Home » Analize »Global / Europa »Politica & Doctrine » Citesti:

Cateva ganduri pentru normalizarea politicii externe romanesti

Dragos C. Mateescu decembrie 2, 2014 Analize, Global / Europa, Politica & Doctrine
11 comentarii 1,193 Vizualizari

Nu puțini au fost cei care au salutat alegerea lui Klaus Iohannis în funcția de Președinte al României ca pe o oportunitate pentru inaugurarea unei direcții noi, mai coerente, în politica noastră externă. Entuziasmul legat de acest subiect a fost hrănit chiar de promisiunile domnului Iohannis în timpul campaniei electorale. Parafrazând, ele pot fi rezumate astfel: România ar urma să acorde o mai mare atenție relațiilor deja tradiționale și, aspect esențial, instituționalizate cu Uniunea Europeană și NATO, implicit cu Statele Unite, dar tratând cu respect Rusia și ceilalți parteneri estici. Această logică aparent simplă este de fapt dificil de implementat în actualul context. Bazându-mă pe experiența analitică și didactică personală în domeniul politicii europene și regionale, încerc aici să explic câteva aspecte ca o contribuție la substanțierea ideii de mai sus. Consider acest exercițiu intelectual necesar, putând fi înțeles și ca o inițiere a unei dezbateri publice mai largi la care îi invit pe toți cei interesați să participe constructiv.

Pe data de 1 ianuarie 2007 mă aflam în compania unor prieteni, printre care și un diplomat român cu experiența multor ani de serviciu în slujba țării. România sărbătorea cu entuziasm primul Revelion ca stat membru al UE iar respectivul diplomat îmi mărturisea ușurarea sa sinceră la gândul că aderarea la NATO și la UE însemnau, în interpretarea domniei sale, simplificarea sarcinilor de politică externă a țării. Am îndrăznit să-mi exprim îndoielile în legătură cu acea interpretare. Argumentam că, din contră, integrarea euro-atlantică a României făcea imperativ necesar un masiv efort instituțional pentru ca o nouă generație de politicieni și analiști români să ajungă să înțeleagă integrarea. Astăzi, la șapte ani de la acea conversație, îndrăznesc să sper că experimentatul diplomat este de acord sugestiile mele de atunci. Mai sper că este de acord și cu ideea, asupra căreia insist ori de câte ori am ocazia, că sistemul de învățământ academic românesc nu a reușit nici până acum să dezvolte capabilități analitice suficiente, cantitativ și calitativ, care să asigure o continuitate de înțelegere instituționalizată a evoluțiilor politice, economice, sociale și, nu în ultimul rând, culturale din regiunea în care ne situăm.

Această problemă vitală pentru securitatea națională este cu atât mai vizibilă astăzi, când amenințările sunt clare. Regiunea este zguduită de instabilitatea profundă provocată de acțiunile Rusiei în Ucraina și de perspectiva propagării acestei instabilități în estul Mării Negre dar și în Transnistria. Fluxurile energetice, mai ales cele ce trec prin zona aceleiași Mări Negre, sunt și ele amenințate iar renunțarea lui Vladimir Putin la construirea South Stream ar putea fi doar aparent un pas înapoi. În lipsa unei rețele vaste și funcționale de interconectoare pe tot continentul european, vulnerabilitatea energetică a UE va continua să ne afecteze dezvoltarea durabilă. Alegerile parlamentare din Moldova arată și ele, din punctul meu de vedere, că forțele pro-europene de acolo au nevoie vitală de asistență tehnică pentru a explica și materializa la parametri foarte ridicați obiectivele de integrare europeană. Victoria à la Pirus înregistrată de acele forțe ar putea fi o ultimă șansă pentru a îndeplini acest proiect cu implicații regionale majore.

