caz izolat, nefiind un stat fundamentalist, ca Arabia Saudita. In rest, ai nevoie de cel putin 2 generatii – sau 50 de ani – ca sa transformi o populatie, apropo de afirmatia lui Brucan (care se referea la populatia Romaniei, cat de cat educata comparativ cu cea a Arabiei Saudite). In rest, blestemul resurselor a functionat perfect in cazul Rusiei – oligarhii au luat partea leului si au aruncat un pic si populaiei prin preturi mici la mancarea importata. Cand s-a terminat cu pretul mare al petrolului, s-au trezit si rusii ca le trebuie o industrie alimentara autohtona independenta. Dar rusii pot realiza asta in doar cativa ani, pe cand sauditii, dependenti de forta de munca importata…

      • Modelul Dubai tot pe petrodolari se bazeaza. Nu e un model economic sustenabil prin el însuși. Singura diferență e că acolo în loc să se risipească banii pe șoimi, cai pur-sânge și bijuterii, ca-n Arabia Saudită s-a construit și se mai construiește în continuare – chiar dacă ritmul investițiilor s-a prăbușit odată cu prețul petrolului. După ce se termină petrolul, sau dacă petrolul rămâne ieftin timp îndelungat EAU se vor transforma intr-un soi de Yemen la fel ca toate celelalte tărișoare din Golf + Arabia Saudită.

        Daca ați fi fost vreodată acolo, ați fi știut că în țară funcționeaza Șaria la fel ca în toate țările din Golf. Există zonele pentru străini unde Șaria e „suspendată” – ceea ce e în sine o dovadaă de liberalism nemaipomenit, dar asta are oricum un efect minor asupra localnicilor ce sunt supuși unui regim politic opresiv, cenzurii și întunericului islamic. Și chiar și străini riscă dacă nu se supun regelementărilor islamice în afara zonelor pentru ei. Cazul a doi englezi (bărbat și femeie) ce s-au sărutat pe stradaă și au fost arestați sub mai multe capete de acuzare, cum ar fi adulter (nu erau căsătoriți), indecență, tulburarea liniștii publice, etc. spune multe despre nivelul țării. Ăștia doi au scăpat cu expulzarea (erau oricum veniți la o conferință), după multe tocmeli cu ambasada britanică, dar localnicii merg la închisoare.

  5. Cred ca autorul uita ceva foarte important de mentionat : in 10-15 ani cererea de petrol se va prabusi, datorita automobilelor electrice care vor deveni din ce in ce mai ieftine si care au deja un cost de intretinere mult mai mic decat cele conventionale.
    Asa ca problema Arabiei Saudite va fi de fapt problema tuturor statelor musulmane exportatoare de petrol.

    • Autoturisme electrice poate vom vedea mai multe. Dar camioane electrice n-o să vedem prea curând pe șosele, deși tot automobile sunt și ele. În timp ce transporturile aeriene în Europa și Asia s-ar putea să se extindă suficient de mult încât să crească cererea de petrol. Navele maritime nu vor deveni electrice nici ele.

      Vedeți care e vechimea autoturismelor aflate în circulație și vă puteți face o idee despre câte autoturisme electrice ar putea apărea pe șosele în următorii 10-15 ani, chiar dacă toți producătorii de autoturisme cu motoare cu ardere internă ar decide să înceteze fabricarea lor la 1 Mai 2016. Ceea ce oricum nu e cazul.

  6. În alegerile primare de ieri din Pennsylvania, candidații democrați cu sloganuri anti-fracturare au pierdut fără drept de apel.

    Trei candidați – Bernie Sanders, pentru președinție, și doi aspiranți la o poziție de senator (fostul Congressman Joe Sestak și John Fetterman, primarul unui mic oraș), au fost invalidați de cetățenii din Pennsylvania (eu nu am votat, fiind independent).

    Alegătorii democrați au ales-o pe Katie McGinty, fosta Directoare a Departamentului de Protecția Mediului din Pennsylvania, care a susținut repetat că argila Marcellus poate fi exploatată în siguranță prin respectarea legislației existente.

