joi, martie 28, 2024

Apărarea europeană comună sau NATO? Ce va susține România?

Puncte cheie:

  • Ideea apărării comune europene nu este nouă. Este, de fapt, la fel de veche ca însuși Proiectul European postbelic. În 1950, Planul René Pleven, după numele premierului francez de atunci, viza înființarea Comunității Europene de Apărare, ca răspuns la intenția Statelor Unite de reînarmare a Germaniei de Vest. Cele șase state fondatoare ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.), precursoarea Uniunii Europene de astăzi, au semnat un Tratat în acest sens în 1952, dar ratificarea acestuia a eșuat, după respingerea în Adunarea Națională a Franței (controlată de o bizară alianță între gaulliști și comuniști), în august 1954, pe motivul că o armată integrată europeană ar duce la pierderea suveranității naționale a celei de-a patra Republici Franceze;
  • Securitatea postbelică a Europei occidentale a fost practic garantată de Statele Unite prin intermediul Alianței Nord-Atlantice, înființată prin Tratatul de la Washington, semnat în aprilie 1949, care dădea semnalul interesului strategic ferm al Statelor Unite de a nu părăsi militar peninsula europeană, după încheierea războiului, și de a apăra democrațiile liberale vest-europene de amenințarea expansiunii regimurilor comuniste și a Uniunii Sovietice, care ocupa o mare parte din ceea ce putem numi, cu aproximaţie, continentul eurasiatic;
  • După încheierea Războiului Rece, deși Statele Unite au acționat politic decisiv pentru extinderea NATO spre Europa Centrală și de Est, interesul aliaților vest-europeni și al opiniei publice europene pentru Alianța Nord-Atlantică a scăzut continuu. În Europa de vest nu mai există de mult nici teama unui război nuclear, nici aversiunea față de Rusia post-sovietică, sentimentul persistând în schimb, din motive istorice evidente, doar în fostele state comuniste de la periferia Alianței, state care marchează geopolitic regiunea de frontieră între peninsulă și continentul eurasiatic;
  • Resuscitarea ideii armatei comune europene a început prin vocea președintelui Comisiei, Jean-Claude Juncker, o „portavoce” a Berlinului, încă din 2014, pe fondul unei evidente răciri a relației transatlantice și a abordărilor occidentale diferite ale relației cu Rusia (pe fondul crizei din Ucraina), în special a Germaniei și Franței față de Statele Unite, dar s-a lovit până acum de refuzul categoric al Marii Britanii și al altor state atlantiste;
  • Două perspective emergente ar putea grăbi apusul NATO și înființarea armatei europene: Brexitul și eventuala victorie a lui Donald Trump. Fără angajamentul strategic al Statelor Unite și fără interesul politic al Marii Britanii, principala putere militară europeană, de a participa la apărarea peninsulei, Germania și Franța vor fi practic nevoite să accelereze demersurile de construcție a structurilor militare comune şi de a normaliza relaţiile cu Rusia;
  • N-am nicio îndoială, dilema noastră de securitate se va adânci în anii următori, pe măsură ce distanța strategică şi politică între Statele Unite și Europa va crește iar NATO va rămâne o afacere între Statele Unite, Canada, Marea Britanie, pe de o parte, și Flancul Estic al Europei, pe de altă parte;
  • Oficialii ne vor spune, liniștitor, că nu e nicio dilemă, că cele două perspective nu sunt incompatibile, că nu fac parte din două logici divergente, că noi suntem și cu americanii, și cu franco-germanii, și cu britanicii, că există suficiente resurse financiare şi militare și pentru una, și pentru alta (eu cred că nu, abia dacă se alocă 2% din buget pentru apărare în câteva state), dar noi știm bine că, mai devreme sau mai târziu, va veni vremea marii opțiuni strategice: fie un NATO 2.0 cu puterile atlantice de limbă engleză (SUA, Canada, Marea Britanie) și Flancul Estic al actualei Alianțe, făcut pentru a contracara influența Rusiei în regiunea de frontieră dintre peninsulă și Eurasia, fie Armata Comună Europeană, condusă de Germania și Franța, făcută pentru a elimina supremaţia militară anglo-americană din peninsulă şi pentru a echilibra, pe cât posibil (altă iluzie) balanţa de putere militară cu Federaţia Rusă;
  • Vom asista oare la sfârșitul erei euro-atlantice şi înființarea blocului militar al peninsulei europene? Sau la păstrarea priorității alianței strategice cu Statele Unite şi renunţarea, încă o dată, la himera armatei europene? Ce va susține România? Acestea sunt întrebările cheie la care vom încerca să răspundem.

*

Brexitul a ajutat indirect proiectul franco-german, care circula subteran de mai multă vreme, să iasă la suprafață. La doar cinci zile după referendumul britanic din 23 iunie, proiectul era deja menţionat şi discutat public de înalți oficiali europeni. Pentru cine nu știe cam cât durează ca un asemenea plan să se coacă în laboratoarele strategice, e bine să spunem că, probabil, versiuni preliminare ale acestuia existau de cel puțin 4-5 ani, probabil înaintea conflictului din Ucraina, iar proiectul aștepta doar o oportunitate să devină public. În fine, acum a devenit [1].

Se va începe, simbolic dar extrem de percutant la nivelul opiniei publice, cu înfiinţarea unui Stat Major European (încă nu ştim unde va fi localizat), care va dubla Statul Major al NATO de la Bruxelles, generând o previzibilă confuzie în ecuaţia de securitate a peninsulei europene. Relativ rapid, „până în 2017-2018”, se arată în document, vor mai fi create şi alte componente ale Uniunii de Apărare, pe dimensiuni aparent secundare, necombatante, precum asistenţa medicală militară, cercetarea ştiinţifică militară, importul de tehnologie militară etc. Fireşte, se testează astfel terenul, lucrurile urmând a evolua, pas cu pas.

