Home » Analize »Global / Europa »Orientul Mijlociu »Sinteze » Citesti:

Când trecutul nu vrea să moară: evenimente istorice care influențează militantismul islamic contemporan

Catalin Gombos octombrie 11, 2018 Analize, Global / Europa, Orientul Mijlociu, Sinteze
8 comentarii 6,409 Vizualizari

În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, am făcut singura descoperire arheologică a vieții mele sau, mai bine zis, m-am împiedicat de ea. Vizitam, în sudul Irakului, ruinele Urului, unul dintre primele și cele mai importante orașe summeriene, locul în care – ne spune Biblia – s-a născut Avraam, patriarh al Iudaismului, Creștinismului și Islamului, religii monoteiste care, împreună, îi poartă numele: “avraamice”. Nu departe de ziggurat – cel mai bine păstrat din Mesopotamia – am dat peste o cărămidă. Spre deosebire de egipteni, summerienii și cei care au venit după ei nu au folosit ca material de construcție piatra, mai greu de obținut în Mesopotamia, ci cărămizile confecționate din lutul omniprezent între Tigru și Eufrat și uscate la soare. Astfel de cărămizi continuă să fie produse în Irak, iar în perioada lui Saddam Hussein au fost folosite pentru controversata restaurare a unor obiective din antichitate, cel mai celebru exemplu fiind cel al Babilonului unde dacă privești zidurile refăcute ale palatului lui Nabucodonosor vei observa doar o ușoară diferență de nuanță între cărămizile de la bază, vechi de mii de ani, și cele care au fost adăugate peste ele în urmă cu câteva decenii. Primul meu gând, atunci la Ur, a fost că la picioarele mele era o astfel de cărămidă, confecționată în epoca modernă. M-am aplecat, totuși, pentru a o ridica și a o studia mai îndeaproape și am văzut, surprins, că era inscripționată cu cuneiforme. Cărămida de care mă împiedicasem avea mii de ani. Cu naivitatea tipică adolescenței, l-am întrebat pe unul dintre irakienii care însoțeau grupul în care mă aflam (pentru a ne proteja dar și pentru a ne supraveghea întrucât Urul era închis în acea perioadă și se ajungea acolo doar cu permisiuni speciale) dacă pot lua cărămida acasă. Evident că mi-a spus să o pun la loc unde o găsisem. De atunci mi-am imaginat de multe ori că poate dădusem peste un fragment pierdut din Epopeea lui Ghilgameș, mai ales că Uruk, orașul în care a domnit legendarul rege, se afla nu foarte departe de Ur. Cel mai probabil, însă, nimerisem peste vreuna din nenumăratele liste lăsate de scribii summerieni sau, poate, peste mâzgâlelile vreunui supraveghetor plictisit care trebuia să țină un ochi pe muncitorii care ridicau un palat sau un templu.

Câțiva ani mai târziu, am făcut un reportaj despre vandalizarea și jefuirea Muzeului Național Irakian după căderea Baghdadului, în primăvara lui 2003. Am stat de vorbă și cu directorul de atunci al muzeului, George Donny, un arheolog îndrăgostit de istorie și de munca lui, pe al cărui birou era unul dintre obiectelesalvate de la jaf – un topor din piatră vechi de 500 de mii de ani și descoperit chiar de Donny în timpul unor excavații. I-am povestit despre descoperirea pe care o făcusem la Ur și l-am întrebat cum de este posibil ca astfel de artefacte să fie lăsate să zacă așa, sub cerul liber. Mi-a răspuns că Irakul are un număr uriaș de situri arheologice, peste 10 mii, și că nici măcar în timp de pace nu ar fi posibil să se facă săpături la toate; pur și simplu nu există resursele umane și materiale, așa că majoritatea siturilor sunt lăsate pentru generațiile viitoare. Când plouă se pot produce alunecări ale terenului care dezgroapă unele artefacte și le îngroapă pe altele, iar asta trebuie să se fi întâmplat și cu acea cărămidă pe care o găsisem la Ur. Mi s-a părut fascinantă ideea că istoria poate fi dezvăluită de o întâmplătoare ploaie în deșert și acoperită, din nou, de o altă ploaie, sau poate de o furtună de nisip. Însă indiferent dacă se află în fața ochilor noștri sau este ascunsă, istoria – care uneori se manifestă sub forma unei cărămizi pe care ar putea fi scris un fragment-lipsă din Epopeea lui Ghilgameș – este întotdeauna prezentă.

Nu la mult timp după întâlnirea mea cu George Dunny am aflat că istoria își poate găsi și alte căi pentru a intra, pe neașteptate, în viața cuiva. Am învățat acest lucru dintr-o poveste pe care mi-a spus-o Rana, o bună prietenă care în primii ani ai războiului din Irak a lucrat ca producător; mulți jurnaliști străini au fost însoțiți de ea într-unele din cele mai periculoase locuri din țară și au revenit de acolo fără nicio zgârietură. Rana este o Ayyubi, nume de familie făcut celebru de strămoșul său, Salah ad-Din al-Ayyubi, pe care europenii l-au cunoscut drept Saladin, cuceritor al Ierusalimului și personificare a acelui tip de conduită care a inspirat codurile cavalerești ale creștinilor. Înainte de a deveni sultan, Saladin a fost unul dintre generalii dinastiei egiptene a Fatimizilor, pe care a răsturnat-o pentru a o înlocui cu propria sa dinastie. Opt secole mai târziu, în timpul sângerosului război dintre Irak și Iran, un unchi de-al Ranei a fost capturat pe front de iranieni. Când i-au aflat numele de familie, aceștia l-au întrebat dacă știe cine a fost strămoșul lui și ce a făcut – se refereau la faptul că Saladin, un sunnit, îndepărtase de la putere o dinastie șiită. Unchiul Ranei le-a spus că știe foarte bine cine a fost Saladin și este mândru că îi este urmaș. Acest răspuns avea să îi aducă ani buni de prizonierat – a fost eliberat doar în 2003, la 15 ani după încheierea războiului.

Nu am căutat să verific povestea Ranei; o auzisem în timpul unei discuții între prieteni și nu mi-a trecut prin cap să o folosesc pentru vreun reportaj. Probabil că dacă aș fi făcut-o și aș fi ajuns, cumva, la armata iraniană, nimeni nu ar fi recunoscut că un prizonier de război a fost pedepsit pentru un păcat al strămoșului său. Știu cu siguranță, însă, că Rana era convinsă de adevărul istorisirii, iar acest lucru, în sine, spune foarte multe despre Orientul Mijlociu: istoria, acolo, nu este un simplu obiect de studiu, ci este cât se poate de vie. Deseori se întâmplă ca distanțarea pe care o dă o abordare cerebrală, științifică a istoriei să lase loc emoției și pasiunilor cărora, de obicei, le dă naștere o întâmplare prin care ai trecut de curând.

Evident că lumea în care trăim este rezultatul a nenumărate întâmplări și evenimente care au avut loc, la o scară mai mică sau mai mare, de-a lungul istoriei. În Orient, însă, evenimente din trecut continuă să influențeze istoria contemporană și prin impactul pe care îl au asupra imaginarului colectiv. La fel ca acea cărămidă de la Ur sau ca în povestea cu Saladin, multe dintre aceste evenimente apar, uneori în mod neașteptat pentru observatorii externi, în propaganda, gândirea sau acțiunea unui grup sau altuia.

