Dictatorii sunt obsedați de istorie, își caută cu frenezie precursori cât mai impresionanți. Nu le este suficientă propria glorie, o doresc și pe a celor din trecut. Hitler se identifica cu Friedrich Barbarossa, ba chiar și cu Napoleon Bonaparte. Mussolini se închipuia reîncarnarea lui Iulius Cezar și a lui Octavian Augustus. Ceaușescu se proiecta în Mihai Viteazul. Stalin l-a iubit pe Ivan cel Groaznic (1530-1584). La fel și urmașul său, Vladimir Putin, pentru ai cărui apologeți traducerea corectă a numelui țarului psihopat ar trebui să fie „Ivan cel Strict”. Deci problema cu acel monstru era severitatea, nu criminalitatea sa.
Se scriu cărți, se înființează muzee cu bugete generoase din banii publici, totul spre a glorifica timpurile autocratice, fie ele ale țarismului ori ale bolșevismului. Țarul Ivan al IV-lea, un personaj dezechilibrat, devorat de pasiuni sanguinare irepresibile și vindicativ la extrem, a fost de fapt modelul lui Stalin, mai ales după Al Doilea Război Mondial. Într-o celebră discuție cu marelele regizor Serghei Eisenstein și cu Nikolai Cerkasov, genialul actor care îl interpreta pe Ivan în filmul acestuia (construit din două părți), Stalin s-a dedat unor reflecții despre istoria statalității ruse și a luptei împotriva oricăror tendințe care ar putea torpila autoritatea liderului absolut. A exaltat rolul poliției secrete înființate de Ivan (opricinina) ca vârf de lance împotriva „boierilor trădători” și l-a criticat pe Eisenstein că nu accentua suficient patriotismul acelor călăi. Mai mult, pe Stalin îl deranjase (în partea a doua a filmului, pe care o văzuse în avanpremieră) faptul că Ivan, la care el prețuia „voința inoxidabilă”, era portretizat ca un personaj hamletian.
Pentru cel numit de poetul Osip Mandelștam „plăieșul urcat la Kremlin”, țarul care-și ucisese propriul fiu, despotul terorizat de spectrul complotului universal, era, de fapt, un „personaj progresist”, prea puțin înțeles de istorici, fie ei burghezi sau marxiști. „Da, tovarăși, sunt necruțător cu dușmanii socialismului”, proclama Stalin ca replică la o acuzație din „Testamentul” lui Lenin. Brutalitatea extremă devenea astfel, la fel ca în cazul lui Ivan cel Groaznic, o virtute admirabilă. Nu degeaba și-a intitulat prozatorul britanic Martin Amis cartea despre Stalin, „Koba the Dread”.
Acum, în era Putin, se recurge la rescrierea istoriei exact în această direcție. Sunt recuperate, reabilitate și venerate toate figurile din trecut care s-au opus oricărui suflu al libertății. Rusia eternă este definită sub semnul tiraniei liberticide. Generali, amirali și atamani albgardiști sunt glorificați alături de mareșalii sovietici, de la Kliment Voroșilov și Mihail Tuhacevski, la Gheorghi Jukov și Konstantin Rokossovski (cel parașutat drept ministru al Apărării în Polonia sovietizată).
Sunt resuscitate arhetipurile polițienești de genul Felix Dzerjinski și Iuri Andropov. KGB-ul este prezentat drept o instituție eroică. Liberalii din trecut sunt ignorați ori ponegriți. Memoria istorică este sistematic desfigurată și falsificată. Asociația „Memorial” se află sub continuu asediu. Pactul sovieto-german din 1939, o culme a celui mai abject cinism, este din nou înfățișat ca o expresie a sagacității. Ceea ce marele sovietolog Alain Besançon numește la pensée Poutine este de fapt o paradigmă mitologică absolutistă în care sunt integrate nostalgii imperiale și aspirații megalomane într-un construct sincretic menit să legitimeze un sistem întemeiat pe agresiune militaristă, violență structurală, corupție, clientelism și chiar crimă. Așa cum bine observa și Nina Hrușciova (profesoară la The New School în New York și străneapoată biologică/nepoată adoptivă a lui Nikita Hrușciov) într-un articol din martie trecut intitulat „Vova the Dread and the Fiction of Russia”, există o întreagă literatură ficțională care poate servi la fel de bine ca oglindă a minții și spiritului în care acționează Vladimir Vladimirovici Putin. „Bend Sinister”, romanul unui alt Vladimir Vladimirovici (adică onorabilul Nabokov), este ilustrarea perfectă a gândirii dictatoriale din care se adapă intimidantul imaginar putinist. „Rusia este o cultură ipotetică„, spunea aceeași Nina Hrușciova: „conduși de despoți pentru mare parte a istoriei noastre, suntem mai degrabă obișnuiți să trăim în ficțiune decât în realitate”. Însă chiar născut din ficțiunea unor astfel de tribulații istorice, cultul terorii despre care facem vorbire în acest text a fost și rămâne cât se poate de real și nefast…
Recomandări:
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
În filmele sovietice de factură istorică apărute după cel de-al doilea război mondial, caracterul Stalin apare coborând en-fanfare scările avionului care îl adusese la Berlin. Realitatea? Stalin nu a vizitat niciodată Berlinul.
https://www.youtube.com/watch?v=TgzrI1okwrQ
Un alt exemplu… Bătălia de la Borodino este prezentată vizitatorului muzeului adiacent drept o mare victorie a trupelor rusești. Realitatea este că bătălia a fost un măcel terbil, pierderile au fost semnificative de ambele părți iar ofițerii ruși au hotărât în final să se retragă, lăsând cale liberă armatei lui Napoleon spre Moscova. Ulterior, Țarul împreună cu administrația imperială au evacuat capitala, nu înainte de a deschide larg ușile închisorilor și ospiciilor orașului. Cei eliberați au incendiat orașul.
Si cam cum ne sunt noua prezentate „victoriile” de la Rovine sau de la Călugăreni? :) Sau primul razboi daco-roman? Orice stat are tendința de a rescrie istoria înfrângerilor eroice si de a le transforma in victorii, mai ales atunci când e vorba de adversari net superiori numeric sau valoric. Iar in cazul Borodino, rușii au reușit sa rămână cu o armata, chiar daca s-au retras, ceea ce pentru Napoleon a fost un eșec.
Altele-s cazurile de grandomanie in care rusii-s chiar speciali. :)
La fel. Istoriografia românească modernă abundă în astfel de „inexactități”. Mai bine spus manualele de istorie școlare din Iepoca de Aur crăpau de minciuni. Călugăreni este un exemplu foarte bun (în realitate ofensiva turcă a fost oprită dar Mihai Viteazul s-a retras în munți lăsând Bucureștiul fără apărare). Filmele românești au contorsionat evenimentele istorice grosolan pentru a servi agenda politică a pcr si puseurile de protocronism ale camarilei Ceaușescu.
Vedeți și ce spune Nicolae Iorga în Istoria Românilor!
Da, cam așa a fost începând cu bătalia de la Rovine și
cu toate celelalte după aceea. Au fost multe bătălii
pierdute cu turcii de care nu prea se spune. Dar să nu
uităm că totuși aceste multiple lupte sunt dovadă a
unei rezistențe extrem de dârze în fața imperiului
Otoman, supra-puterea locală a vremei,. Totuși.
domnitorii români s-au dovedit descurcăreți
cumva, dacă le evaluăm rezultatele acum, și asta
este de fapt ceea ce contează!
Cu aceasta ocazie să nu uităm că o dovadă clară
a acestei rezistențe este faptul că nu am avut
musulmani în țările române și nici moscheii (cu
excepția Dobrogei și în câteva orașe pe Dunăre).
Cercetați documentele istotice și nu veți găsi nici
cartier turc sau musulman în vreun oraș românesc.
Veți găsi mulți alți străini însă: cartiere armenești,
grecești, lipoveni, leși (polonezi) dar numai turci nu!
Oare de ce? Este adevărat ca domnitorii români
plăteau tribut (deși nu chiar regulat). Se poate
vorbi și desprs sărăcia din principatele române ale vremei
și de interesele divergente celorlalți vecini, cum au fost
Ungaria, Austria, Polonia, Rusia.
Să vedem și ce s-a întâmplat cu vecinii noștri.
Serbia și mai ales Ungaria (fără Transilvania care a rămas
doar cu plata unui tribut către turci), mari regate locale
cu pretenții imperiale au căzut fiecare sub ocupație
pentru sute de ani după numai câte o singură bătalie,
eroic pierdută (Kosovopolje pentru Serbia în 1389,
și Mohacsi pentru Ungaria în 1526).
Căt despre Bulgaria dispăruse deja mai dinainte!
Natura istoriei României este complexă și
probabil va trebui lămurită mai bine de istoricii
români. Eu cred deasemeni că includerea ținuturilor
românești ca parte integrantă a României în Imperiul
Otoman în hârțile medievale din occident nu este realistă,
în conditiile în care stabilirea turcilor în Țările Române
era interzisă!