    McGinty l-a bătut pe Sestak cu 10% și pe Fetterman cu 22%.

    Deja Sen. Sanders, învins fără drept de apel și în statul New York, a început să concedieze sute de persoane din echipa lui electorală. Este aproape sigur că la toamnă va veni la Brooklyn College :-)

    Pennsylvania voters torn over calls for a fracking ban

  7. Lucrez zilnic cu studenti sauditi – predau la o universitate americana – si cred ca principala problema nu mai este nici macar Iranul – sauditii sunt cei mai mari dusmani ai lor insisi, nivelul lor educational si cultural. Am avut studenti, de pilda, veniti aici pentru masterat care imi spuneau cu durere ca ei nu au scris nici macar in eseu in facultate. 70% din populatia tarii este sub 30 de ani, iar scoala lor nu incurajeaza niciun soi de inovatie. Nu sunt in stare sa isi deschida o afacere sau sa creeze locuri de munca pentru ca nu sunt obisnuiti cu munca.

    In plus, lipsa petrodolarilor se traduce si in altceva – pe vremea regelui Abdullah, petrodolarii plateau burse de studiu in strainatate. Vorbim de sute de mii de burse aici – cu tuition, health care achitate integral plus un salariu de peste $2000. Acum bursele au fost aproape sistate. Visul a mii de sauditi de a studia in strainatate, inainte un bilet sigur in tara pentru o slujba buna s-a naruit. Sunt condamnati sa se intoarca intr-o tara in care aproape nu exista niciun loc de munca pentru ei. Nemultumirea este extrem de mare si multi au inceput sa se agite chiar daca deocamdata voalat (le este extrem de frica de regimul ultraautoritar al-Saud, care se pare ca are si agenti infiltrati printre studenti aici), sa il acuze pe rege de miniciuna, sa critice directia in care merge tara, coruptia familiei al-Saud si in general din administratie, razboiul cu Yemenul care cred ei, este cauza sistarii burselor. Este destul de rau… la drama acestor nefericiti asista si familiile lor, asa ca numarul nemultumitilor creste exponential.

    Chiar nu stiu cat va putea regimul sa tina aceasta generatie in frau si la sfarsit nu stiu daca va mai conta productia de petrol. Faptul ca s-a anuntat ca vor exista si green carduri pentru straini, in conditiile in care pana acum multi dintre straini lucrau aproape ca sclavi, trebuind sa cumpere proprietati numai cu acordul unui localnic doritor sa-si imprumute numele pentru asta, practic in acelasi tratament aproape ca cel aplicat femeilor, va pune si mai multa presiune intr-o tara care nu a stiut sa-si gestioneze norocul

    • Am mai scris asta în câteva împrejurări. De obicei când începea câte un Dorel să abereze despre „şcoala extraordinară care se făcea la noi sub comunişti, din care au ieşit cine ştie ce ingineri, specialişti, tehnicieni şi alţi klingonieni”.

      Cu vreo 25 de ani în urmă în SUA şi cu vreo 15 la noi, că suntem mai puţin avansaţi, „motivaţionalii” îl dădeau ca exemplu pe Steve Jobs, cum a făcut el în garaj computerul Apple cu 500 USD, pe care i-a obţinut amanetându-şi microbuzul VW.

      Pe vremea epidemiei crack-ului, a peisajului demn de “Robocop” al oraşelor americane, oamenii tindeau să se agaţe de orice exemplu pozitiv, fiindcă le dădea o speranţă. Ceea ce e greşit în exemplul lor e faptul că motivaţionalii, motivaţii şi motivanţii se limitează la a spune “Steve Jobs a amanetat un microbuz, a obţinut 500 USD şi a construit un computer”.

      Varianta corectă este: Steve Jobs trăia în 1977 într-o societate în care cu 500 USD se puteau obţine piesele, sculele, cărţile, timpul şi alte resurse necesare pentru a construi şi vinde un computer.