Se va avansa pe ideea că Uniunea Europeană nu poate deveni un actor global autentic dacă rămâne doar o putere soft, trebuind să devină obligatoriu hard power pentru a conta la masa marilor puteri. Invitaţia de aderare la acest „Schengen al Apărării”, cum a fost deja denumit, va fi făcută tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, participarea nefiind însă obligatorie. Pot să anticipez însă că, mai degrabă din raţiuni diplomatice, un număr important de ţări membre vor decide să se alăture proiectului, chiar dacă cele mai „atlantiste” vor prefera să spună că optează pentru o implicare minimală şi că rămân loiale Alianţei Nord-Atlantice. Dar numărul de state membre ale Uniunii Europene care vor adera la Apărarea Europeană va fi considerat, inevitabil, un test al capacităţii franco-germane de a mobiliza peninsula în jurul lor. Şi va fi un succes, chiar dacă unul superficial şi conjunctural.

Marea Britanie nu mai poate spune, din păcate, nimic. A decis să plece. O greșeală strategică uriașă, dacă așa vor rămâne lucrurile. Pe 16 septembrie, la Bratislava, va avea loc un prim summit informal, în noul format UE-27. Din informațiile preliminare, se pare că V4 (Grupul de la Vișegrad) ar susține proiectul Apărării Comune Europene, ceea ce mi se pare oarecum neverosimil, în special în ceea ce privește Polonia, marele câștigător al Summitului NATO din iulie. Polonezii nu vor abandona prioritatea NATO, adică opțiunea euro-atlantică, pe termen mediu și lung. Și nu vor accepta ca germanii și francezii să le conducă armata, tocmai acum când se pregătesc să acomodeze pe teritoriul lor batalionul NATO, sub comanda Statelor Unite. Păi nu se întrebau francezii, în 1939, pourquoi mourir pour Dantzig [2]? Desigur, nici balticii nu vor schimba accentul de pe NATO pe iluzoria armată europeană. Cehia, Slovacia și Ungaria ar putea face acest joc franco-german, nefiind oricum prinși în schema consolidării Flancului Estic al NATO și având relații ceva mai bune cu Rusia. Dar România?

Dincolo de multele sale ezitări în politica internă, România a avut totuşi meritul de a fi rămas consistentă şi fermă, în special după războiul din Kosovo (bombardarea Serbiei) din 1999 şi aderarea efectivă la NATO în 2004, în reiterarea principiilor sale de politică externă, cu diverse ocazii. Acordurile cu Statele Unite şi amplasarea facilităţilor militare americane pe teritoriul naţional sunt dovezi clare ale acestei constanţe şi predictibilităţi a Bucureştiului în relaţia transatlantică. Pe de altă parte, trebuie spus că niciodată până acum această constanţă nu a fost pusă la încercare de un proiect alternativ real al marilor puteri europene, ci doar, eventual, de declaraţii izolate, atitudini trecătoare, mici gesturi politice, lucruri care nu au mers niciodată prea departe şi nu au ajuns la o ruptură de esenţă între cele două maluri ale Atlanticului.

Cu siguranţă, atunci când a acceptat să găzduiască baze şi facilităţi americane pe teritoriul său, România nu a luat în considerare că s-ar putea să vină o zi în care Uniunea Europeană să aibă o viziune şi o abordare diferită de cea a Statelor Unite, iar în jurul României să înflorească, mai discret sau mai explicit, atitudini anti-americane. Ne-am gândit tot timpul că relaţia aprofundată de securitate cu Statele Unite ne va aduce un plus de prestigiu inclusiv în Uniunea Europeană, nu un motiv de izolare. Dar, vorba aceea, aşa se testează opţiunile ferme, în condiţii ostile, nu când toţi în jurul tău au acelaşi punct de vedere şi tu eşti doar puţin mai zelos decât colegii tăi.

Pentru moment, România va căuta să minimalizeze importanţa proiectului franco-german de creare a armatei europene comune, să vorbească puţin sau deloc despre acest lucru, să nu supere pe nimeni. În faza a doua, când lucrurile vor deveni tot mai serioase şi vom fi întrebaţi explicit ce avem de gând să facem, vom da un răspuns politicos, că nu avem nimic împotriva ideii de apărare comună europeană, şi, dacă se insistă, vom adera la proiect cu o componentă minimală (să zicem, un spital de campanie), în semn de solidaritate cu partenerii noştri europeni. Câţiva ani o mai putem duce cu ambivalenţa NATO/UE pe linie de securitate, dar dacă gluma se îngroaşă iar germanii şi francezii ne vor cere să ne integrăm trupele sub steagul Uniunii Europene, vor începe dilemele serioase. La un moment dat, este posibil să se spună (aşa cum s-a mai spus în Germania, în anii trecuţi, la nivel înalt) că scutul american antirachetă nu este binevenit în Europa, căci devine o ţintă şi creşte ameninţarea de securitate asupra teritoriului Uniunii Europene. Ce am face atunci?

Mai greu ne va fi când va trebui să decidem alocarea de resurse, într-o direcţie sau alta, sau, în cel mai rău scenariu, când şi dacă Statele Unite şi Uniunea Europeană vor avea poziţii şi acţiuni diferite, în acelaşi „dosar”. Pentru că, evident, nu putem avea o secţiune a armatei care să intervină sub sigla NATO într-o campanie dintr-o anumită zonă de conflict, şi o altă secţiune a Armatei Române, sub comandament integrat european, care să facă altceva, în aceeaşi zonă de conflict. Nu ne putem îmbrăca trupele în uniforme colorate diferit, ca să le facem pe plac tuturor.

