Home » Global / Europa » Citesti:

A cui este “Macedonia”?

Costas Polinakis ianuarie 30, 2018 Global / Europa
8 comentarii 2,698 Vizualizari

Probabil că multă lume se întreabă ce anume a făcut să se strîngă, zilele trecute,  în Salonic, al doilea cel mai mare oraș al Greciei, peste 500.000 de oameni (conform organizatorilor) fluturînd steagul național și strigînd sloganuri de genul: “Macedonia este a Greciei”.

Cum se explică “încăpățînarea” autorităților de la Atena de a nu accepta – de peste 20 de ani – ca micul stat desprins din fosta Iugoslavie să folosească numele de “Macedonia”, așa cum este deja recunoscut – e drept că în varianta FYROM – de majoritatea statelor lumii?

O scurtă rememorare a istoriei recente ne va ajuta, poate, să înțelegem mai bine.

”Ceilalți sunt de vină”

“Republica Populară Macedoneană” există de la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd a fost înființată “Republica Populară Federativă Iugoslavă” (mai tîrziu, cînd a ajuns la “nivelul de dezvoltare economică și socială” corespunzător, redenumită fiind ca “Republică Socialistă”).

De ce tocmai acum și-au amintit grecii că le sunt amenințate interesele naționale, “Macedonia” fiind denumirea regiunii din nordul Greciei unde se afla și capitala Imperiului Macedonean, amănunt cu semnificație istorică atît de importantă pentru Grecia? Este exact argumentul de care se folosesc astăzi și cei mai multi comentatori în Grecia: „de ce nu s-a acționat atunci?”. De ce Grecia nu a protestat oficial cînd Tito a înființat noul stat?

Iar răspunsul preferat al formatorilor de opinie, fie de stînga, fie de dreapta, este: „ca să favorizeze politica externă a Occidentului, care în perioada respectivă vedea cu speranță îndepărtarea lui Tito de linia oficială sovietică”.

Cum e firesc pentru o țară balcanică, pentru problemele noastre „ceilalți sunt de vină”. “Noi am fi protestat atunci, dar nu ne-au lăsat”. Problema a rămas astfel nerezolvată, mai precis ignorată de Atena, la acel moment abia ieșită din războiul civil și aflată deja în sfera de influență engleză. Autoritățile elene urmau așadar politica externă a Occidentului din timpul Războiului Rece, ignorînd „probleme minore” cum ar fi numele unei republici din cadrul unei federații conduse de un lider comunist „cu care trebuie să menținem pe cît se poate relații bune”, nu numai pentru că suntem vecini, dar mai ales pentru că ne face (nouă și aliaților noștri) jocul politic care ne favorizează (îndepărtarea de dușmanul principal, Uniunea Sovietică).

Mai puțin însă se discută acum despre răspunderea comuniștilor (greci, iugoslavi, bulgari și, bineînțeles, sovietici) pentru apariția și escaladarea “crizei macedonene”, care încă de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial au sugerat înființarea unei “republici democrate” independente, incluzînd si teritorii desprinse din nordul Greciei.

Mai precis, încă din anii ‘20 (adică la puțin timp de la revoluția bolșevică) comuniștii iugoslavi si bulgari condiționau aderarea proaspătului Partid Comunist Grec la Internaționala Socialistă de aprobarea rezoluției Congresului Internaționalei, în care se menționa înființarea unui “stat macedonean independent” (care cuprindea si tot nordul Greciei) și recunoașterea “dreptului la autodeterminare al proletariatului din Macedonia si Tracia grecească”.

Syriza (partidul de guvernămînt din Grecia actuală), ca “moștenitor” al comuniștilor, este chemat acum să „rezolve” problema aceasta: dacă vecinii de la nord sunt îndreptățiți sau nu să-și folosească numele de „macedonean”, strîns legat de istoria antică a grecilor. In extenso, să-și aroge și istoria Imperiului Macedonean și pe liderul lui de faimă mondială, Alexandru cel Mare, considerat erou național în Grecia.

