joi, martie 28, 2024

Dezechilibrele lumii de azi. Democrația fǎrǎ soluții? (I)

Cea pe care o trǎim nu este, cu siguranțǎ, prima crizǎ sistemicǎ a lumii moderne. Probabil, nici ultima. Nu este nici cea mai gravǎ sau cea mai tragicǎ. Dar este diferitǎ de toate celelalte prin faptul cǎ nu se ȋntrevǎd soluții raționale imediate, ȋn cadrele şi cu mijloacele existente, iar anxietatea şi frustrǎrile oamenilor sunt tot mai adânci. Modernitatea ȋnsǎşi a fost ȋnțeleasǎ, ȋncǎ din etapa nascentǎ, acum douǎ secole (vezi Robert Pippin1 despre Hegel) ca ȋncorporând ȋn esența ei tensiuni permanente şi crize succesive. Pânǎ la un punct, am putea chiar desluşi cum situațiile de cumpǎnǎ, crizele şi conflictele istorice prin care au trecut societǎțile moderne şi postmoderne au generat finalmente ȋnnoiri şi deschideri, fie ele politice, economice, instituționale, culturale sau tehnologice. Dacǎ spunem „progres”, trezim probabil sensibilitǎți de o anumitǎ naturǎ sau intrǎm ȋn dezbateri ideologice sterile. Cred, totuşi, cǎ putem gândi chiar şi ȋn sensul acestui concept atât de controversat. Costurile dramatice ale crizelor sunt ȋnsǎ o altǎ temǎ de discuție, pentru o altǎ ocazie.

Ȋn orice caz, multiplele crize ale lumii moderne par sǎ fi determinat de cele mai multe ori pânǎ acum (re)ajustǎri majore ȋn direcția compensǎrii sau anulǎrii dezechilibrelor inițiale, chiar cu prețul generǎrii altor dezechilibre şi al ȋnsǎmânțǎrii germenilor viitoarei crize. Ȋn trecut, soluțiile erau ȋnsǎ clare pentru toatǎ lumea de bunǎ credințǎ: ȋnfrângerea agresorilor, drepturi şi libertǎți acordate națiunilor şi cetǎțenilor, democrație, cooperare internaționalǎ, integrare. Aşa au stat lucrurile cu cele douǎ rǎzboaie mondiale ale secolului trecut şi cu Rǎzboiul Rece, care au scris şi rescris istoria Europei şi apoi a lumii ȋntregi. Acum ȋnsǎ nimeni nu ştie cu precizie ce trebuie fǎcut.

Victoria aliaților a generat ȋn 1945 premisele instalǎrii ordinii atlantice, a democrației liberale ca regim al bunǎstǎrii acceptat şi promovat de națiunile cele mai dezvoltate, la ȋnceput ȋn perimetrul Alianței Nord-Atlantice, iar ulterior, dupǎ prǎbuşirea Uniunii Sovietice şi ȋncheierea Rǎzboiului Rece, şi ȋn statele central şi est-europene. Ȋn 1989 Francis Fukuyama2 credea cǎ istoria s-a sfârşit odatǎ cu victoria definitivǎ a liberalismului şi democrației asupra regimurilor dictatoriale şi nimic semnificativ nu mai poate apǎrea ca formǎ de progres (avans) al umanitǎții ȋn afara aranjamentelor instituționale şi a soluțiilor consacrate propuse de lumea occidentalǎ.

Nu putem trece cu vederea cǎ dupǎ fabulosul triumf al Occidentului şi al valorilor democrației liberale asupra comunismului din 1989, sfârşitul istoriei a pǎrut mai degrabǎ o stagnare a lumii, o capacitate mereu ȋn scǎdere a democrațiilor occidentale de a mobiliza speranțe şi energii, de a inova şi de a produce soluții la problemele „neideologice” ale lumii contemporane, de a propune un proiect nou. Ultimele douǎ decenii au consemnat o acumulare a dezechilibrelor de tot felul, de la cele uşor cuantificabile precum deficitele balanțelor financiar-bugetare pânǎ la cele mai profunde precum dezechilibrele sociale (reducerea clasei de mijloc şi creşterea sǎrǎciei3), demografice (ȋmbǎtrânirea populației4), ale mediului (poluare, extincția unor specii, perforarea stratului de ozon etc.) cultural-identitare (denunțarea recentǎ a multiculturalismului ȋn Germania, Marea Britanie, Franța5) şi nu ȋn ultimul rând politico-democratice (alegǎtorii nu se mai simt reprezentați de aleşi). Pe de altǎ parte, resursele par tot mai puține şi mai scumpe ȋn lumea de azi (energie, apǎ, hranǎ, cunoaştere etc.) iar competiția națiunilor, grupurilor şi indivizilor pentru accesul la resurse se profileazǎ a fi marea provocare a lumii de mâine.

A obosit oare democrația ȋn efortul de a cǎuta şi produce continuu prosperitate, respectiv soluții eficiente şi prompte la problemele tot mai complicate ale lumii contemporane? Ȋşi pierd ȋntr-adevǎr oamenii ȋncrederea ȋn valorile, regulile, mecanismele şi instituțiile democrației? Au crescut prea mult şi prea repede pretențiile noastre? Sunt cumva exagerate „aşteptǎrile” generațiilor nǎscute ȋn şi dupǎ „deceniile de aur” ale capitalismului din epoca Welfare State? Este posibil sǎ asistǎm cândva la eşecul politicii, cǎderea democrației şi un nou rǎzboi?

Acestea sunt ȋntrebǎrile majore ale zilei, cele care preocupǎ deopotrivǎ mediile politice, economice şi academice cele mai sofisticate. Ȋn Raportul 2011 al Economist Intelligence Unit (Democracy under stress – Democracy index 20116), concluziile sunt urmǎtoarele: ȋncrederea popularǎ ȋn instituțiile politice a continuat sǎ scadǎ ȋn multe state; tensiunile sociale ȋn creştere pot amenința democrația ȋn unele țǎri; democrația ȋn Statele Unite este afectatǎ de polarizarea foarte accentuatǎ a veniturilor; populismul şi sentimentele anti-imigrație (putem traduce fǎrǎ teama de a greşi xenofobia) sunt ȋn creştere ȋn Europa; ȋn fine, democratizǎrile promise sau sugerate la un moment dat de „primǎvara arabǎ” ȋn Orientul Mijlociu şi Africa de Nord au rǎmas ȋn faza de proiect iar incertitudinea s-a instalat ȋn aceastǎ parte a lumii greu ȋncercatǎ.

Pentru a da câteva exemple surprinzǎtoare, Franța este pe locul 29 (categoria „democrație afectatǎ”, din care mai fac parte ȋncǎ 13 state membre ale Uniunii Europene, inclusiv România, dintr-un total de 53 de democrații de rangul II), Parisul având chiar un indice democratic sub Costa Rica, Mauritius sau Capul Verde. Ȋn Europa de est, 12 țǎri au ȋnregistrat un declin al democrației: doar Republica Cehǎ apare ca „democrație deplinǎ” (categoria I) ȋn regiune, ocupând poziția a 16-a ȋn clasamentul mondial, ȋnaintea Marii Britanii şi a Statelor Unite de pe locurile 18-19. Majoritatea țǎrilor din Europa de est sunt ȋn categoria „democrații afectate”, Ucraina a retrogradat ȋn categoria inferioarǎ, a III-a sau „regimuri hibride”, clasându-se pe locul 79 iar Rusia si Belarus sunt ȋn categoria  a IV-a, „regimuri autoritare”. România este pe locul 59 ȋn 2011 dupǎ 56 ȋn 2010, ȋn conditțile ȋn care Botswana este pe locul 33 iar Sri Lanka a urcat pe poziția 57. Este de menționat cǎ indicele democratic este o sintezǎ a cinci indicatori evaluați distinct: calitatea procesului electoral, funcționarea guvernǎmântului (instituțiile publice), participarea politicǎ, cultura politicǎ şi libertǎțile civile. Ȋn cazul României, de exemplu, indicele democratic general este de 6,54 iar scorurile cele mai slabe se ȋnregistreazǎ la participarea politicǎ a cetǎțenilor (4,44) şi cultura politicǎ (4,38).

Reținem din acest raport şi faptul cǎ 51,6% din populația lumii nu trǎieşte ȋn cadrul unui regim democratic, ci ȋn regimuri hibride (37 de state) sau autoritare (52 de țǎri).

Eroziunea democrației” este aşadar o tendințǎ explicitǎ a anului 2011, demonstratǎ de Raportul E.I.U., ȋn continuarea „regresului din perioada 2008-2010” şi a „stagnǎrii din perioada 2006-2008”. Ce ne spun aceste concluzii? Pe de o parte, cǎ democrația ȋncepuse sǎ „oboseascǎ” ȋn a stârni entuziasmul națiunilor lumii chiar cu câțiva ani ȋnainte de 2008, momentul declanşǎrii oficiale, sǎ spunem, a crizei ȋn Statele Unite. La vremea respectivǎ, datele la nivel macro arǎtau cǎ economia globalǎ era ȋncǎ ȋn creştere, dar este foarte posibil ca frustrǎrile profunde ale populației din cele 167 de țǎri şi teritorii cuprinse ȋn analizǎ sǎ fie un indicator mai prompt, mai fin şi mai subtil decât simpla variație a PIB sau a indicilor piețelor financiare internaționale. Ȋn al doilea rând, raportul Democracy under stress -Index 2011 aratǎ cǎ democrația poate sǎ dea şi „ȋnapoi”, nu numai „ȋnainte”, cum mulți credeam ȋn anii ’90 când toatǎ lumea vorbea despre Toffler7 şi al treilea val al democratizǎrii. Refluxul ar fi, iatǎ, posibil chiar şi acolo unde rǎdǎcinile de culturǎ politicǎ democraticǎ sunt mult mai adânci decât ȋn Europa postcomunistǎ. Din cele 48 de state de pe glob ȋn care democrația a cunoscut un declin „tehnic”, mai mult sau mai puțin relevant, ȋn ultimii doi ani (2010-2011), şase nu sunt democrații recente (Statele Unite, Franța, Italia, Spania, Portugalia şi Grecia), nici țǎri sǎrace sau postcomuniste, dar legǎtura cu recesiunea economicǎ pe care o traverseazǎ ȋn ultimii ani este evidentǎ.

Note

1 Pippin, B. Robert, Idealism as Modernism: Hegelian Variations, Cambridge University Press, 1997

2 Fukuyama, Francis, The End of History?, The National Interest, 1989

3. Pentru a da doar exemplul polarizǎrii veniturilor ȋn una dintre cele mai dezvoltate metropole ale lumii, profesorul David Hulchanski de la University of Toronto aratǎ ȋn The Vanishing Middle publicat ȋn Toronto Star din 26 octombrie 2011 cǎ ponderea celor cu venituri medii ȋn cel mai mare oraş al Canadei a scǎzut de la 66% ȋn 1970 la 29% ȋn 2005 (va fi 20% ȋn 2025), ȋn timp ce ponderea celor cu venituri mici şi foarte mici a crescut de la 19% ȋn 1970 la 53% ȋn 2005, cu o proiecție de 59% in 2025

4. Detalii in extenso ȋn raportul World Population Ageing, Departamentul Afaceri Economice şi Sociale, Divizia Populație, ONU, decembrie 2009

5. Declarații privind eşecul multiculturalismului şi necesitatea integrǎrii ȋn normele şi valorile culturale locale au fost fǎcute ȋn cursul anilor 2010-2011 de cǎtre cancelarul Angela Merkel, preşedintele Sarkozi şi premierul David Cameron

6. Economist Intelligence Unit, Democracy Index 2011 – Democracy under stress, decembrie 2011

7. Toffler, Alvin, The Third Wave: The Classic Study of Tomorrow, Bantam, 1984

Citeste Duminica, 12 februarie, partea a doua a acestui articol

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Eu unul nu sint de acord cu tonul acestui articol. Dupa parerea mea singurele diferente intre criza asta si altele din trecut sint ca (1) alea au trecut si (2) asta o traim noi. In rest democratia saraca a tot urcat si scazut in clasamente facute dupa orice criterii vrei, citeodata s-a ajuns la conflicte, cum e posibil sa se ajunga din nou. Asta nu insemna ca democratia are o problema sau nu are solutii ci doar ca in anumite vremuri oamenii sint prea orbi sa creada in puterea ei si se incred in forta pumnului lor. De regula astea trec cind acea populatie se auto-consuma dupa regulile revolutionarilor francezi de acum 2 secole. Ai vazut cum e pirjolit un cimp toamna sau primavara devreme pt. a face loc ierbii noi? Acea iarba noua e acolo, in saminta ei si de regula apare din nou indiferent cit de mare a fost pirjolul. Cine nu crede in puterea democratiei are mari sanse sa fie consumat de revolutiile ce nu au cum dura prea mult, pt. ca in final tot cad. Eu unul nu cred ca democratia nu are solutii doar ca oamenii trebuie sa-si deschida ochii s-o vada. Eu cred in ea.

  2. Nu există nicio diferenţă între criza actuală şi crizele trecute. Toate au avut drept cauză monopolizarea monedei de către stat (şi renunţarea la standardul aur) şi permiterea operării cu rezervă fracţionară, acordată tot de către stat băncilor comerciale. Cauzele sunt simple şi elocvente, arătate cu degetul de mult timp de Şcoala Austriacă de economie. Mises şi ceilalţi exponenţi ai şcolii austriece au prezis atât criza din ’29-’33 cât şi pe următoarele.

    Statul este cel care a produs criza şi tot statul oferă, drept „salvare”, limitarea libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti. Destul de ironic, don’t you think?

    • E prea simplu să afirmi ”-Statul a produs criza !”.
      Nu este o singură Criză în lume ! Autorul indică dezechilibrele care au condus la funcționarea defectuoasă a sistemelor de care depinde existența umanității.
      Impresia generală este aceea că trăim într-o atmosferă de criză. Daca ne-am orienta atnție asupra fiecărui dezechilbru în parte am putea descoperi cine și prin ce acțiuni voite sau neinspirate a produs acel dezechilibru. Am putea descoperi corelațiile între reacțiile la parametrii perturbatori ai unui subsistem care acționează asupra altuia.
      În final vom constata că Democrația este vinovată doar în măsura în care nu reușește să inducă în mentalul instituțional acele comportamente care să prevină apariția dezechilibrelor.
      Omul a produs Criza pare a fi mai aproape de adevăr. Căutați Omul ! am putea să-l parafrazăm pe Alexandre Dumas tatăl.
      Cine a inventat acele șmecherii financiare care au produs criza ”subprime” ?
      Cine le-a aprobat ? De ce nu au funcționat mecanismele de protecție ale pieței ? Există astfel de mecanisme ?
      De ce fluxurile financiare se îndreaptă cu precădere spre activități destructive ? (exemplu: industria armamentului în detrimentul protejării mediului sau a sistemelor educaționale).
      Da, Democrația mai are multe de făcut până să ajungă în poziția de protector al umanității.

    • Iata un raspuns simplist si doctrinar in cel mai bun spirit neoliberal. Raspunsul dvs e valabil cu conditia sa-l intoarceti pe dos. As cita din niste autori ca sa ma explic (nu prea frecventati genul asta de literatura):
      „Neoliberalism, as a “new liberalism,” takes the emphasis on individual autonomy and places it firmly within a market economy, which transforms autonomous action and choice into guided consumption of goods. Perhaps the most insidious aspect of neoliberalism, as a limited economic program, is its destruction of the public sphere and public space. In fact, there is no room for “public” or “community” in neoliberalism” (Budd 5,6).
      „Neoliberalism is defined as the belief that “human well-being” is best achieved by allowing the free market to carry out its business in a state-supported environment characterized by strong private property rights and free trade. Government’s role is to improve this environment. (Harvey 2 and 64) Neoliberalism, combined with a history of public distrust of government rooted in our nation’s founding principles, has led to the situation that exists today”
      (http://knowledgebot.files.wordpress.com/2011/02/publiclibrariescorevaluesandmarketbasedideologies.pdf).

