Home » Analize »Armata »Global / Europa »Sinteze » Citesti:

Cât de puternic poate şi trebuie să fie NATO? Riscuri reale şi imaginabile pentru o alianţă slabă respectiv pentru una prea puternică

Serban F. Cioculescu decembrie 23, 2015 Analize, Armata, Global / Europa, Sinteze
9 comentarii 4,114 Vizualizari

Creată in 1949, la începuturile Războiului Rece, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, cunoscută publicului larg sub denumirea de NATO, se autodeclară o alianţă defensivă, una extrem de solidă. Deşi URSS şi Pactul de la Varşovia nu au atacat vreun stat membru al acestei structuri occidentale, se poate spune că descurajarea a funcţionat. Puterea cumulată a aliaţilor a inspirat teamă, respect şi a exclus războiul de agresiune. Conform indicilor de putere materială agregată, şi, în special, datorită aportului covârşitor al SUA, NATO este considerată de departe cea mai puternică alianţă politico-militară din istoria cunoscută a umanităţii. Populaţia căreia aceasta îi asigură securitate este şi ea semnificativă – aproximativ opt sute de milioane de locuitori. Marea problemă strategică pentru liderii aliaţi este nivelul de putere pe care NATO trebuie să îl afişeze, în paralel cu gradul de determinare, spre a descuraja adversarii. Un NATO prea “muşchiulos” poate provoca reacţii defensiv-agresive dar unul prea slab şi divizat poate tenta agresorii. Care ar fi deci proporţia ideală între nivelul de putere şi cel de securitate?

Un Occident hedonist şi “pasiv” în plan strategic

Deşi practic între 1991 şi 2012 cheltuielile pentru apărare ale statelor europene au scăzut cu 20%, în timp ce PIB-urile lor combinate au sporit cu 55%,[1] NATO s-a menţinut mai ales prin aportul SUA, in special după anul 2001, când bugetele americane ale apărării au crescut mult peste pragul de 400 miliarde USD anual (după ce în primul deceniu post-Război Rece acest buget se redusese continuu). De precizat că între 1985-1989, în medie statele europene alocau 3,1% PIB pentru apărare iar în 2014 doar 1,4%. Doar America Latină alocă sume mai mici raportate la PIB[2] şi unele state sărace din Africa, în timp ce ţările din Orientul Mijlociu şi Asia de Sud şi Sud-Est sar curent de 3-4%. Pentru că e extrem de puţin probabil să ia naştere în viitorul apropiat acea “armată europeană” visată de preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, rămâne ca NATO să asigure securitatea “hard” iar UE pe cea “soft”, iar cooperarea dintre ele să se intensifice, depăşind blocajele birocratice şi piedicile puse de Turcia, Grecia şi Ciprul de Sud. Pe hârtie NATO stă bine – poate dispune de circa două milioane de militari profesionişti, cifră depăşită la ora actuală doar de China, cu numai trei sute de mii în plus. Dar numai o mică parte, sub 30.000, constituie forţe de reacţie rapidă, restul fiind doar forţe pentru apărare teritorială, fie ea şi colectivă.

La Summit-ul din Ţara Galilor din septembrie 2014 s-a afirmat angajamentul ca fiecare stat aliat să aloce măcar 2% pentru apărare, nu direct ci gradual. În plus, toţi aliaţii trebuie să aloce măcar 20% din bugetul militar pentru achiziţii, cercetare şi dezvoltare.[3] Chiar în lipsa unor alocări bugetare masive, aplicând politica de “smart defence” (apărare inteligentă), decisă la summit-ul de la Chicago din 2012, se pot realiza obiective de înzestrare cu echipamente moderne, prin cooperarea mai multor naţiuni aliate, în domeniul industriei de apărare. Însă ar fi necesar să fie depăşite unele bariere mentale şi birocratice naţionale, să se accepte că înarmarea, acest domeniu extrem de sensibil al suveranităţii statului, poate depinde de parteneriatul cu alte entităţi suverane.[4] Nu cred sincer că suntem prea aproape de acest moment. Sper să mă înşel totuşi.