Mă tem că, dincolo de declaraţiile liniştitoare pe care ni le vor livra oficialii acum, lucrurile se îndreaptă pe termen lung spre separare. Nu spre un conflict propriu-zis americano-european, dar spre separare strategică. Iar Brexitul cade cum nu se poate mai prost, din această perspectivă. Germania şi Franţa, rămase singure la cârma Uniunii Europene, vor dori normalizarea relaţiilor cu Rusia şi vor face concesii în regiunea de frontieră dintre peninsula europeană şi continentul eurasiatic, concesii care vor sacrifica cel puţin zona-tampon Belarus-Ucraina-Moldova-Georgia, pentru a linişti interesele regionale ale Moscovei. Dar cât de departe ar putea merge aceste concesii? Istoria regiunii nu este, în acest sens, liniştitoare.

Poate că nu e o urgenţă, dar este cazul să începem, şi pe această direcţie, un efort adânc de reflecţie strategică şi intelectuală, dincolo de formalismul diplomatic necesar. Nu mai trăim într-o lume ideală, în care opţiunile sunt simple iar discursul de politică externă doar o suită de lozinci. Alegerile prezidenţiale americane din 8 noiembrie şi consecinţele lor pe termen mediu ar putea fi o bornă dramatică a acestor reflecţii în Europa de Est, după cum şi alte evenimente politice (realizarea sau nu a Brexitului efectiv, ori ascensiunea la guvernare a partidelor naţionaliste în Europa de Vest) ne vor putea da un indiciu util asupra resursei principale de încredere şi securitate pentru România deceniilor următoare. Aşa cum am spus şi cu alte ocazii, în acest moment nu avem niciun motiv să credem că ar putea exista o garanţie mai puternică de securitate (nici aceasta absolută, să fim realişti) decât cea pe care o conferă art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord. De aici trebuie să pornească orice raţionament.

NOTE________________

1 https://euobserver.com/foreign/135022

2 http://www.atlantico.fr/decryptage/etes-prets-mourir-pour-dantzig-que-pensaient-francais-aube-seconde-guerre-mondiale-ifop-831860.html

Distribuie acest articol

37 COMENTARII

    • Exact, de ce o contradictie cand poate fi armonie?
      Daca luam in calcul zicerile lui Trump conform carora membrii NATO vor fi protejati in functie de contrivutie, atunci e mai buna o participare la blocul nord-atlantic sub umbrela UE.
      Ar fi si fonduri corespunzatoare si securitatea ar fi garantata in procent mai mare decat membru direct in NATO.

  1. Nu exista o „aparare europeana comuna”! nici nu va exista! punct! lamentabilul episod cu deputatii francezi votand contra sanctiunilor impotriva Rusiei e mai mult decat clar! UE nu iti poate garanta securitoatea fara SUA, e doar umplutura si palabre restul – frantuzism si retorica stangista nerealista!