Educația de pe timpul comunist nu trebuie condamnată
chiar așa de vehement. S-ar putea ca cei școlarizați
atunci să aibă o bază de cunoștințe (inclusiv de istorie)
mult mai solidă decât se poate dobândi în învățământul
contemporan, și asta în ciuda avansurilor tehnologice
de acum. Mai bine am vedea cum putem îmbunătăți
învățământul contemporan din România.
Sa nu ma intelegeti gresit: cred ca Mircea cel Mare sau Mihai nu puteau obtine mai mult decat au obtinut la Rovine, respectiv la Calugareni data fiind disproportia de forte si cele doua momente au fost realmente insemnate in istoria Tarii Romanesti de atunci. Imperiul Otoman a inteles ca daca vrea sa spulbere armata domnitorilor romani si sa isi impuna stapanirea totala ar face-o doar cu costuri pe care nu merita sa le suporte Imperiul. Miza era prea mica pentru asemenea costuri. Asa ca da, cele doua victorii a la Pirus ale otomanilor pot fi considerate niste victorii moderate ale domnitorilor romani,cel putin din perspectiva tactica, daca nu chiar strategica. De aici pana la hiperbolizarea lor de catre istoriografia romaneasca e cale lunga, desigur.
Care istoriografie romaneasca nu e doar cea din timpul ceausismului. Mihai Bravul e o creatie a lui Balcescu si a celor din vremea lui, nu a ceausismului, care nu a facut decat sa reia aceste teme peste timp. Cu Mircea e aproape la fel, insa la el istoriografia ceausista a lucrat ceva mai mult la piedestal.
Dar nu asta e obiectul articolului.
Ar mai fi poate de remarcat cum s-a servit Ceaușescu de figura lui Mihai Viteazul în prima parte a ‘domniei’, când încerca sa-si consolideze imaginea de luptător pentru neatarnare, în contextul invaziei Cehoslovaciei. Filmul lui Nicolaescu e din acea perioada. Mai apoi, în anii ’80, când trebuia sa-si justifice longevitatea la conducere, s-a orientat spre Mircea, ca exemplu de stabilitate. De unde celalalt film al lui Nicolaescu din acea perioada.
Da, asta cam așa este. Să nu uităm că în anii 1950,
în timpul ocupației sovietice se lansase teoria
originii slave a popurului român, precum și introducerea
masivă a studiului limbii ruse în școli și la examenele de
admitere la universitate.
Glorificarea anumitor evenimente din istoria pricipatelor
române a intervenit în acest context de relativă deschidere
de după 1965, și mai ales după opunerea la invazia
Cehoslovaciei. Se poate numi ca făcând parte din ridicarea
moralului populației. Mai târziu, spre sfârșitul anilor `70 și
în anii `80 Ceaușescu s-a pus pe sine însuși ca `un continuator`
al acestor strămoși, și apărea în anumite picturi, afișe, poeme, șamd.
Altfel, sunt multe elemente din istotia României care sunt
mai puțin cunoscute. Spre exemplu etnogeneza poporului
român este cam învăluită în mister deoarece nu prea
se explică cea a fost cu acest popor între sec. III – XIII,
adicp timp de 1000 ani! Apoi în prima jumătate a sec. XIX
Moldova și Țara Românească au fost teatrul unor lupte
între Imperiile Austrian și Țarist. Atunci au fost momente
(scurte de câțiva ani de fiecare dată) cănd principatele române
u fist conduse de administrații militare, fie austriacă fie ruse.
Lucrurile au început să se schimbe după 1948.
Și alte țări își supra-evidențiază trecutul `glorios`
în prezent. Spre exemplu Napoleon este văzut în UK ca
un dictator și amenințare la adresa `democrației` din
Imperiul Britanic. În Franța Napoleon este un erou fără
seamăn și sunt unii în Franța care cred că la Waterloo a
fost de fapt o victorie a lhui Napoleon, deli nu-și explică
cum de a murit mai apoi pe Insula Sf. Elena.
Ce intelegeti prin „caracterul Stalin”?
Ziceti Dvs., dle Stan: ” Liberalii din trecut sunt ignorați ori ponegriți.”
Care liberali din trecutul Rusiei ?
Va referiti la Incercarile din sec, XIX si inceputul sec XX ale unor prim ministri Rusi ?
Erau si ei unelte care incercau sa spoiasca fata nu sa altereze esenta autocratismului singeros ce a dainuit pina in 1917, fiind inlocuit cu criminalul regim communist.
Rusia a exprimat esenta sufletului slav prin acest CULT UNANIM ACCEPTAT AL TERORII
Nu e ciudat că acest cult al terorii nu a fost condamnat de comunitatea europeană când a avut ocazia şi nici nu există o continuitate în a-l demasca cu o perseverenţă similară cu practicarea lui? Bun articol/ studiu.Un început care ar trebui continuat.