Conservatorii britanici în anii ’70 – între eşec şi Margaret Thatcher

Februarie 1974: alegeri în Marea Britanie. Conservatorii obţin 11,8 milioane voturi.

Formarea unui guvern se dovedeşte imposibilă.

Nouă luni mai târziu: alegeri din nou. Conservatorii obţin 10,4 milioane voturi. Laburiştii încep să guverneze.

La conducerea partidului vine Margaret Thatcher. Rezultate:

1979: 13,7 milioane voturi.
1983: 13,0 milioane voturi.
1987: 13,7 milioane voturi.

În tot acest timp laburiştii s-au dus pe tobogan în jos. Au pierdut votanţi, s-au divizat în Stânga de Stânga şi Stânga de Dreapta (termeni folosiţi de presa britanică de atunci), s-au mutat spre centru, au stat 18 de ani în opoziţie.

De unde a obţinut M. Thatcher milioane de voturi în plus în 1979? Cum de s-a mărit numărul de votanţi ai conservatorilor cu 30%? De ce au rămas mulţi din aceşti votanţi alături de conservatori de-a lungul anilor ’80?

Unul din răspunsuri e dat de „manifestul de campanie”, un text pe care fiecare partid britanic îl prezintă înainte de alegeri. Este scurt şi clar, o explicaţie a ce va face după ce va ajunge la putere. Mai degrabă seamănă cu „Contractul cu România” (CDR, 1996) decât cu zecile de pagini de maculatură electorală pe care le scrie fiecare partid românesc şi pe care nu le citeşte aproape nimeni.

Să ne uităm la cel din octombrie 1974 al conservatorilor, cel pierzător şi pre-Thatcher:

„Pericolele cu care se confruntă acum Marea Britanie sunt cele mai mari de la al doilea război mondial şi până acum.”
„Întregul e la mila unei părţi [din societate] într-o măsură pe care n-am fi putut să ne-o imaginăm acum câţiva ani.”
” (…) există conflicte în sânul naţiunii.”
„Nicio democraţie n-a suferit unei creşteri atât de catastrofice în costul vieţii. Nu putem fi siguri că [noi, Marea Britanie] am fi o excepţie.”
„Totul este secundar bătăliei contra inflaţiei şi ajutorării celor răniţi în această bătălie.”
„Nu există un mod simplu şi rapid de a învinge inflaţia. Nu pretindem că avem vreo soluţie simplă.”
„Patriotismul, faptul că ştim că ce ne uneşte este mai important decât ce ne desparte, mândria în stilul nostru de viaţă şi în instituţiile noastre, istoria noastră, idealismul nostru (…) – toate aceste lucruri rămân puternice în Marea Britanie.”
„Trăim vremuri periculoase.”
(despre Comunitatea Europeană): „Europa ne dă şansa să inversăm declinul nostru politic şi economic. S-ar putea să fie ultima noastră şansă.”

Te-au speriat?
În mod sigur partidul părea speriat.
Mesajele pozitive (câte erau) şi soluţiile concrete (cam subţirele) se pierd într-un val imens de afirmaţii bold-uite despre cât de tragic este totul.
Manifestul exprimă starea de spirit a liderilor şi activiştilor din organizaţii.
Pare să fie de asemenea modul în care o elită disperată, confuză, nesigură pe ea, incapabilă de a forma aliaţi şi alianţe ar vedea tot restul societăţii.

Dar asta nu e tot.

Viziunea economică a Partidului Conservator – oponent al stângii – era în principal… de stânga.  Soluţia la orice problemă este, conform textului, alcătuirea de comitete, comiţii, agenţii, consilii, etc. care să verifice, să evalueze, să reglementeze, să eficientizeze, să subsidieze, să planifice, să organizeze sau să reorganizeze, să controleze preţuri, salarii şi taxe (deja-vu).

Despre eficientizarea economiei se aruncă câteva fraze goale cuplate cu idei bombastice, senzaţionale pentru dreapta britanică, ca să nu spun mai mult: „Vom examina posibilitatea de a introduce (…) o schemă prin care o parte din creşterea profiturilor din firme private să fie dată angajaţilor care au mărit performanţa [firmei]”. Deja-vu deja-vu.

Totul este acoperit cu platitudini despre reducerea taxelor (dar nu acum), micul întreprinzător (deci hai să formăm Consilii Naţionale de stat care să analizeze situaţia, să propună măsuri, să monitorizeze etc.), marile antreprize private (să fie bine, să nu fie rău) şi naţionalizare (nu facem asta <- probabil singurul punct la care conservatorii, în acel moment, chiar aveau o părere radical diferită de a laburiştilor).

Cam aşa arătau mesajele dreptei britanice pre-Thatcher.

Să ne uităm la 1979, anul primei victorii a lui Thatcher. Cu câteva luni înainte avuseseră loc numeroase greve. În timpul guvernării laburiste puterea de cumpărare a lirei se redusese cu 52%.

(sursa: conservativepartyarchive.blogspot.com)

Vedem în manifestul Conservatorilor aceeaşi depresie spasmodică precum în 1974? Absolut deloc.

Prezint aici zece elemente distinctive:

1. Optimism apropo de Marea Britanie şi cetăţenii ei: „Ţara e bogată în resurse naturale, în cărbune, petrol, gaze naturale şi pământ fertil. Este bogată, de asemenea, ca resurse umane, cele profesionale şi manageriale fiind de cel mai înalt calibru. Are mari industrii şi firme ale căror muncitori pot fi egalii oricui de pe glob. Suntem moştenitorii unei lungi tradiţii de democraţie parlamentară şi stat de drept.”

2. Laburiştii sunt atacaţi.

3. Laburiştii sunt atacaţi motivat, pe performanţă sau mai degrabă pe lipsa ei. Nu ideologic sau filozofic. Electoratul era deja împărţit între:
– oameni care ar fi votat dreapta oricum
– oameni care n-ar fi votat-o din principiu niciodată
şi
– oameni pentru care cuvântul „dreapta” nu are o valoare intrinsecă, contând mult mai mult ce s-ar întâmpla în mod concret cu viaţa lor odată ce conservatorii ar ajunge la putere.

Cuvântul „right” apare de 23 de ori – niciodată în sensul de „dreaptă” (ideologică), întotdeauna în sensul de „drept” (cetăţenesc) sau „corect”.

Cuvântul „left” apare de 4 ori dar folosit în sensul ideologic o singură dată – atunci când se vorbeşte despre Războiul Rece.

4. Lipsesc propoziţiile disperate, dezastrul iminent, tragedia antică. Frazele sunt construite argumentat, calm, exact precum ar trebui să fie dacă te pregăteşti să vii la guvernare. Până la urmă, volumul vocii n-are legătură cu calitatea afirmaţiei.

5. Lista haotică de zeci de puncte şi subpuncte din 1974 a dispărut, există acum cinci direcţii sau obiective, totul este subsumat acestora. Le voi scrie aici pe scurt pentru a arăta cum poţi să cuprinzi agenda publică – care nu e nici de dreapta, nici de stânga – într-o formulă care să-ţi permită să dai răspunsuri ideologizate:

5.1 Însănătoşire economică: reducerea inflaţiei, echilibru între puterile şi îndatoririle sindicatelor [de care mulţi membri începuseră deja să se disocieze, detalii mai jos].
5.2 Munca şi succesul să fie răsplătite. Crearea de locuri de muncă prin încurajarea extinderii economiei private.
5.3 Justiţia şi statul de drept.
5.4 Susţinerea familiei: să devină mai uşor pentru oameni să devină proprietari, creşterea standardelor în educaţie, nevoile celor bătrâni, în vârstă şi/sau handicapaţi.
5.5 Apărare, alianţa cu SUA.

6. Concentrare pe individ, nu pe elite. Pe realizări şi drepturi individuale, nu pe statut. Pe încrederea în britanici, nu pe încrederea în anumiţi britanici.

7. Se separă în discurs liderii laburişti de electoratul lor. Nu există britanici câh, de mâna a doua, „al căror vot nu-l vrem”. Se arată votanţilor laburişti din 1974 cum guvernarea laburistă a dat greş. [nota bene: mişcarea a avut efect. Conservatorii şi-au mărit considerabil scorul în rândul muncitorilor calificaţi şi necalificaţi, bazine clasice pentru laburişti. Mulţi dintre aceşti votanţi câştigaţi în 1979 n-au mai plecat de lângă conservatori până în anii ’90 sau n-au mai plecat niciodată].

8. Spre deosebire de 1974 se evită propuneri de mărire a aparatului bugetar. „Dereglementare” e cuvântul-cheie.

Cu riscul de a crea stupefacţie: conservatorii lui Thatcher chiar au redus birocraţia aşa cum scriseseră în manifest.

9. Îmbunătăţirea calităţii (mai degrabă decât sporirea cantităţii) în tot ce înseamnă învăţământ, sănătate, servicii de asistenţă socială.

10. Top 15 cuvinte ca frecvenţă în manifestul din 1974 (cu albastru cele care nu apar în top în 1979):

Guvern, oameni, mai mult, ajutor, Conservator, economic, inflaţie, nevoie, prezent, lege, a face, naţional, prima/primul/în primul rând, industrie, servicii.

Top 15 cuvinte ca frecvenţă în manifestul din 1979 (cu roşu cele care nu apar în top în 1974):

mai mult, Guvern, Laburişti, tot/toţi, taxe, oameni, muncă, nou, altceva, ani, Marea Britanie, plată, sindicat, mult, comerţ.

Concluzii:

Înainte de Thatcher, conservatorii pierduseră 1,4 milioane voturi în nouă luni. Din cauza lui Thatcher le-au recuperat şi au obţinut 2 milioane în plus.

Când dreapta se duce spre stânga, pierde şi votanţi de dreapta şi nici nu convinge votanţi de stânga. La fel, dar în sens invers, a păţit şi stânga britanică. Clonele n-au succes, votanţii vor originalul.

Dacă eşti dreapta şi ratezi agenda publică nu te mai salvează nimic. Nici să zici că eşti de dreapta, nici să propui măsuri de stânga, nici cele două luate combinat.

Articol aparut Blogul Sociollogica