  2. Un fapt divers privind planul propus de prim-ministrul francez René Pleven în 1950:

    În condiţiile în care relaţiile politice, economice, diplomatice şi militare internaţionale după anul 1948 se caracterizau prin existenţa unei stări de permanentă neîncredere între cele două superputeri, SUA şi Uniunea Sovietică, Iosif Stalin a avut la dispoziţie, la un moment dat, şi o serie de informaţii strict secrete, care dezvăluiau conţinutul discuţiilor purtate la Washington de preşedintele Harry Truman cu prim-ministrul britanic Clement Attlee în perioada 3-8 decembrie 1950.
    Donald Maclean, un diplomat britanic care furniza de mulţi ani informaţii serviciul de spionaj sovietic, a oferit Moscovei atât minutele de la începutul convorbirilor dintre preşedintele american Harry Truman şi prim-ministrul britanic Clement Attlee, cât şi documentele de evaluare a rezultatelor obţinute de premierul britanic în urma întâlnirilor repetate care au avut loc în capitala Statelor Unite, în luna decembrie 1950. În plus, agentul sovietic a reuşit să submineze în anul 1950 încercările diplomaţilor Marii Britanii şi SUA de oprire a războiului în Coreea, furnizând reprezentanţilor Chinei şi R.P.D. Coreene, prin intermediul Moscovei, informaţii despre strategia şi poziţiile de negociere adoptate de britanici şi americani. Agentul sovietic a fost capabil să informeze Kremlinul despre faptul că Washingtonul nu dorea să fie utilizată bomba atomică în Coreea, precum şi despre teama manifestată de cabinetul de la Londra în legătură cu posibilitatea extinderii conflictului militar din Extremul Orient. Premierul britanic s-a pronunţat la Washington în mod clar în favoarea evitării unui război cu China deoarece acesta implica o angajare majoră a forţelor militare americane în Asia şi, totodată, o slăbire a apărării Europei occidentale în faţa unei Armate Roşii imprevizibile.
    De asemenea, Donald Maclean a oferit Moscovei informaţii despre modul în care preşedintele SUA şi premierul britanic abordau problema reînarmării Republicii Federale Germania. Pe de o parte, NATO avea nevoie în acel moment de efective militare mult mai mari, iar pe de altă parte cheltuielile alianţei erau din ce în ce mai greu de suportat de SUA, principalul finanţator. Soluţia la aceste probleme o putea oferi guvernul de la Bonn, atât din punct de vedere militar, cât şi din punct de vedere financiar, însă cu condiţia ca URSS şi statele vecine cu Republica Federală Germania să accepte crearea unor unităţi militare vest-germane şi includerea acelei ţări în sistemul de securitate colectivă alcătuit în vestul Europei (Uniunea Occidentală, NATO şi, la un moment dat, Comunitatea Defensivă Europeană). A existat în acest sens o propunere a premierului francez René Pleven (24 octombrie 1950) privind crearea unei armate paneuropene, cu participarea Germaniei Federale şi a Italiei şi este evident faptul că Harry Truman şi Clement Attlee au agreat o astfel de sugestie venită din partea Franţei şi au purtat discuţii pe această temă la Washington, în luna decembrie 1950.
    Pe de altă parte, Ernest Bevin, ministrul Afacerilor Externe al Marii Britanii, a afirmat la 5 ianuarie 1951, în cadrul reuniunii prim-miniştrilor statelor din Commonwealth, că trupele de „voluntari chinezi” fuseseră angajate în războiul din Coreea în octombrie 1950 pentru ca democraţiile occidentale să menţină un mare număr de unităţi militare în Orientul Îndepărtat, blocându-se în acest fel planurile militare de apărare a vestului Europei elaborate de statele membre ale NATO şi ale Uniunii Occidentale. Declaraţia respectivă a fost făcută la doar o lună de zile după discuţiile care au avut loc la Washington între Harry Truman şi Clement Attlee. Astfel, se confirmă în mod indirect faptul că liderii Marii Britanii şi Statelor Unite urmau să întărească în mod semnificativ dispozitivele militare din Europa de Vest în perioada imediat următoare. O asemenea informaţie, oferită în decembrie 1950 de spionul Donald Maclean, era esenţială pentru Iosif Stalin, care urmărea păstrarea echilibrului de forţe militare din Europa realizat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
    Analizând faptele, se poate presupune faptul că documentele trimise de Donald Maclean superiorilor săi au ajuns în mâna lui Iosif Stalin. Importanţa lor este de netăgăduit şi se impunea ca acesta să fie informat imediat. Astfel apare şi o nouă ipoteză privind una dintre posibilele cauze ale declanşării procesului de înarmare a statelor comuniste din Europa în ianuarie 1951: informaţiile furnizate serviciilor secrete sovietice de Donald Maclean, în decembrie 1950, l-au convins pe Stalin să înarmeze în cel mai scurt timp Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România şi Bulgaria. Nu trebuie neglijată în acest sens Consfătuirea reprezentanţilor ţărilor de democraţie populară (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria) şi ai URSS (Moscova, 9-12 ianuarie 1951), în cursul căreia s-a hotărât/ordonat cadrul necesar pentru uniformizarea organizatorică, doctrinară şi logistică a armatelor statelor din cadrul lagărului socialist, inclusiv a armatei române, în conformitate cu modelul impus de sovietici. Cu acel prilej, Iosif Stalin a impus următorul obiectiv: „Sarcina noastră constă în aceea ca să folosim timpul de doi-trei ani pe care-l avem pentru a crea o armată modernă şi puternică […] Trebuie să creaţi, în doi-trei ani, în ţările de democraţie populară, armate moderne şi puternice, care la sfârşitul perioadei de trei ani să fie complet gata de luptă”.
    Următorul pas pe care dorea să-l facă Iosif Stalin era, foarte probabil, integrarea în Armata Roşie a forţelor militare ale statelor de democraţie populară din Europa, prin transformarea Comitetului de coordonare – o structură politico-militară alcătuită la reuniunea de la Moscova din ianuarie 1951 – într-o organizaţie politico-militară asemănătoare cu „Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord” (NATO). Nici măcar decesul dictatorului sovietic la 5 martie 1953 nu a reuşit să stopeze realizarea acelui plan ambiţios.

    • Exista printre istoricii romanii – un grup mic, si foarte ciudatel, exotic, mai ales cu background militar sau cu fascinatia pentru secret – de a supraestima rolul spionajului in deciziile politice! Nu e niciodata asa de decisiv cu se crede. In cazul asta, americanii vroiau sa se stie ca nu vor folosi arme nucleare, tocmai pentru ca si rusii aveau bomba, si nu vroiau precedent cu arme nucleare impotriva unei tari combatante conventionale in epoca nucleara (ca spionajul rus a furat ceva informatii despre proiectul Manhattan ca sa faca rusii bomba, e adevarat, dar nu suntem in filme, o faceau si rusii pana la urma, ca au facut-o si pakistanezii!)

  3. Cica in timpul asediului fortaretei Lemberg (Premysl) din 1914 ordinele comandantului austro-ungar, arhiducele Friedrich, trebuiau traduse in unele cazuri in pana la 18 limbi. Statul major al arhiducelui izbandea zilnic adevarate opere de diplomatie ca sa dispuna subunitatile formate din oameni de diferite nationalitati, ce se urau cu furie unele pe altele, astfel incat conflictele sa fie reduse la minimum si mai ales ca sa se asigure ca nu cumva ordinele catre o unitate formata din soladati ai unei anume etnii sa fie date de un ofiter al etniei dusmane de moarte :P Pe cand ordinele se traduceau de zor si pe cand ofiterii de stat major incarunteau combinand in mod savant unitatile, rusii (prost echipati, prost condusi, infometati, fara arme si munitii si cu un serviciu sanitar ce-i omora si schilodea pe mujici mai eficient ca inamicul) au luat fortareata si aproape au strapuns Carpatii padurosi spre pusta maghiara…

    Imgainea de sus (jumatate apocaliptica, jumatate ridicola) cred ca reprezinta o reprezentare destul credibila a marii armate UE pusa (Doamne fereste!) in situatia de a se bate…

    • Nu mai suntem in 1914… Limba engleza a cam ajuns limba oficiala in cadrul armatelor tarilor NATO. Pana si in Romania s-au organizat cursuri de l. engleza pentru ofiteri dupa aderarea la NATO.

