Home » Dosar Lenin »Global / Europa »Politica & Doctrine » Citesti:

„Striviți deviaționismul!” sau despre Lenin ca artist al insultei

Vladimir Tismaneanu august 27, 2014 Dosar Lenin, Global / Europa, Politica & Doctrine
28 comentarii 1,859 Vizualizari

Marx și Engels au fost departe de a practica bunele maniere în marile lor polemici. Să ne amintim tratamentul la care au fost supuși Proudhon, Bruno Bauer, Bakunin, Lassalle, Dühring. În comparație cu Lenin însă, fondatorii materialismului istoric erau niște gentlemeni. Referință obligatorie în studiile de istorie a marxismului în Rusia, memoriile lui Nikolai Valentinov (Volsky), militant bolșevic convertit la menșevism, sunt o mină de aur pentru cei care vor să pătrundă în universul mental al lui Lenin la ceasul marii schisme dintre cele două grupări rivale, deci între facțiunea ce și-a zis majoritară și cea care a fost botezată, în urma unui vot nu tocmai semnificativ în acea clipă, dar fatidic pe lungă durată, minoritară.

Insulta devine la Lenin a doua natură, ii definește identitatea, il diferențiază de cei pe care incearcă, și adeseori reușește, să-i anihileze politic. Sudalma ține loc de argument. A fi rezonabil este, pentru Lenin, o probă de lașitate. In tribul revoluționar marxist, Lenin este campionul injuriei, al atacului ad hominem. Este măcinat, devorat, dominat de ură, de furie, de resentiment. Inamicii săi ideologici devin in demonologia leninistă dușmanii proletariatului si ai revoluției. Violența retorică extremă, de sorginte iacobină, este privită drept virtute stilistică. Ea prefigurează teroarea politică a dictaturii bolșevice.

Pentru cel adeseori supranumit Maximilien Lenin, nu putea exista o critică inocentă. Oricine se îndoia de adevărul absolut al spuselor și scrierilor sale era un oportunist incurabil aflat pe drumul fară întoarcere al renegării și, deci, al capitulării și trădării. El era cel care dicta linia partidului, iar orice rezervă in raport cu această devenea automat o deviere. Cei care deviau, erau taxați, anatemizați si, in final excomunicați, ca deviaționisti. Așa i-a privit pe liderul menșevic Iuli Martov și pe ceilalți foști camarazi de luptă social-democrată. Nu i-a iertat niciodată veteranului socialist Pavel Akselrod o formulă care s-a dovedit premonitorie: “bolșevismul ca utopie organizațională cu caracter teocratic” (v. N. Valentinov, “Encounters with Lenin”, prefață de Leonard Schapiro, Oxford University Press, 1968, p. 116).

Numele lui Akselrod apare invocat ca echivalent al abjurării principiilor esențiale în lucrarea “Un pas înainte, doi pași înapoi”, moment-cheie, afirmă corect istoricul Lars Lih, în cristalizarea cosmologiei politice leniniste. Povestește Valentinov, aflat în Elveția ca emigrant politic în perioada când Lenin își redacta opusculul în 1904, cum liderul bolșevic nu-i putea ierta nici măcar o banală conversație cu Akselrod.

Pentru Lenin, totul este politic, inclusiv o discuție despre vreme. Chiliasmul bolșevic era total și totalizant, nu lăsa loc pentru nișele spațiului privat. În clipa în care îi denunța pe menșevici, scrie Valentinov, Lenin era consumat de “o ură arzătoare, nelimitată și sălbatică”. (p. 126) Să o numim transa resentimentului. În volumul “Materialism și empiriocriticism” (1909), va scrie în aceiași termeni vituperanți despre filosofii pe care îi percepea drept exponenți ai primejdiosului “idealism subiectiv” (Mach și Avenarius). Îl va stigmatiza pe Aleksandr Bogdanov pentru lipsa “vigilenței revoluționare” în plan filosofic. Iar după luarea puterii, într-un acces de furibundă agresivitate retorică, va scrie în termeni incalificabili împotriva celui pe care cândva îl venerase: teoreticianul social-democrației germane, Karl Kautsky, declarat “renegat” și acoperit de toate injuriile imaginabile. Invectivele lui Lenin întreceau cu mult atacul lui Troțki împotriva aceluiași Kautsky în lucrarea “Terorism și comunism”, republicată în anii recenți cu o introducere de Slavoj Žižek.

