Home » Analize »Global / Europa » Citesti:

Democraţia în criză în Ungaria şi România. Putem sa ne asumăm lecţia de la Weimar?

Edward Kanterian mai 30, 2013 Analize, Global / Europa
10 comentarii 1,527 Vizualizari

Evenimentele vieţii politice din Ungaria sub guvernul Orbán au devenit, deja, un subiect familiar. În luna aprilie Barroso a confirmat îngrijorarea Comisiei Europene in ceea ce priveşte faptul că noua constituţie a Ungariei încalcă legislaţia UE şi statul de drept. Unii analişti vorbesc, pe bună dreptate, de „erodarea democraţiei constituţionale” sau chiar de o posibilă dictatură în UE. Un alt caz problematic este România. Alunecarea ei înspre autoritarianism nu a fost (încă) consfinţită printr-o nouă constituţie. Însă criza politică din 2012 a fost percepută de către unii drept o lovitură de stat, prin care guvernul Ponta urmărea să înlăture orice constrângere de echilibru instituţional asupra puterii sale de a-l suspenda pe preşedintele Băsescu.

Aceste evenimente ridică întrebări fundamentale. Care este viitorul democraţiei în UE? Poate fi ţinut la distanţă autoritarianismul, mai ales pe timp de criză? Cine este adevăratul suveran şi în virtutea cărui drept? Cine este gardianul constituţiei? Ce rol joacă Curtea Constituţională? Întrebările de faţă amintesc de criza de la Weimar din anii ’30. După cum scrie Ellen Kennedy în cartea ei Constituional Failure: Carl Schmitt in Weimar (2004), „în democraţiile recente din estul Europei… faliile majore ale liberalismului de tip Weimar şi-au făcut din nou apariţia: stare de urgenţă, curţi judecătoreşti cu rolul de <apărătoare ale constituţiei>, mobilizarea politicii antiliberale, a politicii de identitate etnică, a culturii antiliberale şi a legitimităţii contestate”.

Cartea lui David Dyzenhaus, Legality and Legitimacy: Carl Schmitt, Hans Kelsen and Hermann Heller in Weimar (1999), analizează criza de la Weimar cu scopul de a oferi soluţii la criza liberalismului din prezent. De fapt, putem vorbi de două crize: criza pluralismului occidental, care tolerează grupuri sociale ale căror concepţii despre lume resping ordinea dominantă, şi criza de legitimitate cu care se confruntă democraţiile recente. Cartea lui Dyzenhaus o abordează mai explicit pe cea dintâi. Însă încurajează aplicarea analizei sale şi la alte regiuni. Aşadar, după mai multe discuţii cu Iulia Motoc, judecătoare la Curtea Constituţională a  României, am decis să organizăm workshop-ul „Legality and Legitimacy: From Weimar 1932 to Bucharest 2012?” („Legalitate şi legitimitate: de la Weimar, 1932, la Bucureşti, 2012?”), examinând corespondenţele dintre Weimar şi Ungaria/România. La acest eveniment interdisciplinar, găzduit de campusul Universităţii Kent la Bruxelles, au luat parte analişti politici şi analişti juridici, filosofi, istorici şi oficiali UE, urmărind modelul lui Dyzenhaus de ‚jurisprudenţă integrativă’, care pune laolaltă politicul, eticul şi istoricul. Rândurile care urmează sunt o reflecţie pe marginea concluziilor la care am ajuns în decursul workshop-ului.

Eleanor Curran (Kent Law School) a adus în discuţie principalele chestiuni filosofice, concentrându-se asupra prezentării pe care Hobbes o face legalităţii şi legitimității şi pe care Dyzenhaus le discută în capitolul său despre Carl Schmitt. Curran a argumentat că Schmitt şi Dyzenhaus cataloghează prea uşor expunerea lui Hobbes asupra legii drept un absolutism intransigent care comportă o teorie pozitivistă a conducerii. Hobbes nu susţine că suveranul are puteri nelimitate şi că supuşii trebuie să-i dea ascultare necondiţionat. Teoria lui conţine şi elemente de argumentare de drept natural: „Dreptul natural şi dreptul civil se conţin reciproc şi în egală măsură” (Leviathanul, cap. 26). Acest fapt impune datoria suveranului să facă legi morale, discernute de raţiune.

Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte teoria drepturilor la Hobbes: unele drepturi sunt inalienabile, spre exemplu, dreptul de a se opune suveranului sau dreptul de a căuta protecţie în altă parte. Arbitrul decisiv al legitimităţii este cetăţeanul individual şi conştiincios. Acesta este gardianul constituţiei. Teoria lui Hobbes, aşadar, este în mai mică măsură precursoare a decizionismului lui Schmitt sau a pozitivismului lui Kelsen, şi înrudită mai degrabă cu republicanismul lui Heller (eroul lui Dyzenhaus), al cărui ideal se apropie de participare politică totală. Este evident, cred, că majoritatea democraţiilor nu reuşesc să atingă acest ideal, dar mai ales cele cu istorii totalitare recente, precum România şi Ungaria. Cosmin S. Cercel (University of Nottingham), a pledat pentru acordarea unei atenţii sporite acestor istorii şi mai ales concepţiilor de legalitate în ideologiile anti-democratice. Prea des trecem cu vederea faptul că Europa de Est a avut o experienţă totalitară foarte recentă, si anume comunismul.

Discuţia s-a îndreptat, apoi, către subiectul principal al lui Dyzenhaus: criza de la Weimar şi răspunsurile lui Schmitt şi Kelsen la aceasta. În iulie 1932, cancelarul von Papen a organizat o lovitură de stat împotriva Prusiei (Preußenschlag), în baza prerogativelor de urgenţă conferite Preşedintelui Reich-ului prin Art. 48 din constituţia Weimar. Aceasta a dus la abolirea autonomiei Prusiei, bastion al social-democraţiei şi republicanismului, şi i-a deschis calea lui Hitler. După cum sugera Harm Schepel (Brussels School of International Studies), problema nu fusese constituţia Weimar, care era una dintre cele mai progresiste ale vremii, ci adoptarea acesteia de către o ţară care avea o înţelegere deficitară a liberalismului. În chip similar, sistemele politice din estul Europei de astăzi au constituţii bune, pe care, însă, le folosesc prost.

Prusia a făcut apel la Reichsgericht, susţinând că decretul de urgenţă era neconstituţional. Curtea a respins cererea Reich-ului, cum că guvernul prusac îşi neglija responsabilităţile, dar a susţinut subjugarea Prusiei, deoarece Reich-ul era pe punctul de a intra în război civil. Urmându-l pe Dyzenhaus, am observat că poziţia lui Carl Schmitt cu privire la Prusia vs. Reich era defectuoasă. Prusia a protestat la curte că preşedintele şi-a încălcat imparţialitatea, intervenind de partea alianţei dintre von Papen şi nazişti. Schmitt susţinea că von Papen avea legitimitate deplină, devreme ce fusese mandatat de preşedinte, gardianul constituţiei. Am argumentat că acesta este de fapt un sofism: şi von Papen, şi Hindenburg fuseseră implicați în politica partidelor. Îngrijorarea lui Schmitt că un guvern cu mandat parlamentar ar fi una dintre problemele de bază, deoarece un asemenea guvern stă sub control politicii partidului, era nesinceră. Schmitt nega faptul că partidul nazist ar fi fost unul obişnuit, pentru că avea sprijinul poporului, adevăratul suveran. Fals: şi partidul comunist (KPD) a avut susţinere puternică în Germania interbelică.

Schmitt era în genere de părere că liberalismul este incapabil să traseze distincţia prieten-inamic fără contradicţie (distincţie fundamentală pentru sfera politică, credea el), pentru că oferă oponentului său drepturi egale la putere. Aşadar, pluralismul e mai puțin dezirabil decât o societate omogenă, în care inamicul intern a fost eradicat. După cum au evidenţiat participanţii la workshop, această respingere a negocierii şi a compromisului ne aminteşte de polarizările extreme ale peisajului politic din Ungaria şi Romania. Tendinţa lui Orbán de a acuza opoziţia internă şi externă este un asemenea exemplu. De asemenea, argumentul lui Schmitt nu funcționează împotriva concepțiilor despre liberalism bazate pe valori. Constituţia de astăzi a Germaniei este un exemplu de ‚constituţie întărită’ (‚wehrhafte Demokratie’) ale cărei valori fundamentale imutabile (‚freiheitliche demokratische Grundordnung’) nu pot fi schimbate nici măcar prin vot majoritar. Oricine acţionează sau intenţionează să acţioneze împotriva ei devine inamic al constituţiei şi poate fi urmărit de justiţie. Mi se pare că noua tendinţă autoritaristă din estul Europei, ca şi în cazul lui Schmitt, confundă oponenţii politici legitimi cu inamicii naţiunii sau ai poporului.

De asemenea, Schmitt nega faptul că Reichsgericht-ul ar fi avut jurisdicţie asupra problemelor constituţionale implicate în disputa Prusia vs. Reich. În viziunea lui, Curtea apăra constituţia numai în chestiunile legale, iar demiterea guvernului prusac fusese o chestiune politica, şi, în această situaţie, gardianul constituţiei era Preşedintele. Schmitt favoriza primatul politicului asupra legii: puterea politică autentică nu ar trebui să fie constrânsă de vreun statut legal. „Suveran este cel care decide în ceea ce priveşte starea excepţională” (Politische Theologie, 1922). Aşa cum arată Dyzenhaus, afirmaţia lui Schmitt este ambiguă. Poate să însemne: „Oricine decide factual, în virtutea forţei sale, este suveran”, dar şi „Oricine este investit cu putere de decizie este suveran”. Al doilea sens permite ca puterea politică sa fie constrânsă de o curtea constituţională, după cum preconiza Kelsen în studiul său fundamental „Wesen und Entwicklung der Staatsgerichtsbarkeit” (1929). Respingerea revizuirii constituţionale de către Schmitt era deci nefondată.

Participanţii la workshop au scos în evidenţă faptul că, atât în România, cât şi în Ungaria, clasele politice sunt înclinate spre o viziune mai degrabă „Schmittiană” decât „Kelseană”, după cum se poate vedea din atacurile pe care le-au suferit ambele curţi constituţionale în ultimii ani. Ciuntirea puterilor Curţii în Ungaria lui Orbán este binecunoscută. Puterile Curţii Româneşti au fost ciuntite de către guvernul Ponta în timpul crizei din 2012, iar unii judecători, precum Aspazia Cojocaru şi Iulia Motoc, au fost atacaţi în media pro USL, ameninţaţi cu demiterea, ba chiar şi cu moartea. După cum a explicat Motoc mai târziu, astfel de atacuri împotriva judecătorilor constituţionali sunt fără precedent în Europa. Nu s-au petrecut nici măcar la Weimar.

Cristina Arion (Parlamentul European) a explicat că în România Curtea Constituţională a încercat să-şi asume funcţia de garant al constituţiei cât a putut, apărându-şi propriile puteri de decizie în privinţa constituţionalităţii hotărârilor adoptate de parlament. Fiind supusă la presiuni enorme, curtea s-a polarizat totuşi, iar hotărârile ei au fost, in cele din urmă, lipsite de coerenţă. De exemplu, Curtea a confirmat înlăturarea din funcţie a preşedinţilor ambelor camere ale parlamentului, în ciuda neregulilor procedurale, şi a refuzat să ia poziţie în ceea ce priveşte conflictul constituţional între Parlament şi Preşedinte. Arion a mai subliniat că, mai ales în lumina crizei de la Weimar, ar trebui să ne neliniştească faptul că guvernul Ponta a încercat să-şi atingă scopurile în special prin ordonanţe de urgenţă.

Câteva puncte au revenit constant in discuţie. Un punct viza rolul pe care UE trebuie să şi-l asume în ceea ce priveşte erodarea constituţionalismului în Estul Europei. Consensul a fost că UE nu are doar dreptul, ci şi datoria sa intervină împotriva dezvoltărilor politice nocive. În secolul al XX-lea, Europa a fost martoră la două războaie mondiale, la cel mai crunt genocid din istorie şi a fost sfâşiată de două ideologii totalitare. UE a fost creată având în vedere tocmai aceste evenimente şi, prin urmare, este garantul democraţiei şi stabilităţii europene. UE trebuie să se perceapă pe sine ca fiind o „democraţie întărită”. Rămâne însă o problemă deschisă dacă este nevoie de crearea unor noi instituţii. De vreme ce Ungaria şi România primesc fonduri europene, UE poate exercita asupra acestor ţări instrumentul eficient al presiunii financiare. Astfel de ţări sunt preocupate, de asemenea, de imaginea lor peste hrare, deci „soft power” este un alt mijloc. În momentul aderării, România (şi Bulgaria) era supusă MCV-ului, un alt mecanism indispensabil pentru protejarea statului de drept. Cred că este corect să concludem, alături de Israel Butler, că guvernele „cu probleme serioase în ceea ce priveşte statul de drept nu vor răspunde, cel mai probabil, la diplomaţia calmă sau nici măcar la arătatul cu degetul, decât numai dacă acestea vor fi însoţite de ameninţarea cu sancţiuni”.

Un alt punct de dezbatere a workshop-ului a fost criza de legitimitate cu care se confundă UE însăşi. Aici părerile au fost împărţite. Unii participanţi, precum Sebastian Payne (Kent Law School) au susţinut că UE ar putea să fie sortită pieirii, pentru că a fost clădită pe baza unor aşteptări economice nerealiste. Alţi participanţi însă au fost mai optimişti. Există similarităţi remarcabile între eşecul de la Weimar şi criza curentă. Dar există şi deosebiri, ceea ce lasă loc speranţei. Spre deosebire de situaţia din perioada interbelică, în pofida inclinaţiilor marţiale ale lui Carl Schmitt şi în pofida respingerii de către Orbán a instituţionaliştilor drept „leneşi”, în Europa de astăzi nu domină cultura războiului şi a decizionismului, ci a păcii, negocierii şi legalismului. Aceasta face ca fantoma dictaturii militare să fie, cred, improbabilă. În definitiv, diferenţa dintre Weimar şi Europa de astăzi este tocmai eşecul Weimar-ului. Astăzi ştim prea bine ce s-ar putea întâmpla dacă democraţia constituţională ar eşua. Sabia lui Damocles, a istoriei, ne cere imperios să salvăm proiectul european.

Traducere de Florin George Călian

(Le mulţumesc Cristinei Arion, lui Cosmin S. Cercel, Eleanor Curran, Anna Dimitrijevics, James Fowler şi Michael Inwood pentru sugestiile lor la scrierea acestui raport.)

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. dioan spune:

    Nu pot decat sa spun: Felicitari Domnului Kanterian pentru aceasta informare. Este foartye bine sa intelegem de ce situatia din Roomania a luat-o razna. Cunostinta este primul pas inspre actiune.

  2. RazvanM spune:

    Situatia din Romania este periculoasa si tinde sa devina exploziva – sa ne imaginam doar cateva falimente de banci mari din afara, urmate de falimente de banci mari din Romania. Un referendum trecut cu 30% poate duce la aprobarea oricarei bazaconii – si cu siguranta nu am auzit/vazut toate bazaconiile posibile.

  3. bec spune:

    nu cultura ” păcii, negocierii şi legalismului.” impiedica derapajele antidemocratice, ci faptul ca in nici o tara puternica economic, politic si militar nu se intimpla ceva asemanator cu ceea ce se intimpla in ungaria si romania, parerea mea, ca sa folosesc o expresie consacrata. Altfel, termenul totalitarism nu face decit sa ascunda realitatea, pentru ca doar regimul nazist si cel comunist au abolit total orice forma de societate civila. E mai corect sa spunem nazism si comunism, de fapt doua fete ale aceleiasi monede, ca sa fie clar si sa nu ascundem lucrurile in ceata ideologica.
    In concluzie, un articol extrem de interesant, cum rar, chiar foarte rar, am mai vazut in ultima vreme.
    Mai astept si altele asemanatoare.

  4. DanielS spune:

    Lectia de istorie este foarte interesanta si actuala. Publicul larg nu serveste lectii de istorie si de fapt publicul larg inghite cu noduri orice fel de lectie, invata greu si uita repede. De aceea este datoria intelectualilor sa inteleaga aceste lectii simple si sa combata prostia populara.

    Istoria este de neoprit. Intelectualii au datoria cetateneasca sa returneze societatii cu generozitate plus valoarea intelectuala. Vom fi in stare sa evitam dezastrul ideologic actual? Am invatat suficient din lectia secolului XX? Nu stiu. Dar aleg sa ma implic. Astea nu-s vremuri de pasivitate intelectuala si superioritate sinucigasa. Ar trebui sa comentam mai mult, sa vorbim mai mult, sa ne implicam mai curajos in societate. Avem ceva de spus.

  5. Un articol incitant, patrunzator si bine informat. Eu unul am invatat mult din el. As aminti aici contributiile lui Jan-Werner Muller, profesor la Universitatea Princeton, pe teme inrudite (rolul Curtilor Constitutionale, problema majoritarismului si a “suveranului”, dubioasa seductie exercitata de Carl Schmitt). Analogia cu momentul Weimar este relevanta, intrucat trimite spre posibilitatea auto-eroziunii unei democratii fragile si a colapsului balantei institutionale in momente de criza acuta. Cred ca putem vorbi, in cazurile analizate in articol, de un proces de de-democratizare, cu atat mai nelinistitor cu cat se petrece in state membre ale UE. Dar cred ca profesorul Kanterian are dreptate in privinta Zeitgeist-ului european (si global) de azi.Este ceea ce Judith Shklar a definit drept liberalismul fricii, un concept impartasit, intre altii, de regretatul istoric Tony Judt.

  6. Teoretizarea “intervenţiei” UE. Ia-ncercaţi voi în Ungaria, de-abia aşteapta ăia un pretext de ieşire din Eurokolhoz. :)

    Acum, serios – alţi nemernici, aşa-zis “democraţi”, latră la fel ca înaintaşii lor comunişti de la 1956.

    • Teo spune:

      De bine de rau, Ungaria s-a descurcat si nu ma framanta grija ei. In schimb se vedem cine-l opreste pe Ponta si USL ul ales democratic, sa instaureze dictatura “democrata”, in care putem noi sa tot vorbim despre politica, democratie, ca (sic) “caravana trece” cu legile ei strambe cu tot.

  7. Edward Kanterian Edward Kanterian spune:

    Multumesc tuturor pentru comentariile interesante, mai ales si Domnului Prof. Tismaneanu.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Edward Kanterian


Edward Kanterian

Edward Kanterian (n. 1969 la Bucuresti), este lector in filozofie la Universitatea din Kent, Anglia. Este specializat pe filozofia limbajului, pe Kant, Frege si Wittgenstein, si in... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)