      • Aveți desigur dreptate. Azi nu mai suntem în 1914. La un secol distanță, pe lângă problemele apărătorilor Lemberg-ului, în Europa progresistă contemporană se mai adaugă și discriminarea pozitivă a femielor, transexualilor, & minorităților rasiale. Ca să nu mai amintesc de problemele acute legate de situația socială a militarilor: concedii, dreptul a grevă, dreptul de a aduce în fața instanțelor civile litigiile cu superiorii ierarhici, de a purta tuban (ca ministrul progresit canadian al apărării Harjit Sajjn), hijab și alte ținute populare de prin partea locului. Sau faptul că pentru o bună parte din armatele europene weekend-ul și luna August sunt sfinte: Unitătțile și depozitele pustii sunt păzite de firme private de pază care conform unor zvonuri răutăcioase ar apartine prin interpuși oligrhilor apropiați piticului sovietc suprem, gospodin Putler – băiat altfel doarte simpatic dar demonizat febril de presa reacționară. :D

        Limba engleză?!?! Horribile dictu! Păi limba engleză e limba imperialiștilor amerecani și a egoiștilor britanici ce tocmai au votat ruinarea UE. Păi scopul armatei unite europene e tocmai acel de a-i da pe ăștia la o parte. Cum e posibil să vă imaginați că măreața armată europenaă va utiliza limb inmicuui principal ?!?! :P

        Să nu aveți deci nici cea mai mică îndoială asupra eficienței și utilității unei supraarmate europene care va fi chiar mai progresistă ca cele mai progresiste dintre armatele consituente. Somn ușor și vise plăcute! :P :P :P

      • Cu limba engleza ca limba a armatei europene, fara englezi si americani, ati facut un exercitiu de logica imbatabila :P
        Va mai asteptam!

  4. Si totusi infiintarea armatei europene se face in laboratoarele americane. Necesitatea acestei institutii o dovedesc evenimentele. Cit de eficienta va fi este o problema de timp si de compromisuri care trebuiesc trecute. Prezenta NATO in Europa de est este legata de tratatele cu Rusia, ori noua armata nu are asemenea ingradiri. Un prim avantaj. Armata europeana nu va substitui NATO ci i se va subordona. Probabil se va diminua prezenta americana in Europa, un deziderat reluat periodic in discutie. Iar pentru americani va fi mai simplu sa se raporteze la un aliat mare decit la 28 mici (in concordanta si la obligatii).
    In prezent Romania este pozitionata corect insa actiunile trebuiesc corelate evenimentelor.

  5. trump va muta bazele americane din germania si italia in polonia si romania. da, pentru ca 2 dintre sfatuitorii lui sunt john bolton si james woolsey, 2 neoconservatori antirusi de pe vremea lui bush. bolton va fi chiar secretar de stat

    • @ alex (13/09/2016 la 20:22)

      Asta cu mutatul bazelor militare de catre Trump este ca proverbul romanesc : vrabia malai viseaza (sau in lata varianta: vrabia Mihai Viteqazu).

      Donald trump a cerut statelor membre NATO sa-si mareasca contributia la bugetele de aparare (si in acest fel sa scada diferenta dintre sumele cheltuite de SUA) daca doresc sa fie aparate .

  6. Lucrurile nu merg deloc spre o separare strategică UE-America. Nimeni nu vrea să renunţe la NATO.
    E vorba doar de evoluţia UE spre federalism, devenită posibilă după Brexit. Iar o integrare mai profundă a statelor UE e firesc să cuprindă şi componenta militară.

    Proiectul Comunităţii Europene a Apărării (armata europeană comună) a fost propus în 1950, în plin Război Rece. Deci nici vorbă de anti-americanism. Proiectul a fost respins în 1954 în Adunarea Naţională a Franţei tocmai de gaullişti şi comunişti. Şi Churchill a cerut în 1950 o armată europeană:
    http://www.cvce.eu/content/publication/1997/10/13/ed9e513b-af3b-47a0-b03c-8335a7aa237d/publishable_en.pdf

    Imaginea e asta: o Uniune Europeană federală, membră a NATO, alături de SUA, Canada, Marea Britanie. Sigur că vor apărea şi divergenţe, aşa cum au apărut adesea în vechea Alianţă Atlantică între de Gaulle şi America.
    Alianţa nu înseamnă identitate de vederi şi e absurd să crezi că americanii deţin monopolul adevărului. Alianţa înseamnă şi să-i atragi atenţia aliatului atunci când greşeşte. Aşa a făcut de Gaulle în privinţa războiului din Vietnam, şi aşa vor proceda probabil europenii în privinţa reconcilierii cu Rusia.

    „Sacrificarea zonei-tampon Belarus-Ucraina-Moldova-Georgia” – aici autorul ar trebui să fie mai explicit. Ucraina şi Georgia nu vor intra în UE şi NATO, dar nici nu se vor întoarce în sfera de influenţă a Rusiei (acolo vor rămâne doar teritoriile ocupate). Ucraina şi Georgia vor rămâne, tocmai, o zonă tampon între Rusia şi Occident, şi vor putea să-şi aprofundeze relaţiile economice şi politice cu statele occidentale.

    • Istoria mai mult sau mai puțin recentă ne arată că zonele astea tampon nu prea funcționează mai mult de o generație. În urmă cu 30 de ani lucrurile păreau foarte clare, dar asta nu a împiedicat NATO să avanseze spre est cu 1.000 km. Ucraina se află astăzi în situația Poloniei din anii ’80. Poate fi zonă tampon în prezent, dar peste 30 de ani va fi piesă de bază în NATO, la fel ca Polonia astăzi.

      Belarus e în situația României din anii ’80, o dictatură obtuză concentrată în jurul unui singur om și cu opoziția relocată ”peste gard”, în Polonia. La dispariția lui Lukașenko, Belarus are toate șansele să îmbrățișeze rapid cauza Ucrainei și Poloniei, la fel cum România s-a trezit și ea în aceeași tabără cu Franța și Germania, posibilitate greu de imaginat în anii ’80.