Turcia, un actor inevitabil esențial pentru stabilitatea regională, se clatină din ce în ce mai mult iar efectele sunt vizibile în viața de zi cu zi pe care o trăiesc aici de mai bine de treisprezece ani. Cu o economie a cărei creștere a fost finanțată defectuos pe baza investițiilor mereu nesigure în construcții, nedublate de investiții semnificative in industrie, amenințată în ultima vreme de o majoră criză a deficitului de cont curent, Turcia alunecă din ce în ce mai periculos în prăpastia din care Europa și Statele Unite încă luptă să scape. La asta se adaugă reflexele din ce în ce mai autoritare ale regimului politic care face eforturi pentru a supraviețui alegerilor generale programate în iunie 2015. Personal, am astăzi serioase îndoieli privind capacitatea actualilor guvernanți de la Ankara de a înțelege, măcar, ce înseamnă statul de drept, independența justiției și drepturile civice și politice elementare ale cetățenilor într-o democrație liberală. Din contră, guvernul pare mult mai mult preocupat de mușamalizarea cazului grav de corupție la vârf declanșat în 17-25 decembrie 2013, cu prețul ruinării a ceea ce a mai rămas, foarte puțin, din statul funcțional turc și din credibilitatea sa externă. Astfel, nu m-ar mira deloc dacă AKP-ul care guvernează țara din 2002 ar colapsa, cu consecințe greu de evaluat acum, la alegerile generale din iunie 2015.

În aceste condiții de instabilitate extremă, singurele politici instituționalizate la nivel continental și care să adreseze tocmai instabilitatea regiunii sunt politica de extindere și Politica de Vecinătate a UE (PdV). Acuzată de mulți analiști, de multe ori pe bună dreptate, de incoerență și de lipsa unei oferte atractive pentru statele partenere și, ironic, tocmai de lipsa unui impact regional, PdV rămâne totuși singura politică de tipul ei din întreaga arenă internațională. În estul european și la Mediterana, nicio altă așa-zisă putere globală sau regională nu a reușit să articuleze o abordare similară, cu un spectru de conținut dar și teritorial atât de larg, cu o finanțare pe măsură, și cu un grad de instituționalizare atât de sofisticat. Iar dovada funcționării PdV ar putea veni nu din realizările ei efective, unde sunt încă multe lucruri de făcut, ci chiar din reacția precipitată a Rusiei la înaintarea PdV spre est. Până la urmă nu degeaba sunt mulți cei care afirmă răspicat că extinderea zonei de control a Comisiei Europene prin PdV este privită la Moscova ca o amenințare mult mai serioasă decât extinderea NATO.

Tocmai neînțelegerea acestor aspecte la București a dus la ceea ce personal consider a fi fost greșeli puerile de politică externă. În loc să se judece stabilitatea din zona Mării Negre în ansamblul ei ca esențială pentru dezvoltarea regională durabilă pe termen lung, în loc ca eforturile să se concentreze pe susținerea PdV ca linie principală de abordare în acest context, România a ales să focalizeze lentilele politicii sale estice asupra Republicii Moldova si asupra proiectului Nabucco. Din punctul meu de vedere, concentrarea pe aceste obiective a fost de la bun început falimentară. Literatura academică de specialitate dar și analizele relevante din presă avertizau de foarte multă vreme că Nabucco era un proiect nerentabil pentru principalii investori pentru că nu prezenta garanțiile succesului financiar nici măcar pe termen lung. Din punct de vedere politic, Nabucco era și mai problematic din moment ce reprezenta o declarație clară de ostilitate față de Moscova la un moment în care Putin nu declanșase politica actuală din Ucraina. Sunt convins că autoritățile de la București au avut motive serioase să insiste asupra Nabucco. Este însă evident, cel puțin pentru mine, că ignoranța lor față de analiza de calitate a chestiunii a împiedicat înțelegerea dezavantajelor sale majore. Această ipoteză mi-a fost de fapt confirmată în conversații avute cu consilieri de politică externă din cercurile guvernamentale românești în ultimii trei sau patru ani.