      Fiindcă, evident, în 1977 în România nu se putea face aşa ceva. Nu banii reprezentau problema. 500 USD erau 6000 de lei ai epocii comuniste, 12 lei = 1 USD la „cursul necomercial” stabilit de Stat. Dar de unde să îţi procuri piesele, atelierul, timpul necesar lucrării, informaţiile, fără să te ia nenea Secu’ de guler?.. Cum să aibă un român care ajunsese la maturitate în 1977, adică nu trăise niciodată altundeva decât în comunism, iniţiativa şi ambiţia? Când toţi îţi spuneau să nu faci nimic altceva decât să înveţi lecţia pe dinafară ca să îţi dea 9 tovarăşu’ prof? Fiindcă 10 nu ţi-ar fi dat, 10 lua cel care strângea castane şi maculatură?

      Şi chiar dacă ai fi găsit o cale de a te strecura prin toate obstacolele şi ai fi construit un computer, la ce ar fi folosit? Cui îl puteai vinde? Ce întreprindere ar fi luat computerul şi ce recompensă ţi-ar fi dat în schimb?

      Şcoala saudiţilor nu încurajează niciun soi de inovaţie, dar ce motiv ar fi avut vreodată să o facă? Ei sunt o societate de tăietori de capete. Coaja exterioară e de secolul 21, râcâi puţin şi dai de vremea lui Vlad Ţepeş. Nici măcar de vremea lui Lawrence, fiindcă pe atunci aveau o motivaţie, voiau să scape de turci şi erau gata să facă unele compromisuri. Cu englezii, cu americanii, cu oricine altcineva.

      Propaganda americană post-1979 vrea să ne facă să credem că iranienii sunt marele duşman (şi iranienii înşişi spun că americanii sunt marele Satan. Ceea ce seamănă a dialog între două galerii de huligani de fotbal). Dar, cu toate păcatele lor, Iranul este o societate industrială. Măcar la nivelul la care e Rusia, prietena şi vecina lor.

    • SUA a ajuns producătorul #1 de petrol al lumii cu 13.7 milione de butoaie de petrol pe zi urmată Arabia Saudită cu 11.7 milioane de butoaie/zi. Și nu e încă la capacitatea maximă. Aia cu „dead in the water” pare un pic trasă de păr chiar și dacă e vorba de prezent și ju de viitor. Producția aproape că s-a dublat în 5 ani…

    • Întâmplarea face să cunosc bine activitatea lui T. Boone Pickens din anii petrecuți în Oklahoma și după aceea.

      Născut într-un orășel din Oklahoma, Pickens a absolvit facultatea de geologie de la Oklahoma State University (OSU) din Stillwater (este a doua universitate importantă din Oklahoma, după cea din Norman, unde am lucrat 8 ani).

      Pickens și-a demonstrat recunoștința pentru meseria învățată în cei patru ani de studii la OSU făcând donații fostei sale universități de peste 1 miliard dolari. Boone Pickes School of Geology este state-of-the-art. (Mă întreb câți dintre milionarii/miliardarii români au făcut vreun gest asemănor pentru fostele lor Alma Mater?).

      Pickens a fost unul dintre primii businessmeni care a intuit importanța fracturării hidraulice pentru creșterea producție de gaze de argilă. În prezent, corporația lui, Clean Energy Fuels Corporation, alimentează stațiile de gaz lichefiat din British Columbia până la granița cu Mexicul.

      În același timp, Pickens a dezvoltat un interes considerabil pentru energia eoliană. În 2007 el a înființat o companie, Mesa Power, menită să fie cea mai mare producătoare de energie eoliană din lume. Dar, odată cu scăderea precipitată a prețului gazului natural produs prin fracturare, producerea energiei eoliane nu a mai fost rentabilă și Pickens s-a întors la gazele de argilă.

      Probabil că iubirea lui actuală pentru gazele de argilă să-l facă puțin gelos pe „concurența” țițeiului de argilă.