      În concluzie, modelul social-politic vest-european va fi exportat în continuare, iar Rusia mai poate conta pe zonele tampon cel mult o generație. După care se va trezi în situația Ucrainei de azi. Tampon între Uniunea Europeană și China, cu Siberia pe post de Donbas.

    • „România este de acord şi sprijină această iniţiativă franco-germană în domeniul apărării comune. Este clar că avem nevoie de o mai bună coordonare, avem nevoie de o mai bună dotare şi avem nevoie de o revigorare în continuare a industriei de apărare în Europa. România este conştientă de aceste lucruri şi pregătită să participe“, a spus Klaus Iohannis, în conferinţa de presă comună cu Francois Hollande.

      Totuşi, ideea liderilor europeni de a spori securitatea UE printr-o armată comună ridică unele semne de întrebare privind rolul pe care l-ar mai avea NATO, organism care asigură, în acest moment, şi securitatea statelor UE. Întrebat, de „Adevărul“, dacă armata europeană nu va concura activitatea NATO, preşedintele Francois Hollande a răspuns: „Ţările europene fac parte majoritatea din NATO şi trebuie să rămânem şi să participăm la acţiunile NATO, să ne asumăm rolul fiecare. Însă, în cadrul acestei alianţe, şi Europa trebuie să se organizeze. Nu se poate baza pe capacităţile unei puteri exterioare. Europa trebuie să aibă capacitatea de apărare, industria necesară şi mijloacele care îi permit să acţioneze. Nu facem ceva în afară. În cadrul alianţei, trebuie să ne asigurăm că Europa este apărată. Trebuie să ne asigurăm că putem răspunde.”

      La rândul său, preşedintele Klaus Iohannis a vorbit despre o relaţie de colaborare între viitoarea aramtă europeană şi NATO. „Cred că este bine să spunem că nu dorim să dezvoltăm o iniţiativă care înlocuieşte formatul NATO, ci dorim o iniţiativă care vine în completare şi lucrează împreună cu formatul NATO, lucru care, cu siguranţă, va duce la o îmbunătăţire netă şi pentru termen foarte lung a capacităţii Uniunii Europene de a se apăra şi de a interveni în zone de criză“, a spus şeful statului. Potrivit unor surse diplomatice, înainte de a anunţa că România sprijină proiectul franco-german, liderii politici de la Bucureşti „s-au consultat în detaliu cu partenerii amerciani“, principalii furnizori de securitate în NATO.

      http://adevarul.ro/news/politica/cum-ajuns-romania-mearga-oaste-franta-germania-culise-1_57d82fbe5ab6550cb8a12634/index.html

  7. 1. Nu le spune nimeni frantujilor ca Napoleon e mort de + 200 de ani si ca retorica asta isterica nu provoaca frica ci doar mila ?

    2. Americanii i-au salvat pe occidentali de doua ori, in ambele razboaie mondiale.

    3. Merkel e o aratare santajata de FSB/GRU – singura explicatie pentru comportamentul aberant iar Hollande e un biet functionar…astia vor sa se puna cu imensitatea stepelor rusesti ? Pai rusilor le pot veni de hac numai americanii, poate chinezii si-i mai pot irita japonezii.

    4. Nemtii au esuat lamentabil in URSS, abia au cucerit Ucraina si Bielorusia; in ciuda a tot ce se spune, rusii i-au invins pe nemti cind astia erau la apogeul spiritului teutonic. Pai acum, numai sa miriie ursul rus si a sa puta pina dincolo de Rin de la cufureala germana.

  8. Raspuns: Da. Adica pe amandoua. Este chiar atat de simplu. Trebuie sa negociem o mutare la est a efectivelor tuturor aliatilor in zona noastra de interes strategic. Daca asta se face prin intelegere la nivel NATO sau la nivel NATO+UE, pe noi nu prea ne intereseaza cata vreme obtinem investirea politica a aliatilor principali fata de problemele de securitate europene.

  9. NATO, cu siguranta, pentru Romania, daca este mai lucida decat statele vest-europene, care se leagana cu iluzia ca, daca, Doamne-fereste, estul e inghitit de Rusia, vestul scapa si de data asta. Au ajutat americanii Europa, sa o ajute in continuare sa-si mentina pozitia de state independenta intr-o uniune liber consimtita si nu condusa de „fratele ” de la rasarit. Romania trebuie sa fie cu America via NATO. Restul sunt minciuni si vorbe goale.

  10. Mi se pare normal ca sa fie o armata comuna europeana. Isi dau seama si americanii ca nu pot fizic apara europa, si nici nu trebuie ei sa o apere, europenii trebuie sa o faca singuri. Aceasta nu inseamna insa separare intre ue si sua, dimpotriva.

    • Nu e vorba de a apăra Europa, ci de a apăra interesele americane. La invazia Irak-ului din 2003 s-a văzut clar ruptura, asta pentru cine uitase criza Suezului. Interesele vest-europene și americane pot fi divergente în unele aspecte, iar poziția față de Rusia este unul dintre aceste aspecte.

      Franța e în continuare interesată să-i fabrice Rusiei automobile și nave, iar Germania e și ea interesată să-i fabrice Rusiei trenuri și echipamente militare. Statele Unite sunt cele care se pot trezi că interesele lor sunt altele decât cele vest-europene, în raport cu Rusia.