Am decis să fac o listă a acestor evenimente. Desigur că nicio astfel de listă nu poate fi exhaustivă sau unanim aprobată. Există numeroase evenimente cruciale peste care am sărit. Vezi, de exemplu, bătăliile de la Yarmuk și Qadisiyyah, care au deschis drumul armatelor musulmane către Vest și Est. Prima dintre ele a slăbit în mod serios Imperiul Bizantin, iar cea de-a doua l-a spulberat pe cel al persanilor Sasanizi și nu este deloc întâmplător faptul că, 13 secole mai târziu, războiul dintre Irak și Iran era descris de propaganda Baghdadului drept “noua Qadisiyyah” sau “Qadisiyyah lui Saddam”. O altă bătălie, cea de la Hattin, le-a dat lovitura decisivă regatelor fondate de cruciați în Țara Sfântă. Mai aproape de epoca noastră avem acordul Sykes – Picot, care a împărțit Orientul Mijlociu fără să țină cont de mozaicul de grupuri etnice și religioase și este considerat a fi punctul de pornire pentru multe dintre conflictele care au urmat. Primăvara Arabă a avut, și ea, reverberații care încă se simt. Într-un alt registru, dar cu un impact enorm, se află marea secetă siriană de la mijlocul anilor 2000, care a distrus nenumărate ferme, a decimat animalele din crescătorii și a forțat milioane de agricultori să fugă către orașe, unde s-au acumulat tensiunile sociale care au explodat în 2011. Și tot așa, se pot scrie pagini întregi doar înșiruind evenimentele, fără a oferi vreun detaliu despre ele. În loc să încerc să le trec în revistă pe toate, am hotărât să mă concentrez pe câteva care sunt legate de militantismul islamic contemporan, atât cel șiit cât și cel sunnit, pentru că istoria recentă a arătat că actorii non-statali pot reprezenta o amenințare mai mare decât cei statali, mai predictibili și mai ușor de constrâns. Al-Qaida a declanșat jihadul global la care Statele Unite și Occidentul au răspuns cu războiul internațional împotriva terorismului – campanii ample ale forțelor armate, lovituri aeriene cu drone (care se doresc a fi “chirurgicale” dar deseori provoacă victime civile), misiuni ale forțelor speciale în Asia și Africa, operațiuni anti-tero în orașe americane și europene, o lărgire a atribuțiilor serviciilor de informații și a capacității de supraveghere a acestora care, uneori, a avut loc în dauna unor libertăți fundamentale. Hezbollahul a înfruntat și continuă să amenințe securitatea principalei puteri militare a Orientului Mijlociu, Israelul, și-a asigurat un rol cheie în politica libaneză, a ajutat regimul sirian să supraviețuiască și să obțină victorii importante împotriva rebelilor, a organizat atacuri teroriste internaționale. Statul Islamic a fost pe punctul de a controla Levantul și Mesopotamia, s-a extins din Libia până în Afghanistan și a lansat atacuri – fie direct, prin militanții săi, fie indirect, prin admiratori convinși de propaganda sa – în Occident. Toate aceste grupări – și numeroase altele în Africa de Vest, Sahel, Cornul Africii, Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Filipine, etc. – se raportează la istorie. Toate sunt influențate de unele evenimente-cheie care au avut loc de-a lungul acesteia. Lista pe care am întocmit-o conține șase de astfel de evenimente pe care le consider a fi printre cele mai importante. Selecția lor ar putea părea, la prima vedere, un pic dezechilibrată – în timp ce primele trei sunt presărate de-a lungul unei perioade de peste o mie de ani, ultimele sunt concentrate în secolul al 20-lea. Motivul acestui aparent dezechilibru ține, însă, de evoluția Islamului radical. Ca fenomen contemporan, începuturile sale pot fi găsite în mișcarea fundamentalistă, salafi, apărută în Peninsula Arabică în secolul al 18-lea și în Egipt în cel următor. Fundamentaliștii au reacționat la ceea ce considerau a fi pervertirea Islamului și înapoierea lumii musulmane, însă eforturi susținute de a obține schimbarea acesteia, prin acțiune politică și nu numai, au fost făcute doar în secolul 20, odată cu apariția unor grupări islamiste ca Frații Musulmani. De la islamiști la jihadiști evoluția a fost rapidă și dictată de o mână de ideologi ai jihadului, în special Sayyid Qutb, Abd al-Salam Faraj și Abdullah Azzam; ei și adepții lor au fost marcați – și mobilizați – de evenimente ale secolului 20.

1. Martiriul lui Hussein

Accesul la situl de la Ur era dificil în perioada lui Saddam și pentru că în apropiere se afla o importantă bază aeriană, Talil. După invazia din 2003, Talil a fost ocupată de forțele Coaliției și în zona lărgită din jurul acesteia, care încorpora și zigguratul, s-au aflat și taberele batalioanelor românești care au participat la războiul din Irak. Mă aflam acolo, în februarie 2006, când a apărut știrea că, la 500 de kilometri spre nord, la Samarra, fusese aruncată în aer moscheea al-Askari. Deși nu se înregistraseră victime, mi-am dat seama imediat că știrea va avea un impact puternic: al-Askari este unul dintre cele mai sfinte locuri ale musulmanilor șiiți întrucât doi dintre imami – al 10-lea și al 11-lea – sunt înmormântați acolo. Mai mult, tot la Samarra ar fi intrat în ocultare și cel de-al 12-lea imam, Muhammad al-Mahdi, transformat într-ofigură mesianică despre care șiiții duodecimani cred că va reveni pentru confruntarea finală dintre forțele Binelui și cele ale Răului. Atacul asupra moscheii al-Asqari nu a fost revendicat, însă de la bun început s-a bănuit că a fost comis de Al Qaida din Irak, o grupare care avea să se transforme, peste ani, în Statul Islamic. Liderul de atunci al organizației, Abu Musab al-Zarqawi, încerca să provoace un război între șiiții și sunniții irakieni. Teroriștii lui Zarqawi lansaseră numeroase atentate sinucigașe împotriva civililor șiiți, însă până atunci miliții șiite ca Armata Mahdi și Organizația Badr arătaseră, în general, reținere. Nu și de data aceasta. Distrugerea moscheii al-Asqari a generat, imediat, un val de atacuri ale șiiților, multe împotriva unor moschei sunnite, care în scurt timp au dus la declanșarea războiului civil irakian din 2006 și 2007.

Cultul șiiților pentru imami își are originile în perioada de început a Islamului și în disputele cu privire la succesorul profetului Muhammad în fruntea comunității și a imperiului musulman care lua naștere în acele zile. După moartea lui Muhammad, o parte dintre membrii comunității au considerat că succesorul acestuia – sau calif, cel care îl înlocuiește atunci când este condusă rugăciunea – trebuia să fie vărul său, Ali, soț al fiicei sale favorite, Fatimah, și totodată unul dintre primii, cei mai pioși și cei mai viteji musulmani. Ali avea să devină calif doar la 24 de ani după moartea lui Muhammad; a fost cel de-al patrulea – și ultimul – dintre așa-numiții “califi bine-ghidați”, al-Rashidun, care marchează perioada idilică a Islamului pe care își doresc să o re-învie fundamentaliștii. Evenimentele celor 5 ani ai domniei lui Ali nu prea trimit, însă, cu gândul la o perioadă idilică: atunci au avut loc primul război civil musulman, separarea Kharijiților de restul comunității și revolta lui Muawiyah, care avea să devină primul calif Umayyad. Ali a fost asasinat de un kharijit în 661. Moartea sa a adâncit ruptura dintre majoritatea musulmanilor, care au devenit cunoscuți drept “sunniți”, și susținătorii săi, “Șiatu’ Ali”, partizanii, cei care-l urmează pe Ali. Aceștia credeau că rangul de calif trebuia să treacă de la Ali la urmașii săi și ai Fatimei, așa-numita “Ahl al-Beit”, oamenii (sau familia) Casei [profetului Muhammad]. Momentul definitoriu al conflictului dintre șiiți și sunniți avea să vină la două decenii după moartea lui Ali, când fiul său, Hussein, a fost ucis împreună cu însoțitorii săi de o armată loială celui de-al doilea calif Umayyad, Yazid I. Martiriul lui Hussein este comemorat în timpul Așurei, una dintre cele mai importante sărbători relegioase ale șiiților, cunoscută în întreaga lume pentru acele imagini în care credincioșii se auto-flagelează cu lanțuri și săbii. În afară de Așura, cei mai mulți dintre șiiți mai au un mod mai subtil de a-și aminti, zilnic, de Hussein: în timpul celor cinci rugăciuni ale zilei așează pe jos, în fața lor, o bucată de lut, turbah, care simbolizează puritatea Pământului. Aceste bucăți de lut sunt aduse, de obicei, de la Kerbala, locul în care a fost ucis cel de-al treilea imam.