Dintre deciziile adoptate în Ţara Galilor, prezentate in document, cele mai importante au fost: “Planul de Acţiune Rapidă (Readiness Action Plan) destinat a raspunde schimbărilor în mediul de securitate de la frontierele Alianţei, dar si din vecinătăţile strategice, Forţa Operatională de Reacţie Foarte Rapidă (VJTF), formarea unor structuri de comandă şi control pe teritoriile aliaţilor din Est, care să asigure pe termen lung credibilitatea apărării colective, cu contribuţii din partea aliaţilor pe bază de rotaţie. Şi desigur, amplasarea sistemului de “scut” antirachetă Aegis Ashore la Deveselu.

Va urma în a doua parte a anului 2016 un summit decisiv în Polonia. Desigur, aliaţii vestici şi cei estici vor constata împreună că Alianţa, încă în stare de subfinanţare, se confruntă cu aceleaşi două mari provocări: Rusia la Est şi Statul Islamic la Sud. Da, e perfect posibil ca peste un an ISIS sau Daesh să fie istorie şi chiar ca în Siria să existe un armistiţiu între celelalte facţiuni combatante majore. Momentan nu avem motive pentru un asemenea optimism. Şi nici nu cred că Rusia va renunţa cumva brusc la Crimeea, sau că Putin va deveni subit “băiat bun” faţă de vecinii săi mai slabi.

Doi adversari, două provocări existenţiale diferite

NATO e ca un boxer plin de muşchi şi îmbrăcat într-o costumaţie strălucitor de colorată care se uită încurcat la doi adversari incomozi, deşi mai mici şi aparent mai cenuşii. În “colţul din stânga” un stat revizionist-agresiv, ţara cu cel mai întins teritoriu din lume, dispusă să rişte substanţial spre a îşi reface sfera de influenţă, şi “în colţul din dreapta” un grup non-statal coagulat pe temeiuri religioase, ce revendică o bază teritorială în dauna statelor existente în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord şi are o capacitate de recrutare trans-culturală via reţelele de socializare ieşită din comun. Amândoi aceşti actori pun in discuţie menţinerea ordinii mondiale post-Razboi Rece. Această ordine – cu tendinţă de multipolaritate – care se bazează formal pe directoratul celor cinci mari puteri membre permanente ale C.S. al ONU dar în realitate pe supremaţia militară americană post-Război Rece şi pe sistemul de economie de piaţă liberală. Şi în care China, India, Brazilia, Africa de Sud şi alte puteri regionale se ridică tot mai vizibil şi îşi fac structuri paralele de putere de tip BRICS.

În anii 2014-2015, relaţiile NATO cu Rusia s-au degradat substanţial, vorbindu-se chiar de un nou Război Rece, Moscova a violat ordinea teritoriala de la Helsinki (garantată de OSCE), Carta de la Paris, convenţii ale Consiliului Europei, dar mai presus de toate, Carta ONU, luând cu forţa un teritoriu (Crimeea) ce aparţinea de drept Ucrainei. De asemenea, a violat şi Actul Constitutiv al CSI din 1991 (Tratatul de la Minsk), Memorandumul de la Budapeste din 1994 şi Tratatul de prietenie şi cooperare dintre Rusia şi Ucraina, datând din 1997. La fel ca şi China, deşi într-un mod mai vizibil, Rusia pare să conteste bazele dreptului internaţional postbelic, accentuând tendinţa generală de fragmentare a acestei ordini juridice.

