În filmul 13 zile este o scenă memorabilă între Robert McNamara şi amiralul care coordonează tactic blocada navală impusă Cubei. Iritat de agresivitatea amiralului, McNamara explodează: „Nu înţelegi nimic. Asta nu este o blocadă. Este un nou limbaj, un nou vocabular. Este preşedintele Kennedy comunicând cu secretarul Hruşciov“. Cam la fel s-ar rezuma astăzi evenimentele din peninsula coreeană: un exerciţiu de comunicare între Kim Jong-Un şi comunitatea internaţională.
S-au spus multe, în timp, despre Kim Jong Il, tatăl actualului lider de la Phenian. Însă un studiu detaliat al perioadei în care s-a aflat la putere conturează profilul unui lider flexibil, care a oscilat între a plusa oportunist, forţând limitele statu-quo-ului, sau, dimpotrivă, unul care s-a adaptat cameleonic constrângerilor momentului. Ca regulă, comportamentul şi obiectivele sale au variat în funcţie de contextul politic în care Kim Jong Il operează. Însă ca filosofie operaţională de cursă lungă, acesta a încercat de fiecare dată maximizarea preferinţelor, conştientizând limitele contextului, dar oprindu-se întotdeauna înainte de a pune în pericol supravieţuirea regimului. Nu în ultimul rând, parametrii leadershipului contează, iar orice schimbare în stilul şi modul în care acesta este organizat generează schimbări în ceea ce se întâmplă în lumea din afară. Iată câteva dintre concluziile avansate de Margaret Hermann, profesor la Universitatea Syracuse, unde coordonează un proiect de leadership profiling. Miza proiectului, bazat pe un software care interpretează mostre cheie din discursurile diverşilor lideri, este aceea de a deschide o fereastră în mintea lor, de a vedea lumea din perspectiva preferinţelor lor şi a „electoratului“ lor ţintă, a constrângerilor care îi moderează. Doar cunoscând acest input specific, putem spera să dezvoltăm ceea ce studiile de apărare numesc tailored deterrence, o descurajare calibrată pe particularităţile contextuale în care funcţionează respectivul lider.
Astfel, în primii ani (1994-2000), îl vedem pe Kim Jong Il jucând rolul „avocatului“, care acţionează în culise, încercând să-şi convingă publicul pivot că este demn să fie succesorul liderului fondator. Ulterior, odată puterea consolidată, între 2000 şi 2002, pe fondul „politicii de Sunshine“, devine liderul conciliator, dispus să negocieze cu Sudul şi care vede în compromis şi în formulele quiproquó mecanisme ideale de avansare a intereselor regimului său. După 2002, mediul internaţional se modifică radical, pe măsură ce regimul este plasat pe „axa răului“, forţându-l să adopte măsuri radicale, astfel că ajunge să vadă în arma nucleară unica modalitate de a securiza viitorul politic al dinastiei Kim.
Havel obişnuia să spună că „politica implică întotdeauna şi puţin teatru“, de simţ dramatic. Foarte probabil, ceea ce am văzut recent este mai degrabă un joc de scenă, destinat cu prioritate consumului politic intern. Desigur, fiecare gest şi declaraţie este amplificat retoric, chiar cu preţul unor nuanţe apocaliptice, pentru a rezona strategic cu publicul său ţintă. Dar la fel ca şi în democraţii, elementul decisiv este relaţia dintre lider şi „electoratul“ său esenţial, fundamentul puterii sale, ceea ce în contextul nord-coreean este, în cele din urmă, armata. Legătura este ombilicală. Iar pentru a câştigă loialitatea şi susţinerea acestui segment, noul Kim trebuie perceput ca fiind cel care le serveşte interesele. Ca şi tatăl său în primii ani, pare să urmeze acelaşi ritual simbolic. Este nevoit să răspundă rapid la întrebarea: ce îmi conferă legitimitate şi credibilitate? Răspunsul îl vedem în spectacolul regional din ultimele săptămâni. Este un mecanism de legitimare internă, de botez politic. În ciuda vârstei, Kim Jong-Un este nevoit să pozeze într-un lider puternic, ameninţător, care inspiră teamă şi care ţine în şah comunitatea internaţională. „Tatăl a avut la dispoziţie 4 ani pentru a-şi consolida puterea. Fiului i se cere acelaşi lucru într-un an şi jumătate. Ceea ce vedem în aceste zile este modul său de a transmite că se află încă în plin proces de consolidare a puterii“, consideră Margaret Hermann.
Pe de altă parte, lucrurile sunt infinit mai complicate decât în cazul ascensiunii tatălui său. Atunci, decizia aparţinea unui lider predominant. Acum, decizia este partajată şi depinde foarte probabil de dinamica unui grup: Kim Jong-Un, mătuşa (Kim Kyong-Hu) şi unchiul său (Jang Song-Taek). Ultimii doi au fost aleşi special de tatăl său pentru a veghea ucenicia fiului. Şi totuşi, unchiul său pare cu adevărat centrul gravitaţional, eminenţa cenuşie a regimului. Este conectat simbolic la toate sursele relevante de putere: cu familia Kim (fiind căsătorit cu însăşi fiica liderului fondator), dar în acelaşi timp considerat drept omul Beijingului din interiorul regimului nord-coreean. Mai mult, este general de armată şi este vicepreşedintele instituţiei care exercită formal controlul asupra forţelor militare. Este imaginea „bătrânului înţelept“ iniţiat în reţeta de supravieţuire a tatălui, familiarizat din interior cu mecanica şi forţele gravitaţionale ale sistemului şi, mai ales, cel care ştie să coordoneze pârghiile necesare pentru reproducerea dinastiei Kim. În fond, nu este deloc exclus să fie chiar el cel care decide în materie de politică externă. La fel cum s-a întâmplat şi în cazul primului mandat al preşedintelui George W. Bush, când, pe fondul lipsei sale de experienţă, atribuţiile de politică externă au fost parţial externalizate către grupul neoconservatorilor. „Decizia de a invada Irakul în 2003 le-a aparţinut lui Cheney şi Rumsfeld, care s-au folosit de un lider fără experienţă în zona politicii internaţionale pentru a-şi impune punctul de vedere. Pe măsură ce George W. Bush capătă mai multă experienţă, Rumsfeld este forţat să se retragă, iar Cheney devine tot mai izolat. Este interesant că George H. Bush i-a dat fiului pe Powel, Cheney şi Rumsfeld tocmai pentru că nu avea experienţă de politică externă. Cred că acelaşi lucru a încercat Kim Jong Il prin plantarea în jurul fiului a unui grup cu iniţiaţi în reţetele de supravieţuire a dinastiei Kim“, crede Margaret Hermann.
Finalul articolului m-a facut sa zambesc in mod trist. E adevarat ca Cheney si Rumsfeld impreuna cu cercul mai mare de politruci neconservatori (Wolfowitz, Perle, Bolton, Feith) s-au folosit de lipsa de experienta a lui Bush junior pentru a-si impune agenda lor. Insa „experienta” lor a avut consecinte absolut sinistre. Cheney si Rumsfeld n-au iesit din scena pt ca Bush a capatat experienta ci pt ca majoriatea americanilor au inteles, mult prea tarziu, ceea ce o lume intreaga stia de multa vreme sub pretextul unei minciuni au murit mii de oameni nevinovati (americani si irakieni) si alte zeci de mii au fost schilodoti pe viata.
Daca la fel stau lucrurile si in Coreea de Nord si sfetnicii tanarului Kim Jong Un sunt la fel de „luminati” precum neoconservatorii din jurul lui Bush, ne asteapta o tragedie mondiala.