Șiiții îi venerează pe membrii Ahl al-Beit în general și, în special, pe cei 12 imami. Menționam, mai sus, că dinamitarea moscheii al-Asqari a dus la declanșarea războiului civil din Irak; câțiva ani mai târziu, miliții șiite din Irak și din Afghanistan s-au dus să lupte în Siria, alături de forțele lui Bașar al-Assad, pentru a apăra mormântul Saidei Zainab, sora lui Hussein. Sentimentul șiiților că sunt persecutați are legătură directă cu soarta imamilor – toți, cu excepția celui Ascuns, Mahdi, au fost asasinați, iar sunniții au fost acuzați de toate aceste crime, mai puțin de cea a lui Ali. În ceea ce-l privește pe Hussein, mai există o nuanță pe care milițiile șiite nu se sfiesc să o exploateze: o dorință de a-l răzbuna și o disponibilitate a credincioșilor de a se sacrifica, de a-l urma pe calea martiriului.

Acest aspect devine și mai clar atunci când analizăm un alt simbol: steagul. Șiiții folosesc steaguri de diferite culori care marchează reverența pentru un imam sau altul și sunt, de exemplu, înălțate deasupra moscheilor și sanctuarelor dedicate acestora. Steagurile verzi sunt asociate cu Ahl al-Beit și cu Ali; cele negre sunt folosite de adepții lui Mahdi. Steagul lui Hussein este roșu – în amintirea sângelui vărsat, care trebuie răzbunat. Unii dintre șiiți chiar cred într-o profeție potrivit căreia atunci când se va întoarce Mahdi, armatele sale se vor răzbuna pe urmașii celor care l-au ucis pe Hussein – adică pe sunniți.

Portrete ale lui Hussein pot fi întâlnite în birourile, la punctele de pază și chiar și pe vehiculele milițiilor șiite; este reprezentarea cea mai apropiată de o icoană pe care am văzut-o la musulmani. Hussein este strigătul de mobilizare și de luptă al milițiilor șiite. Unele dintre aceste miliții au fost acuzate de crime de război comise împotriva civililor sunniți, altele au organizat, începând cu anii ’80, atacuri teroriste, inclusiv atentate sinucigașe care au vizat ținte occidentale. Nu doar sunniții și occidentalii au fost ținte ale milițiilor șiite; marele inamic rămâne, în cazul Hezbollahului și nu numai, Israelul.

2. Invaziile mongole și căderea Baghdadului

Ascensiunea lui Abu Musab al-Zarqawi a fost rapidă și sângeroasă. Dacă înainte de invazia Irakului din 2003 Zarqawi era, practic, un necunoscut, după numai trei ani, când a fost ucis, pe capul lui era pusă o recompensă de 25 de milioane de dolari, egală cu cea pentru Usama bin Laden. Al Qaida în Irak era responsabilă, în acel moment, pentru nenumărate atentate sinucigașe care, de cele mai multe ori, vizaseră civili și pentru declanșarea războiului civil dintre șiiți și sunniți. Gruparea devenise cunoscută și pentru recursul său la o tactică pe care jihadiștii o mai folosiseră, dar la o scară mult mai mică: decapitarea ostaticilor străini și publicarea înregistrărilor cu execuțiile în scopul terorizării adversarilor. După moartea lui Zarqawi, Al Qaida în Irak a trecut printr-un număr de transformări și, în cele din urmă, s-a metamorfozat în și mai brutalul Stat Islamic. Ca un semn al influenței lui Zarqawi, motto-ul pe care îl avea revista de propagandă în engleză a grupării, atunci când aceasta ajunsese la apogeul puterii sale, era un citat din liderul terorist: “Scânteia a fost aprinsă aici, în Irak, însă flacăra sa se va înteți până când va arde armatele cruciaților la Dabiq”. Citatul trimite la viziunea apocaliptică a Statului Islamic, ai cărui adepți credeau că se apropie momentul bătăliei finale dintre credincioși și necredincioși și că Mahdi – dar nu același Mahdi ca imamul ascuns al șiiților – trebuie să vină[ii].

Valul de teroare dezlănțuit de gruparea lui Zarqawi a fost considerat excesiv chiar și de conducerea Al Qaida. Adjunctul lui bin Laden, Ayman al-Zawahiri – care, în prezent, este liderul rețelei teroriste – i-a trimis lui Zarqawi, în 2005, o scrisoare în care îl avertiza că, din cauza brutalității sale, riscă să îi alieneze pe musulmani iar atacurile împotriva șiiților distrag atenția și resursele de la jihadul anti-american.

Zarqawi nu a fost impresionat de mesajul lui al-Zawahiri și i-a respins criticile într-o înregistrare audio în care a încercat să justifice până și uciderea altor musulmani, care este strict interzisă de Coran. Prin “alți musulmani” înțelegea majoritatea musulmanilor sunniți; pe șiiți, pe liderii politici ai țărilor musulmane și chiar și pe liderii religioși care îi sprijineau pe aceștia îi considera apostați. Titlul înregistrării lui Zarqawi este semnificativ: “Și nepoții lui Ibn al-Alqami s-au întors”. Ibn al-Alqami a fost vizirul șiit al ultimului calif Abbasid al Baghdadului, al-Musta’sim Billah, iar surse sunnite afirmă că trădarea sa a dus la cucerirea orașului de către mongoli, în 1258.

Căderea Baghdadului a avut un efect traumatic uriaș asupra lumii musulmane. Sute de mii de persoane au fost masacrate, celebra bibliotecă a orașului a fost incendiată și mii de manuscrise au fost pierdute pentru totdeauna. Baghdadul fusese, timp de secole, unul dintre cele mai importante centre politice și culturale ale lumii musulmane; căderea sa a însemnat sfârșitul așa-numitei “Epoci de Aur a Islamului”, o perioadă de aproximativ cinci secole marcată de realizări științifice, artistice și economice.

1258 poate fi considerat și anul în care a luat sfârșit Califatul care, teoretic, este statul în care toți musulmanii ar trebui să trăiască sub autoritatea califului. Este adevărat că, până în secolul al 13-lea, califatul fondat și extins de califii bine-ghidați, de Umayyazi și de primii Abbasizi, fusese dezmembrat – ba chiar apăruseră și califate alternative, cel Umayyad de la Cordoba și cel al Fatimizilor șiiți, din Egipt – însă pentru majoritatea musulmanilor califul de la Baghdad încă reprezenta o autoritate religioasă și politică și, mai important, avea legitimitate. După moartea lui al-Musta’sim, urmași ai Abbasizilor care au supraviețuit au devenit califi-marionetă, cu un rol strict ceremonial, la curtea sultanilor Mameluci. Odată cu capturarea Egiptului de către otomani și moartea ultimului Abbasid, sultanii de la Istanbul și-au asumat titlul de calif până când această instituție a fost abolită de Mustafa Kemal în 1924. Niciunul dintre cei care au purtat acest titlu după căderea Baghdadului nu a avut, însă, legitimitatea califilor din Epoca de Aur.

Distrugerea Baghdadului a marcat momentul cel mai spectaculos al expansiunii către vest a mongolilor Ilhazi – direct prin Orientul Mijlociu, vatra lumii musulmane. Mongolii au reușit să ajungă la porțile Egiptului de unde au fost împinși înapoi de Mameluci în 1260; se poate specula că, dacă în acea perioadă în lumea mongolă n-ar fi avut loc o luptă pentru putere, ceea ce l-a forțat pe cuceritorul Baghdadului, Hulagu, să își mute o parte din armate către est, rezultatul ar fi fost diferit. Încercări ulterioare, de-a lungul următorilor 50 de ani, ale Hanatului Ilhaz de a se extinde în Levant au fost respinse, însă lumea musulmană era în defensivă. Acela a fost climatul în care s-a format gândirea celui mai important ideolog al jihadului, Taqi ad-Din Ahmad ibn Taymiyyah, un adept al școlii conservatoare de jurisprudență sunnită Hanbali. Importanța lui ibn Taymiyyah este enormă: în timpul vieții a contribuit la mobilizarea populației din teritoriile mameluce împotriva armatelor mongole; după moarte, i-a influențat în mod decisiv pe Muhammad ibn Abd-al-Wahhab, fondator al mișcării Salafiste care îi poartă numele, și pe ideologii moderni ai jihadului, Sayyid Qutb și Abd al-Salam Faraj. Usama bin Laden și Abu Musab al-Zarqawi se raportau la el și i-au folosit scrierile pentru a încerca să își justifice faptele, inclusiv masacrarea civililor pe 11 septembrie și valurile de atacuri sinucigașe din Irak[iii].