Reducerea activismului politicii noastre în estul Europei la subiectul Republicii Moldova este, și ea, o dovadă de ignoranță față de cadrul mult mai larg, instituționalizat, al politicii regionale a UE. Chestiunea moldovenească este chiar mult mai gravă având în vedere că s-a permis asocierea de către forțele politice pro-ruse de acolo a integrării europene a țării cu activismul unionist pan-românesc. Se prea poate ca aceste două erori de discurs formal, atât în cazul Nabucco cât și în cel al Republicii Moldova, să fi contribuit semnificativ la legitimarea acțiunilor destabilizatoare ale Moscovei în Ucraina, cel puțin față de publicul rus. Mai mult, se prea poate ca aceleași două erori să ne fi îndepărtat de centrul/centrele european/europene de putere unde se construiesc relațiile externe ale Uniunii.

Declarațiile publice făcute de Președintele ales al României, Klaus Iohannis, cu ocazia primei sale vizitei la Chișinău, par totuși să sugereze o normalizare a abordării, cel puțin din perspectiva administrației viitoare de la Cotroceni. În primul rând, Iohannis a precizat că proiectul de țară al României este integrarea europeană a Republicii Moldova și nu unirea ei cu România, așa cum anunțase actualul Președinte român în urmă cu un an. Întărind clar acest angajament, Iohannis a reiterat explicit și sprijinul României pentru protejarea integrității teritoriale a Republicii Moldova.

Pe această linie, a discursului solid înrădăcinat în valorile europene, ar trebui să continue politica externă românească în următorii cinci ani, construind abordări concrete în cadrul instituțional deja existent al politicilor UE de vecinătate (în est) și de extindere (în sud-est). Responsabilitatea constituțională a Președintelui României în acest context îi cere lui Klaus Iohannis și viitorilor săi consilieri să trateze aceste chestiuni cu maximă atenție. Alegerea respectivilor consilieri trebuie deci să ia în calcul persoane cu experiență solidă, executivă dar și analitică, în domeniul explicit al PdV și al politicii de extindere a UE. Consilierii ar trebui astfel să aibă cunoștințe solide și despre actorii relevanți, mai ales despre politicile promovate în contextul european de către Rusia, Ucraina, Turcia, NATO, SUA, Republica Moldova, Polonia, Germania, Suedia, Franța, Marea Britanie și alții. Experți în politica europeană și globală a energiei nu ar trebui nici ei să lipsească.

La fel de importantă ar trebui să fie susținerea eforturilor deja începute de cîțiva ani pentru conectarea analizei academice de la Facultatea de Științe Politice a Universității din București cu structurile de analiză ale serviciilor de informații. Unificarea acestora din urmă este și ea inevitabilă în acest context iar un Președinte bine consiliat ar trebui sa o susțină pentru ca ea să aibă loc cât mai curând, cu beneficii serioase pentru coerența activismului statului român pe plan extern.

Nu în ultimul rând, relațiile noastre cu țările care candidează la calitatea de membre ale UE ar trebui recalibrate pentru a susține fără echivoc imperativele condiționale ale Uniunii. Turcia, în mod special, ca actor-cheie pentru stabilitatea regională la Marea Neagră, ar trebui tratată cu mult mai mult realism ancorat în criteriile de aderare la UE. Având în vedere așteptata și accelerata alienare a guvernului de la Ankara față de cetățenii turci, inclusiv față de oamenii turci de afaceri, România nu ar trebui să șovăie în a alege de partea cui se poziționează, pentru a nu plăti mai târziu un preț ce ar putea fi destul de piperat.