Copiii din Grecia învață din clasa primară să-l admire pe Alexandru cel Mare ca un erou ilustru și reprezentant de seamă al civilizației antice grecești. Ca părinte de copil trecut prin școala greacă pot să confirm că prima mențiune despre Aristotel în manualele grecești este că „a fost dascălul lui Alexandru cel Mare”. Asta îl caracterizează, înainte de toate, în opinia celor care decid formarea viitoarelor generații de greci, pe omul care a marcat pentru totdeauna gîndirea universală și cu care poporul elen are, într-adevăr, motiv să se mîndrească. De asemenea, războaiele de cucerire ale lui Alexandru cel Mare sunt „campanii” care au răspîndit civilizația greacă „pîna în India” (așa cum probabil că există și francezi care considera că „Napoleon a dus o campania de civilizare a Europei, oprită brutal de ruși”).

Deși are atîtea personalități cu care se poate mîndri, poporul grec își învață copiii să admire cuceritori și pe nimeni nu intrigă lucrul ăsta, considerînd ceva firesc „să-ți admiri eroii”. Să spui în ziua de azi în Grecia că Alexandru cel Mare a fost un cuceritor este la fel de riscant pe cît era pentru un istoric sau jurnalist român să afirme, la începutul anilor ’90, că „lui Ștefan cel Mare îi plăceau femeile” și că „mai colabora cu Poarta cînd și cînd” sau că „Mihai Viteazul nu vorbea prea bine românește”.

Nimeni nu vrea să riște

Revenind la politica de azi… Să fie intenția actualului guvern de a rezolva criza un mod de „asumare a răspunderii” pentru greșelile trecutului? Cert este că, cel puțin în ceea ce privește numele statului vecin, Syriza a dat dovadă de mai multă flexibilitate decît orice alt guvern anterior. Nu numai că nu au susținut manifestația de la Salonic, dar chiar sunt deschiși la dialog și dispuși să „cedeze” (se speculează că or să accepte un nume ca „Macedonia de Nord” sau „Noua Macedonie”, spre deosebire de toate celelalte partide, inclusiv partenerul de guvernare al lui Țipras, care a declarat ferm că nu acceptă numele de „Macedonia” în denumirea statului vecin).

Ba mai mult, s-au găsit zilele astea și deputați Syriza care au declarat că manifestația de la Salonic a fost organizată de extremiști de dreapta. Atît partidul de guvernămînt cît și opoziția au găsit ocazia să se acuze unul pe celălalt chiar și de “trădare națională”, cazul fiind atît de sensibil încît nimeni nu se exprimă concret dacă “este bine sau nu să se cedeze numele”. Să declari ferm, în Grecia, că ești dispus să faci concesii (de altfel este vorba de negocieri, unul cedează de aici, celălalt de dincolo…) și să accepți că vecinii pot să folosească chiar și un nume compus dar care să includă „Macedonia”, este sinucidere politică.  Țipras își poate pierde automat partenerul de guvernare și, implicit, majoritatea în parlament.

Ca și în cazul crizei economice izbucnite acum cîțiva ani, nimeni nu vrea să scoata castanele din foc si să găsească o soluție: în cazul crizei economice să aplice reforme drastice, în cazul „crizei macedonene” să cedeze numele.

Printre puținele personalități politice care își permit să-și exprime opinia moderată se numără primarul Salonicului, care la cei peste 70 de ani nu se sfiește să-și “etaleze” tatuajul și cercelul din ureche, într-o societate dominată de tradiționalism. Iannis Boutaris, proprietarul unei mari fabrici de îmbuteliere de vinuri, nu numai ca s-a distanțat de mega-manifestația organizata chiar în orașul său, dar are curajul să declare că „nu trebuie să avem exclusivitate asupra numelui de Macedonia, întrucît Macedonia antică se întindea și pe teritorii care se află acum nu numai în fosta republica iugoslavă, dar chiar și în Bulgaria”.

Oricare ar fi realitatea istorică, “problema macedoneană” n-ar fi existat dacă aveam o Uniune Europeană funcțională, dacă cele două state (mici nu numai la scară globală, dar chiar și pentru Europa) care își revendică numele de „Macedonia” ar fi fost suficient de dezvoltate economic, iar populația să aibă maturitatea de a fi preocupate de cooperare și de viitor.

O „zonă Schengen” care să fi inclus toate statele balcanice ar fi făcut inutile orice fel de revendicări teritoriale, dar experimentul european (din cîte se pare eșuat) este greu de înțeles chiar și în țara care „a dat naștere civilizației europene”. În Grecia, chiar și în ziua de azi se vorbește despre „dictatura europeană”, iar extinderea UE este percepută (atît de extrema stîngă cît și de cea de la dreapta) ca „imperialism european”.