Ibn Taymiyyah afirma că jihadul este o obligație religioasă și singura sursă de legitimitate pentru un conducător; mai mult, acei lideri care nu guvernează respectând legea islamică, șaria, pot fi considerați apostați, kufr (kafir), iar acest argument este valabil și pentru musulmanii care își neglijează îndatoririle religioase. Revoltele jihadiștilor împotriva guvernelor laice din țările musulmane, eforturile de a impune o interpretare strict a șariei și recursul frecvent la takfir, prin care îi declară apostați pe adversarii lor musulmani – descind, toate, din Ibn Taymiyyah.

3. Ascensiunea Safavizilor

Unul dintre peiorativele folosite de Abu Musab al-Zarqawi și adepții săi pentru șiiți era “Safavizi”. Este o trimitere la dinastia azeră care a condus Iranul în secolele 16 – 18 și a fost responsabilă de convertirea populației de la Islamul sunnit la cel șiit; domnia Safavizilor a fost marcată de războaie aproape continuecu Imperiul Otoman sunnit. Înainte de Safavizi, podișul iranian făcuse parte din lumea sunnită, populația acestuia fiind convertită la Islam după prăbușirea Imperiului Sassanid care a urmat înfrângerii armatelor sale la al-Qadisiyyah, în 636. Civilizația persană era, însă, mult prea veche pentru a putea fi asimilată în întregime de de noii-veniți și a reușit să își lase, ea însăși, amprenta asupra califatului: Abbasizii și-au lansat campania împotriva Umayyazilor în podișul iranian iar statul lor a fost profund influențat de lumea persană, lucru vizibil în administrație, eticheta de la Curte și cultură.

Puterile din podișul iranian au avut întotdeauna tendința de a se extinde către vest, spre Mesopotamia și dincolo de aceasta, ceea ce, invariabil, a dus la conflicte atunci când au întâlnit puteri locale sau care încercau să pătrundă în direcția opusă, spre est: persanii cu grecii, parții cu romanii, Sassanizii cu bizantinii. Populațiile locale din Mesopotamia și din vecinătatea acesteia au fost de multe ori prinse la mijloc, trecând de la o stăpânire la alta, dar, totodată, s-au aflat cu regularitate în spatele unor tentative de a transforma regiunea într-o putere aflată în competiție atât cu ce era la vest și la nord – Egipt, Imperiul Hittit, Roma – cât și cu ce se afla la est. Privite din această perspectivă istorică și geostrategică, eforturile moderne ale Iranului de a-și construi o sferă de influență până la Marea Mediterană, așa-numita Semilună Iraniană, nu reprezintă nimic nou. Există, însă, o diferență de nuanță care se datorează Safavizilor: ei sunt cei care i-au adăugat acestui “mare joc”, ce se desfășoară de milenii în Orientul Mijlociu, un substrat religios care își trage seva dintr-o schismă care, când au venit la putere, exista deja de mai bine de 9 secole. Începând cu Safavizii nu a mai fost vorba doar de un conflict între mesopotamieni/arabi/turci etc. și persani; conflictul a devenit și unul între sunniți și șiiți, iar aceștia din urmă aveau, acum, un stat al lor în care formau majoritatea populației, ceea ce le lipsise în alte construcții statale pe care le conduseseră – vezi, de exemplu, Califatul Fatimid. Acest substrat este cel care i-a permis Iranului să ajungă, în prezent, o putere regională: a făcut-o jucând cartea identității șiite comune în țări în care existau comunități ale acestei confesiuni. În Liban a contribuit la formarea Hezbollahului pe care continuă să îl finanțeze și să îl înarmeze, în Siria s-a aliat cu un regim care, chiar dacă teoretic este laic, e dominat de secta șiită a alauiților, în Irak este cel mai influent jucător extern prin influența pe care o exercită asupra partidelor religioase și milițiilor șiite; tot cu ajutorul comunităților șiite Teheranul încearcă să își impună agenda politică și să își asigure adâncime strategică și în zona Golfului și a Peninsulei Arabice în țări ca Bahreinul și Yemenul, dar și Kuwaitul și chiar Arabia Saudită.

Convertirea Iranului sub Safavizi este importantă și pentru că a dat naștere mediului necesar pentru cea mai importantă schimbare din istoria modernă a țării – trecerea de la o monarhie care, într-o formă sau alta, rezistase timp de 2500 de ani la o republică islamică, o teocrație în fruntea căreia se află clasa religioasă. Lumea musulmană nu a avut niciodată un cler în sensul tradițional al cuvântului – există imami care conduc rugăciunea, învățați care cunosc în amănunt chestiuni legate de Coran și de tradițiile cu privire la faptele și vorbele Profetului, teologi capabili să interpreteze unele aspecte neclare sau să găsească acea cheie necesară pentru a aplica șaria, un cod provenit din perioada medievală, la problemele societății contemporane. Nu există, însă, preoți. Spre deosebire de sunniți, care tind să se raporteze doar la sursele originale, Coran și hadith, șiiții au ceva mai multă libertate de mișcare: pe de-o parte teologia lor ține cont și de faptele și spusele imamilor, pe de altă parte juriștii și învățații șiiți au, până la un punct, posibilitatea de a inova – însă asta necesită o cunoaștere solidă nu doar a Coranului și a Tradițiilor, ci și a gândirii unor teologi anteriori. Credincioșii șiiți, spre deosebire de cei sunniți, nu mai pot merge direct la sursă ci au nevoie de expertiza și interpretările învățaților, ulema, astfel încât, în timp, aceștia au devenit o clasă extreme de influentă, asemănătoare unui cler, care a fost capabilă, mai întâi, să întoarcă împotriva șahului elementele conservatoare ale societății iraniene, apoi să dea un caracter islamic revoluției din 1979 și să impună un regim teocratic după ce a eliminat competiția venită din partea revoluționarilor laici. Odată ce revoluția islamică a triumfat în Iran, liderii săi au căutat să o exporte fie întărind legăturile cu partide și mișcări religioase deja existente – este cazul Dawa, partid ai cărui militanți au lansat, în anii ’80, unele dintre primele atentate teroriste ale extremiștilor șiiți – fie ajutând la formarea unor noi grupări, ca Hezbollahul și Consiliul Suprem pentru Revoluție Islamică din Irak, al cărui braț armat, Organizația Badr,avea să se implice, ani mai târziu, în războiul civil împotriva sunniților.

4. Fondarea Israelului

Una dintre primele decizii luate de ayatollahul Ruhollah Khomeini după ce a revenit în Iran, în 1979, a fost ruperea legăturilor țării sale cu Israelul. În luna noiembrie a aceluiași an, revoluționarii iranieni au pătruns în ambasada Statelor Unite din Teheran și au luat zeci de diplomați ostatici, generând o criză care câteva luni mai târziu avea să îl determine pe președintele american, Jimmy Carter, să rupă relațiile Washingtonului cu Iranul. Republica Islamică își identificase inamicii, sau în cuvintele lui Khomeini, Marele Satan și Micul Satan (însă în cazul acestuia din urmă, trebuie notat că în primii ani a fost vorba doar de retorică[iv]; de exemplu, în contextul războiului dintre Iran și Irak, Teheranul nu a ezitat să cumpere de la Israel arme americane, în cadrul celebrei scheme Iran-Contra). Iranul nu s-a limitat la vorbe goale: miliții asociate cu acesta au atacat obiective americane în Liban, în anii ’80, și în Irak, în anii 2000. Teheranul a finanțat și a înarmat, totodată, grupări teroriste anti-israeliene: Hezbollahul, Hamasul și Jihadul Islamic.