Dar cel mai intens, cel mai feroce l-a urât Lenin, în anii luptei acerbe pentru dominație în partidul social-democrat, pe Akimov (pseudonimul revoluționar al lui V. P. Makhnovets), un social-democrat care a surprins, printre primii (dacă nu chiar primul, cum spune Valentinov) potențialul terorist și antidemocratic al doctrinei întemeiate de Lenin în numele salvgardării marxismului ortodox. Akimov a fost singurul care a votat împotriva programului de tip iacobin propus de Plehanov și grupul de la ziarul “Iskra” din care făcea parte și Lenin. A protestat împotriva atitudinii paternaliste care făcea din proletariat un instrument al partidului, iar nu invers. Delegații la acel congres au ironizat nonsensul spuselor lui Akimov. În noiembrie 1917, nonsensul real s-a transformat în dictatură politică.

Să reținem că în 1904, cunoștințele filosofice ale lui Vladimir Ulianov erau precare. Nu-i citise nici pe Hegel, nici pe Feuerbach, citise mult Marx, dar nu se apropiase de opera de tinerețe a acestuia, nu ajunsese să ințeleagă semnificația dialecticii. Din tradiția democrat-revoluționară rusă era marcat, mai presus de orice, de sectarismul mesianic al unor Piotr Tkaciov și Nikolai Cernîșevski. Scrisese “Ce-i de făcut?” cu gândul la cel de-al doilea, de fapt ca un omagiu pentru personajul venerat de fratele său executat în 1877. Când Valentinov i-a spus că romanul lui Cernîșevski este de fapt un schematic pamflet politic, fără nicio valoare estetică, Lenin a explodat de indignare. În Tolstoi a văzut “oglinda revoluției ruse”. Considerațiile filosofice ale lui Tolstoi îl agasau. Îl destesta pe Dostoievski și admira doar unele din scrierile lui Turgheniev. Estetic vorbind, era de un reducționism năucitor.

Pentru Lenin, decisivă era mobilizarea ideologică a proletariatului, de neconceput în absența unei avangarde compusă din intelectuali deveniți revoluționari de profesie, după modelul lui Rahmetov din romanul lui Cernîșevski. Acesta a fost rolul istoric al inteligentsiei ruse, acea clasă bazată pe indignare morală și resentiment politic (lucru demonstrat de Richard Pipes în a sa “History of the Russian Revolution”). Trecut prin experiența clandestinității revoluționare, Akimov nu accepta ideea că proletariatul este o masă de manevră pentru jocurile doctrinare ale unor ideologi fanatici. Îl interesau proletarii reali, nu arhetipurile descărnate izvorâte din patimi utopice. În Belgia, a lucrat într-o mină de cărbune pentru a putea trăi experiența vie, autentică a proletarilor. Pentru Lenin, care nu a vizitat probabil nicio fabrică în toți anii de dinainte de 1917, era vorba de ceea ce ulterior avea să denunțe, în polemicile cu Rosa Luxemburg și cu stângiștii occidentali, drept “spontaneism”. La fel de grav, a te îndoi de omnisciența avangardei leniniste însemna “lichidatorism” și “codism” (de la rusescul “khvostism”, devierea care face partidul, pasămite, să se târască în coada clasei sociale pe care este menit de Istorie să o lumineze și să o ghideze).

În pamfletul amintit, Lenin îl stigmatizează pe “deviaționistul” Akimov fără cruțare, îl acuză de “cretinism”. Ca și în cazul lui Akselrod, nu se pune problema de a-i acorda adversarului prezumția unei minime bune credințe. Ideea nu este doar de a-l înfrânge politic, ci, cum avea să accentueze peste ani Arthur Koestler, important este să-l faci demn de dispreț, să-l umilești. Se naște astfel un stil politic de un autoritarism exacerbat, pandant retoric al ultra-centralismului organizațional. Partidul este o piramidă, organele inferioare se supun celor superioare, minoritatea acceptă fără murmur verdictul majorității, conducerea supremă este învestită cu atributul infailibilității. Îndoielile lui Akimov sunt denunțate drept tot atâtea abdicări mizerabile. “Akimovismul” este denunțat drept o patologie.

Akimov a murit în 1921, Valentinov a apucat să-l mai vadă. Între timp, modelul bolșevic triumfase în Rusia. În 1922, Lenin însuși avea să scrie o serie de texte în care părea să se ivească umbra unor îndoieli privind propria filosofie despre partid. Era prea târziu. Menșevicii, eserii, anarhiștii, fuseseră interziși și suferiseră persecuții teribile. Gruparea numită “Opoziția muncitorească”, orice critică de jos, toate formele de rezistență de la stânga fuseseră anihilate. Stihia mic-burgheză, adică lupta pentru pluralism, era privită drept un pericol mortal. Partidele democratice fuseseră interzise. În martie 1921, fusese zdrobită revolta marinarilor de la Kronstadt.

Distrugerea “devierii akimoviste”, petrecută în 1904, a fost preludiul unui modus operandi criminal la ceasul când bolșevicii aveau să preia puterea absolută în Rusia. Au creat un pattern reprodus în “democrațiile populare” de după cel de-al II-lea Război Mondial, în China maoistă, etc. Insultele proferate de Lenin la adresa menșevicilor au prefigurat eliminarea politică și chiar fizică a ereticilor (reali sau imaginari) din anii stalinismului. Ceea ce Lenin distrugea în efigie la începutul veacului XX avea să piară în realitate în sângerosul angrenaj al dictaturii partidului unic, oriunde acesta a ajuns la putere.

Despre resurecția ispitei neo-comuniste, recomand un excelent articol al profesorului Jeffrey C. Isaac de la Universitatea Indiana din Bloomington. Precizez că revista “Dissent”, unde a fost publicat, este de orientare socialist democratică.Fondată de Irving Howe si Michael Harrington, revista a fost condusă, timp de decenii, de renumitul filosof politic Michael Walzer. In “Dissent” au apărut texte esențiale de Shlomo Avineri, Lewis Coser, Cornelius Castoriadis, Ralf Dahrendorf, Claude Lefort, Agnes Heller, Gabriel Zaid, Milovan Djilas, Octavio Paz si ale altor reprezentanți ai stângii anti-totalitare.

http://www.dissentmagazine.org/article/the-mirage-of-neo-communism

In ce priveste noul succes al lui Lenin, imi scrie un bun prieten: “Imi aduc aminte de observatia lui Alain Besançon in prefata la cartea lui Andrei Amalrik “URSS-ul va mai exista oare in 1984?”. Besançon nota ca intelectualii occidentali care simpatizeaza comunismul nu o fac in ciuda crimelor lui ci pentru ca a comis si comite aceste crime.” Cat priveste admiratia stupida (greu de gasit alt cuvant), pentru Lenin, diagnosticul prietenului meu este impecabil: “Dar cum sa nu se revina la acest gen de bestialitate, data fiind ponderea infima si resentimentul infinit ai fiecarui profesor sau jurnalist pierdut in multimea de profesori, jurnalisti, fiecare din ei liber si neputincios. Cum sa nu fiarba de ura contra miliardarilor datorita carora exista acum ordinatoarele, internetul si toate mijloacele tehnice prin care se propaga aceasta ura? Cum sa nu-i invidieze pe Robespierre, pe Lenin si pe Stalin si, cum vedem din ce in ce mai des, chiar si pe Hitler?” Intr-adevar, cum sa nu urasca ei exact sistemul care le permite sa foloseasca libertatea in sprijinul urii?

Pentru o perspectiva inovatoare in interpretarea leninismului, recomand capitolul “Lenin and Bolshevism” de Lars T. Lih, in Stephen A. Smith, ed., “The Oxford Handbook of the History of Communism”, Oxford University Press, 2014, pp. 53-71.

Text transmis la postul de Radio Europa Libera si aparut pe blogul meu de pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26553249.html?nocache=1

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26553248.html

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,



Currently there are "28 comments" on this Article:

  1. Bertolt Lazaroiu spune:

    Besançon are probabil dreptate. Insa cred ca ar mai trebui adaugat ceva la explicatia lui: inteletcualii occidentali o fac(eau) si pentru ca:
    - acele crime se petreceau in Rusia, nu in Occident,
    - sperau ca acele crime sa nu se intample si in Occident;
    - erau convinsi ca acele crime nu aveau cum sa se intample si in Occident.

    Cam stupid, dar asta e.

    Dincolo de asta, simpla evocare a lui Lenin in ziua de azi nu cred ca e in masura sa il re-prezinte pe Lenin in carne si oase. Bolsevismul de stat nu s-a nascut pentru ca s-au adunat cativa descreierati la o masa si au pus-o de-o revolutie, ci pentru ca existau conditiile politice si istorice sa apara asa ceva, milioanele de morti ale Primului Razboi Mondial si destramarea Imperiului Rus fiind una dintre primele cauze. Sa nu uitam ca in 1917 Rusia era in tabara invinsilor, nu a invingatorilor. La fel ca si Germania anului 1919 si a celor care au urmat.
    Italia, desi in tabara invingatorilor, a iesit umilita din razboi si destul de sifonata dupa Pacea de la Versailles.
    Comunismul de stat din Rusia Sovietica nu a fost doar opera unui Geniu al Raului si nici macar a unei bande, desi e clar ca bagajul lor ideologic cantarea greu. Insasi “revolutia” din Octombrie 1917 nu ar fi reusit fara sprijinul Germaniei. O Germanie care stia ca arunca Rusia in haos, dar ce mai conta fata de milioanele de morti de pe front? E greu de spus daca Lenin a manipulat Germania sau invers, ce e cert, insa, e ca niciuna din parti nu ar fi reusit fara ajutorul celeilalte.

    • De acord ca plasarea “utopiei la putere” (titlul unei fundamentale carti de Aleksandr Nekrich si Mihail Heller) intr-un spatiu “oriental” permite de fapt orientalizarea chestiunii. Mai putin de acord cu felul cum percepti posibilitatea si utilitatea biografiilor politice. Nu cred ca este cazul sa fac aici o pledoarie pentru acest tip de demers: legitimitatea sa mi se pare ca tine de ordinea evidentei. “Dosarul Lenin” este construit ca follow-up la “Dosarul Stalin”. Pentru cei interesati, iata linkul la o recenzie semnata de istoricul Cristian Vasile la volumulscris de Marius Stam si de mine, lansat in iunie 2014:

      http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=2416

      Cat priveste interesul cititorilor pentru biografii politice:

      http://www.amazon.com/Lenin-A-Biography-Robert-Service/dp/0674008286

    • Marius Stan Marius Stan spune:

      Stimate domn,
      Dupa cum stim cu totii, au existat candva 2 revolutii considerate definitorii pentru modernitate, Revolutia Franceza de la 1789 si Revolutia Rusa de la 1917. De ce l-a pictat Diego Rivera pe Lenin in fresca sa, “Man at the Crossroads” (1933), la Rockefeller Center? Vedeti si schimbul de replici cu inteles din filmul Cradle Will Rock (1999). John Cusack (interpretandu-l pe Nelson Rockefeller) intreaba naiv: “De ce nu Thomas Jefferson?” Ruben Blades (interpretandu-l pe Rivera) raspunde sfidator: “Lenin ramane!”
      Morala mai larga este ca imaginea iacobinilor de sec XVIII si a bolsevicilor de sec XX bantuie orice tip de politica revolutionara pana in zilele noastre. Iata de ce sunt necesare demersuri precum Dosar Stalin si, acum, Dosar Lenin.

      • Bertolt Lazaroiu spune:

        Cred ca am spus deja ceea ce am avut de spus deja.

        Utilitatea per se a unor biografii politice? Sigur ca o vad. Depinde insa ce utilitate vrem sa-i dam. In cazul asta, utilitatea cautata este cea a comparatiei cu prezentul, dupa cum bine intuiesc si comentatorii la aceasta serie de articole. In ce masura asemenea biografii politice au efectiv puterea de a ne lamuri asupra prezentului, asta ramane de cele mai multe ori la latitudinea celui care redacteaza aceste biografii. Scriem biografii ale unor personalitati din trecut cu intentia nemarturisita de a face profetii despre prezent.
        Recunosc, insa, ca despre personajul Lenin, care nu m-a interesat niciodata in mod special, aflu cu aceasta ocazie si multe lucruri interesante, in special in ceea ce priveste reteaua de oameni si autori din jurul sau.

  2. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    „Pentru Lenin, totul este politic, inclusiv o discuție despre vreme.”

    Extraordinar ! Iată explicația unui banc celebru din anii 1970-80:
    „Doi stau la masă într-un birt. Unul spune:
    - Iarăși plouă.
    Celălat răspunde:
    - Îi bag în… de comuniști !”

    Triumful lui Lenin prin bancuri.

    Pe de altă parte nu vi se pare că „furia resentimentară”, „atacurile la persoană”, „sudalma ține loc de argument” seamănă al naibii de tare cu metodele mass-media române post-1989 ? Se amalgamează România Mare cu „„Fir-ai al naibii, Majestate!”, cu varano-antenistica, și ce mai vreți Dvs. Încă un triumf leninist !

    A bon entendeur, salut !

  3. gheorghe/gheorghieni spune:

    Imi cer scuze ca deviez putin de la subiect dar nu pot sa ma abtin sa nu remarc ca presa internationala a luat-o razna complet. Avem o invazie clara a armatei rosii in Ucraina (asta pt. idiotii ce inca mai cred ca aia fara insemnele armei si echipati beton erau veniti de pe Saturn) si BBC-ul de exemplu de trei zile vorbeste despre cum interactioneaza plantele cu oamenii sau revenirea lui Kate Bush in concert. NYT are de abia azi un articol pe prima pagina iar WP inca doarme.

    • “Deviati” doar putin. Lenin a trimis Armata Rosie in Polonia in 1920…

      http://www.ibtimes.com/miracle-vistula-turning-point-refused-turn-725675

      • gheorghe/gheorghieni spune:

        Asta chiar n-o stiam. Multumesc mult pt. informatie.

      • DanielS spune:

        Superba povestea. Ca si analogia dumneavoastra.

        Am citit deja din doua surse. Miracolul de pe Vistula pare a fi fost un moment de cotitura, neglijat de istorici. Iar meritele lui Józef Piłsudski par a fi fost de asemenea neglijate. Ciudat.

    • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

      Accesez sistematic site-ul BBC de vreo cîțiva ani însă, încă de la început, am putut remarca o nuanță stîngistă, mică, dar insistentă. Nici nu mai vorbesc de evidente deformări naționaliste – voi da imediat un exemplu complet desprins de politică. Nu de mult a murit Johnny Winter, un remarcabil ghitarist rock al anilor ´70. Deși (sau tocmai PENTRUCĂ) Anglia a produs imens de mulți muzicieni rock, depășind net USA la ”productivitatea pe cap de locuitor”, decesul americanului albinos nu a ”meritat” plasarea pe frontpage (??). Rememorînd perfecta simbioză a muzicienilor anglo-saxoni din epocă, indiferent pe care mal al Atlanticului se născuseră, am încercat o senzație de greață.

      Vae Britannia !

      Să mai amintesc rememorarea pedantă a crimelor naziste versus foarte vagile referiri la genocidul comunist ? N-are rost – se pare că tocmai generația mea (ramura occidentală) vrea să îngroape, cu tot dinadinsul, obiectivitatea ”inventată” acum 2000 și ceva de ani (de greci, cine alții ?)

      Tot de la „ceacea” Lenin ”ni se trage”.

      • gheorghe/gheorghieni spune:

        BBC-ul vi s-a parut “putin stangist”? Cred ca glumiti. Sunt stangisti de-a binelea. Urmariti doar modul in care au relatat recentul conflict din Gaza. Cred ca Putin ii face eroi ai muncii socialiste si le da steaua rosie cu picatele. Si trebuie sa mentionez ca nu sunt evreu de origine si n-am pe nimeni in familie cu acest statut, dar ce se-ntampla de decenii in media referitor la acest conflict este mai mult decat revoltator. Nu mai vorbesc de imbecilii absoluti de la ONU.

        • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

          De acord ! N-am îndrăznit să dau cu parul că-mi săreau în cap o droaie de political ”corecți” și-l forțau pe Dl. Tismăneanu să-și piardă vremea cu intervenții. Ceea ce am vrut să accentuez prin exemplul Johnny Winter este latura șovină (”jingoistă”) a stîngiștilor BBC – o contradicție întristătoare. Honni soit qui mal y pense – ce frumos sună ! Sună a dovleac uscat. Faimosul fair-play englezesc se dovedește a fi pură propagandă așa că repet

          VAE BRITANNIA ! ”Boala boului nebun” (Lenin) a infestat (și) Albionul.

          • gheorghe/gheorghieni spune:

            Dupa cum corect ati observat eu dau cu parul, insa dau argumentat. Ca nu degeaba imi blocheaza Radu F. Alexandru toate comentariile la articolele lui ce duhnesc de la o posta a propaganda de partid insotite de ipocrizia de rigoare.

  4. Andrei A. spune:

    În germană avem doar un pic mai târziu, “vernichten”, “ausrotten”, etc. Există cineva care își poate asuma “drepturi de autor” în ce privește acest gen de discurs politic care nu lasă loc de prizonierat pentru opoziție ? (în fine, este și menit să intimideze până ce după luarea puterii să devină sentință). Lenin este creditat ca poliglot- adevărul este că se “descurca” în câteva limbi.
    Ați citat literatorii ruși favoriți ai liderului bolșevic. Există și o listă echivalentă din literatura universală ?

    • Goethe (“Faust”), Balzac, Zola…

      La rusi, nu trebuie uitati Nekrasov si Korolenko. Nu cred ca-l pasiona Cehov.

      • Andrei A. spune:

        Dată fiind imensa lui curiozitate intelectuală, cu siguranță Goethe ar fi vizitat URSS. Impresiile de călătorie imaginare rămân la latitudinea oricui :) Și totuși, poate niște ani de leninism în plus ar fi asigurat măcar o mai mare cotă de supraviețuire în literatura sovietică. Marele han georgian de la Kremlin avea un fel foarte aparte de a-și manifesta nemulțumirile provocate de lecturi…

        • Angelo Mitchievici si Codrut Constantinescu au scris despre pelerinii politici. Poate Goethe s-ar fi dus, nu stiu, nu stim. Dar au mers Gide (stim ce-a rezultat), mai devreme Panait Istrati, cu ale sale iluzii despre bolsevismul originar si deziluzii despre stalinism. Feuchtwanger a scris o carte abominabila in favoarea lui Stalin. Malraux a tacut in timpul Marii Terori. Cartea clasica despre vizitele la Mecca revolutiei mondiale o datoram profesorului Paul Hollander.

          Lenin a permis plecarea pe faimosul vapor al filosofilor a unor intelectuali celebri, inclusiv Nikolai Berdiaev si Pitirim Sorokin. Evident, sub Stalin o asemenea situatie ar fi fost negandit. Sub Stalin se pleca nu spre Vest, ci spre Gulag. Pe de alta parte, sub Lenin a fost impuscat poetul Nikoai Gumiliov, sotul Annei Ahmatova. Gulagul s-a infiintat in anii cand Lenin era liderul partidului si al guvernului (Consiliul Comisarilor Poporului). Le fel si Ceka. “Toleranta” lui Lenin era extrem de redusa si selectiva. A ingropat libertatea politica fara urma de regret ori remuscare. A intemeiat, cu fanatica pasiune, un regim liberticid.

          • Andrei A. spune:

            Nu era o speculație filo-leninistă, ci mai curând una în ce privește un rău mai redus față de ce a urmat. Din câte știu eu, Istrati și Kazantzakis aproape că n-au reușit să mai plece. Și Nabokov descrie o întâlnire în Germania cu un agent de „recrutare” pe care l-a întrebat ce s-ar fi întâmplat în cazul în care întors în URSS, ar fi vrut totuși să iasă înapoi. ”O să vă placă negreșit, domnule !”.
            Este totuși remarcabil faptul că în ciuda imenselor dificultăți, literatura și cinematografia sovietică au „explodat” în anii ‘20- chiar și artele plastice, deși au avut „ghinionul” de a fi repede captate pentru propagandă. Avangardiști de la 1917 au ajuns să facă afișe- care sînt superbe, dacă poți face abstracție de conținut. Ar fi un subiect aparte, dat fiind că în oceanul de propagandă sovietic sau nazist există totuși valori artistice indubitabile. Dar nu e o discuție facilă… O bună parte a artiștilor germani s-a salvat prin emigrare- cei din URSS „au avut mai puțin noroc”. Nici o altă țară, să-i zicem europeană, nu și-a mutilat propria cultură la acest nivel.
            Am citit relatările lui Koestler în ce privește vizita lui în URSS. Nu aș condamna aprioric pe cineva care a fost comunist în acei ani, fără să aibă o înțelegere a încarcerării progresive din URSS. Pentru mulți a fost în anii ‘30 o opțiune anti-fascistă și din punctul ăsta de vedere discuția ar putea fi mai nuanțată.
            Cred că trebuie apreciată sinceritatea lui Istrati după întoarcerea în Vest, care i-a adus un munte de reproșuri și uși trântite în nas, din partea celor care „l-au lansat”. Din câte știu eu, și Koestler a fost etichetat drept fascist, de „crema-cremei” intelectuale din Franța. După părerea mea, o dată cu înfrângerea Germaniei naziste și expunerea treptată a ororilor din Gulag, circumstanțele atenuante pentru simpatizanți se epuizează.

            • Bertolt Lazaroiu spune:

              Cred ca v-ar interesa si “Jurnalul moscovit” al lui Walter Benjamin. Contine, pe langa multe lucruri neinteresante, cum ar fi pretul jucariilor de colectie, si cateva descrieri ale atmosferei si vietii din Rusia sovietica din primii ani ai lui Stalin, cand inca nu incepuse marea sa opera de lichidare.

            • Corneliu Cazacu spune:

              @Andrei. A.

              “Este totuși remarcabil faptul că în ciuda imenselor dificultăți, literatura și cinematografia sovietică au „explodat” în anii ‘20- chiar și artele plastice, deși au avut „ghinionul” de a fi repede captate pentru propagandă.”

              Poate ca din cauza NEPului …

            • Bertolt Lazaroiu spune:

              @Corneliu Cazacu: NEP-ul propriu-zis are putin de-a face cu ceea ce spuneti. Ce-i drept, fara NEP nu am fi avut Ilf si Petrov. Insa pe Maiakovski, Esenin, Meyerhold sau Eisentein i-a cam durut in parti de NEP. NEP-ul e doar o expresie in plan economic a unei dorinte de deschidere ceva mai mare de care a dat dovada nucleul Lenin spre deosebire de cel al lui Stalin.

  5. Nedumerit spune:

    Cinci zile si nimic! Credeti ca suntem niste prosti, surdo-muti? Ocoliti cu orice pret subiectul TB-Udrea. Ce asteptati dle? In saptamana trecuta, articole importante despre Macovei si Ponta, dar acum: mereu despre…Lenin…Aveti curajul sa nu stergeti comentariul acesta? Cand veti avea curajul sa ne spuneti parerea dvs. despre subiectul TB-Udrea? Va multumesc. — Un fan cam nedumerit

    • Stiti ceva, scriu ce vreau, unde vreau si cand vreau. Se numeste libertate de expresie. Nu va intereseaza “Dosarul Lenin”, este OK, nu cititi aceste texte. Pana una alta, eu predau aici, iar unul din cursuri este direct legat de ceea ce scriu in aceasta serie de articole. O intrebare, la randul meu, in numele cui vorbiti folosind pluralul? Sa va mai spun ceva, vor urma si alte articole despre Lenin, semnate de mine, de Marius Stan si de amandoi. In 2017 se va aniversa centenarul revolutiei bolsevice. Poate mai corect ar fi sa spun se va comemora. Ne pregatim si noi in felul nostru :)

  6. Nedumerit spune:

    Va multumesc pentru raspuns. De acord, e dreptul dvs. Credeti ca sunt singur, ca nu exista altii care se indoiesc: de ce nu raspunde Profesorul Tismaneanu? Desigur, ma intereseaza “Dosarul Lenin” si va multumesc pentru articol. Dar e atat de ciudat, cel mai putin mi se pare, nu aveti nimic de spus despre subiectul acesta–mai ales fiindca se pare ca aveti o parere buna despre Monica Macovei (sunt de acord!)?

  7. Nu ma asteptam ca asemenea subiecte sa fie atat de actuale astazi ! Incotro se indreapta Romania si Europa in general ?



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)