Gloria de altă dată reimaginată azi – Foto: Sinopsis

Îngrijorarea autorităților elene privind pretențiile teritoriale ale vecinilor din nord nu este recentă și nu e legată numai de fosta republică iugoslavă. Să nu uităm că vorbim de Balcani, că de la dizolvarea Imperiului Otoman (pentru care “Macedonia” era o provincie cu delimitare strict geografică) au avut loc nu puține războaie balcanice. În memoria grecilor sunt încă vii războaiele cu bulgarii, care și ei încercau „să ajungă la Mediterană”, plan care li s-a materializat pentru o scurtă perioadă cînd au beneficiat de alianța cu Germania nazistă si Italia fascistă, cu care împărțiseră Grecia în zone de influență.

La început a fost… comunismul

Un pic mai tîrziu, la începutul Războiului Rece, Stalin a încercat să folosească rivalitatea dintre aceste popoare balcanice, deși întelegerea cu Churchill era clară: Europa de Est în schimbul Greciei. Astfel încît tot amestecul ăsta indirect (Uniunea Sovietică nu a susținut niciodată fățiș pe comuniștii greci, nici măcar sub formă de „proteste” cînd armata engleză trăgea în manifestanți în decembrie ’44), nu este străin de complicațiile care se resimt pînă în ziua de azi.

La întrevederile cu Churchill, liderul sovietic îl asigura că „nu îl interesează problema greacă” (încercînd pe calea asta să obțină cît mai mult din Europa de Est, inclusiv Polonia). Pe la spate însă, „trimișii” sovietici în Grecia instruiau pe rebelii comuniști să nu cedeze în fața englezilor, ba chiar să nu evite conflictul deschis. Ce a urmat a fost un război civil devastator, cu o Uniune Sovietică ce nu s-a implicat deloc oficial, în schimb Tito i-a susținut deschis pe rebelii greci. Să fi avut Stalin (sau mai tîrziu Tito) vreo ambiție ca prin asta sa ajungă la mult rîvnita Mediterană, la care englezii nu ar fi cedat cu nici un preț?

Implicarea comuniștilor în crearea Republicii Macedonia și a identității naționale “macedonene” nu este deloc de neglijat. Încă din timpul războiului, cînd pe teritoriul Greciei acționau partizanii comuniști greci sprijiniți de cei iugoslavi, se vorbea despre „eliberarea Salonicului” și înființarea unui „stat macedonean democratic”. “Avîntul” i-a mai fost temperat lui Tito în ’45, cînd emisarul special englez în proaspăt eliberata Iugoslavie l-a avertizat ca „nici un fel de efective militare să nu treacă granița eleno-iugoslavă” (englezii se confruntau deja cu comuniștii greci). Astfel că liderul partizanilor iugoslavi s-a limitat la obținerea controlului total asupra „Macedoniei lui”, continuînd însă să-i sprijine pe camarazii greci chiar și în timpul războiului civil.

Ulterior, Tito și-a creat în Balcani propria „Uniune Sovietică”, s-a desprins de Internaționala Socialistă și s-a apropiat de Occident. Iar, pîna la încheierea Războiului Rece, Balcanii au fost caracterizați de o relativă liniste. După moartea lui Tito, căutarea unei „identități naționale” în federația care se destrăma a afectat bineînțeles și cea mai sudică dintre republicile iugoslave, doar că numele atribuit la începutul Războiului Rece a devenit problemă pentru vecinii lor de la Mediterană.

Grecia, ca putere regională cu influență (să nu uităm că este membru al Pieței Comune europene încă din anii ’80 și al NATO din ’50), s-a folosit de dreptul său de veto, blocînd astfel pînă în ziua de azi aderarea fostei republici iugoslave la cele două organizații, pînă cînd nu se va reglementa statutul legat de numele oficial și schimbările implicite din constituția statului vecin.

Nici Filip al II-lea nu e uitat – Foto: Sinopsis

Bineînțeles că și la Skopje au apărut în perioada asta (de la desființarea Iugoslaviei) „curente” care alimentau naționalismul, istorici care dovedeau „continuitatea civilizației macedonene” pe teritoriul fostei republici iugoslave, politicieni care visau la „Macedonia Mare” cu capitala la Salonic. Aeroportul internațional din Skopje a fost denumit „Alexandru cel Mare”, pe steag s-a adoptat „Soarele de la Vergina” (o localitate mică din apropierea Salonicului care se presupune că a fost capitala Imperiului Macedonean și unde se află mormîntul lui Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare) iar centrul capitalei Skopje e acum un amestec de statui și monumente kitsch ce evocă trecutul glorios.