Această ostilitate față de Statele Unite – și, prin extensie, Occident în general – și Israel este împărtășită și de extremiștii sunniți. Nu este deloc întâmplător faptul că, atunci când se referă la forțele occidentale, jihadiștii – de la Al Qaida la Statul Islamic – folosesc sintagma de “armate ale cruciaților”. Creștinii au fost printre primii adversari ai musulmanilor care, mai întâi, s-au ciocnit, în expansiunea lor, de Imperiul Bizantin, iar ulterior s-au confruntat cu armatele cruciaților. Înaintea războaielor cu bizantinii și cruciații, Muhammad însuși intrase în conflict cu triburi evreiești din Peninsula Arabică. Este important și că, în acele prime secole ale Islamului, în care în conștiința colectivă au apărut acești doi inamici – creștinii și evreii – a luat formă și doctrina războiului sfânt, jihadul[v]. Acest lucru nu înseamnă, însă, că a existat un război continuu cu aceste două confesiuni; din contră, întrucât atât evreii cât și creștinii fac parte din așa-numitele “popoare ale Cărții”, menționate în Coran, comunități ale acestora au fost tolerate – în schimbul unor taxe – în diferitele state musulmane. Unele dintre aceste comunități s-au menținut până în ziua de astăzi: este vorba mai ales de cele creștine, pentru că evreii din lumea musulmană au cunoscut un exod masiv, deseori impus, după fondarea statului Israel, iar comunitățile lor fie au dispărut complet din țările de baștină, fie s-au redus în mod semnificativ.

În 1917, prin declarația Balfour – în fapt, o scrisoare[vi]mai degrabă laconică, de nici 130 de cuvinte – guvernul britanic recunoștea aspirațiile sioniste privind înființarea unui cămin evreiesc în Palestina. Documentul a fost respins de comunitățile musulmană și creștină ale Palestinei – care pe atunci reprezentau 90% din populație – dar și de liderii arabilor care se revoltaseră împotriva Imperiului Otoman și erau aliați cu britanicii. Sionismul a început să fie văzut drept un adversar, suspiciunile față de puterile occidentale – care aveau să explodeze în mișcarea anti-colonială pan-arabă – s-au accentuat.

Discursul anti-sionist și anti-colonialist a fost preluat și de islamiști, care căutau să revitalizeze lumea musulmană prin islamizarea sistemelor politice. Egipteanul Hassan al-Banna, fondator al Societății Fraților Musulmani, le cerea adepților săi, în 1947, să se pregătească de jihad pentru a opri partiția Palestinei (votată de ONU în luna noiembrie a aceluiași an). Același Al-Banna a proclamat sionismul ca inamic și a acuzat Occidentul că a trădat lumea arabă sprijinind Israelul[vii]. O acuzație similară avea să se afle, de altfel, și la baza ostilității față de Statele Unite, care inițial au fost bine-primite în Orientul Mijlociu dat fiind că imaginea lor nu era afectată de vreo moștenire colonială; legăturile apropiate ale Washingtonului cu Israelul, dar și relațiile cordiale cu anumite guverne musulmane, au dat naștere anti-americanismului, pe care continuă să îl alimenteze.

Ideologia lui Hassan al-Banna a influențat gânditori și organizații mai radicale care i-au urmat. Fondatorul Fraților Musulmani este citat în carta Hamas – “Israelul va exista și va continua să existe până când Islamul îl va șterge de pe fața Pământului” – iar co-fondatorul grupării teroriste, Abdul Aziz Rantisi, s-a inspirat din Societatea Fraților Musulmani, din care a făcut parte în tinerețe. Al-Banna l-a influențat și pe Sayyid Qutb[viii], și el tot egiptean, considerat a fi primul mare ideolog al jihadului promovat de extremiști, un virulent anti-semit și anti-american.

La o generație după Sayyid Qutb, un palestinian din Cisiordania, Abdullah Azzam – membru, în tinerețe, al Fraților Musulmani – avea să militeze pentru globalizarea jihadului. Abdullah Azzam a fost mentorul lui Usama bin Laden, împreună cu care a fondat ceea ce avea să devină Al Qaida. Azzam s-a implicat în mobilizarea musulmanilor din lumea întreagă în războiul din Afghanistan, însă următoarea sa țintă, după terminarea acestuia, ar fi fost Palestina și Israelul[ix].

Cum Abdullah Azzam a fost asasinat în 1989, cel care a decis următoarea țintă a fost Usama bin Laden, aflat deja sub influența egipteanului Ayman al-Zawahiri care, la rândul său, fusese școlit într-ale Islamuluiradical de Sayyid Qutb; Usama însuși avea legături cu familia Qutb prin fratele lui Sayyid, Muhammad, pe care-l cunoscuse în Arabia Saudită unde acesta predica ideologia fratelui său. Bin Laden a ales Statele Unite, dar Israelul a rămas, alături de acestea, marea sa obsesie.

Statul Islamic, deși mai feroce și mai radical decât Al Qaida, a evitat confruntarea cu Israelul atunci când a controlat, în Siria, teritorii aflate în apropierea granițelor acestuia. Alegerea a fost, probabil, de natură strategică, jihadiștii fiind conștienți de faptul că nu ar fi avut nicio șansă împotriva armatei israeliene. Opțiunea lor a fost, însă, imediat taxat de adversarii șiiți ai jihadiștilor și de cei palestinieni ai israelienilor. În Irak, o emisiune umoristică prezintă povestea lui Abu Bakr al Baghdadi, liderul Statului Islamic, născut dintr-un ou făcut de diavol cu o (ați ghicit!) evreică. Rămâne, așadar, și ținta israeliană. În Palestina, un filmuleț, tot umoristic și rapid viralizat, arată jihadiști și israelieni care se înțeleg la un filtru de control instalat pe un drum.

Cauza palestiniană pare să îi fi obosit demult pe liderii arabi; durează de prea mult timp și pentru unii estemai profitabil să facă afaceri cu Israelul. Până și Arabia Saudită a bătut palma cu acesta pentru a coopera împotriva Iranului. Palestinienii continuă, însă, să se agite pe la organizațiile internaționale și se fac vizibili prin inițiative gen mișcarea BDS, de boicotare a produselor israeliene. Populația, care nu prea mai are încredere în lideri pentru că îi suspectează de înțelegeri cu Israelul, răspunde cu regularitate la chemări la grevă generală, iar tinerii și adolescenții participă, cu și mai mare regularitate, la manifestații lângă zidurile și gardurile de demarcație cu Israelul care de obicei se termină cu cauciucuri incendiate, aruncări de pietre, gaze lacrimogene, gloanțe de cauciuc; uneori, forțele israeliene folosesc și la muniție de război împotriva a ceea ce numesc teroriști. Se moare – iar morții pot fi folosiți ca un argument în plus atunci când cauza palestiniană este folosită pentru a convinge un tânăr că Statele Unite, propriul său guvern și șiiții (sau, după caz, sunniții) sunt dușmanii săi și ai Islamului.

5. Eșecul revoluționarilor socialiști

Steagurile sunt unele dintre cele mai puternice simboluri ale națiunilor. Îi însoțesc pe reprezentanții acestora, fie ei demnitari aflați în vizite oficiale sau sportivi care participă la competiții internaționale, sunt ridicate în zilele cu semnificație specială și coborâte în bernă pentru a marca doliul național, sunt fluturate de mulțimi scoase în stradă de politicieni sau de victoria naționalei de fotbal. Cu toții am văzut monumente sau fotografii în cărțile de istorie în care câțiva militari înfig drapelul în inima teritoriului inamic pentru a marca o victorie, dar și imagini, la știri, cu mulțimi furioase din Orient care incendiază și calcă în picioare steagurile Israelului și Statelor Unite. Dincolo de simbolul pe care un drapel îl reprezintă ca întreg, fiecare dintre culorile, desenele și inscripțiile sale are o anumită semnificație; toate aceste semnificații transmit, împreună, un mesaj, iar în spatele alegerii mesajui se ascunde, de obicei, o poveste.

Astfel de povești se găsesc și în steagul Irakului. Culorile, aceleași de la fondarea țării, în 1921, sunt cele ale revoltei triburilor arabe împotriva Imperiului Otoman în perioada Primului Război Mondial: negru, alb, verde și roșu. Apar, toate, într-un poem arab din perioada medievală, “albe ne sunt faptele, negre ne sunt bătăliile, verzi ne sunt câmpiile, roșii ne sunt săbiile”și au legătură atât cu Muhammad și urmașii hașemiți ai acestuia, cât și cu marile califate ale Epocii de Aur a Islamului. Deși culorile s-au păstrat în timp, steagul irakian a fost modificat de mai multe ori iar forma actuală – trei dungi paralele, roșu, alb, negru, cu o inscripție verde în mijloc – a fost inspirată din drapelul eliberării arabe, asociat cu o serie de revoluții și lovituri de stat care au adus la putere, începând cu anii ’50, regimuri laice, de inspirație socialistă, care promovau un naționalism pan-arab. Steagul Irakului mai ascunde, însă, și povești legate de Saddam Hussein: o ultimă victorie a acestuia, dar și înfrângerea unei mișcări pe care, o vreme, a reprezentat-o.

Victoria lui Saddam constă în păstrarea steagului. După căderea dictatorului irakian s-a vorbit la Baghdad despre eliminarea drapelului care îi simboliza regimul și chiar s-a și propus, la un moment dat, unul alternativ. Propunerea a atras critici virulente, întrucât noul steag le amintea, unora, de cel al Israelului. Mai exista, însă, un motiv pentru care înlocuirea steagului li se părea multora nepotrivită, dacă nu chiar un păcat religios: pe acesta fusese inscripționată, din ordinul lui Saddam, una dintre cele mai importante și mai reprezentative expresii ale musulmanilor, denumită takbir: “Allahu akbar”, “Dumnezeu este (și mai) mare”. Este o expresie pe care am auzit-o strigată de oameni disperați care își căutau rudele după câte un atentat sinucigaș, dar și la ocazii festive, când exprima bucuria. Chemarea psalmodiată la rugăciune, lansată de câte cinci ori pe zi din vârfurile minaretelor, începe cu takbirul care în orașele mari, cu multe moschei, se aude în cascadă, întrucât muezinii nu încep niciodată să recite în același timp. Takbirul are și o conotație mai sumbră: este strigătul de luptă al musulmanilor, adoptat și de jihadiști, după cum se poate observa din numeroasele înregistrări publicate de grupări ca Statul Islamic și Al Qaida; probabil că în foarte multe cazuri, “Allahu akbar” sunt ultimele cuvinte rostite de atentatori sinucigași.

Saddam a dispus ca takbirul să fie inscripționat pe steag în 1991, când enorma armată a Coaliției conduse de Statele Unite era pe punctul de a lansa operațiunea de eliberare a Kuwaitului, ocupat de armata irakiană în anul precedent. Era o încercare de a atrage simpatizanți și aliați prezentându-se drept un musulman pios. Se spunea, de altfel, că pe steag era scrisul de mână al lui Saddam. Câțiva ani mai târziu, Saddam și-ar fi donat propriul sânge pentru scrierea caligrafică a unui exemplar din Coran, un act de o pioșenie îndoielnică în ochii majorității musulmanilor; chiar și așa, noii conducători ai Irakului nu au avut curajul să distrugă Coranul respectiv ci doar l-au ascuns de ochii publicului, așa cum au ascuns și scrisul lui Saddam de pe steag prin înlocuirea caracterelor.

Aceste acte și altele, cum ar fi interzicerea consumului de băuturi alcoolice în public în anii ’90, se înscriu într-o tentativă a lui Saddam de a dobândi mai multă legitimitate cu ajutorul religiei, în condițiile în care începuse să își piardă legitimitatea inițială, revoluționară.

Legitimitatea revoluționară a fost comună mai multor regimuri din Orientul Mijlociu, începând cu cel al Ofițerilor liberi, venit la putere în Egipt în 1952. Regimurile “revoluționare” au avut ca motor principal armatele, suficient de puternice pentru a impune o reformă a societății și cu un corp ofițeresc suficient de progresiv pentru a-și dori o astfel de reformă. Sistemele pe care le-au îndepărtat erau unele post-coloniale, cu puternice componente tribale și, în unele cazuri, cu importante clase de latifundiari, astfel încât opțiunile revoluționarilor – anti-colonialism, naționalism arab, socialism – sunt, pe undeva, logice, mai ales dacă luăm în considerare și climatul general al acelei perioade. Mai exista și o a patra componentă a regimurilor revoluționare – erau laice, ceea ce le-a făcut de la bun început incompatibile cu organizațiile politice religioase care își propuneau, la rândul lor, să schimbe societatea, dar în sensul islamizării ei. Liderii Egiptului – Nasser, Anwar al-Sadat, Mubarak – s-au aflat, periodic, în conflict cu Societatea Fraților Musulmani sau cu grupări mai radicale care fuseseră inspirate de aceasta. Hafez al-Assad a răspuns la o revoltă islamistă la Hama, în 1982, masacrând 20 de mii de persoane. Saddam Hussein i-a persecutat pe Frații Musulmani, sunniți, și nu a ezitat să ordone uciderea unor lideri religioși șiiți și masacrarea partizanilor acestora sau ai celor suspectați că ar avea legături cu partidele religioase șiite.

În primii ani, regimurile revoluționare – care beneficiau și de sprijinul Uniunii Sovietice – au reușit să facă progrese remarcabile. Societățile respective s-au modernizat. S-au dezvoltat infrastructura, sistemul educațional, sistemul medical, industria, s-a înregistrat creștere economică și a nivelului de trai. Apoi, regimurile s-au osificat. Interesate să își mențină puterea, au devenit tot mai autoritare, mai conservatoare și mai rapace. Armatele și-au pierdut credibilitatea în urma înfrângerilor succesive din războaiele cu Israelul. Sistemele economice de inspirație socialistă și-au arătat limitele. Discursurile în care se explica ideologia au ajuns să fie privite drept propagandă. Creșterea populației a accentuat presiunea socială, în condițiile în care erau tot mai mulți tineri lipsiți de perspective[x].

Nu e greu de imaginat ce-a urmat. Tinerii, imunizați la vorbele goale ale puterii, au început să îi asculte pe imamii din moschei. Prin preajma imamilor umblau, uneori, și bărbați pioși care vorbeau despre o societate dreaptă, guvernată după legea lui Dumnezeu – aceștia erau islamiștii. Și mai erau, desigur, și cei care spuneau că la acea societate se poate ajunge prin jihad, că agresiunii – a guvernelor aliate cu Occidentul, a Statelor Unite, a Israelului – trebuie să i se răspundă prin violență și teroare.

Cum puterea își pierduse legitimitatea revoluționară, a început să se orienteze către sursa tradițională a legitimității în lumea musulmană: Islamul, care în țările arabe are o forță și mai mare întrucât este legat în mod intim de identitatea și istoria arabă, de vârful civilizației și culturii arabe clasice. Haffez al-Assad s-a lăsat fotografiat la întâlniri cu lideri religioși și a finanțat construirea de moschei. Autoritățile egiptene au ascultat de conservatorii religioși și au declanșat vânători împotriva celor care ascultă heavy metal sau a comunității LGBT. Ca o consfințire a înfrângerii laicismului, Saddam Hussein a inscripționat takbirul pe steag.

Această apropiere de religie nu le-a adus legitimitatea dictatorilor din Orient, dar le-a oferit mai multă libertate de mișcare și posibilitatea de a câștiga adepți adversarilor lor islamiști. Când au avut ocazia, aceștia au participat la revoluții sau au câștigat alegeri. În unele cazuri, victoriile electorale ale islamiștilor nu au fost acceptate de armată, care i-a alungat de la putere, ceea ce a dus la reacții violente ale elementelor mai radicale – războiul civil din Algeria, din anii ’90, insurecția din Sinai după răsturnarea lui Muhammad Mursi, etc. În războaiele civile din Siria și din Libia, grupările islamiste și jihadiste s-au arătat a fi printre cele mai bine organizate și mai atractive pentru rebeli.