În același context, nu ar trebui să se uite că PdV nu se referă doar la statele din fosta URSS, ci și la cele din Orientul Mijlociu și din nordul mediteraneean al Africii. Conflictele de acolo, mai ales cele de la frontiera de sud și sud-est a Turciei, deja ne afectează și România trebuie să contribuie la stabilizarea regiunii pentru a susține stabilitatea Europei „ce suntem”. Dacă am înțeles importanța participării la efortul destul de neconvingător configurat de NATO în Afganistan și Irak, ar fi ridicol să nu ne implicăm constructiv în politicile instituționalizate pe termen lung de UE chiar la ușa noastră sau în vecinătatea apropiată. Periculos de apropiată. Condiția esențială rămâne, totuși, aceea ca responsabilii români să înțeleagă aceste politici în profunzime. Pașii sugerați aici și în alte posibile contribuții, așteptate la această dezbatere, duc în direcția aceea.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "11 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Da, ce s-a facut nu e bun; bun este ceea ce sperati sa se faca.
    Desi, “Mai sper că este de acord și cu ideea, asupra căreia insist ori de câte ori am ocazia, că sistemul de învățământ academic românesc nu a reușit nici până acum să dezvolte capabilități analitice suficiente, cantitativ și calitativ, care să asigure o continuitate de înțelegere instituționalizată a evoluțiilor politice, economice, sociale și, nu în ultimul rând, culturale din regiunea în care ne situăm.”
    Dar tineti cont de “regiunea in care ne aflam?”
    S-a facut o prostie ca noi am cautat “regiunea” peste Ocean? caci “regiunea in care traim” ne este cunoscuta de multisor. Chiar nu stiti cine sint rusii ca Stat? Cu Rusia nici state puternice nu pot fi partenere egale. Caci ea se invecineaza cu cine vrea muschii ei.
    Refegistii au fost niste timpiti ca au vrut unificarea?
    Pina si in Constitutiile ambelor Corei exista scrisa unificarea. Dece tocmai romanilor sa le fie teama s-o afirme?

    • DanT spune:

      Nu e vorba de teama. Diferenta e urmatoarea:
      Germanii din RDG nu au putut sa-si exprime liber vointa pana in 1989. Atunci cand au putut s-o faca s-au pronuntat masiv pt. unirea cu RFG.
      La fel, Coreea de Nord nu e libera. E rezonabil sa presupui ca si populatia de acolo isi va dori unirea cu Coreea de Sud.
      Dar Moldova e o tara democratica de 23 de ani. Populatia de acolo e clar favorabila existentei unui stat independent. Curentul favorabil unirii e ultraminoritar. In aceste conditii o politica roaneasca in directia unirii poate produce doar iritare in Moldova, in UE si in SUA.
      Relatia Romania-Moldova nu e similara cu relatia RFG-RDG, ci cu Germania-Austria.

      • victor L spune:

        nu m-ai inteles: nu de teama redegistilor vorbeam.
        Ma refeream la afirmatia autorului ca nu trebuie sa iritam Rusia vorbind despre unirea cu Rep. Moldova.
        Cit priveste “Relatia Romania-Moldova nu e similara cu relatia RFG-RDG, ci cu Germania-Austria”, cred ca ti-e necesar studiul Istoriei; numai daca vrei.

        • Victor L, eu nu spun nicaieri in articol ca nu trebuie sa iritam Rusia. Aşa ceva nici nu se poate scrie/spune/admite formal atunci cand vorbim (despre) diplomatie.

        • DanT spune:

          Am inteles despre ce vorbeai. Nu e vorba de teama Romaniei, ci de o politica inteligenta si rezonabila. Cat despre studiul istoriei, sunt profesor de istorie, absolvent al Univ. Bucuresti, cu gradul didactic I si masterat. Studiez istoria zilnic. Dar nu despre istorie e vorba aici. In relatiile internationale nu exista “drept istoric”. Exista dreptul popoarelor la autodeterminare. Si cei din Moldova isi exercita acest drept dorind sa ramana un stat independent. De-aia am facut paralela cu relatia Gemania-Austria (austriecii nu vor sa se uneasca cu Germania). Cum ar fi sa aiba Germania o politica de unire cu Austria? Ar provoca ostilitatea austriecilor si a celorlalte state.