Una dintre pretențiile Atenei la negocieri este modificarea articolului 49 din constituția Republicii Macedonia (cum e cunoscută deocamdată uzual în mai toată lumea), articol în care se stipulează că “statul macedonean va susține interesele națiunii macedonene în statele vecine și în restul lumii”, text perceput ca iredentist de catre autoritățile elene.

Interesante sunt și mărturiile lui Mikis Theodorakis, unul dintre cei mai cunoscuți compozitori greci (printre altele, este autorul celebrului dans al lui Zorba). Theodorakis, foarte activ în mișcarea de rezistență comunistă și prieten cu Tito, spune că a fost invitat de liderul iugoslav să compună muzica pentru un film a cărui acțiune urma să se desfășoare în “Macedonia”.

Cînd a citit însă scenariul a refuzat oferta, deoarece grecii erau reprezentați ca niște cuceritori ai Salonicului. Ba mai mult, susține Mikis Theodorakis, în acel moment s-a sfîrșit și „prietenia” lor, întrucît compozitorul a realizat că, de fapt, ambiția lui Tito era să stîrnească o identitate națională și încet-încet să încorporeze și nordul Greciei în „Macedonia lui”, ca să ajungă astfel la Egee. De fapt, să pună în aplicare planul inițial de înființare a unui stat comunist independent cu o mare parte din teritoriul Greciei.

Theodorakis – mai susține în declarația lui recentă – a explicat liderului iugoslav că nu poate face așa ceva și că el (Tito), care a pus interesul național deasupra ideologiei nemaivrînd sa fie dependent de Moscova, ar trebui să înteleagă poziția lui ca cetățean grec. Conform lui Mikis Theodorakis, atunci a început cultivarea identității macedonene în statul vecin, care după moartea lui Tito s-a amplificat.

O concluzie despre „cine este de vină pentru problema macedoneană” și, mai ales, „de ce nu se găsește o soluție”, nu este ușor de tras, ca mai în toate cazurile de dispute teritoriale. Merită însă, cred, reținute următoarele: ne aflăm în inima Balcanilor, comuniștii nu sunt străini de problemă, iar Mare Nostrum rămîne la fel de importantă și în prezent, pe cît era în antichitate și în Evul Mediu.

Articol aparut in revista Sinopsis

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. Vasile spune:

    În lumea asta se fură orice, de la coduri sursă la petrolul din pământ, dar să furi o întreagă istorie a unui popor, pe care tu, populație slavă, să ți-o însușești, parcă e prea de tot.

  2. PAFI spune:

    Asa cum spune autorul, e complicat. Sigur ca in Republica Macedoni se vorbeste o limba slava si ca elementul etnic slav e important. Dar chiar nu (mai) exista nici o legatura cu Macedonia antica? S-o fi retras, cu totul, populatia catre sud dupa migratia slava? Un compromis e de dorit, nu stiu insa care ar fi acela si nu cred ca politicienii vor avea intelepciunea dar si libertatea sa-l caute.

  3. Dan Nicolescu spune:

    Dece uita sa pomeneasca autorul una din problemele istorice esentiale ale MACEDONIEI ( grecesti, iugoslave, bulgaresti albaneze sau ac cui s-o mai trezi cu idei nastrusnice sau pretentii ), si anume EXISTENTA CA ELEMENT VITAL A POPULATIEI MACEDO-ROMANE SAU AROMANE ?
    Ca timp de peste 70 de ani, slugile din Romania ale Moscovei ( lichelele comuniste ) si apoi lichelele polticianismului romanesc pina astazi, au uitat de politica dusa de inaintasi de sprijinire sub cele mai variate ( si uneori eficiente ) forme a ROMANIOR MACEDONENI, asta este o alta trista poveste cu un rezultat tris si umilitor pentru Romania si Romanii aflati in afara teritoriului tarii. Ass-a permis deznationalizarea aproape complecta a Romanilor Macedoneni din Grecia si Iugoslavia, disparitia unei civilizatii si a unei lumi.
    Cred ca un istoric, sau chiar un ziarist citit si mai ales onest trebuie sa tina seama de aceste lucruri

    • Roland spune:

      Istoria aromanilor, pe teritoriu romanesc, este infima (la scara istoriei), si este un efect al migratiei.Un mare rol l-a avut Regina Maria. Inaintea anilor 20′ din secolul trecut, populatia aromana din Ro, era insignifianta .Dupa aparitia comunistilor la putere (anii 50′) aromanii s-au impartit in 2 tabere : unii s-au acomodat cu regimul si noul sistem, iar ceilalti dupa ce s-au batut cu el, au inceput sa il ignore. Asa se face, ca intreg comertul si turismul din Dobrogea a fost inundat efectiv de elementul aroman. NR Nu incercati sa tineti teoria romanilor, mai romani decat romaii, si sa aduceti argumentul lingvistic (des folosit de catre egretatul Djuvara), fiindca intrati pe un teren minat.
      Ar fi bine ca autorul articolului sa vada actuala Macedonie si prin prisma miscarii socialiste ELAS, adica si-au cam facut-o cu mana lor, in contextul in care grecii si Grecia uita ca nu mai sunt helleni (ci urmasi ai bizantinilor sub stapanre otomana), de cca. 1400 ani .

  4. George Petrineanu spune:

    Un exemplu incredibil de infantilitate la doua popoare deodata care isi pierd timpul cu o pseudo-problema.

    Exista o tarisoara minuscula, Liberland care isi disputa dreptul de existenta undeva pe Dunare, intre Croatia si Serbia. Daca acestia ar fi voit sa se cheme “Dobrogea” sau “Internet” sau “Bankomat” sau “Himalaia”, deci nu denumirea protejata a unui produs, ci un nume pur si simplu desi refolosit, care ar fi fost problema?

    In Germania exista Elvetia Saxona, dar, mai interesant, exista Elvetia Franceza (in Bavaria!) iar in fosta Basarabie localitatea Paris samd. Nu pare sa explodeze nimeni din cauza asta.

    Poate ca aceasta gilceva e de mare folos ca sa invatam cit de jos se pot cobori oamenii.

    • val spune:

      @George Petrineanu : cred ca va referiti la Fränkische Schweiz: Elvetia Francona, nu frantuzeasca.
      Oricum, cele doua denumiri Sächsische- , resp. Fränkische Schweiz se refera la peisaj, nu la vreo legatura de sânge sau istorica.

  5. Cinicul spune:

    Trist este cand tarile ajung sa se mandreasca doar cu trecutul.
    Daca francezii ar avea optica ingusta a grecilor ar trebui sa protesteze ca englezii folosesc numele de Great Britain care vine de la provincia Bretagne din Francia.

  6. Mihail Dumache spune:

    Articolul este interesant şi instructiv. Concluzia că Tito şi-a creat propria “Uniune Sovietică” în Balcani, argumentată de mărturia lui Mikis Theodorakis fac articolul remarcabil, iar comentariile îl întregesc.
    Desigur că Macedonia este o pseudo-problemă, dar ea caracterizează Peninsula Balcanică din era naţiunilor şi nu are soluţie, nici prin integrarea în UE, atât timp cât mentalul colectiv va fi alimentat din fibra (să-i zic sângele!) unei istorii naţionaliste scrisă în secolele XIX-XX şi mereu reiterată. Atât timp cât paginile manualelor de istorie vor insista pe filonul naţional unic şi stabil şi nu pe caracterul Balcanilor de răscruce a civilizaţiilor, de mozaic etnic şi amestec al popoarelor şi civilizaţiilor, macedonenii se vor considera urmaşii direcţi ai lui Filip II, grecii ai lui Alexandru cel Mare şi Aristotel, iar românii urmaşii tandemului Traian-Decebal (astăzi, parcă mai mult Decebal).
    Iar lumea Balcanilor nu-şi va dezminţi renumele de “butoi cu pulbere” şi va rămâne o zonă plină de prăpăstii naţionaliste şi nu o punte a civilizaţiei europene.
    Problema “deznaţionalizării” aromânilor din actuala FYROM e în spiritul crevaselor minate de mai sus.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Costas Polinakis


Costas Polinakis

Costas Polinakis este un fotograf și jurnalist independent născut în România, care trăiește la Atena. Citeste mai departe


E randul tau

Sunt câteva căi de urmat, în paralel: 1. Pentru Jandarmerie - declanşarea imediată a anchetelo...

de: Petre Opris

la "Scrisoare către un pesedist/o pesedistă"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018

Cauta articole

august 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)