  8. În ciuda scăderii prețului petrolului, care a condus la încetinirea ritmului noilor explorări, câteva companii au continuat găsirea unor noi zăcăminte și anul acesta. Astfel, s-au probat rezerve de petrol la nord de insulele Falkland, în Egipt, Kenya, Pakistan și zona de apă adâncă din fața Braziliei.

    Cu alte cuvinte, va ma trebui să așteptăm o vreme „moartea” petrolului :-)

    Pentru detalii, http://www.epmag.com/study-poor-exploration-results-could-lead-oil-shortfall-846791#p=full

  9. Noi rezerve de petrol descoperite în Golful Mexic

    Compania australiană Otto Energy Ltd. a anunțat descoperirea unui zăcământ de petrol în Golful Mexic, a cărui producție inițială justifică continuarea forajelor.

    Opt noi câmpuri petrolifere au intrat în faza de producție anul trecut și încă patru se pregătesc să producă anul acesta.

    Un raport al U.S. Energy Information Administration (EIA) arată că producția nouă din Golf va duce la creșterea ratei de producție din zonă cu peste 25% până la sfârșitul anului viitor.

    Scăderea producției pe continent, mai adaugă EIA, va fi compensată de creșterile din Golful Mexic, pentru că zonele offshore sunt mai puțin sensibile la volatilitatea pe termen scurt a prețului țițeiului. Raportul federal estimează că producția din Golful Mexic va reprezenta circa 20% din totalul producției de țiței american din anul viitor.

    http://www.upi.com/Business_News/Energy-Industry/2016/04/27/New-oil-discovery-in-Gulf-of-Mexico/9611461757478/

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Constantin Crânganu
Constantin Crânganuhttp://academic.brooklyn.cuny.edu/geology/cranganu/
Constantin Crânganu este profesor de geofizică și hidrogeologie la Graduate Center și Brooklyn College, The City University of New York. Domenii conexe de expertiză: inteligență artificială, schimbări climatice, geologia petrolului. Între 1980 și 1993 a fost asistent și lector de geofizică la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, Facultatea de geografie-geologie. În 1993 a fost declarat câștigătorul primului concurs național din România post-comunistă pentru prestigioasa bursă Fulbright oferită prin concurs de Congresul SUA. În calitate de Fulbright Visiting Scientist la University of Oklahoma el a efectuat cercetări fundamentale și aplicative despre suprapresiunile din bazinele sedimentare, fluxul termic și căldura radioactivă din crusta terestră, identificarea stratelor cu conținut de gaze în gaura de sondă, exploatarea printr-o metodă personală a zăcămintelor neconvenționale de hidrați de metan etc. După mutarea în 2001 la City University of New York, profesorul Crânganu a început o nouă direcție de cercetare: implementarea metodelor de inteligență artificială în studiile de petrofizică și hidrogeologie. Pentru activitatea sa în acest domeniu de pionierat a fost nominalizat la ENI Awards 2012 și a primit o ofertă din partea editurii Springer de a publica o carte reprezentativă pentru acest domeniu cutting-edge. Cartea, intitulată Artificial Intelligent Approaches in Petroleum Geosciences, a apărut în 2015. În 2018, a primit pentru a doua oară titlul de Fulbright Scientist (o performanță foarte rară) și a desfășurat activități de cercetare la fosta sa Universitate din Iași. Ultimele cărți publicate sunt Reflecting on our Changing Climate, from Fear to Facts: A Voice in the Wilderness, Cambridge Scholars Publishing, hard cover, 2024; Artificial Intelligent Approaches in Petroleum Geosciences, 2nd ed., Springer Nature, 2024. ___________________________________________________________________________________ DISCLAIMER: Profesorul Constantin Crânganu nu lucrează pentru, nu oferă consultanță, nu deține acțiuni și nu primește finanțare de la nicio companie sau organizație care ar putea beneficia de pe urma acestui articol și nu a dezvăluit nicio afiliere relevantă în afara poziției sale academice.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro