Home » Global / Europa » Citesti:

Chuck Hagel: un Eisenhower la Pentagon

Octavian Manea februarie 5, 2013 Global / Europa
2 comentarii 640 Vizualizari

Noul manager al Pentagonului va fi preocupat, asemenea lui Ike, de cum să menţină, să conserve puterea americană solvabilă.

Există, în general, o cerere masivă pentru implicarea Washingtonului, mai exact spus pentru leadership-ul său, în cele mai sensibile dosare contemporane: baia de sânge siriană, ambiţiile nucleare iraniene, ascensiunea Chinei, procesul de pace din Orientul Mijlociu, instabilitatea care se răspândeşte în Africa. Ce există mai puţin, însă, este disponibilitatea Washingtonului de a se afla mereu în prim-plan, de a răspunde cererii cu o ofertă echivalentă şi de a achita singur factura acestor responsabilităţi globale. Recalibrarea (chiar externalizarea) ambiţiilor globale a devenit o marcă înregistrată a doctrinei Obama. Într-un fel, ne aflăm mai puţin în faţa „naţiunii indispensabile“ a anilor ’90 şi mai mult în faţa unei „naţiuni epuizate“. Aşa rezuma DerSpiegel (sub titlul simbolic Global leadership vacuum: Europe incapable, America unwilling) atmosfera de neputinţă care pare să fi cuprins ambele maluri ale Atlanticului, cu o zi înaintea prestigiosului forum de securitate de la München.

Dar poate ceva mult mai profund explică această atitudine: o conştiinţă a propriilor limite. Şi poate nimic nu vorbeşte mai mult despre aceasta ca fascinaţia Administraţiei Obama pentru Eisenhower. În trecut, umbra lui Ike a dominat discursul preşedintelui Obama în momente cheie: atunci când anunţa suplimentarea afgană, în decembrie 2009, la West Point, dar şi miezul unor documente programatice, precum Strategia Naţională de Securitate. Desigur, pentru critici această nuanţă nu este decât o altă strategie de marketing pentru consum intern. Însă nominalizările recente pentru CIA şi Departamentul de Stat, dar mai ales cea de la Pentagon se înscriu într-o logică similară. În cele din urmă, nimic nu exprimă mai bine viziunea despre lume a senatorului Chuck Hagel ca Eisenhower. Discursurile, editorialele, cartea sa, cadoul preferat, până şi bibliografia cursului (Redifining Geopolitical Relationships) pe care l-a predat la Universitatea Georgetown în ultimii 3 ani au un singur numitor comun: Eisenhower. Iar asta înseamnă că, într-o „lume postoccidentală“, cu un viitor incert, în care puterea este dispersată şi „care aminteşte de tranziţiile din 1815, 1919 sau 1945“ (după cum punctează un recent raport al Atlantic Council şi care foarte probabil reprezintă fotografia sa despre lume), noul manager al Pentagonului va fi preocupat, asemenea lui Ike, de cum să menţină, să conserve puterea americană solvabilă.

Toate angajamentele americane, prezente şi viitoare, inclusiv oferta de bunuri publice globale, vor fi supuse unui test al solvabilităţii strategice. Asemenea lui Ike, Hagel este preocupat de supradimesionarea, de „obezitatea“ răspunsului american la ameninţările contemporane: „ Fiecare propunere trebuie cântărită în perspectiva unor consideraţii mai largi: necesitatea de a menţine un echilibru între programele naţionale…un echilibru între acţiunile de moment şi bunăstarea naţională viitoare… Nu putem ipoteca bunăstarea materială a nepoţilor noştri, fără a pune în pericol moştenirea lor spirituală şi politică. Vrem ca democraţia să supravieţuiască pentru toate generaţiile care vor veni, nu să devină fantoma insolventă a zilei de mâine“ avertiza Ike in celebrul sau discurs de adio din ianuarie 1961. Iar când vine vorba de cheltuielile Pentagonului, Hagel va trebui să dea repede un răspuns la întrebarea, ce inseamnă un buget echilibrat: „Cât de mult este suficient?“ Si ce presupune acest lucru pentru angajamentele Pentagonului? In viziunea raportului Atlantic Council (un think tank apropiat lui Chuck Hagel), unul dintre scenariile posibile, pe fondul proliferării capacităţilor anti-acces, ar putea chiar împinge Pentagonul spre o postură de “offshore balancer”.

Unul dintre cele mai dure reproşuri aduse împotriva lui Chuck Hagel în timpul audierilor de săptămâna trecută, în special de veterani precum John McCain, a fost, desigur, opoziţia sa faţă de faimoasa campanie de stabilizare a Irakului iniţiată de generalul Petraeus în 2007. Dezbaterea rămâne actuală, pentru că spune multe despre filosofia pe care viitorul secretar al Apărării va încerca să o imprime Pentagonului. Şi, în general, este o lecţie care va cântări decisiv atunci când, data viitoare, Hagel va fi chemat să îl sfătuiască pe preşedinte în chestiuni de pace şi război. Este, de altfel, sugestiv că ciocnirea din Congres are loc între doi foşti veterani ai războiului din Vietnam (fiecare cu o lectură complet diferită asupra moştenirii sale). McCain vede în campania de contrainsurgenţă a generalului Petraeus un succes tactic, pentru că termenul său de referinţă este anarhia care a urmat prăbuşirii regimului Saddam Hussein. Dimpotrivă, Hagel are o problemă de principiu cu faptul că războiul din Irak a trebuit să se întâmple, dar şi cu utilizarea forţelor americane în operaţiuni riscante, cu final deschis şi incert, de nation building. El contestă, în bloc, discernământul celor care au considerat Irakul un război necesar.

Pe de altă parte, Hagel nici nu mai poate îmbrăţişa iluzia powelliană că, în secolul XXI, războiul poate avea un deznodământ clar, limpede, lipsit de ambiguitate: fie alb, fie negru. Nu. Vremea victoriilor militare decisive pare sa fi trecut. Lecţia ultimului deceniu este cu totul alta. Trebuie să fim ne obişnuim cu nuanţele de gri, hibride, în care graniţele dintre civil şi militar se întrepătrund. Petraeus nu putea garanta un deznodământ decisiv, pentru simplul motiv că tot ceea ce poate spera un militar să obţină este „nu să câştige sau să piardă, ci să pregătească condiţiile pentru progres şi schimbare… Trebuie să recunoaştem că succesul campaniei noastre nu constă într-o simplă victorie militară, ci în capacitatea noastră de a pregăti terenul pentru ceilalţi actori“ (cum spunea generalul Graeme Lamb), în esenţă toate acele instrumente, fundamental civile, nonmilitare, care vor prelua responsabilitatea stabilizării. Este exact scenariul după care operează armata franceză, astazi, în Mali.

Dar dacă tot acest demers al recalibrării şi echilibrării angajamentelor de securitate globale, pe fondul unui secretar al Apărării programatic predispus evitării riscurilor militare (“este foarte uşor să intri în război, dar nu la fel de uşor să ieşi”), şi a unui preşedinte preocupat prioritar de nation-building acasă, transmite slăbiciune şi stimulează oportunismul geopolitic al actorilor cu intenţii anti-statu-quo?

Articol aparut in Revista 22

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "2 comments" on this Article:

  1. Ghita Bizonu' spune:

    Ete na! Mneavoastra faceti o confuziune regretabila intre razboi ca optiune politica implicand folosirea nelimitata a violentei si victorie ca solutie politica pe placu’ celui care decide conflictu’,. Deci cam asa : victoria militara asupra Iracului a fost nu decisiva ci totala, zbrobind armata, regimu si ducand la ocuparea militara a Iracului. Asta e mai mut decat decisiv (asta se obtine si cu ala ridicand steagu alb si intreband “sa-ti trimit fata, nevasta sau pe amandoua ?!” ) .
    Insa razboiul este doar o etapa. A se vedea Vom Kriege de Clausswittz . Fiindca razboiul inseamna politica. Deci in Irac militarii americani au castigat detasat (in “soccer” ar fi ceva cam ca 20 -0) INSA politicienii au pierdut vitoria si au kentuit un munte de bani (3 trilioane dolari dupa Stiglitz. Cat a costat “bailoutul” crizei?). Nu militarii au gresit ci au gresit politicienii cu nation-buildingu lor atunci cand au luat decizia inedita (si nefericita si negandita) de a desfiinta politia si armata irakiana (In Asia de S-E Mountbatten a folosit prizonierii japonezi dupa ce le-a explicat manierele britanice). Fiindca nu poti desfiinta adtia unei tari a carei armata tocmai ai zdrobit-o , ai anixlat-o ptr un motiv simplu : armele sunt peste tot .. si urmeaza anarhia. Sau poate asta au urmarit ?! Si asa s-a fasait the Project for the New American Century in nisipurile Irakiene…
    Deci politica pierde victoriile (si deseori si razboiaiele inainte de a se trage primul glont. Precum Hitler care a pierdut inainte de ataca Polonia).

    Cat despre tranzitie.. 1918 si 1945 este o mica mare diferenta : atunci SUA castigasera bani. Totata lumea le era datoare. Exportau “america” si Forduri si petrol in toata lumea .. azi importa Posche si Toyota si datoreaza tuturor bani. IAR RAZBOIAELE COSTA!

    Si SUA se intind prea mult. Pana la urma risca sa ajunga in situatia din 1939 a Regatului Unit : resurse prea putine, angajamente prea mari. Cu adaugirea ca armata de profeseiuonisti desi este excelenta are o mare hiba : soldatu profesionist este o resursa rara si greu de inlocuit… Deja Iracul a dus la maxim uzura acestei resurse…
    Si victoria se poa decide si la Trezorerie si in fiecare bucatarie (in martie 1945 nemtii ziceau ca rezbelu se va termina cand Goering va incapea in pantalonii lui Himmler. Asta amintindu-si de 1918).

    Nu uitati tinere domn : razboiul este politica duse cu alte mijloace. Si banul este nervul razboiului. Si ca armata fiind marea muta politieicenii dau mereu vina pe generali ptr greseelil politicienilor

  2. Neavenit spune:

    Viziune Powelliana sau Orwelliana? Terorismul e o tactica, lupta impotriva unei tactici e la fel ca lupta cu morile de vant, nu permite definirea unei victorii. Vorbim asadar de un potential razboi perpetuu, purtat doar de dragul de a preocupa atentia publica (si de a profita de pe urma sa, desigur).

    In trecutul nu prea indepartat, razboaiele erau purtate pentru a obtine un “profit”: bani, sclavi, teritorii, glorie. Azi, razboiul e purtat pentru a justifica cresterea cheltuielilor militare. Armatele sunt trimise peste mari si tari pentru a putea extrage resurse de la proprii cetateni. Nu e de mirare, asadar, ca nu e posibila stabilirea unor obiective clare sau chiar a unor conditii de victorie (sau retragere in absenta victoriei).

    Dar poate mai important, acest nou* tip de razboi presupune sacrificarea libertatilor, a dreptului la viata privata, principii pe care s-a constituit Vestul civilizat. Sa nu ne grabim sa aruncam aceste principii la gunoi de dragul satisfacerii unor obiective militare, vremelnice.

    *Razboiul asimetric sau de gherila nu e deloc nou



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Octavian Manea


Octavian Manea

Octavian Manea este redactor la Revista 22. A fost Junior Fulbright Scholar (2012/2013) la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs (Syracuse University), unde a primit un ... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)