          • Consonant spune:

            Este regretabil ca un roman, care afirma ca are ca profesie istoria, poate spune asa ceva. Atata timp cat sunt romani care umbla cu motive de genul “autodeterminare”, nu vom face nimic. Am un prieten basarabean care oridecateori aude argumente de tipul acesta spune cam asa: “Dar cand Rusia (URSS) a anexat Basarabia, ne-a intrebat de autodeterminare? Cand zeci de ani la rand mare parte dintre militarii sovietici pensionati s-au stabilit in Basarabia, ne-a intrebat cineva ceva?” Absolut jenant ca puteti gandi asa ceva.

            • DanT spune:

              Absolut jenant e sa-ti inchipui ca poti nega dreptul cetatenilor unui stat independent, membru al ONU de a decide sa-si pastreze independenta. Faptul ca URSS a incalcat dreptul la autodeterminare al basarabenilor nu e un argument ca si Romania sa procedeze la fel. Cu tipul asta de gandire ne autoexcludem din randul democratiilor liberale. Din fericire nu toti romanii gandesc asa.

          • Cryogen spune:

            Totusi, este o mica nuanta: austriecii nu pretind ca vorbesc limba austriaca, in timp ce “limba moldoveneasca” este un concept care contribuie la justificarea existentei celor 2 state, de sine-statatoare, de-o parte si alta a Prutului.
            In alta ordine de idei, daca ami amintesc bine, in declaratia oficiala a Guvernului Romaniei din august 1991 prin care se recunostea independenta Republicii Moldova, printre altele, se saluta “constituirea unui stat romanesc independent in teritoriile ocupate”. Cred ca ar fi interesant daca cineva ar putea sa regasesca continutul exact al acelei declaratii de recunoastere a independentei R. Moldova.

      • Excelent, DanT! Este exact perspectiva care domina in jurul chestiunii Republicii Moldova mai peste tot in Europa, mai putin la noi. Şi, mai devreme sau mai tarziu, am putea plati pentru asta mult mai mult si mai brutal decat deja o facem.

        • victor L spune:

          Sigur, sa tacem, ca “Romania nici nu are nevoie de politicieni dupa cit noroc are”.
          Sa tacem de teama de a nu deranja “pretinul” de la Rasarit.
          Lasa, o sa se intimple ceva in jurul nostru si poate profitam :P
          “Desteapta-te romane” este o prostie; dormi linistit, alaturi cu ” sistemul de învățământ academic românesc (care ;) )nu a reușit nici până acum să dezvolte capabilități analitice suficiente”.

  2. pista laszlo spune:

    Dragos C Mateescu

    E o prostie comparatia relatiei Germania-Austria cu relatia Romania, chiar daca si moldovenistii de la Chisinau o invoca frecvent. Tot aşa poţi să spui că este echivalentă cu relatia Argentina-Uruguay sau Siria si Egipt, Australia şi Noua Zeelandă etc etc. Orice se poate justifica, explica.
    E adevărat că în gura moldoveniştilor sună şi mai comic decât pe contributors, pentru că e o autoflatare, ei comparându-se cu Austria volens nolens.

    În primul rând austriecilor nu le trece prin cap să spună că ei vorbesc limba austriacă, aşa cum moldoveniştii de la Chişinău spun că vorbesc moldoveneasca.

    În al doilea rând PIB/capita este ceva mai mare în Austria faţă de Germania, în timp ce al R. Moldova este de peste patru ori mai mic decât al României.

    În al treilea rând Austria este succesoarea unui mare imperiu european, pe când R. Moldova este succesoarea unui teritoriu cotropit de ruşi, jefuit şi supus genocidului.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dragos C. Mateescu


Dragos C. Mateescu

Lector in Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale la Universitatea Economică Izmir (Izmir University of Economics) Izmir, Turcia Licenţiat in ştiinţe politice la Univ... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)