Dar acţiunile Rusiei care, să nu uităm, au început mai dinainte (august 2008 – războiul contra Georgiei, urmat de proclamarea a două state-fantomă independente, pe care acum Rusia vrea sa le integreze economic si politic in propria sa structură) si mai ales faimoasa “doctrină Medvedev” (apărarea ruşilor din afara graniţelor când sunt în pericol, chiar încălcând suveranitatea statelor “vinovate”) au produs un sentiment de insecuritate în statele estice ale Occidentului, de pildă în ţările baltice. De asemenea, a executat numeroase manevre de intimidare în spaţiul aerian al Mării Negre, Mării Baltice, Mării Nordului şi chiar în zona Mării Mânecii. Cascade de exerciţii militare provocatoare, toate menite probabil să “verifice” reacţiile statelor NATO. În cele din urmă, Turcia exasperată de incursiunile aviaţiei ruseşti în Siria, de bombardamentele contra triburilor pe care le susţine, şi-a luat inima în dinţi şi a doborât un avion militar al Moscovei acuzându-l că i-a violat spaţiul aerian fie şi pentru câteva secunde! Rusia nu s-a liniştit, din contră a adus baterii mari de rachete antiaerene în Siria, consolidând supremaţia aeriană a regimului de la Damasc şi riscând noi conflicte cu state NATO. Nu cred că Turcia preşedintelui-sultan (sau “neo-otoman”) Erdogan, oricât de asertivă ar fi, va atrage cumva NATO ca forţă colectivă într-o eventuală confruntare de anvergură cu Rusia.

Aşadar, riscul unui război clasic între NATO şi Rusia, deşi existent, e unul scăzut, niciuna dintre tabere neavând un interes raţional în acest sens, mai ales ţinând cont de efectele unor potenţiale lovituri nucleare asupra populaţiilor şi bazei materiale a statelor implicate. Diferenta majoră e legată de leadership, de regimul politic: în Rusia V. Putin e un decident autoritar, ce are cam toate pârghiile necesare spre a decide pacea sau războiul (“vertikala puterii” este sintagma folosită adesea spre a descrie mecanismul decizional rusesc), în timp ce membrii NATO sunt state democratice în care procesele decizionale au parte de constrângeri politice şi constituţionale, ce îngrădesc marja de manevră a liderilor. La nivel de alianţă, ţările NATO decid prin consens activarea articolului 5 din tratatul fondator, în Consiliul Nord-Atlantic, iar Moscova ştie ca aliaţi precum Grecia, Ungaria, Slovacia, sau chiar Germania,  care au mari interese economice legate de Rusia (afaceri, investiţii in centrale nucleare, gaze naturale etc) vor bloca probabil decizii ce ar pune-o pe cea din urmă în situaţii delicate. Cel mai mare risc este ca Rusia să creadă că nu se va reuşi activarea acestui articol-cheie nici în caz de agresiune, mai ales dacă va recurge la forme ascunse, hibride, indirecte, inclusiv atacuri cibernetice. În acest caz, deşi puterea agregată a NATO este superioară celei a Rusiei, aceasta ar putea încerca să “spargă” unitatea decizională a aliaţilor, intuind lipsa de viziune comună strategică.[5]

Statul Islamic (ISIS, ISIL sau Da’esh) constituie o provocare majoră la adresa valorilor occidentale, dar şi o ameninţare la adresa vieţilor cetăţenilor statelor aliate, după cum au arătat-o şi atentatele recente de la Paris.[6] O parte din tinerii jihadişti proveniţi din state occidentale şi care au plecat să lupte în Siria şi Irak, vor să se întoarcă şi să recurgă la acţiuni teroriste. Idem şi o foarte mică parte dintre refugiaţii sirieni, afgani ori africani ce iau cu asalt Europa. Unii sunt jihadişti camuflaţi, alţii vor fi cooptaţi de reţele extremiste odată ajunşi în Europa. “Califatul” islamic constituie o pepinieră de jihadişti aproape de graniţele sudice ale NATO şi un magnet pentru cetăţenii statelor europene care contestă valorile laice, democratice, în favoare celor religioase extremiste. Faptul că Siria şi Irakul s-ar putea dezintegra, formându-se state etnice şi/sau religioase, nu ameninţă direct NATO dar pune probleme grave de securitate ţărilor europene.  De asemenea, retragerea grosului forţelor NATO din Afganistan, după finalizarea ISAF şi lansarea operaţiei Resolute Support în ianuarie 2015, lasă deschisă posibilitatea ca talibanii să transforme din nou acest stat în postura de “eşuat”, iar grupările islamice radicale ar putea activa celule adormite de pe teritorul statelor membre, spre a comite atacuri. De menţionat că o parte dintre islamiştii din Afganistan, localnici sau străini, s-au proclamat ramură a Statului Islamic, ceea ce sporeşte gradul de risc. Talibanii sunt şi ei tot mai agresivi, provocând pierderi mici şi dese forţelor NATO. Iar faptul că ei nu recunosc ISIS şi Califatul lui Baghdadi nu ne ajută prea mult, deoarece pot comite atacuri massive şi în mod separat.