      • Eu cred ca franta si germania vor sa faca afaceri in continuare cu rusia e si normal sunt vecini. Dar isi dau seama foarte bine si cate probleme ar putea crea rusia din punct de vedere militar si nu numai. Iar rusia a aratat ca poate si nu maine dar le face azi. Iar europa in acest caz nu se poate baza fizic pe americani, pur si simplu nu poti sa-i ai pe americani pe tot globul, iar europa e prea mare pentru ei ca sa o poata apara. Americanii tot isi dau seama foarte bine ca nu pot apara europa, relatiile comerciale cu rusia sunt mult mai mici pentru ei. Asa ca e in interesul american in primul rand sa fie o europa care se poate apara singura. Pur si simplu acuma se trece la o alta etapa care va uniformiza, echilibra, vor duce la o convergenta mai mare a zonei UE-USA-Canada, etc. ca sa fie fortele distribuite mai uniform, sa se poata apara fizic daca trebuie, nu doar din declaratii. Restul sunt manevre, eu banuiesc ca deal-ul dupa WWII cu rusii era ca europa ramane o zone demilitarizata neutra cumva, dar acuma isi dau seama toti ca nu mai merge.

    • Daca citeai cu atentie articolul, si daca urmareai cu atentie declaratiile belicoase a unora ca Juncker, ai fi realizat ca nu de parerile tale se va tine cont.
      Cind trupele sovietice ocupau Europa pina la Berlin, in Franta si in Germania se scanda intr-o veselie, Americani, carati-va acasa!” Crezi ca acum, odata vazuti cu sacii in caruta, au alte sentimente?
      „Sa raminem noi europenii, intre noi!” asta e dorinta unora, care trag speranta ca lumea a uitat cine a provocat cele doua cataclisme din secolul trecut :P

      • Lucrand foarte mult printre francezi si americani, nu am observat dusmanie. Dimpotriva sunt mult mai apropiati decat noi cu americanii. Exista rumori si stereotipuri, dar sunt mai mult glume. Am observat insa ca aceste stereotipuri sunt luate in serios de emigranti, dar cand ii intrebi daca au fost vreodata in america, recunosc ca niciodata, si nici nu stiu ce e acolo.

        O fi fost si unii care vroiau sa plece americanii, au fost oameni, grupuri de tot felul pro nemti, impotriva nemtilor, unii au incercat sa fie neutri, altii sa supravietuiasca. Nu poti insa zice ca toti francezii au fost asa si aceasta era starea de spirit acolo.

        • Nu e vorba despre mediul unde ai lucrat tu, printre „francezi si americani”.
          (Nici eu nu ma dusmanesc cu vecina Erji ori cu Janos ;) )
          Eu faceam referire la politica externa a Frantei si Germaniei. Mult cu vino-n coa` fata de Rusia decit de SUA; chiar nu observi?
          SUA a fost buna cit i-a protejat de fostul URSS

  11. Romania sprijina orice, ca nu conteaza si e incapabila de ceva : vorbele nu costa! armata europenana, pace mondiala, statie orbitara pe marte!….etc Nu zic ca e rau sau e bine, observ doar ca sunt doar vorbe : cand n-ai nimic de spus in lume, nici macar in regiunea ta (de pilda Germania, SUA si Ucraina negociaza pentru tine in incurcata mostenire sovietica Republica Moldova, ca si cum e Berlinul sau Kievul mai aproape de Chisinau decat Iasi sau Bucuresti….), vorbesti! romanii sunt buni la vorba!

  12. Citesc cu mult interes ziarul Contributors, mai ales astfel de articole despre politica, pace, prietenie si razboi si cu acelasi interes si comentariile cititorilor la fel de inteligenti ca si ziarul si va scriu doar ca sa va spun tuturor cit va admir pentru competenta cu care comentati si pentru hotarirea cu care va exprimati si aparati opiniile partial contradictorii sau total divergente dind impresia vizitatorului neavizat (ca mine) ca a nimerit intr-un scinteietor Babel modern plin de idei antagonice sau total confuze.

    As vrea si eu sa comentez, sa-mi exprim opiniile, insa sint complet in ceatza (nauc) si nu am nici cea mai vaga idee ce ar trebui facut in lumea asta ca sa fie bine si tot romanul sa prospere. Nu pricep aproape nimic din ce se intimpla in Romania, in Europa, in America si in tot restul lumii. Mi se pare ca e o brambureala totala, cum nu a mai fost pe planeta asta din lunile premergatoare razboiului de 30 de ani (cel inceput in 1914), dar, cu siguranta, asta e doar consecinta perceptiei mele minate de propria-mi mediocritate intelectuala, culturala etc. Mai doresc sa declar in apararea mea ca am si un IQ foarte mic, beau uneori bere, vin, tzuika, vodca, sampanie (pe scurt, de la lichid de frina in sus), fumez tigari fara filtru, injur ca un birjar si sint heterosexual (asa m-am mnascut, n-a fost alegerea mea).

    P.S. In asteptarea Apocalipsei (citesc si ziare amerikane de pe internet si am aflat ca mult a fost, putin a ramas) mi-am facut provizii pentru 15 zile (apa filtrata, alimente uscate bogate in calorii, sare (f. important), conserve diverse, lanterna, baterii, chibrituri, haine groase, ghete ECCO din piele de yak) si un cal pe care il tin in garaj, linga Mercedes, ca benzina o sa dispara in citeva ore si aprovizionare n-o sa mai faca nimeni. Dupe care, cind o veni clipa, calare pe cal, cu sarsanalele pline, plus pusca la indemina (si cureaua lata) ma voi duce acasa, in muntii mei, pe drumul de tara, ascultindu-l in casti pe John Denver…

    https://youtu.be/1vrEljMfXYo

  13. Mie mi se pare logic ca orice alianta militara pe care o va face Romania de-acum incolo sa tina seama de aliantele militare pe care le are deja Romania. Mi se pare normal ca orice analiza sa plece de la apartenenta la NATO si Parteneriatul Strategic cu SUA.
    „Armata europeana” poate fi un soi de super-politie militarizata a Europei, cu atributii clare si complementare NATO (combaterea terorismului, interventie rapida in cazul calamitatilor, securizarea frontierelor etc.).
    Obligatoriu, aceasta „armata europeana” ar trebui sa fie 100% interoperabila cu structurile NATO. Pana una-alta, NATO a dovedit ca poate fi o forta de descurajare si ca poate asigura un echilibru.
    Probabil ca o „Armata europeana” care sa inlocuiasca structurile NATO este o varianta foarte-pe-placul Moscovei. :)

  14. Dle Valentin Naumescu va citez:

    „…dar noi știm bine că, mai devreme sau mai târziu, va veni vremea marii opțiuni strategice: fie un NATO 2.0 cu puterile atlantice de limbă engleză (SUA, Canada, Marea Britanie) și Flancul Estic al actualei Alianțe, făcut pentru a contracara influența Rusiei în regiunea de frontieră dintre peninsulă și Eurasia, fie Armata Comună Europeană, condusă de Germania și Franța, făcută pentru a elimina supremaţia militară anglo-americană din peninsulă şi pentru a echilibra, pe cât posibil (altă iluzie) balanţa de putere militară cu Federaţia Rusă”

    Poate dvs „stiti bine” dar nu este obligatoriu ca acestea sa devina realitate. Europa de vest si centrala(Romania este parte a Europei centrale (la granita acesteia cu Rusia care este clar in est)daca se discuta corect geografic) este parte a civilizatiei Euroatlantice(de fapt creatoarea ) , SUA fiind extremitatea acesteia pana la Pacific.

    Este clar ca SUA, azi, este singura supraputere a lumii si singura mare putere militara care prin intermediul NATO poate apara Europa de pericolele ce vin tot dinspre est si sud est precum in trecut mongolii si turcii mahomedani.
    Este deasemeni clar ca in conditiile de azi(din pacate) si pentru a sta la paritate nu cu SUA ci cu Rusia sau China si poate in viitor si cu Japonia , UE trebuie sa-si dezvolte o forta militara integrata proprie, dar in stransa alianta si interoperabilitate cu NATO(cred ca dl presedinte Basescu ar sti sa explice asta mai bine decat mine, mai ales ca Dsa este un sustinator declarat al SUE) care fara o armata comuna este o notiune lipsita de sens.

    Deci DA pentru o armata europeana comuna dar NU pentru orice tendinta de separare euroatlantica si cine nu intelege asta azi(in viitor o vor clama cu totii cum deja incep sa clameze cele spuse de cei ca noi in problema refugiatilor) o va pricepe in chinuri in viitor.
    „Hugh” cum spunea la sfarsitul cuvantarilor sale Winnetou(vezi Karl May) sau „Am zis” cum spun masonii care s-au inspirat din tot ce poate fi preluat si prezentat ca dovafa de mare vechime si autenticitate, la sfarsitul cuvantului lor :)

  15. Tot articolul porneşte de la o premiză greşită după mine!
    Pentru ca această iniţiativă nu se contrapune cu nimic NATO ci completează exact în EST nevoile de apărare.

    Premizele d-lui Naumescu sunt că există voci conciliatoare în Germania şi Franţa faţă de agresivitatea Rusiei.
    Nu reiese din nici un document sau atitudine oficială că Germania sau Franţa ar ceda ceva Rusiei.

  16. Dl. Naumescu este un optimist. El crede că România are de ales. Eu cred că lumea se pregăteşte pentru preşedintele Trump, pentru desfiinţarea NATO şi pentru o reîmpărţire a sferelor de influenţă. În aceeaşi cheie citesc şi „scăpările” celor doi ambasadori americani de la Chişinău şi Bucureşti, scăpari care sugerează deja o concepţie coerentă privind viitorul raporturilor româno-americane.

  17. Un răspuns foarte bun la dilema expusă de dl. Naumescu aici îl dă dl. Popescu în articolul „In apararea Europei apararii”. De fapt toate cele trei articole: al dlui Naumescu, al dlui Popescu şi al dlui Aurescu sunt foarte bune, se completează şi creionează strategia de urmat. E vorba de strategia „şi-şi”. Mă bucur să constat că avem şi strategi de valoare şi analişti competenţi, dar şi diplomaţi dotaţi, perseverenţi şi cu viziune. E o speranţă pentru noi.

  18. „Germania și Franța vor fi practic nevoite să accelereze demersurile de construcție a structurilor militare comune şi de a normaliza relaţiile cu Rusia”
    Uneori cate un porumbel spune ce vrea de fapt autorul de la cititori.
    Inca nu aflasem ca UE au „anormalizat” relatia cu Rusia si sunt datoare sa faca ceva pentru a fi in normalitate cu Rusia.
    Dar sa revenim la realitate:
    – Rusia se comporta anormal in relatiile internationale.
    – Politica EU fata de Rusia este cel putin impaciuitoare, daca nu chiar tradatore fata de UK&US.
    – Conducatorii Uniunii (Socialiste) Europene ar vrea sa aiba un cuvant mai greu de spus pe planul actiunilor militare.
    Parerile lui Junker si Mogherini au relevanta 0 in comandamentul NATO din Europa. Exact asta vor sa schimbe conducatorii politici ai UE. Sa aiba si ei armata lor, la comanda alesilor poporului european, Schulz si Donald Tusk. Da Tusk, polonezul ala de treaba si atat de folositor lui Putin.
    Nu se vrea o armata, pentru ca armate au aproape toate statele UE, la standarde NATO, comunicatii, echipamente, exercitii comune, etc. Se doreste preluarea controlului asupra comandamentului NATO din UE de catre un baiat bun, de-al nostru de aici din Germania, Franta care sa intervina cu armatele NATO din UE cand vrea dl. Junker si daca interesele statelor mari din UE o cer. Si mai bine acum ca nu mai e nevoie si de UK.
    In concluzie, mai bine sa decida NATO pe plan militar decat politrucii de la conducerea UE.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro