Home » Analize »Global / Europa »Politica & Doctrine » Citesti:

… 4 iulie – o Declaratie cu doua taisuri

Alin Fumurescu iulie 4, 2016 Analize, Global / Europa, Politica & Doctrine
8 comentarii 1,033 Vizualizari

… pentru ca se implinesc 240 de ani de la aprobarea documentului fondator al Statelor Unite (semnarea propriu-zisa a avut loc in August 1776), se cuvine sa trecem macar putintel dincolo de obisnuitele platitudini. La urma urmelor, vorbim aci de un text extrem de scurt – poate incapea cu usurinta pe o coala de hartie ceva mai mare – dar unul extrem de influent, nu doar la nivelul SUA, ci al intregii lumi care si-a gasit in America si, implicit, in Declaratie sursa de inspiratie. Anecdote de genul declaratiei lui Benjamin Franklin, “We must all hang together, or assuredly we shall all hang separately” (“Trebuie sa ne atarnam unii de altii, altminteri cu siguranta vom fi atarnati/spanzurati separat”), desi suculente, nu fac decat sa escamoteze gravitatea problemelor pe care Declaratia le si adreseaza dar le si ridica.

Mai intai de toate, denumirea-i oficiala nu e, literal vorbind, Declaratia de Independenta. Formula nu se regaseste nicaieri in textul original, fiind adaugata ulterior, de catre o mana necunoscuta, pe spatele documentului. E “The unanimous Declaration of the Thirteen united States of America“. Nu e o declaratie a poporului american, “We the People“, precum in actuala Constitutie, ci a Statelor, si nu e a United States, ci a united States. Detaliul absentei unei majuscule se va dovedi crucial mai tarziu. Fara a exagera prea tare, putem spune ca o majuscula lipsa a costat cel putin vreo 600,000 de vieti. Sa continuam, insa, cu primele doua randuri:

When in the Course of human events, it becomes necessary for one people to dissolve the political bands which have connected them with another …” (“Cand, in decursul istoriei, devine necesar ca un popor sa dizolve legaturile politice care i-au conectat cu un altul …“). Suna usurel ciudat? Da, pentru ca este! In aceeasi fraza intalnim, fara sughituri intelectuale, doua intelegeri ale “poporului”: pe de o parte, cea clasica, in care “un popor” (one people)  e unul, un tot, o comunitate care depaseste suma partilor; pe de alta, cea moderna, in care poporul e doar colectia indivizilor care-l compun (“them“). Pana in ziua de astazi poti zice, cu egala indreptatire lingvistica, “the American people is a hard-working people” sau “the American people are hard-working people“.

De-o fi una, de-o fi alta, despre ce “popor”/”people” e vorba in Declaratie? Despre “poporul Statelor Unite” sau despre “poporul” fiecarei colonii/stat? Cine citeste cu atentie lista acuzatiilor aduse Regelui George va trebui sa accepte ca referinta e la “poporul” fiecarui stat, nu la cel al Statelor Unite. Citim, bunaoara: “He has refused for a long time, after such dissolutions, to cause others to be elected; whereby the Legislative powers, incapable of Annihilation, have returned to the People at large for their exercise; the State remaining in the mean time exposed to all the dangers of invasion from without, and convulsions within.” E limpede ca vorbim aici despre Legislativul fiecarei colonii in parte si, implicit, despre “poporul” fiecarei colonii in parte.