Deşi Rusia şi ISIS se percep ca adversari şi, slavă Domnului, nu cooperează, nu au în comun o strategie anti-Occident, acţiunile lor pot pune probleme majore pentru NATO şi statele membre, mai ales dacă prin coincidenţă se vor petrece simultan, fie şi în zone diferite.

Chiar dacă Occidentul, având aliaţi locali puternici, va reuşi să contribuie la zdrobirea militară a ISIS, ceea ce va urma în regiunea Orientului Mijlociu, e departe de a semăna cu situaţia de dinainte de Primăvara Arabă. Turcia, Arabia Saudită, Iranul, grupările kurde şi cele radical sunnite (Al Nusra) şi şiite (Hezbollah) îşi vor disputa supremaţia în zonă şi vor modifica probabil şi graniţele.[7] Vor exista ciocniri militare şi intervenţii directe prin lovituri aeriene, dar şi acţiuni subversive (război de a patra generaţie), cu durată greu de determinat. Violenţele din Siria, Irak, Yemen aduc aminte de cumplitul Război de 30 de ani din Europa, care a decimat populaţiile afectate. Mă tem că vor avea loc abuzuri grave şi violări repetate ale drepturilor omului. Iar ONU şi restul comunităţii internaţionale nu vor interveni la timp, oricum nu cu destulă rapiditate şi forţe. Evident, NATO nu trebuie să se substitute ONU, iar acţiuni pecum cea din Libia din 2011 rămân excepţionale. Cât despre Rusia, sancţiunile economice aplicate de Occident îi vor îngenunchia economia dar dacă nu se asociază cu forţa militară nu vor salva Ucraina de la pierderi teritoriale. Iar statele NATO nu par dispuse la nici un fel de aventură militară ce ar implica Rusia, din motive evidente. Nici măcar nu se pun de acord să ofere arme letale sofisticate Ucrainei!

Ca să înţelegem cât de eficient poate fi NATO ca actor de securitate trebuie să analizăm efectul acţiunilor sale asupra potenţialilor adversari.

Problema putere versus securitate este esenţială. Un NATO prea asertiv provoacă Rusia să raspunda agresiv, dar un NATO slab şi divizat o determină să încerce să profite şi să îşi extindă influenţa. Pe măsură ce SUA vor retrage din forţele staţionate în Europa, mai ales dacă mişcarea de contrabalansare a Chinei va deveni prioritară, Rusia va căpăta mai multă încredere, acumulând forţe convenţionale masive pe flancul estic al Alianţei. Nu ar fi de dorit ca statele NATO să ajungă să descurajeze Rusia doar prin ameninţarea nucleară, deoarece marja de manevră pentru dialog şi negociere ar scădea dramatic şi s-ar declanşa din nou procesul de expansiune a capabilităţilor nucleare, ca în epoca Războiului Rece.[8] Şi nici să o slăbească prin “stimularea” unor mişcări de insurgenţă precum cea a cecenilor, deoarece ştin după experienţele din Afganistan că asemenea forţe se radicalizează şi vor ataca şi interesele occidentale cândva. Dacă se va produce un declin real al capacităţilor de putere ale SUA, nu doar în plan militar ci şi economic, tehnologic, demografic, NATO trebuie să se pregătească pentru supravieţuire într-un mediu multipolar sau bipolar, în care actorul său central e cel mult doar primus inter pares nu hegemon. Europenii pot compensa prin efort şi voinţă diminuarea resurselor aduse de americani Alianţei, însă le va fi extrem de greu să se menţină în fruntea “Revoluţiei în Afacerile Militare” dacă nu alocă destule fonduri şi nu accelerează procesul de cercetare-dezvoltare comună în acest domeniu. Iar securitatea cibernetică şi cea energetică sunt domenii pe care simpla superioritate militară nu le rezolvă pe termen lung. Cu toate că e puţin probabil ca NATO şi statele sale membre să fie ţinta unui atac militar direct în viitorul apropiat, vor exista probabil agresiuni asimetrice şi „hibride”, din partea unor actori non-statali dar şi a unor state cu intenţii ostile.

NATO trebuie să se bazeze mai mult pe Forţa de Răspuns şi pe recent propusa „Forţă lance” (VJTF – Very High Readiness Joint Task Force) precum şi pe implementarea corectă a Planului de Pregătire pentru Acţiune (RAP). Programul “smart defence” de punere în comun a unor aseturi militare de către mai multe state aliate trebuie continuat şi extins, utilizându-se şi cadrul instituţional oferit de Agenţia Europeană de Apărare din cadrul UE. De asemenea trebuie să insiste pe menţinerea supremaţiei tehnologice faţă de competitori, pe apărarea cibernetică activă şi pe utilizarea comandamentelor regionale din zona central-estică (inclusiv cel din România). NATO trebuie să fie mai eficientă în colectarea de informaţii din teatrele de luptă (HUMINT) în zonele Europa de Est-Caucaz (statele CSI) şi Africa de Nord-Orientul Mijlociu, să coopereze intens cu partenerii strategici, şi să încurajeze acele structuri de securitate şi apărare regionale ce nu pun în pericol unitatea de acţiune şi solidaritatea inter-aliată.

Dar mai întâi trebuie oprite trendul descrescător al bugetelor de apărare şi reducerea prea drastică a efectivelor militare în ţările europene membre, spre a nu se ajunge la sindromul “armatei-bonsai” sau “eşantion”.[9] Şi trebuie reconciliate interesele legitime de securitate ale statelor aliate de pe flancul estic cu cele ale ţărilor occidentale ce nu se simt ameninţate direct de Rusia ci mai ales de terorismul islamist. Summitul de la Varşovia din 2016 trebuie să găsească statele aliate mult mai solidare şi mai dedicate eforturilor comune de garantare a securităţii euroatlantice. Puterea şi securitatea au o dimensiunea materială şi una psihologică, aşa că un NATO văzut de europeni ca relativ solid dar cu anumite slăbiciuni structurale poate fi perceput de Rusia ori de China ca fiind prea puternic şi ameninţător. Sau invers. De aceea, în afara de politicile de transparenţă şi dialog cu puterile din exterior, NATO nu poate opri trendul de consolidare, decât dacă îşi asumă riscuri existenţiale majore.


Note:
[1] R. Weitz, “2012 and NATO’s unresolved capabilities gap”, http://www.atlanticcouncil.org/blogs/natosou.rce/2012-and-natos-unresolved-capabilities-gap, accesat pe 15 august 2015
[2] Dominik P. Jankowski , “If Europe is from Venus, then Russia is from Mars”, http://foreignpolicyblogs.com/2015/07/19/if-europe-is-from-venus-then-russia-is-from-mars/, 19 July 2015. Autorul obervă că proiectul Junker e de fapt o reactualizare a proiectului lui Rene Pleven de Comunitate Europeană a Apărării, din anii ‘50 ai secolului trecut.

[3] http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_112964.htm, accesat pe 25 august 2015. Cităm din declaraţia finală a summit-ului: “Allies whose current proportion of GDP spent on defence is below this level will: halt any decline in defence expenditure; aim to increase defence expenditure in real terms as GDP grows; aim to move towards the 2% guideline within a decade with a view to meeting their NATO Capability Targets and filling NATO’s capability shortfalls.”

[4] Filofteia Repez, „Smart Defence – Teorie şi practică ”, Gândirea Militară Românească nr. 1/2013, Statul Major General, p. 81. De precizat că şi UE are un program similar numit Pooling and Sharing, pentru cooperare multinaţională şi intersectorială, în vederea reducerii cheltuielilor alocate apărării.

[5] Profesorul Rebecca Moore de la Colegiul Concordia din Minesotta afirmă că „I would say that there is perhaps a lack of a really common vision, as to what the alliance’s ultimate political purpose is.” Unii aliaţi vor un NATO global, implicat în securitatea altor continente, alţii vor un NATO strict pentru apărare teritorială colectivă. Vezi mai pe larg – How strong is the Nato military alliance?”, http://www.bbc.com/news/world-europe-31503859, accesat pe 24 august 2015.

[6] Andrew Rettman, Nato describes Russia and Islamic State as main threats, https://euobserver.com/foreign/125621, 15 September 2014.
[7] Aaron Stein, „New Allies against ISIS Pose New Threats”, http://www.atlanticcouncil.org/news/in-the-news/stein-new-allies-against-isis-pose-new-threats, accesat pe 21 august 2015.
[8] Julien Lindley French, „NATO: Paying the Price of Defence Pretence”, http://lindleyfrench.blogspot.ro/2015/02/nato-paying-price-of-defence-pretence.html, accesat pe 6 februarie 2015.
[9] Guillaume Lasconjarias, NATO’s land forces: Losing ground, http://www.aei.org/publication/natos-land-forces-losing-ground/, accesat pe 20 august 2015.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "9 comments" on this Article:

  1. Liviu spune:

    Analiza e convingatoare si bine argumentata, dar in seria celor care sugereaza ca NATO e un fel de panaceu al securitatii pentru Romania. Dar autorul uita sa ne spuna ce se intampla daca totusi Rusia se aliaza cu China. Cum mai functioneaza descurajarea? Cine va risca un razboi nuclear cu Moscova si Beijing ca sa apere Estonia?

    • victor L spune:

      autorul nu va putea sa-ti spuna ceva imposibil.
      China sa participe cu Rusia la ocuparea Estoniei?
      n-au ei destule probleme in proximitate?

    • DanT spune:

      Dar cine ar risca un razboi nuclear ca sa cucereasca Estonia?
      Daca Putin voia Estonia, o putea ocupa inainte de 2004, cand nu era membra NATO. Dar n-o vrea.//
      Ai dreptate cu pericolul aliantei Rusia-China. Presiunile Occidentului, politica de sanctiuni, imping Rusia in bratele Chinei:
      http://www.business24.ro/international/china/gest-disperat-sau-strategie-rusia-le-a-vandut-chinezilor-comorile-armatei-sale-1566456?utm_source=business24.ro-Cross&utm_medium=Gest+disperat+sau+strategie%3F+Rusia+le-a+vandut+chinezilor+comorile+armatei+sale&utm_campaign=Interpromo
      O politica inteligenta pentru Occident ar fi “divide et impera”. Asta ar implica reconcilierea cu Rusia, puterea in declin, pentru a putea contracara China, puterea in ascensiune.
      Din lipsa de viziune, Occidentul continua insa politica de confruntare cu Rusia: sanctiunile au fost prelungite.
      Asadar China este in pole-position: are relatii mai bune cu celelalte doua forte (Rusia si Occidentul) decat au acestea intre ele.
      Istoricii chinezi – istoria e scrisa de invingatori – vor considera ca momentul decisiv in ascensiunea tarii lor ca putere mondiala dominanta a fost confruntarea dintre Rusia si Occident pentru niste teritorii lipsite de importanta din Ucraina.

    • xmen spune:

      Nimeni nu garanteaza nimic. Totul va depinde de context la momentul respectiv. De exemplu cine este presedintele SUA – putem noi influenta asta? probabil nu. Dar existenta unei baze americane in tara? da, putem. Avem nevoie de oameni cu viziune care sa incerce sa mentina contextul favorabil noua permanent, asta e singurul lucru omenesc care se poate face.

    • golan spune:

      Subscriu, China este in propria ei barca si interesele sale sunt mult mai legate de occident decat de Rusia si sa nu uitam ca ei au avut mereu relatii problematice cu rusii. Interesul chinezilor fata de rusi este atata cat sa aiba o moneda de negociere suplimentara cand au de-a face cu americanii.

  2. Io spune:

    @Liviu

    China si Rusia sunt deja “aliate” dar nu sunt inca in sincron si nu au inca, luate individual, puterea necesara pentru a impune anumite pozitii. Pe viitor, pentru a “apara” Estonia, SUA va trebui sa invete sa respecte si interesele celorlalti. Rusia nu are niciun interes sa ocupe Tarile Baltice (sau orice altceva) prin putere militara, ca in sec.al 18-lea. Daca chair va dori si va putea, Rusia va impune in Estonia un regim “prieten”, prin aceleasi metode prin care USA au facut’o in Ucraina.
    Abordarea asta alarmista cum ca Rusia este o putere care vrea sa ne cotropeasca prin forta bruta este o tampenie care incetoseaza ratiunea. Rusia is va folosi puterea militara pentru desuasiune, iar pericolul principal il vor constitui politicile sale “soft” de extindere a influentei, pe model american. Mult mai cinic si mai putin ipocrit insa decat actiunile USA, adica o sansa implicit mai mare sa fie acceptata de mase – un pericol in plus pentru noi.

  3. idealogul spune:

    Voi chiar credeti pe bune ca rusii nu pot dormi pana nu invadeaza Estonia? Cred ca am mai spus-o de vreo 10 ori pe acest site. Sunteti tare in urma cu noutatile ceea ce este absolut normal deoarece va informati dintr-o sursa unica CNN/BBC/New York Time etc. (exact aceleasi stiri). Estonia este o FIRIMITURA. Rusia nu risca razboiul atomic si nici cel conventional pentru o firimitura. Rusia a pus ochii pe ceva mult mai mare dar nu sunteti pregatiti inca pentru adevar.

  4. Ovidiu spune:

    @Liviu
    De ce crezi tu ca s-ar alia China cu Rusia intr-un razboi OFENSIV… de genul celui mentionat d etine… ocuparea balticilor?? Intrebarea e legitima fara paranteza asta inutila cu China, in cazul in care Rusia ocupa Estonia in 2 zile, ce face NATO? Dar asta cu China denota superficialitate si ascultat prea mult wishful thinkingul lui Putin.. China are o interdependenta economica profunda chiar si cu semi-dusmanul declarat, Japonia, cu SUA scara de integrare si interdependenta economico-finnaciara e inimaginabila… Si dintr-un razboi rece China ar pierde majoritatea dezvoltarii economice si ar intre intr-un regres economic profund (care ar putea declansa si tensiuni sociale masive..) … daramite dintr-un razboi deschis… Ce inseamna Estonia pentru China?? Principalul continent non asitaic vizat azi de China, cu implicatii masive.. e Africa… si mult mai putin.. apoi.. America de Sud… nu mai dezvolt acum…

  5. Gogu spune:

    Treaba e clara si articolul spune frumos.
    NATO = SUA. Daca la un moment dat va aparea un pericol iminent sau o oportunitate, europenii vor fi in scaunul din dreapta, lasand SUA sa isi urmareasca interesele. Chestia asta este si normala pana la un punct, avand in vedere capacitatile armate ale SUA cat si ale restului Europei.

    Daca SUA nu ar avea in maini problema chineza, rusii si da’esh nu ar reprezenta un pericol real.
    Shift-ul atentiei SUA spre China vine ca urmare a pretentiilor economice Chinei. Aceste pretentii afecteaza CLAR, DIRECT SUA.
    Dpmdv pericolul substantial consta in faptul ca Rusia si Da’esh nu ameninta decat indirect prin europeni(NATO) SUA. Ceea ce pentru americani poate insemna doar o amenintare marginala.

    Europenii fara SUA nu inseamna nimic pe plan militar (vezi conflictul din Libia) in momentul actual. Desi capacitatile militare ale Europei sunt destul de importante per se, problema apare la coordonarea acestor capacitati. O solutie a acestei probleme este VJTF insa aceasta solutie va functiona doar daca este decuplata de mecanismul birocratic de comanda. Daca cursul actiunilor este bine stabilit si urmat VJTF este un lucru bun. Daca pentru orice actiune a Rusiei trebuie tinuta o adunare cu decizii unanime pentru a trasa un cadru de actiune pentru VJTF, atunci acesta nu inseamna nimic. Omuletii verzi vor misuna prin tarile baltice/Polonia/Romania pana se va decide implicarea VJTF.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Serban F. Cioculescu


Serban F. Cioculescu

Dr. Şerban F. Cioculescu (n. 1972) este cercetător ştiinţific în domeniul studiilor de securitate la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din Bu... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)