Moartea lui Saddam nu a fost lipsită de ironie. Deși ceruse să fie împușcat, a fost spânzurat, ca un tâlhar, în prima zi a celei mai importante sărbători din calendarul musulman. Sentința capitală a fost dată în urma unui proces în care a fost găsit vinovat de uciderea a peste 140 de șiiți acuzați că ar fi fost implicați într-o tentativă de asasinare a sa care fusese organizată, în 1982, de partidul islamic Dawa, partid care la momentul execuției, făcea parte din coaliția de guvernare de la Baghdad și îl dăduse pe premierul Nuri al-Maliki. În minutele dinainte de a fi executat, Saddam a fost insultat de adepți ai lui Muqtada al-Sadr, fiu și ginere ai unor clerici șiiți uciși din ordinul său, ba chiar prin Baghdad a circulat un zvon că bărbatul corpolent, cu cagulă, aflat printre călăi, ar fi fost însuși Muqtada. Ultimele cuvinte rostite de cel mai sângeros tiran al Irakului au fost cele ale mărturiei de credință a musulmanilor, șahada: „[mărturisesc că] nu există zeu în afară de Dumnezeu [iar] Muhammad este mesagerul lui Dumnezeu”

6. zboiul din Golf

Saddam Hussein a fost executat la aproape patru ani după ce pierduse puterea, în urma invaziei unei coaliții conduse de Statele Unite. Pentru a justifica invazia – puternic criticată la nivelul străzii, dar și de alte state, inclusiv aliați importanți ai Washingtonului – s-a afirmat că Irakul ar fi deținut un arsenal de arme de distrugere în masă și ar fi fost asociat cu Al Qaida; ambele acuzații s-au dovedit a fi, însă, nefondate. Totuși o legătură indirectă și involuntară cu Al Qaida a existat, mai precis cu decizia lui Usama bin Laden de a lansa jihadul global împotriva Statelor Unite.

În 1990, rețeaua Al-Qaida era deja formată, se eliberase de angajamentele anterioare și se afla în căutarea unui adversar. Angajamentele anterioare ale rețelei priveau sprijinirea efortului de război al mujahedinilor afghani împotriva invadatorilor sovietici, eforturi ale căror principali susținători erau Statele Unite și Arabia Saudită, care le ofereau bani serviciilor secrete pakistaneze; acestea redirecționau fondurile către grupări ale mujahedinilor alese de ele – adică, în general, grupări radicale. Guvernele nu erau singurii finanțatori ai mujahedinilor; existau și inițiative private, iar una dintre cele mai importante era cea a lui Abdullah Azzam și Usama bin Laden. Se numea Maktab al-Khidamat, sau Biroul pentru Servicii, și în afară de procurarea de fonduri pentru mujahedini își propunea să îi ajute să ajungă în Afghanistan pe voluntarii arabi care doreau să lupte în război – este vorba despre cei care aveau să fie cunoscuți drept arabii afghani. Dincolo de aceste aspecte “administrative” stă, însă, ideologia schițată atunci. Abdullah Azzam era obsedat de jihad, pe care îl considera a fi cea mai mare obligație religioasă după imam, credință. Azzam credea că orice musulman în putere este obligat să lupte în jihad – făceau excepție doar invalizii, bătrânii, femeile și copiii – și că războiul sfânt trebuie să continue până când toate teritoriile musulmane aflate sub atac sau sub ocupație vor fie eliberate. Afghanistanul era doar prima țară pe o listă pe care se mai aflau Palestina, Libanul, Somalia, Filipine, etc., dar și teritorii care aparținuseră cândva unor imperii musulmane, cum ar fi Andaluzia. Prin puteri de ocupație nu se înțelegeau doar țări ne-musulmane, ci și guvernele unor state musulmane care erau văzute ca agenți ai unor forțe străine pentru că întrețineau legături cu acestea sau pentru că se bazau pe sisteme politice ne-islamice.

Al Qaida s-a format pe scheletul Maktab al-Khidamat și a preluat ideologia lui Abdullah Azzam. Acesta nu a mai apucat să vadă și un alt jihad după cel din Afghanistan: a murit la mai puțin de un an după retragerea sovietică, în urma exploziei unei mașini-capcană în orașul pakistanez Peshawar. Nu se știe cine a dispus asasinarea sa, însă printre principalii suspecți se află și Usama bin Laden și Ayman al-Zawahiri.

Cel care i-a oferit rețelei Al Qaida următorul adversar a fost – probabil fără să vrea – Saddam Hussein. La câteva luni după asasinarea lui Abdullah Azzam, armata irakiană a ocupat Kuwaitul și amenința și Arabia Saudită. Usama bin Laden nu îl simpatiza pe Saddam; din contră, ideologiile lor îi plasau pe poziții antagonice. Liderul Al Qaida chiar s-a oferit să mobilizeze arabi afghani pentru a se lupta cu forțele irakiene, dar Riadul l-a ignorat. Saddam a devenit irelevant, însă, atunci când forțele americane care se pregăteau să declanșeze operațiunea de eliberare a Kuwaitului au început să sosească în Arabia Saudită. Pentru Bin Laden acest lucru era inacceptabil.

Usama Bin Laden le era deja ostil americanilor la acel moment: ceruse boicotarea lor ca represalii pentru sprijinirea Israelului. Sosirea și, după război, staționarea forțelor Washingtonului în Arabia Saudită i se părea, însă, mult mai gravă pentru că reprezenta o ofensă religioasă: în regiunea Hijaz a regatului se află moscheile sfinte de la Mecca și Medina, iar zona este interzisă, haram, pentru orice ne-musulman. Muhammad însuși spusese ca în Arabia să nu fie două religii, iar primul calif, Omar, îi alungase pe creștini și pe evrei din Hijaz. Bin Laden considera că întreg teritoriul Arabiei Saudite este haram. Drumul către o confruntare cu Statele Unite era ireversibil. În 1993 militanți antrenați de Al Qaida au atacat forțele americane din Somalia, în 1995 arabi afghani inspirați de Bin Laden le-au vizat pe cele din Arabia Saudită. În 1996 Bin Laden și-a lansat, din Afghanistan, prima chemare la un jihad împotriva Statelor Unite și a menționat ca principală cauză a războiului sfânt prezența americanilor în Peninsula Arabică. Nu era, însă, singura cauză: în stilul lui Abdullah Azzam, în document erau pomenite Palestina și alte țări și regiuni unde Bin Laden considera că musulmanii erau atacați: Irak, Tadjikistan, Cașmir, Somalia, Bosnia și Herțegovina, etc. Adversarii musulmanilor erau “cruciații” și “sioniștii”. În 1998 au apărut noi chemări la jihad și o fatwa în care se spunea că uciderea americanilor și a aliaților civili și militari ai acestora este o obligație religioasă pentru a elibera cele trei moschei sfinte ale musulmanilor sunniți – cele din Arabia Saudită și Al Aqsa, la Ierusalim. Au urmat, la scurt timp, atacurile asupra ambasadelor americane din Africa, iar după acestea a început pregătirea pentru atacurile teroriste de la 11 septembrie.

Invazia Irakului din 2003 a fost și o consecință a politicii americane post 11 septembrie (existau, desigur, și alte cauze, în principal chestiuni care rămăseseră nerezolvate în 1991). Irakul fusese denunțat, de președintele George W. Bush, drept una dintre cele trei țări ale “axei răului”, alături de Iran și de Coreea de Nord. Nu este, așadar, de mirare că Iranul se temea că ar putea fi următoarea țintă a americanilor. Pentru a-i ține pe aceștia ocupați, dar și pentru a putea să exercite o influență suficient de mare pentru ca Irakul să nu mai devină vreodată o amenințare, Teheranul a finanțat și a antrenat miliții șiite care i-au atacat pe americani și pe sunniți, iar ulterior au participat la războiul din Siria și la cel împotriva Statului Islamic. Acesta nu a fost, însă, singurul efect al invaziei din 2003. Teritoriul Irakului este legat istoric, ca Palestina, de primii ani ai expansiunii islamice. Atacarea și ocuparea sa au generat un val de apeluri la jihad, lansate în moschei de clerici din întreaga lume musulmană. Printre cei care s-au alăturat acestui jihad a fost și un adept iordanian al lui Usama bin Laden care ratase războiul din Afghanistan. Numele său de război era Abu Musab al-Zarqawi. Germenii Statului Islamic fuseseră plantați.

***

Două dintre centrele în care a luat naștere civilizația – Egiptul și Mesopotamia – se găsesc în Orientul Mijlociu. De la summerieni și egipteni încoace, regiunea a văzut nenumărate civilizații aduse de o pleiadă întreagă de cuceritori: persanii Ahemenizilor, grecii lui Alexandru cel Mare, romanii și bizantinii, arabii mobilizați de Islam sau turcii aduși să se lupte pentru califatele lor sunt doar câțiva dintre ei. În mod paradoxal, însă, regiunea pare a fi una dintre cele mai tinere din lume: lucrurile nu s-au așezat, încă nu este clar încotro se îndreaptă, populațiile locale nu știu prea bine ce identitate/identități să își asume, iar asta explică șirul aproape neîntrerupt de războaie, revoluții, lovituri de stat, conflicte inter-etnice și inter-confesionale, schimbări de regim și chiar de sistem politic. Istoria este în plină desfășurare, se scrie, practic, sub ochii noștri și este suficient, pentru a ne convinge, să aruncăm o privire de ansamblu asupra situației în acest moment: avem câteva războaie civile ale căror rezultate sunt, încă, incerte, conflictul în care sunt angrenate, prin intermediari plasați în întreaga regiune, Arabia Saudită și Iranul, campaniile Statelor Unite și Federației Ruse, mișcările kurzilor din Irak și Siria către o independență de facto – chiar dacă, deocamdată, cea de jure mai are de așteptat – eforturile Turciei de a-i opri și, în același timp, de a arăta că este relevantă în regiune, spectrul unui nou război între Israel și Hezbollah, mișcările extremiștilor musulmani care nu se mulțumesc să atace doar țintele din imediata lor vecinătate ci caută să mențină jihadul global, tensiunile sociale și apelurile la reformă din majoritatea țărilor, alianțe între actori regionali care fluctuează în funcție de interesele de moment.

Această istorie nu se scrie singură. Este în mare măsură opera colectivă a sumedeniei de actori – din regiune și din afara acesteia – care sunt implicați în ceea ce se întâmplă. Totodată, însă, această istorie contemporană continuă să fie scrisă și de mâinile moarte ale celor care, prin faptele și vorbele lor, au marcat trecutul.

NOTE_______________________

i Prima parte a acestui articol a apărut, într-o variant prescurtată, în The Market for Ideas, No. 1, Sep. – Oct. 2016

ii Am scris pe larg despre Mahdi și viziunea apocaliptică a extremiștilor șiiți și sunniți aici:http://www.contributors.ro/global-europa/orient-razboiul-sfar%C8%99itului-lumii/

iii Pentru modul în care se raportează extremiștii la Ibn Taymiyya pentru a-și justifica actele de teroare împotriva civililor vezi http://www.contributors.ro/global-europa/islam-politic-si-jihad-de-la-muhammad-la-Usama-bin-laden-a-patra-parte-explicatiile-jihadistilor/

iv https://www.haaretz.com/middle-east-news/iran/MAGAZINE-how-israel-and-iran-went-from-allies-to-enemies-1.6049884

v Cf. http://www.contributors.ro/global-europa/islam-politic-si-jihad-de-la-muhammad-la-Usama-bin-laden-a-doua-parte-doctrina-jihadului/

vi https://www.jewishvirtuallibrary.org/text-of-the-balfour-declaration

vii Vezi secțiunea dedicată Islamismului în http://www.contributors.ro/global-europa/islam-politic-si-jihad-de-la-muhammad-la-Usama-bin-laden-a-treia-parte-de-la-salafiyya-la-jihad/

viii De remarcat că niciunul dintre cei menționați în acest paragraf nu a avut parte de o moarte naturală: al-Banna a fost asasinat în 1949, Qutb a fost executat de guvernul egiptean în 1966, iar Al-Rantisi a fost ucis într-o lovitură aeriană israeliană în 2004.

ix Asaf Maliach, “Abdullah Azzam, Al-Qaeda and Hamas: Concepts of Jihad and Istishhad, Military and Strategic Affairs”, Volume 2, No. 2, October 2010.

x Am putea fi tentați să credem că regimurile care revendicau legitimitatea revoluționară au eșuat odată cu revoluțiile și războaiele civile ale Primăverii Arabe. Eșecul acestor regimuri se înregistrase, însă, cu zeci de ani mai devreme; vezi, de exemplu, Elizabeth Picard, “Arab Military in Politics: From Revolutionary Plot to Authoritarian State”, în Giacomo Lucini (ed.), The Arab State, Berkley, 1990.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , ,



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. Vlad spune:

    Superb articolul. Multumesc.

  2. mike spune:

    O lectie de istorie foarte interesanta! Multumim ca ne-ati luminat in legatura cu situatia din acea zona si pentru explicatiile privind modul in care s-au format aceste retele teroriste.
    Cred ca “scanteia” care a aprins vapaia in Orientul Mijlocu a pornit de la ignoranta Americii privind istoria zonei: “Muhammad însuși spusese ca în Arabia să nu fie două religii, iar primul calif, Omar, îi alungase pe creștini și pe evrei din Hijaz. Bin Laden considera că întreg teritoriul Arabiei Saudite este haram. “–> Practic Arabia Saudita este considerat teritoriu sfant si nici un crestin nu are voie sa patrunda acolo. Poate ca Ben Laden a vazut in venirea americanilor un fel de invazie a lumii musulmane, un moment al declinului religiei musulmane si poate chiar un complot al guvernului saudit. A vrut sa-si faca singur dreptate si a creat al-qaida.

    • victor L spune:

      Scuze, dar nu cred ca te-ai “luminat”, mai degraba te-ai lamurit bustean. Ai rezumat totul la habarnismul americanilor.

      • mike spune:

        Desigur. Habarnismul americanilor si lipsa de informatii. Dar te-ai suparat rau vad… pacat.

        • victor L spune:

          Nu, nu m-am suparat deloc, ci am fost dezamagit ca ai redus totul la americani, de parca ei actioneaza in arealul descris de autor, de cind lumea.

  3. xolv spune:

    La punctul 6 lipseste scurta introducere a razboiului Iran-Irak. Dupa ce Arabia Saudita, Qatar si Pakistanul i-au inarmat pe irakieni, Saddam nu a mai vrut sa plateasca miliardele datoriei de razboi si a invadat Kuwaitul. Cu siguranta Arabia Saudita ar fi urmat daca nu intervenea aliatul traditional din 1943. De altfel pentru realizarea hegemoniei saudite, toti adversarii din zona vor trebuiau anihilitati sau supusi politic.Cel putin pana la episodul Siria si continuand cu eterna poveste a Iranului.

  4. Mihail spune:

    Frumos articol!

    Așura este o sarbatoare importanta si pentru sunniti, pe langa comemorarea lui Hussein (e totusi nepotul Profetului) mai are multe alte semnificatii: ziua in care Adam si Eva au fost goniti din Paradis, ziua in care arca lui Noe a ajuns pe muntele Ararat etc. In Turcia si la noi se pregateste “așure” o fiertura de boabe si fructe uscate, chipurile ce a mai gasit Noe ca ultime rezerve.

    Incercati totusi expresia “bine calauziti” sau “drept calauziti” pentru cei patru califi.

    Asasinarea lui Ali este parte a unui complot mai amplu, trei atentatori kharijiti dorind sa atace simultan pe Ali, Amr ibn al As si Muawiyah, in timpul rugaciunii de vineri din a doua saptamana a Ramadanului, la Kufa, Fustat si Damasc. Amr ibn al As si Muawiyah au scapat.

    Alevii si Bektasi din Turcia pun la loc de cinste portretul lui Ali, alaturi de portretul lui Ataturk.

    Multumesc pentru articol!

  5. arad spune:

    Respect, domnule Gombos !



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Catalin Gombos


Catalin Gombos

Catalin Gombos este jurnalist Radio Romania, pentru care a fost de mai multe ori, intre 2003 si 2008, corespondent de razboi in Irak si Afghanistan; interesul sau pentru Orientul M... Citeste mai departe


Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

octombrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)