Istoria pre-independenta a coloniilor cu Marea Britanie sustine si ea aceasta interpretare. Initial, legislativele fiecarei colonii erau dispuse sa accepte autoritatea (in materie de taxare) a Parlamentului britanic in privinta comertului exterior, dar nu si al celui interior. (Celebra fraza, “no taxation without representation” avea sa apara ceva mai tarziu si, din punctul de vedere al britanicilor, era lipsita de noima, orice reprezentare fiind, din perspectiva lor, in buna masura, virtuala. Nu era nevoie sa votezi pentru a fi reprezentat in Parlament. Nu doar femeile, bunaoara, nu aveau drept de vot, dar segmente intregi de populatie din Anglia erau la fel de lipsite de acest drept, dar nimeni nu facea caz de asta.) Parlamentul britanic a raspuns, clasic, cu ideea ca o suveranitate impartita e absurda logic: suveranitatea e suveranitate in masura in care poate decide orice, ne-avand a imparti puterea cu nimeni. La randul lor, colonistii au raspuns ceva de genul “bine, atunci Parlamentul britanic nu mai are nici o autoritate asupra noastra, singura legatura a fiecarei colonii cu Marea Britanie fiind direct cu Regele (coroana), dupa cum o demonstreaza si asa-numitele royal charters, formulate dupa modelul contractului guvernamental, intre popor si conducator“. Fiecare colonie, in parte, sustinea ca are un contract cu regele, ocolind Parlamentul (unde n-ar fi obtinut, oricum, niciodata, majoritatea de voturi.) Asa se explica de ce Regele e tinta acuzatiilor din Declaratie, nu Parlamentul care, in definitiv, era responsabil pentru toate taxele ce-i nemultumeau pe colonisti.

Partea cu adevarat interesanta, insa, de-abia de-acum incepe. Colonistii americani n-au negat niciodata legaturile “de sange” cu restul Marii Britanii. Dimpotriva. In ultima parte a Declaratiei chiar se vorbeste despre “our British brethren” care au ramas surzi la vocile dreptatii si ale cosangvinitatii. (“They too have been deaf to the voice of justice and of consanguinity.”) Din aceste motive, politice, poporul britanic devine un popor strain, ca oricare altul, dusmani in timp de razboi, prieteni in timp de pace (“Enemies in War, in Peace Friends“). Ce inseamna asta? Ca “poporul” se formeaza politic si se mentine in existenta prin Legislativ! Traditie, legaturile de sange, cultura sau mai stiu eu ce, devin, in cel mai bun caz, chestiuni secundare.

De aici si confuzia prezenta pana-n ziua de astazi: Avem, pe de o parte,  un contract guvernamental intre “un popor” si Rege, un popor unit politic cu alte “popoare” (din alte colonii, din Marea Britanie, etc), iar pe de alta parte, avem un popor format “politic”, prin libera vointa a indivizilor ce-l compun, vointa manifestata in Legislativul care-l tine-n viata ca popor, adicatelea ceea ce se numeste astazi un “contract social(termenul vremii era “compact”). Subliniez: aici e votba despre minoritati si majoritati. Oricat de “reprezentati” ar fi fost colonistii in Parlamentul britanic, ar fi ramas o minoritate lipsita de putere efectiva – si toata lumea a inteles foarte bine asta. De aici nevoia de secesiune.

Hopa! Am spus secesiune! Am spus! Si-au spus-o si statele Sudului, ceva mai tarziu, cand si-au declarat independenta. Pentru ca, nu-i asa? am cazut de comun acord ca, “when in the course of human events it becomes necessary for one people …” Nu ca n-ar fi exista legaturi de cosangvinitate intre statele din Sud si cele din Nord – nimeni n-a sustinut asta. Atata doar ca Legislativul federal, sustineau Sudistii, partial indreptatit, era dominat de o majoritate Nordista care le ignora interesele. Adevarul e ca, datorita ambiguitatii Declaratiei, fiecare a citit in ea ce-a vrut, ca-n testul Rorschach, cel cu petele de cerneala. Si-au murit mai bine de 600,000 de oameni – mai multi decat in toate celelalte razboiae purtate de americani de atunci pana acum.

Abraham Lincoln, bunaoara, a ales sa se concentreze pe partea cu “We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal …”, fara insa a preciza nici el, dupa cum observa Arendt, daca prin dreptul inalienabil la cautarea fericirii se intelege fericirea in si prin comunitate (principiul republican) sau cea a individului atomizat (principiul liberal). Cu alte cuvinte, fara a lamuri daca vorbim despre “popor” ca despre o comunitate sau ca despre o suma a partilor. Cand statele Sudului au sustinut ca Uniunea e rezultatul vointelor Statelor, dupa cum reiese din Declaratie dar si din Articolele Confederatiei (prima constitutie, aproape uitata, a SUA), Lincoln a replicat cu un argument extrem de inteligent: pana la Declaratie, nu au existat State, doar colonii. Statele si-au dobandit statutul de “stat” doar dupa Decalaratia celor 13 State unite.

Si uite-asa, ajungem iarasi la majuscule – sau la absenta lor. Sunt Statele Unite, State unite, sau state Unite? Ce-a fost la inceput? Oul sau gaina? Si ce formeaza – si mentine in viata! – un popor? Si ce reprezentam? Oameni sau comunitati? Interese individuale sau interese comunitare? S.a.m.d. Macar pentru ca Uniunea Europeana trece prin ce trece, si tot merita sa ne gandim ceva mai mult la toate astea.

Ar mai fi inca multe de spus despre acest text extrem de scurt si de influent, dar nadajduiesc c-ati prins ideea: Cuvintele conteaza. Ideile din spatele cuvintelor conteaza. Pentru confuzii din astea ucizi si te lasi omorat.

Happy Fourth of July!

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. DanT spune:

    Dacă urmăm argumentul lui Lincoln, atunci Texasul (independent faţă de Mexic în 1836, recunoscut de SUA, aderă la Uniune în 1845) ar avea dreptul la secesiune (spre deosebire de celelalte state), dacă ar susţine că interesele sale “sunt ignorate de Congresul SUA”.

    • victor L spune:

      Te-ai reprofilat?
      Pina acum te prezentai ca specialist in problemele Rusiei; deja te-ai globalizat?

    • Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

      @DanT – Asa e, numai ca alaturandu-se “rebelilor” – si pierzand -, Texasul si-a pierdut acest drept.

      • DanT spune:

        Amuzant argumentul dvs.: Texasul a avut dreptul la secesiune, dar l-a pierdut deoarece a încercat să şi-l exercite. :)

        • Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

          Argumentul Nordului a a fost ca si l-a exercitat “ne-constitutional”, utilizand forta alaturi de “rebeli”.

          • DanT spune:

            Problema n-ar fi ce s-a întâmplat în 1861. Problema ar fi pe viitor. Texas şi Hawaii sunt într-o situaţie asemănătoare cu a Scoţiei. Au fost ţări independente, recunoscute de SUA, înainte de includerea în Uniune.
            Colac peste pupăză, SUA au recunoscut că răsturnarea Regatului Hawaii a fost ilegală:
            “The Congress–
            (1) on the occasion of the 100th anniversary of the illegal
            overthrow of the Kingdom of Hawaii on January 17, 1893, acknowledges
            the historical significance of this event which resulted in the
            suppression of the inherent sovereignty of the Native Hawaiian
            people;”
            https://www.congress.gov/bill/103rd-congress/senate-joint-resolution/19/text

  2. MIHAI 2 spune:

    Un articol cu atat mai interesant cu cat a devenit de actualitate o rescriere a actelor constitutive ale UE. Modelul american constituie o posibila sursa de inspiratie. poate chiar pentru un copy paste.
    Din pacate la noi scena cu consilierul de la Prahova sarutand mana noului Presedinte al consiliului judetean a eclipsat orice alt eveniment.
    Si a pus – nemeritat – in umbra gesturile echivalente pe care oameni mult mai mari in ierahie decat consilierul acela slugarnic le fac anual in prima saptamana din iulie.

  3. Bogdan Brebenel spune:

    Așa este, coloniile și-au dobândit statutul de “states” prin ascensiunea la uniune. A fost unul din lucrurile introduse de John Adams și negociat “la sânge” cu reprezentanții tuturor celor 13 colonii. Inițiatorii declarației au dorit unanimitate și nu s-au oprit până când nu au obținut-o.

    Ce este interesant din perspectiva actuală a Brexit-ului este controversa care a existat acum 240 de ani (cu ecouri până în prezent) în jurul rolului autorităților federale din cadrul uniunii… “Federaliștii” – sau partida Hamilton- susțineau un guvern federal puternic, o bancă centrală, proiecte de infrastructură. In general, favorizau relații strânse cu Marea Britanie. “Democrat Republicanii” – partida Jefferson- erau înclinați spre o uniune laxă, rolul guvernului federal fiind mai degrabă cel de a asigura securitatea cetățenilor, a negocia tratate comerciale cu puterile europene în numele statelor uniunii, etc. Democrat Republicanii (Partidului Democratic de azi) favorizau legături strânse cu Franța, cea mai mare putere mondială la acea vreme.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alin Fumurescu


Alin Fumurescu

om Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)