      Alte citate: „The public sector has increasingly adopted the methods and values of the market to guide policy creation and management. Several public administration scholars in the United States have pointed out the problems with this, especially in relation to the impact on democracy and citizenship. Similarly, nonprofit organizations are adopting the approaches and values of the private market, which may harm democracy and citizenship because of its impact on nonprofit organizations’ ability to create and maintain a strong civil society”. Si mai departe: „The public sector is increasingly adopting the methods and values of the market to guide policy creation and management. As the reinventing government (Osborne and Gaebler 1992) and New Public Management (Kettl 1997) movements have expanded in the United States, several scholars have pointed out the problems with overrelying on market approaches and values within the public sector. Many of these writers are especially concerned with the impact on democracy and citizenship (Box 1999; Box et al. 2001; deLeon and Denhardt 2000; Denhardt and Denhardt 2000; King and Stivers 1998; Terry 1998). Central to their argument is a concern that the market-based model of public management, with its emphasis on entrepreneurialism and satisfying individual clients’ selfinterest, is incompatible with democratic accountability, citizenship, and an emphasis on collective action for the public interest. Furthermore, the market model places little or no value on democratic ideals such as fairness and justice. Similarly, nonprofit organizations have increasingly adopted the approaches and values of the private market (Weisbrod 1998), leading to what Salamon (1997) calls the “marketization” of the nonprofit sector. Though marketization may be beneficial for the short-term survival needs of nonprofit organizations, it may have negative long-term consequences. Marketization may harm democracy and citizenship because of its impact on nonprofit organizations’ ability to create and maintain a strong civil society (Eikenbery and Kluver 2004, „The Marketization of the non-profit sector: civil society at risk?”, http://www.community-wealth.com/_pdfs/articles-publications/social/article-eikenberry.pdf).

      Un ultim citat: „The authors are concerned that a remaining refuge at substantive democracy in America, the public sector, is in danger of abandoning it in favor of the market model of mangement. The argue that conemporary American democracy is confined to a shrunken procedural remnant of its earlier substantive form. The classical republican model of citizen involvement faded with the rise of liberal capitalist in the late nineteenth and early twentieth century. Capitalism and democracy coexist in a societaty emphasizing procedural protection of individual liberties rather than substantive questions of individual development. Today’s market model of government in the New Public Management goes beyond earlier ‘reforms’, threatening to eliminate democracy as a guiding principle in public sector mangement” (Box et al 2001, “New Public Management and Substantive democracy”, http://www.csus.edu/indiv/s/shulockn/executive%20fellows%20pdf%20readings/box%20et%20al%20on%20npm%20and%20subst%20dem.pdf)
      Atat acum, poate ajuta :)

  3. Stimate domn, pacat, mare pacat. Dvs cadeti intr-o capcana.
    Nu democratia e de vina. Problemele vin din cauza ca omul curent e educat in scoli sa devina un propagandist imputit si fara creier. Iar oamenii politici sunt cam toti socialisti: unii vor sa-i ajute pe saraci, iar ceilalti vor sa-i ajute pe bogati.
    Deci, ca sa fiu mai clar, ce avem noi acum e o lume plina de prosti si condusa de hoti.

  4. E si asta un moft romanesc. Sa plangi democratia occidentala uitand de golania si netrebnicia de la Bucuresti. Cand vine din partea unui guvernamental e chiar un moft infect.

  5. Democratia este mai degraba un concept abstract, fara prea multa acoperire in realitate, Asa cum religia, era si inca mai reprezinta opiul poporului pentru cei care inca sunt capabili sa creada in astfel de baliverne.
    In realitate, avem doar un fel de sistem feudal, in care un numar extraordinar de mic din totalul speciei umane detin bogatia si adevarata putere.

  6. În opinia mea, „eroziunea democratică” (sintagmă pe care am întâlnit-o la Andreas Schedler, „What Is Democratic Consolidation?” Journal of Democracy 9.2 (1998): 91-107) se manifestă din varii motive, unele menţionate de ja de dumneavoastră.

    Însă unul dintre ele, specific nu doar situaţiei din România, dar din ce în ce mai evident, este tendinţa de a abandona ideile conţinute în ceea ce Lijphart numeşte democraţie consociaţională şi potenţarea modelului tutorial, în care reprezentanţii/guvernanţii ar trebui să gândească şi să pună în practică propriile judecăţi pe temeiul că marea masă a oamenilor nu-şi cunoaşte interesele. Într-un asemenea model există riscul ca principiile democratice să fie viciate, reprezentarea să devină un substitut al democraţiei, iar aleşii îşi vor formula propriile interese egoiste, deosebite de cele ale alegătorilor.

    Toate acestea, în condiţiile unui deficit major de cultură politică – chiar încurajată se pare, prin mistificare şi generarea confuziei – conduc inevitabil la pierderea încrederii în regulile democraţiei, iar cetăţeanul devine retractil şi ostil participării politice.

    • Concis și la obiect !

      Deficitul de cultură politică este, cu siguranță, nu atât întreținut cât este înlesnit, de către establishment.
      Nici unui individ nu-i este interzis accesul la mijloacele educației politice. Mai ales acum când există accesul la Internet.
      A beneficia de aceste mijloace este o opțiune individuală.
      De ce este individuală ? Pentru că dacă introduci în curriculum această zonă a cunoașterii poți fi acuzat cel puțin de malpraxis educațional. Cele patru decenii de dictatură ideologică (pentru ca cei mai tineri să înțeleagă ce este Dictatura Ideologică ar trebui spațiul unui articol special despre obligativitatea de a participa la așa-zisul ”Învătământ Ideologic”) urmate de cele două decenii de confuzie ideologică au fost suficiente pentru a induce reacția de respingere a individului față de orice ține de cultura politică.
      Pe de altă parte, a-l lăsa pe individ singur în fața muntelui de referințe despre Democrație este de fapt un dezechilibru deși pare a fi încununarea definiției libertății .
      Iată de ce este justificat, în parte, modelul tutorial. Revine Societății Civile obligația de a semnala derapajele iar Mas-Media de a întreține vie flacăra vigilenței plebei, atâta câtă poate fi.
      În caz contrar (adică atunci când Societatea Civilă dezertează iar Mass-Media trădează) nu poți împiedica apariția unor malformații precum violențele din Piața (impropriu catalogată a Universității) din 15 Ianuarie a.c. care – cel puțin în partea lor de început – nu au fost în nici un caz un demers Democratic.
      Atunci și acolo a fost ilustrat cu precizie proverbul românesc: -Unde dai și unde crapă !

  7. Cateva observatii:

    Cum puteti spune ca resurse precum cunoasterea sunt din ce in ce mai rare? Cred ca ne e clar tuturor ca accesul la cunoastere este din ce in ce mai facil in lume. De asemenea, chiar daca energia conventionala (a se citi petrol) devine mai rara si mai scumpa, sunt nenumarate feluri prin care putem obtine energie regenerabila, o data ce ne vom fi debarasat de aceasta focalizare pe petrol drept sursa unica de energie. Exprimarea din propozitia la care fac referire mi se pare mai mult decat exagerata.

    Faptul ca o tara pierde locuri in acel „clasament al democratiei” nu inseamna ca devine mai putin democratica. In contextul dezvoltarii lumii (fie el prea lent pentru gustul nostru), chiar si tarile care scad in clasament, devin, totusi, mai democratice, fapt valabil mai ales in noile democratii si in lumea a treia.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro